Rezumat
Nota redacției
Teoria haosului (teoria sistemelor complexe) este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii (moderne) care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare, a acelor sisteme care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei) și a fost formulată în 1960 de către Edward Lorenz, care spunea că „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Cu alte cuvinte, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. (A se vedea și Scientia). Numele de Teorie a Haosului vine de la faptul că în sistemele descrise de aceasta există o dezordine aparentă datorită unei „sensibilități” numită și The butterfly effect. Mici modificări ale condițiilor inițiale (cum ar fi rotunjirea numerelor cu care se lucrează) au ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie imposibilă. Acest lucru se întâmplă chiar dacă sistemele sunt deterministe, ceea ce înseamnă că comportamentul lor viitor este determinat în întregime de condițiile inițiale, fără intervenția altor elemente aleatorii. Cu alte cuvinte, natura deterministă a acestor sisteme nu le face predictibile. Acest comportament este cunoscut sub denumirea de „haos determinist”. Comportamentul haotic a fost observat în laborator pe o varietate de sisteme care include circuite electrice, lasere, reacții chimice oscilante, dinamica fluidelor și aparate magneto-mecanice și mecanice, dar și în simulări virtuale ale proceselor haotice. Una dintre aplicațiile cele mai de succes a teoriei haosului este în ecologie, unde sistemele dinamice de genul modelului lui Ricker au fost folosite pentru a arăta cum creșterea populației în raport cu suprafața ocupată duce la o dinamică haotică.
Sistemele complexe sunt sistemele care conțin atât de multe elemente în mișcare încât este nevoie de un calculator (ultra)performant care să calculeze toate posibilitățile (probabilitățile) de interacțiune. Acesta este și motivul pentru care Teoria Haosului (care ne arată că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte) nu avea cum să apară înainte de sfârșitul secolului al XX-lea. Mai există un alt motiv pentru care această teorie a aparut atât de recent, acel motiv este Revoluția Mecanicii Cuantice și felul în care a terminat Era Deterministă. Atunci când Sigmund Freud a elaborat teoria psihanalizei, el a pornit de la ideea că problemele mintale sunt rezultatul unor traume din trecut. Terapia psihanalitică permite pacientului să își străbată amintirile, să găsească, să înfrunte și să rezolve problema generatoare de conflict. Toată această idee se baza pe o cauză și un efect liniar.
Preambul
Prin definiție, exploatarea neautorizată a unei opere literare, științifice sau artistice, precum și a unei mărci de fabricație, a unui brevet de invenție sau în general a unei creații spirituale sau materiale, de orice natură ar fi ea (cu scopul realizării unui profit!), care posedă un autor sau mai mulți autori, fără acordul acestuia sau al acestora, se numește „contrafacere” sau „imitație”. Din partea celor care o comit, aceasta este considerată o activitate frauduloasă (de natură contravențională sau infracțională), deci este sancționată de legislația în vigoare. Atât de Codul Civil, cât și de Codul Penal.
Orice autor, are dreptul să-și protejeze creația și să-i atace în fața justiției pe toți cei care fără acordul lui, o exploatează, cu scopul obținerii unui beneficiu moral sau material, adică, unor foloase materiale și morale necuvenite. Însa, în toate cazurile de contrafacere, autorul care se consideră victimă, pentru a se putea constitui în parte civilă, are obligația să adune probe materiale, el însuși, pe cale directă, sau indirectă, prin intermediul organelor de poliție sau vamale, care să permită deferirea celui responsabil (sau ai celor responsabili), în fața justiției.
Cele două acțiuni distincte, civilă și penală, pot conduce la confiscarea obiectelor contrafăcute și distrugera lor, la confiscarea și distrugerea materialelor care au fost folosite pentru relizarea lor, precum și la închiderea definitivă sau parțială a instituției (întreprinderii) în care au fost realizate. Și nu în ultimul rând, la despăgubirea autorului sau autorilor, de către cei care se fac vinovați în fața legii pentru contrafaceri sau imitații.
Dacă acțiunea civilă vizează în mod special îndemnizarea păgubitului de către cei care comit actul de contrafacere, cea penală vizează, logic, aspectul represiv al actului în sine. În primul caz, nu este necesar să se demonstreze, rea voința, respectiv, „premeditarea” contrafăcătorului și actul în sine poate fi „considerat” contravențional. El poate fi soluționat în cadrul instanțele civile. Din contră, în al doilea caz, actul comis de către contrafăcător este considerat o infracțiune și vinovatul poate fi condamnat la plata unei amenzi penale, până la ordinul a sute de mii de euro sau poate fi pedepsit chiar și cu închisoare cu suspendare sau cu executare (în penitenciar), în funcție de gravitatea faptei și a prejudiciului moral și material.
Aprofundarea dosarului
Contrafacerile (Plagiatul, Plagierea) sunt prezente (poate într-o măsură mai mică decât în celelate domenii de activitate ale vieții sociale menționate mai sus) și în lumea academică (universități, institute de cercetare, școli de înalte studii, etc.). Fenomenul s-a raspândit în ultimele decenii, în special datorită mediului numeric care l-a multiplicat exponențial (sau chiar dublu-exponențial).
Din păcate, sistemul „Copy-Paște” (plagiat electronic), devine din ce în ce mai utilizat atât în cazul elaborării unor lucrări (proiecte) de diplomă de sfârsit de ciclu (Ciclul 1-Licență, Ciclul 2-Masterat, Ciclul 3-Doctorat) cât și în lucrările și publicațiile unor universitari, recunoscuți (oficial) că somități în domeniile lor de activitate.
În ultimul deceniu, au avut loc o serie de procese în cazul plagierii (plagiatului), de către studenții, în special, în ciclul 3 de studii (Doctorat), a unor lucrări sau publicații ale căror autori sunt mai puțîn cunoscuți. Ceea ce este de mirare însa, este că modul operator îl descoperim și la profesorii (mentorii) lor. În Franța, cel putin 8/10 studenți s-ar fi recurs deja la sistemul copy-paste, via internet și peste 9/10 dintre profesori se declară confruntați cu acest flagel (de manieră permanentă) și apreciază că, în medie, ¼ dintre lucrări (referate, memorii, teze, etc.) sunt contrafaceri (plagieri).
Aici, merită să subliniez faptul că acest sondaj nu se referă la sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare de înalte studii (CGE–La Conférence des grandes école), unic în lume, format din unități superioare de învățământ de dimensiuni mici (cu câteva sute de studenți, rareori, căteva mii) și nici la filiera de „cercetare” a sistemului LMD (Licență–Master–Doctorat), dar la sistemul universitar de scurtă durată sancționată cu o diplomă universitară care permite accesul cu calificare superioară în viața activă (pe piața muncii). Este vorba, în primul rând, de învățământul de tip Bac+2 ani universitari (echivalentul fostelor școli postliceale în România, colegii tehnice), care sunt sancționate cu un BTS (Brevet de Tehnician Superior), respectiv, DUT (Diplomă Universitară de Tehnologie) sau de Bac+3 ani de studii universitare, Licență Profesională (LP, echivalentul fostei diplome de subinginer, de asistent medical sau de profesor de școală generală–cu institut pedagogic de 3 ani) care, eventual, poate fi continuat într-un Master profesional (MP) pentru ucuparea unor funcții mai importante în cadrul societăților comerciale sau ale întreprinderilor. Plagiatul în acest „sector” al învățământului superior francez este „foarte practicat”, întocmai pentru că absolvenții nu trebuie să-și aducă contribuții originale în memoriile (diplomele) lor.
Din contră, filiera Licență generală (L)+ Master de cercetare (MC) este cea care conduce la doctorat și apoi la susținerea unei teze de tip PhD. În al 2-lea ani de Licență, studenții care se vor orienta către viața activă (majoritatea, peste 80%) vor opta pentru Licență profesională (LP, învățământ de scurtă durată), iar cei care au vocație de cercetare, urmând să lucreze fie în instituții de cercetare, fie în învățământul superior, vor alege Licența generală (L) care se va prelungii, automat, în Master de cercetare (MC), iar ulterior, în Doctorat. Însă, mulți și dintre aceștia, după primul an de master (M1), adică, în M2, vor abandona filiera doctorală și se vor orienta către Master profesional (MP).
După cum se vede, invățământul superior universitar francez, desi are la bază același sistem LMD (ca și cel românesc) structural, este organizat complet diferit, care nu permite, practic, accesul la doctorat, decât studenților care sunt creativi, inventivi cu o reală vocație de cercetare și vor lucra, ulterior, după terminarea studiilor, în domeniul cercetării științifice.
În principiu, în Europa Occidentală, cca ¾ (75%) dintre studenți utilizează metoda copy-paste ca mod operator în elaborarea (concepere) proiectelor de diplomă și peste 95% dintre profesori sunt confruntați cu dificultăți serioase în privința aprecierii lucrărilor. Cca 2/3 (66,66%) dintre studenți consideră și ei că peste ¼ (25%) dintre lucrările lor sunt copiate de pe internet. În SUA, o anchetă a CAI (The Center for Academic Integrity) efectuată pe un eșantion de cca 60.000 de studenți a scos la iveală rezultate asemănătoare: cca 70% dintre studenți (și idem în High School) au trișat cu internetul și au plagiat, cel puțin, o data, fară niciun fel de remușcări, iar 50% dintre ei fac sistematic, acest lucru, în lucrările (lor) scrise. Peste 77% dintre ei consideră că gestul lor nu este condamnabil și plagiatul nu ar trebui interzis, iar 95% dintre ei speră să nu fie prinși niciodată. În Canada, în primul ciclu universitar, cca 43% dintre studenți au recurs, cel puțin o dată, la un plagiat electronic și 73% din ciclul secundar. Peste 80% dintre ei nu sunt niciodată prinși(identificați), cu toate că există surse care indică faptul că la Universitatea Toronto, anual sunt identificate 200 de lucrări plagiate și 100 la Universitatea Ottawa. „Pedeapsa maximă” pe care o riscă studenții, este exmatricularea lor din instituție. La universitatea Montreal, un studiu efectuat pe 10.214 studenți, arată că cca 90% dintre ei consideră că plagiatul este tentant pentru că este ușor accesibil și este foarte rentabil, motiv pentru care, cel puțin odată, l-au utilizat (aplicat) în lucrări, dar cca 77% considera că nu este un lucru bun și trebuie găsit o alternativă contra acestuia, însă numai 30%, sunt pregătiți să renunțe la plagiat, în cazul unei alternative „legalizate”.
Ca fenomen, Plagiatul este considerat, pe de o parte, o faptă civilă imorală, iar pe de altă parte, comercială, respectiv, penală, constând în principiu, în copierea unui autor (sau creator) fără ca numele acestuia să fie menționat, în cazul în care acesta există (având învedere faptul că pe internet circulă o serie de informații fară autori cunoscuți sau imposibil de identificați). În concluzie, Plagiatorul, pe scurt, este cel care, în mod fraudulos, însușește opera originală (științifică, tehnică, literară, artistică, etc.) a unui autor (creatorul), fără acordul acestuia.
Aici menționez faptul că există și autori care își „donează” creațiile marelui public fară să le revendice și să aibă pretenții de la „plagiatori”, cum este cazul, de exemplu, și în Wikipedia (în care articolele nu sunt semnate și sunt îmbunătățitie, online de către vizitatorii care au informații despre subiectul, tematica, etc. în cauză). Ca regulă generală, autorii care doresc să-și conserve creațiile originale (lucrări, imagini, etc.), fac tot posibilul că ele să nu poată fi plagiate prin sistemul copy-paste. Fie își semnează imaginile, ceea ce permite utilizarea acestora, dar care le fac, de fapt, indirect, publicitate lor înșiși, fie utilizează un program anti-copy–paste (anti–copiere) care nu permite cititorului reproducerea informațiilor (textelor sau imaginilor). De altfel, acest „fenomen” constatăm din ce în ce mai mult și în presa scrisă, cu precădere, în publicațiile marilor cotidiene (internaționale) prestigioase, în care o scurtă introducere este vizibilă cititorilor, dar articolul integral este accesibil doar contra cost! Subliniez deasemenea faptul că, în realitate, trebuie să facem diferență dintre plagiat care constă în a pretinde că suntem autorul original al unui document care nu este decât o copie al acestuia și contrafacere, care constă în a pretinde, că ceea ce nu este decât o copie, este în realitate, opera autorului original.
Putem face o distincție clară chiar și între plagiat, o copiere electronică grosolană a unei lucrări, respectiv, demarcaj, în care textul suferă diverse modificări pentru a bruia pistele de plagiere (plagiatului). Se mai întamplă uneori să reluam anumite lucrări mai vechi, să le prelucrăm și să le publicăm sub un alt nume (pseudonim), caz în care vorbim de autoplagiat (autpolagiere).
În sfârșit, nu rareori mai vorbim și de „plagiat (plagiere) prin anticipație” (usaj creativ al plagiatului), propus de către François Le Lionnais (1901-1984), fost inginer-chimist și matematician, dublat de un scriitor, pasionat de științe, membru fondator în 1960 al „Oulipo” (Ouvroir de Littérature Potentielle–„grup francez de literatură inventivă și inovantă” cu membrii scriitori celebri ca Raymond Queneau, Italo Calvino sau Georges Perec, dar și personalități cu dublă competență, compozitori de matematici și poezie Jacques Roubaud și Olivier Salon sau matematicieni „puri” cum a fost, de exemplu Claude Berge, cu contribuții importante în teoria grafurilor) și fondator al Institutului de „Prothèse Littéraire” (Institutul de „Proteză Literară”), care constă în a (re)descoperii ceva, ceea ce exista deja, însă fară să știm și să atribuim acestei descoperiri noi dimensiuni pe care autorul original nu le-a intuit.
În Franța, există o serie de cazuri celebre de plagiat (plagiere) care au fost soluționate de către tribunale administrative (civile) sau chiar și penale. Dintre cele mai recente plagieri europene („de valoare”) putem mention pe cea a lui Henry Troyat (1911–2007, scriitor și eseist francez de origine rusă, academician– titularul fotoliului n028, din 1959, cel mai vechi membru la data morții în, 2007), distins cu premiile literare „Goncourt” pentru lucrarea „L’Araigne” (1938), „Prince-Pierre-de-Monaco” (1952), „Des Ambassadeurs” (1978), respectiv, cu „Marea Cruce a Legiunii de Onoare“ și al ordinelor „National de Merit”, „Arte și Litere“, în grad de Comandor, care împreuna cu Editura Flamarion a fost condamnat pentru plagiere parțială (în 2003), în lucrarea „Juliette Drouet” (fosta amantă a lui Victor Hugo), scrisa în 1997, fiind obligat să plătească suma de 45.000€ ca „despăgubiri materiale și morale” lui Gérard Pouchain și Robert Sabourin, autorii cărții „Juliette Drouet ou la dépaysée” (Editura Fayard, 1992).
PPDA (Patrick Poivre d’Arvor/n.1947, celebru și prerstios scriitor, critic literar, eseist, animator de televiziune și radio, legendar prezentator al TJ de seara pe A2 și TF1–celmai mare și important canal privat de televiziune din Europa) a fost dat în judecata de către Jurnalistul Jérôme Depuis (în ianuarie 2011), datorită similitudinilor care existau în esseul acestuia despre Ernest Hemingway („E. Hemingway, la vie jusq’à l’excès“, Editura Arthaud, 2011) și o lucrare mai veche apărută în SUA (în 1985) a lui Peter Griffin („Hemingway, the earlyyears“, Oxford University Press, 1985), tradus și publicat în Franta, în 1989, la Editura Gallimard. În această lucrare, cel puțin, 414 pagini ar fi fost plagiate de către Poivre d’Arvor. După revelarea acestei plagieri în saptamânalul Express, câteva zile mai târziu, a fost publicată o versiune mult mai „restrânsă” a cărții.
Rama Yade (n.1976, originară dintr-o familie de intelectuali-demnitari senegalezi), fost Secretar de Stat în ministerul Afacerilor Externe, însărcinat cu Drepturile Omului/2007–2009, secretar de Stat însărcinat cu Sportul în Guvernul Fillon/2009–2010, fostă Ambasadoare a Franței la UNESCO/2010–2011 și consilier regional al Ile de France–regiunea urbană pariziană/2011–2015 și Vicepreședinte al Partidului Radical–cel mai vechi partid, de centru-dreapta), în cartea să „Plaidoyer pour une instruction publique” (Grasset, 2011), a fost acuzată că s-ar fi inspirat din 15 lucrări fară să fi menționat numele acestora.
Karl–Theodor–Maria–Nikolaus–Johann–Jacob–Philipp–Franz–Joseph–Sylvesterzu zu Guttenberg (n.1971, baron german din familia nobilă franconă zu Guttenberg, atestată încă din 1149, cu reședința în Guttenberg din Oberfranken), politician bavarez (Uniunea Creștin-Socială din Bavaria, CSU), fost membru al parlamentului german Bundestag și ministru al apărării (2009–2011), respectiv, al economiei, după demisia lui Michael Glos (n.1944, membru al Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria, din 1970), a fost obligat să demisioneze, în martie 2011 datorită controverselor legate de teza sa de doctorat în Drept, obținută la Universitatea din Beirut (în 2007), după ce în luna februarie 2011, Andreas Fischer-Lescano (profesor de drept de la Universitatea din Bremen), a susținut în revista „Kritische Justiz” că pasaje întregi din lucrarea sa de doctorat ar fi copiate integral sau doar cu minime modificări din lucrări mai vechi ale altor autori publicate în NZZ am Sonntag. Adică, 271 de pagini, 1218 fragmente din 135 de surse, pe 371 din 393 de pagini (94,4%), în 10.421 de rânduri (63,8%). Pe 18 februarie, acesta anunță public că, temporar, renunță la titlul său de doctor în Drept (Științe juridice) cât durează cercetările la Universitatea din Beirut, iar pe 23 februarie 2011 i s-a retras definitiv titlul de doctor în științe, pentru că „lucrarea să n-ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere științific”.
Iată și ale căteva cazuri, demne de manționat, pentru că este vorba de alte personalități politice ale lumii conteporane.
Esther–Silvana Koch-Mehrin (n.1970, om politic german, membră a Parlamentului European între 2004–2014, din partea Partidului Liberal German, FDP si pâna în mai 2011 vicepreședinte al Parlamentului European, respectiv, șefa grupului de parlamentari liberali germani la UE). „Diagnosticată” ca plagiatoare (după ce lucrarea ei de doctorat a fost analizată prin procedura intitulată Vroni Plag Wiki, ca de altfel și cea a lui Karl-Theodor zu Guttenberg), acesteia i se retrage titlul de doctor în științe pe 15 iunie 2011 (acordată de Universitatea din Heidelberg).
Pál Schmitt (n.1942, fost sportiv de înalt nivel, multiplu campion în disciplina scrimă, fost membru al Parlamentului European în perioada 2004–2009 din partea partidului Fidesz și Președintele Republicii Ungare, între 2010–2012), a fost obligat să demisioneze pentru că teza să de doctorat (susținută în 1992) la Universitatea Semmelweis din Budapesta, ar fi fost un plagiat, aproape integral (200 de pagini din 215), cu cca 185 dintr-o lucrare bulgară, iar restul dintr-o lucrare a sociologului german Klaus Heinemann. Este presa maghiară care semnalează „incidentul”, iar pe 2 februarie, acesta este obligat să demisioneze, în ciuda faptului că acesta ar fi vrut să rămână (insistent) în funcția de Președinte de Stat.
Gilles Uriel Bernheim (n.1952, marele Rabin al Franței), este și el identificat un impostor pe 2 aprilie 2013, în legătură cu cartea să „Quarante méditations juives” (Editura Stock, septembrie, 2011), care ar fi un plagit după lucrările lui Jean-François Lyotrad, Jean-Marie Domenach, Jean Grosjean, Elie Wiesel și Charles Dobzynski. Cu câteva zile mai târziu, a fost descoperit și faptul că numele lui Bernheim nu figurează pe lista titularilor de „Agregation” (titlu suprem – deosebit de prestigios, exclusiv, francez, într-o disciplina, obținut prin Concurs national, considerat, în trecut, mai valoros decât cel de doctor în științe), cu care semnează lucrarea (cartea) sa. Pe 3 mai 2013, un alt plagiat al lui Bernheim este descoperit de către Saptamânalul Marianne, după un esseu a lui Academicianului Pierre Emmanuel.
Victor–Viorel Ponta (n.1972, om politic român, cofondator și președinte al Partidului PRO România alături de Daniel Constantin, fost prim-ministru al României între 2012–2015 si președinte al Partidul Social Democrat între 2010–2015, respectiv, deputat de Gorj, dar și copreședinte al Uniunii Social-Liberale, alături de liberalul Crin Antonescu) este acuzat pe 18 iunie 2012, în ediția online a Revistei Nature, că ar fi copiat secțiuni de dimensiuni mari în teza sa de doctorat în Drept (obținută la Universitatea Bucuresti) intitulata „Curtea penală Internațională“ (începută în 1999 si susținută în 2003). Simultan, informația este confirmată și de către Jurnalistul Karl-Peter Schwarz de la cotidianul german Frankfurter Allegemeine Zeitung, precum și de catre o serie de cotidiene naționale românești (România Liberă, HotNews, etc.) dar și străine (eurpene) europene cunoscute (The Guardian, El Mundo, Die Zeit, Le Monde, etc.).
Unele surse vorbesc de 85 de pagini, iar altele între 30-130 de pagini (copiate, inclusiv, cu greșeli de ortografie !) și consideră că gravitatea plagiaturii în cazul lui ar fi mult mai gravă decat în cele din Germania și Ungaria. Ca urmare, după o serie polemici juridico–administrative, pe 16 decembrie 2014, premierul Victor Ponta publică o scrisoare adresată rectoratului Universității București în care renunță la titlul de doctor în drept (A se vedea pentru detalii si articolul: Cazul plagiatului din teza de doctorat a lui Victor Ponta).
De plagiat au fost acuzati si alte personalități românesti, printre care mentionez pe generalul Gabriel Oprea (n.1961, politician și fost ofițer român, lider al partidului UNPR, fost ministru al Apărării Naționaleîntre 2009–2012 și ministru al Afacerilor Interne între 2008–2009 și 2014–2015, profesor și conducător de doctorat la Academia Națională de Informații, unde activează din 2008, desi Ministrul Educației i-a retras în 2016 titlul de doctor în stiinte), Petre Tobă (n.1964, urmaşul generalului Oprea în funcţia de ministru de Interne, în perioada 2015–2016), părintele profesor Justinian Câstoiu, Robert–Sorin Negoiță (n.1972, politicianși om de afaceri român, primarul sectorului 3 din Bucuresti si președinte al PSD din acest sector, din 2012, „absolvent al liceului la 31 de ani, iar la 40 devenit doctor în ştiinţe juridice”), etc. (A se vedea si lucrarile: „Persoane publice cu diplôme academice plagiate, Plagiatori români celebri”, respectiv, „De ce politicienii români nu fac pușcărie pentru plagiat, deși tu ai face, dacă ai fi prost”).
Cazuri recente. Tribunalul București a anulat pe 6 decembrie 2021, pentru plagiat, diploma de doctor a fostului ministru PNL de Interne Radu Stroe (n. 1949, politician, fost deputat și senator în Parlamentul României din partea PNL în mai multe legislaturi și ministru delegat pentru coordonarea Secretariatului General al perioada al Guvernului Tăriceanu în perioada 2006–2007). După ce (conform G4Media) în luna septembrie, același tribunal a anulat pentru plagiat și diploma de doctor a generalului SRI (r), Dumitru Dumbravă (fost șef al direcției juridice a SRI pe vremea generalului Florian Coldea), iar în cursul lunii februarie (tot pentru același motiv) și pe cea a generalului Gabriel Naghi (fost șef al SPP pe vremea președintelui Ion Iliescu și fost consilier general PSD în Consiliul General al Municipiului București) pentru ca în luna iule aceasi soartă să aibă și Romeo Raicu (fost parlamentar PDL și președinte al Comisiei parlamentare de control a SIE). Și lista retragerii titlurilor de „doctori în științe” continuă cu generalul (r) SIE Sorin Gabriel Cozma (fost șef al Direcției Generale de Prevenire și Combatere a Terorismului), respectiv, cu foștii „doctoeanzi” ai luil Grabriel Oprea (el însuși cu verdict de plagiat). Este vorba de Ana Maria Tudor (fostă Oprea), Alexandru Marius Tudor și Adela Loredana Vasile (fostă Popescu), fiica, ginerele și secretara lui Gabriel Oprea. Nu mai puțin de 32 de astfel de procese au fost deschise la Curtea de Apel București.
Conform Jurnalistei Emilia Șercan (specializată în descoperirea cazurilor de plagiat), doctorii plagiatori ar trebui să restituie și sporul de doctorat pentru că „începând cu 2001 în Codul muncii era introdusă o prevedere care stipula faptul că toți cei care dețin titlul de doctor și sunt funcționari (publici) pot primi un spor de 15 %, care, după 2017, a fost transformat într-o sumă fixă de 950 de lei pe lună”.
Cu atât mai mult cu cât o mare majoritate de „doftori artificiali” (făcuți pe „bandă rulantă” în urma democratizării invățământului universitar, fie din profesori de liceu din toate specialitățile, fie din „intelectuali” aflați în posesia unei diplome universitare, de inginer, medic, economist, jurist, filolog–lingvist, scriitor–poet, militar, polițist, om politic, etc., care nu au avut nici măcar contact cu adevărata cercetare științifică) ocupă funcții care nici măcar nu necesită un titlu de doctor în științe, dar care autorilor acestora, le permite să „dribleze” și „urce” pe „poteca” ierarhiei profesionale de manieră frauduloasă. Vorbim aici de „beneficiile invizibile. Avansare în carieră, bani și arderea etapelor”.
Dacă era sau nu inevitabil acest flagel „cancerigen” care a provocat „pagube” morale și materiale inestimabile, profund ireversibile, este discutabil. Însă, după părerea mea, în contextul social-istoric post-decembrist al României, al liberalizării și democratizării învățământului superior, nu cred că ar fi fost posibil. Pentru că după căderea regimului socialist (multilateral dezvoltat) învățământul superior și mass-media au explodat, efectiv. Lipsa de universitari („adevărați”, doctori în științe) în invățământul superior (ultra)expansionist atât în sistemul de stat cât mai ales în cel privat, a impus (sine qua non) recrutarea unor cadre „necalificate” sau „slab” calificate (impostori), deci necorespunzătoare, fără vocație (reală) de cercetare, care ulterior au fost nevoiți să recurgă la plagiat pentru a „supraviețui” și a putea avansa pe scara ierahiei universitare. La fel s-a întâmplat și în mass-media. Lipsa de ziariști („adevărați”) a permis unor epigoni fără studii (superioare) de specialitate, semianalfabeți și agramați, să fie admiși (pe „furiș”) prin ușa din spate ale unor instituții gazetărești și literare, care ulterior, au devenit poeți, scriitori (publicând maculatură pe cont propriu) sau chiar și „doftori” în litere, pseudo-intelectuali. Odată cu ei, prin canalele tentaculare ale corupției active sau pasive au venit și alții, care, toți, au pus „umărul” (mai mult sau mai puțin, direct sau indirect) la crearea unor focare de poluare și infecție intelectuală (cu statut juridic de SRL) în care au fost și sunt formați încă noile generații de studenți, viitorii specialiști de mâine. Ceea ce este interesant însă, este faptul că în ciuda performanțelor lor slabe, ele delivrează, în continuare, niște diplome „neacoperite” (contra unor sume exorbitante) ceea ce le face, nu să supraviețiuiască, dar să și prospere.
În sfârșit, ca exemplu, dacă nu mă înșel, în România, un profesor de liceu, care își susține un doctorat făcut „pe bocanci” (care nu are nimic de-a face, nici cu cercetarea științifică și nici cu creativitatea), poate ajunge prin „echivalare” profesor gr. I (fără niciun fel de inspecție academică și fără lucrare de gradul I), fără să fi dat examenul de definitivat și fără să fi obținut gradul didactic II, care și ele necesită, totuși, un efort intelectual și nu rareori mai mari decăt „confecționarea” unei teze de doctorat prin intermediul plagiatului (metoda copy–paste). Ori, cele două „filiere”, sunt complet diferite, adică, ca mulțimi, sunt disjuncte. Definitvatul și gradele didactice au caracter educațional și sunt indispensabile unui profesor din mediul preuniversitar, în timp ce doctoratul este un titlu științific (academic) care „garantează” vocație de cercetare științifică, de inovare, de creații originale în domeniul în care este obținut, care nu sunt necesare dascălului care predă științele fundamentale, socio–umane, literatura română și străină, etc,., în școala generală. Din contră, acesta trebuie să facă „știința accesibilă” (sau disciplina pe care o predă) pentru a evita generarea și producerea (la scară) a „analfabetismului funcțional”!
O situație similară întâlnim și în cazul juristului, care devenind „doftor” în științe juridice, poate deveni avocat într-un Barou, fără să mai susțină examenul. Inginerii și economiștii pot ajunge și ei, în funție de posibilități, „principali” gr. I, ceea ce, în prinncipiu, ar deveni spre sfârșitul carierei. Nu m-ar mira nici faptul că chiar si medicii care susțin o teză de doctorat pot deveni, automat, și „primari”! Și în plus, pot deveni și șefi de secții sau de departamente în cadrul unor întreprinderi sau comopanii (care dispun de o structură complexă) sau nu rareori, chiar și diferiți directori (comerciali, financiari, de producție, de dezvoltare, de marketing, de comunicare, etc.). Ceea ce automat, produce, tot artificial, o creștere salarială importantă, datorită ocupării unui post cu responsabilități mai mari, cel puțin teoretic și în concluzie, conduce și la obținerea unor „venituri (tot) necuvenite” suplimentare care va fi cumulată (printr-o teoremă de superpoziție) cu „indemnizația fixă” de 950 Lei a unui „doftor”.
Astfel, fiind vorba de o succesiune de înșelăciuni cu premeditare, susținute fie prin corupție activă (favorizarea conștientă a infractorului), fie prin corupție pasivă (în princiu, datorită inmcompetenței și indiferenței celor implicați), mai mult sau mai puțin, vorbim deja de o crimă organizată, care trebuie sancționată penal (sau cel puțin, ar trebui) pentru că, vrem sau nu, ne aflăm pe un „teren” infracțional corecțional (delictual).
În sfârșit, mai există și vorba lui Robert Negoiţă (primarul sectorului 3 București), doctor în științe: „Toată lumea o făcea, am făcut-o și eu. Care e diferența între să copiezi și să plagiezi?” Eu nu înțeleg care e diferența (între) „să copiezi și să plagiezi” și care e diferența (între) „să copiezi și să nu plagiezi”.
În cazul fostului vicepremier și conducător de doctorate Gabriel Oprea, a fost emis verdict de plagiat în 2016, dar el a contestat decizia în instanță și a pierdut în iulie 2018 la Curtea de Apel București, după care a făcut recurs la Înalta Curte de Casație și a primit termen pe 3 decembrie 2021, amânat pentru data de 11 februarie 2022.
În cazul lui Bogdan Licu (adjunctul procurorului general al României), un complet de judecată a al Înaltei Curți a decis (în noiembrie 2021), să oblige Ministerul Educației să ia act de renunțarea la titlul de doctor obținut în urma unei teze plagiate parțial în contextul în care din complet a făcut parte și judecătoarea Alina Ghica (fost președinte al CSM, o apropiată a Liei Savonea, la rândul ei fostă șefă CSM și ex-președinte al Curții de Apel București).
Bogdan Licu (fost consilier personal în 2012 al Alinei Ghica) a fost acuzat în 2016 de către jurnalista Emilia Șercan că a plagiat în lucrarea de doctorat, „Corupția, risc major la adresa securității naționale”, coordonată de fostul vicepremier Gabriel Oprea. Acesta a susținut teza de doctorat la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, instituție din subordinea SRI, iar Alina Ghica era (atunci) șefa CSM. La termenul anterior, din octombrie, Emilia Șercan, a recuzat-o pe judecătoarea Alina Ghica, dar solicitarea ei a fost respinsă.
Alături de Gabriel Oprea și alți doctori făcuți de acesta, Licu a fost vizat de un dosar penal privind teza de doctorat. Cazul a fost clasat de procurorii din subordinea lui în august 2018, mai exact de procuroarea Alexandra Mihai de la Serviciul de coordonare a activității Ministerului Public în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală din cadrul SUPC a Parchetului Înaltei Curți. Deși nu a identificat elemente penale, ancheta procuroarei Mihai a stabilit că Bogdan Licu ar fi plagiat în teza sa de doctorat în proporție de aproape 27%. Anul trecut, Justiția a stabilit prin sentință definitivă și că fostul premier Victor Ponta și-a plagiat teza de doctorat.
Ceea ce este și mai grav, este faptul că chiar și actualul premier al României general (r) Nicolae Ciucă (n. 1967), ar fi plagiat în teza de doctorat alte două teze de doctorat (conform Press One). Teza lui, în baza căreia a devenit doctor în Științe militare în 2003, include conținut plagiat în cel puțin 42 de pagini din totalul de 138, adică, onținutul din cel puțin 19 pagini a fost plagiat din alte două teze de doctorat susținute anterior la Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (UNAP), una dintre ele coordonată chiar de îndrumătorul premierului. Cu câteva excepții, porțiunile plagiate depistate au fost copiate din surse tipărite, care nu ar putea fi detectate cu un soft anti-plagiat.
Analiza lucrării a revelat–pe lângă copierea mot à mot–4 tehnici clasice de mascare a plagiatului folosite în teza prim-ministrului. Într-o declarație transmisă, premierul Nicolae Ciucă susține că teza sa de doctorat „a fost întocmită în concordanță cu cerințele legale existente la momentul respectiv”.
În afară de conținutul copiat descoperit deja, nu este exclus ca o analiză bazată pe surse bibliografice extinse–de tipul unor documente interne ale departamentelor de Integrare Euro-Atlantică și Relații Militare Internaționale din Ministerul Apărării Naționale, invocate în teză – să dezvăluie și alte porțiuni de conținut plagiat. Chiar și fără conținutul plagiat identificat, teza de doctorat a premierului Nicolae Ciucă nu are nicio relevanță academică. Nu are o metodologie de cercetare și nici o parte de cercetare, elemente obligatorii pentru o teză de doctorat.
În sfârsit, plagiatul este o preocupare mondială, asa reiese, cel puțin, din lucrările celui de al 4-lea Colocviu Internațional al Plagiatului (21–23 iunie 2010, de la Universitatea Sherbrooke, Canada), având ca temă: „Towards an Authentic Future”, la care au fost prezentate 40 de lucrări din 20 de tări.
El este prtacticat cu aceasi „convingere” atât la creștini cât si la musulmani, în ciuda convingerilor (confesiunilor) lor religioase diferite și este o practică care se banalizează, concluzie la care au ajuns chiar și universitarii elvețieni, care mult mai „constincioși” decât colegii lor europeni, consideră că în instituțiile de învătământ superior elvețiene, plagiatul ar fi (doar) un fenomen marginal, după ce în urma unui scandal pe această tematică la Universitatea Neuchatel (universitate, relativ, de dimensiuni mici), în 2012, au fost descoperite o serie de lucrări plagiate, iar în aprilie 2013, Philippe Gugler (vicerectorul Universității din Fribourg – tot, o universitate de dimensiuni mici), ale cărui cronici publicate în cotidianul elvetian „La Liberté“, ar fi fost extrase (cu mai multă sau mai puțină „fidelitate”) din cotidianul francez „Le Monde“, iar acesta să fie acuzat de plagiat, pentru că în luna mai, consilierul național Doris Fiala (Zurich), la sustinerea memoriului său în celebra și prestigioasa Scoală Politehnică Federală din Zurich, să aibă aceași soartă, ca de altfel si profesorul Sam Blili (din nou, de la Universitatea Neuchatel), în iulie, cu cartea sa „La Suisse qui gagne” (Elvetia care câstigă), care ar fi un plagiat electronic („în toată regula”) după mai multe surse nemenționate.
În sfârsit, cercetările efectuate de către elvetieni, începând în ultimul deceniu (începând cu 2012), pe un studiu efectuat pe cca 800 de lucrări științifice (de plagiat) ar fi scos la iveală faptul că „percepția înselăciunii ar depinde de cultura” țărilor, respectiv, de contextul socio-cultural al acestora, iar plagitul este un fenomen care ar fi mult mai prezent în Europa de Est (bineînțeles, inclusiv, în România) decât în Europa Occidentală sau și mai puțin, în Elveția. Motivul, cred că ar putea avea la bază ideea ca, în țările Europei de Est (ale fostului Bloc comunist), pe de o parte, accesul la studiile superioare era (sever) restricționat prin intermediul concursuri de admitere, mai mult decât, (foarte) selective (în raport cu numărul absolvenților de liceu) si deosebit (extrem) de selective la studiile de doctorat (în raport cu numărul absolvenților de facultate), considerate atunci, studii post–universitare, în principiu, numai un singur concurs (examen), în fiecare cincinal, si aproape, în exclusivitate, destinat personalului (didactic și de cercetare) din învătământul superior si din institutele de cercetări, iar pe de altă parte, pentru că titlul de doctor în știinte, permitea posesorilor acestora să beneficieze și de o remunare (mult) superioară față de cea a colegilor lor, care ocupau posturi asemănătoare (sau identice), dar fără titlul de doctor.
Comentariul Autorului
Cert, în contextul actual al unei mondializări, mai mult decât, agresive, în care informația circulă necontrolată (în virtutea libertății de exprimare) și cu o viteză uriașă de propagare, plagiatul este imposibil de stopat sau de eradicat. Există însă un set de măsuri generale care ar putea contribui esențial la monitorizarea și menținerea lui în anumite limite „decente”, pentru a face din acesta un flagel de tip marginal, ca din multe alte fenomene specifice societății de consum (evaziunea fiscală, publicitatea mincinoasă, dezinformarea, vânzarea și cumpărarea de tip „fake” pe internet, etc.).
Astfel, în România, unde în mediul universitar, plagiatul a devenit un „sport national” învățământul superior și cercetarea ar trebui reorganizate pe niște criterii care să permită separarea cadrelor universitare, în două grupuri (submulțimi) disjuncte: cadre didactice (cu o vocație, predominantă, didactică) si de cercetare (cu o vocație, predominantă, de cercetare), pentru a nu-i obliga pe cei cu vocație didactică predominantă să scrie și să publice articole stiintifice și cărți, de care aceștia nu sunt capabili.
Pentru că modelul de enseignant–chercheur (research professor) din țările occidentale, cu o normă de cca ¼ activitate didactică și restul de ¾ activitate de cercetare (în Franța), se pare că instituțiile de invățământ superior românești nu este funcțional, nici măcar în cazul în care cele două activități ale cadrului didactic universitar se „înjumătățesc” (adică, ½ din timp activitate didactică și ½ din timp activitate de cercetare). În felul acesta, cei cu vocație de cercetători ar face mai multă cercetare (cu activitate didactică redusă, doar, în ciclul doctoral–sub formă de cursuri de cercetare), iar cei cu vocație de „dascăli” ar face mai multe ore de curs (în ciclurile de licență și mater–în care, cercetarea este, în general, practic, limitată sau marginală).
Acest model ar exclude, cadrelor didactice universitare din România, care nu au vocație de cercetare să presteze „servicii” didactice (adică, cursuri) în alte instituții de învătământ superior (publice sau mai ales, private), în calitate de „profesor (cadru didactic) asociat” („cu plata la oră”) în timpul programului afectat cercetării sau să presteze un alt „job” full-time într-o instituție privată (sau în unele cazuri și publice).
În momentul da față, în majoritatea țărilor europene, cadrele didactice universitare (și în special gradele superioare–conferențiar și profesor) îndeplinesc un dublu rol, așa cum acest lucru este bine pus în evidență prin statutul lor (în Franța): enseignant–chercheur (conferențiar și profesor), adică formator pe de o parte și cercetător pe de altă parte sau assistant research professor și research professor (în majoritatea țărilor anglo–saxone).
Expresia de EC („Enseignant–Chercheur”) apare în Franța, pentru prima dată (într-un text oficial) în Legea din 26 ianuarie 1984–Legea Sovary, după numele ministrului educației naționale mitterrandist, Alain Savary (1918–1988, în funcție între 1981-1984), prin intermediul art.55, 56 și 57, iar statutul ascestuia este reglementat prin decretul n084-431 din 6 iunie 1984.
Pe baza art.L952-2 din Codul Educației, acesta, deși, este un funcționar (public) are partricularitatea de a fi independent în activitatea sa lucrativă (profesională), adică, în privința prelegerilor (cursurilor, seminariilor) pe care le ține, respectiv, în privința cercetărilor pe care le inițiază, evident, conform unei programe de studii, într-un ciclu de pregătire (1, 2 sau 3), în cadrul unei instituțîi de învățământ superior public sau privat (conform art.43 al Legii de Orientare al Învățământului superior n068-978 din 12 noiembrie 1968).
În ceea ce privește misiunea acestuia, art.3 din decretul n084-431 (având la baza art.55 din Legea 84-52), precizează că un enseignat–chercheur, în calitatea sa de funcționar, trebuie să desfăsoară o activitate lucrativă cu un volum de 1.607h anual (conform art.7 din Legea 84-52), din care, activitatea sa didactică se compune (conform art.4), de manieră disjunctă, fie din 128h de curs, fie din 192h de seminar, fie din 288h de lucrări practice de laborator (cu ultimele două, „flexibilizate”–adică, „ușor” variabile, conform unui alt decret din 23 aprilie 2009) sau dintr-o combinație ponderată a acestora, 1h00 de curs (seminar, laborator) fiind echivalata cu 4,2h din acctivitatea pe care o desfăsoara un salariat în funcția publică (în care intră, pregătirea cursului, corectarea lucrărilor, supravegherea examenelor, etc.).
În ceea ce priveste restul activității, deținătorul titlului de „enseignant–chercheur” (research professor), este consacrat (destinat) cercetării științifice, difuzării culturii, respectiv, a informației tehnico–științifice, cooperării internaționale (prin intermediul programelor de colaborare, conferințelor, congreselor, colocviilor, seminariilor științifice, etc.) și participarea la conducerea unor instituții de învățământ superior sau subunități ale acestora (catedră, departament, facultate sau mai nou UFR– Unitate de Învățământ și Cercetare din cadrul unei universități, respectiv, subunități de învățământ și cercetare, dependente de o instituție de învățământ superior).
Crearea titlului de enseignant–chercheur are la baza ideea că acest tip de cadru didactic universitar, în principiu, are propriul său curs (liber), original (într-un domeniu), bazat pe propriile sale tehnici și metode pedagogice, precum și pe rezultatele sale științifice. Din contră, în primul ciclu universitar francez (în cei 3 ani de Licență: L1, L2, L3), în care volumul de ore este mare, pentru a face față orelor „neacoperite” de către cadrele didactice universitare de tip EC (Enseignant–Chercheur), de MIES (Moniteur d’Initiation à l’Enseignement Supérieur, conform decretului 89-794, echivalentul unui preparator și asistent universitar doctorand–aflat în posesia unei ALR –Alocație de Cercetare, cu o activitate didactică de maximum 96h/an de seminar sau lucrări practice de laborator), respectiv, de ATER (Attaché Temporaire d’Enseignement et de Recherche, conform decretului n°88-654 din 7 mai 1988, cel care au obținut deja titlul de doctor și a fost admis pe listele de calificare de enseignant–chercheur/conferențiar sau profesor, dar nu este înca titularizat, cu cel puțîn 64h de curs/an, 96h de seminar/an și 144h de lucrări practice de laborator/an) și pentru a nu le compromite activitatea lor de cercetare, MENC (Ministerul Educației Naționale și al Cercetării), face, sistematic, titularizarea (pe baza de concurs național: scris și oral) a unor profesori din învatamântul mediu (preuniversitar), cca 14.000 (în activitate, în prezent), de tip PRCE/Pr. Ce (Professeurs Cértifiés–profesori titulari în școală generală și în liceu, aflați, în posesia unui Certificat d’Aptitude au Professorat de l’Enseignement du Second degré–cu cca 6.000 de titulari) și PRAG/Pr. Ag (Professeurs Agrégés–aflați în posesia unei diplome de Agrégation–introdus în 1766, cel mai prestigios concurs național în învatamântul secundar și post–bac francez de scurtă durata de 2/3 ani, de tip Prépa, respectiv, STS, IUT și Licență–învățământ universitar, acceptat mult imp și pentru titlul (academic) de conferențiar în loc de doctorat – PhD, fără echivelent în învățământul românesc, cu cca 8.000 de titulari, reprezentând puțin peste 18% din totalul cadrelor didactice universitare). Dacă prima categorie poate dirija atât seminarii sau lucrări de laborator cât și cursuri magistrale (în locul un conferențiar–cu care este și asimilat în materie de predare), în ciclurile superioare ale Licenței (L2–L3), cea de a 2-a categorie este implicată, în special, în activități desfășurate în L1, dar în cazuri mai rare, aceasta poate fi implicată și în conducerea de seminarii și lucrări de laborator în L2.
Atât PRAG cât și PRCE, care dispun de 384h de curs anual, urmează o școlaritate de tip Licență Generală (L1-L3) + Master de Cercetare (M1-M2), după care în loc să-și continue ciclul 3 în Doctorat (rezervat pentru cca 1/4 dintre cei care obțin M2) intrau într-un IUFM (Instituts Universitaires de Formation des Maîtres) create în 1990 cu scopul formării (pregătirii) cadrelor didactice (al profesorilor) pentru învățământul primar (professeurs des écoles-invățători, după L3) și secundar (professeurs cértifiés, respectiv, agrégés, după M2) în care timp de un an (sau 2 ani) erau inițiați la profesorat și pregătiți pentru concursurile naționale de titularizare în învățământul primar CRPE (Concours de recrutement de professeur des écoles) ca PREC (Professurs des Ecoles) și secundar, în principiu CAPES (Certificat d’aptitude au professorat de l’enseignement du second degré), respectiv Agrégés (Concours de l’agrégation, care putea fi pregătit și în Universități sau școli normale superioare, deosebit de elitiste). Conform decretului din 28 august 2013, aceste instituții devin ENSPE (Ecoles Nationales Supérieurs du Professorat et de l’Education), care în 2019 își schimbă numele în INSPE Instituts Nationaux supérieurs du professorat et de l’éducation), în care studenții au acces cu o Licență Generală și pot obține, un tot un „Master Profesional” ca și filiera LP (Licență Profesională)+MP (Master Profesional).
Am făcut această mențiune pentru a pune în evidență faptul că profesorii de liceu (Capes sau Agrég) nu au nevoie de doctorat și nici nu au acces la studiile care permit obținerea acestui titlu academic, spre deosebire de România, în care orice absolvent de un Master (oarecare) cu o diplomă își permite (dacă are timp de pierdut și „susținere financiară”) să se înscrie la un doctorat, sau dacă are „bănuți pregătiți” suficienți (eventual, un statut social-politic important) care să-i permită să se implice în pregătirea acestui titlu, indirect, doar formal (la „ff”-fără frecvență, ca pe vremuri!), ceea ce este (complet) stupid și aberant, pentru că titularii lor vor fi niște impostori, fără valoare academică, care vor plagia (dacă îi chinuie talentul sau le cere „fișa postului”) iar caracterul lor infect vor face „vizibile” (fără scrupule) și în posturile pe care le vor ocupa ulterior, grație titlului lor de „doftor”. În Franța nu există grade didactice în învățământul mediu ca în România (gradul II și apoi gradul I) după definitivat (Prec, Capes sau Agrég) dar există 11 eșaloane până la pensie, care se obțin în funcție de „realizări” nu științifice (publicații, lucrări cu caracter academic) dar pedagogice (activități cultural-educative, anteprenoriat, consultații sistematice gratuite „hors programme”, etc.) dar în special, pentru admiterea lor în CPGE-Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles/Higher School Preparatory Classes) filiera „regală” de acces în sistemul elitist de Grandes Ecoles.
În concluzie, conform principiului „Mincinosul este victima celui care îl obligă să mintă, de frică să nu audă adevărul”, foarte probabil că dacă universitarii români n-ar fi obligăți să scrie lucrări cu caracter științific pentru a-și justifica activitătile lor de cercetare, sigur, ar plagia mult mai puțin, și sigur, și-ar face datoria mult mai conștincios. Și în plus, ar stăpâni mai bine tematicile, respectiv, problematicile abordate de către sudenții lor în diplomele, memoriile și tezele lor până în Doctorat (D1-D3), via Licență (L1-L3) și Master (M1-M2), care în Franta sunt, încă de la început, împărțite în două opțiuni separate: Licență Generală (de „Cercetare” care continuă în Master de Cercetare) și Licență Profesională (cu finalitate pentru ciclul 1), respectiv, Master de cercetare (care continuă în Doctorat) și Master Profesional (cu finalitate pentru ciclul 2). Pentru că este de neconceput, ca un profesor–director de cercetare (conducător de doctorat în Franța) să dirijeze o temă cercetare pe care să n-o stapâneasca, fie pentru că îi propune studentul, fie pentru că n-are niciun fel de studii si cercetări efectuate în acel domenmiu, iar acesta este obligat să facă apel la diferite programe de anti-plagiat pentru a-i putea confirma sau infirma veridicitatea și valoarea lucrării.
Fără să mai adăugăm și faptul că lucrările de sfârșit de ciclu (L3, M2, M3) sunt susținute în fața unor comisii de specialitate, iar tezele de doctorat au și raportori (referenți) externi, specialiști (recunoscuți), în domeniul abordat (care face obiectul memoriului). Și atunci, ne punem întrebarea: cum este posibil ca un student (indiferent de ciclul în care studiază) să plagieze? Sau, de ce să fie mai mult vinovat el, decât directorul său de teză (conducătorul de diplomă, de teză de masterat sau de doctorat, etc., în România) sau membrii comisiei (juriului), respectiv, raportorii (referenții) lucrării, care acceptă acordarea acestuia, a titlurilor universitare sau academice?
Situația este oarecum, asemănătoare, și în cazul publicării cărților. În principiu, editurile care publică lucrări (articole, reviste, cărți, etc.), cel puțin teoretic, dispun de controlori și referenți științifici, în urma deciziei cărora, lucrările dobândesc dreptul de publicare (BT–bun de tipar) cu numărul de ISSN (pentru reviste) sau ISBN (pentru cărți) asociat acestora si cu descrierea CIP a Bibliotecii Nationale din România. Și iarăși, atunci cum este posibil ca o carte să fie un plagiat, dacă el primește din partea editurii validarea BT, cu atât mai mult cu cât ea este, în majoritatea cazurilor, prefațată și de către o personalitate (recunoscută) în domeniu ? Fie pentru că controlorii și referenții nu există, fie că aceștia nu-și fac treaba corect sau sunt incopetenti, deci ar trebui înlocuiți cu personal corespunzător care să-și asume răspunderea pentru publicarea lucrărilor. De fapt, este vorba în acest caz de un business. Epigonii plătesc editorilor publicarea carților lor, iar pe ăștia nici nu-i interesează că dacă ceea ce publică are sau nu valoare reală. Mai ales dacă este vorba de un căștig imoportant.
De altfel, este de neconceput ca toți diletanții, lipsiți de pregătire profesională corespunnzătoare, pseudo-intelectuali, epigoni, etc., să scrie si să publice cărți, într-o mare majoritate de cazuri maculatură fără niciun fel de valoare (științifică, literară, artistică, etc.) care să nu facă altceva decât să consolideze și mai mult agnotologie (studiul și producerea culturii ignoranței, a îndoielii și a dezinformării-fake news) care, împreună cu junk science (știința de pubelă). Oare, Gérald Bronner (profesor de sociologie la Universitatea Paris, membru al Academiei Tehnologiilor și al Academiei Naționale de Medicină, respectiv, al Institutului Universitar al Franței-care reunește pe cei mai prestigioși enseignants- chercheurs/research professors, selecționați de către un juriu internațional, pentru calitatea și originalitatea lor lucrărilor lor) are dreptate atunci când susține în cărțile sale „Apocalipsa cognitivă” (distinsă cu mai multe premii) si „Democrația credulilor” că asistăm la transformarea credulității într-un fenomen de masă pentru că aceasta este o trăsătură evolutivă a creierului lui homo sapiens? Sau că trăim într-o societate în care, datorită cacofoniei cognitive și informatice, se produce o adevărată „apocalipsă cognitivă”?
Mai mult, cum este posibil ca centrele private de libertate (penitenciarele) să dispună de legi și ordonanțe al Ministerului Justiției (cărora aparțin) care să permită eliberarea înainte de „termen” (după efectuarea a 2/3 din pedeapsa înainte de vârsta de 60 de ani și după 1/3 din pedeapsă după vârsta de 60 de ani din care se deduc deja și „grațiile închisorii pentru „bună purtare”, „prestare de servicii, etc.) în cazul publicării unor cărți cu caracter științific–literar–artistic de către deținuți semianalfabeți care nu au nicio vocație de a scrie și nici pregătire în domeniile pe care le abordează? Din nou, interpretarea acestor legi și ordonanțe permit favorizarea infractorului și pun în evidență o „crimă organizată” mascată.
Și în mediul carceral francez „funcționează” legi care reduc din pedeasa condamnatului (care, idiferent de vârstă este liberabil condiționat după efectuarea a ½ din pedeapsă în cazul dacă este „primar” și după 2/3 din pedepasă în caz de recidivă, evident, cu deducearea „grațiilor închisorii”), dar ele se aplică, nu în cazul scrierii de cărți, dar în cazul promovării unor examene și concursuri sau obținerii unor diplome de studii profesionale, medii sau universitare, ceea ce este deosebit de difici de realizat. Este celebru cazul profesorului Philippe Maurice (n.1956), cel care va deveni simbolul abolirii pedepsei capitale în Franta.
Fiul unui gardian al păcii (agent de ordine publică), condamnat la moarte de Curtea cu Jurați de la Paris pe 28 octombrie 1980 pentru uciderea a 2 polițiști de la PP (Prefectura de Poliție) Paris, Jean-Yves Ruelle și Gérard Croux (pe 7 decembrie 1979), în cadrul unei fuziade (schimb intens de focuri da armă), după ce pe 26 septembrie 1979, împreună cu colegul său Serge Attuil, îl vor ucide pe paznicul de noapte Mohammed Hachemi (în timp ce îi surprinde într-o parcare furând radiocasettofoane din mașini de lux).
La intervenția lui profesorului de drept Robert Badinter (n.1926, abolitionist convins, apărător, benevol, al celor înghesuiți pe culoarele morții, consultant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991; fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia), care îl și vizitează în închisoare, pe 25 mai 1981, va fi grațiat de către președintele François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1995), chiar înainte ca pedeapsa capitală să fie abolită în Franța, devenind astfel ultimul condamnat la moarte grațiat de un președinte de stat francez.
Merită de remarcat faptul că în momentul arestării sale, Philippe Maurice era în posesia unui CAP (Certificat de Aptitudini Profesoonale) în contabilitate (echivalentul unei diplome de ajutor contabil obținut la terminarea unei școli profesionale), ceea ce, oarecum, are, de altfel iar în 1995 si-a susținut teza sa de doctorat în istorie medievală la Universitatea Tours în regim de detentie, practic, imposibil (avându-l ca directori pe profesorii Christine Deluz și Bernard Chevalier) cu calificativul foarte bine. Lucarea sa (absolut originală) intitulată „Familia la Gevaudan la sfârșitul Evului Mediu” a uimit nu mumai membrii comisiei dar și publicul (destul de numeros) care a participat la susținerea acesteia.
Cu puțin timp după susținere, Philippe Maurice primește un post de asistent de cercetare la Universitatea Tours, iar pentru a-l putea ocupa, cca 150 de oameni de știință de mare valoare (printre care și mulți laureați ai Premiului Nobel) vor face presiuni asupra Justiției franceze, care în 1999 îi acordă acestuia un regim de semi-libertate pentru ca pe 8 martie (de ziua femeii!) 2000 sa fie pus în libertate condiționată sub control judiciar, practic, după 22 de ani de recluziune criminală. Astăzi, el este profesor–cercetător (enseignant–chercheur/research profesor) la celebra Școală de înalte studii în științe sociale (EHESS) și director de cercetare (de teze de doctorat) la Centrul național de cercetare științifică (CNRS), fiind și unul dintre inițiatorii celebrei organizații franceze (cu caracter internațional) ECPM (Împreună Contra Pedepsei cu Moartea), împreună cu Robert Badinter.
În sfârșit, o altă măsură contra plagiatului numeric (contra copy-paste) ar fi securizarea tuturor site-urilor profesionale cu programe „anti-copy-paste” care să nu permită furtul documentelor, ceea ce este deja funcțional chiar și pe o serie de site-uri ale prestigioaselor cotidiene occidentale.
În încheiere, merită să subliniez aici si faptul că, în cazul unei lucrări publicate (articol, carte, etc.) există, ca și în cazul unei crime comanditate: cel care comite „crima”, adică autorul (autorii) lucrării și cel (cei) care o verifică această (direct, indirect, sub o formă sau altă), adică, „comanditarul” (comanditarii). Mi se pare absolut normal, ca în cazul plagiatului, să nu fie responsabilizați, nu numai autorul (autorii) lucrării dar și cei însărcinati cu verificarea acesteia (directorul/conducătorul, membrii comisiei și referenții științifici), la fel ca și în cazul crimei comandidate, pentru că în realizarea unei teze de doctorat (sau în scrierea unei cărți), în contextul social–istoric în care trăim astăzi, în caz de plagiat, este vorba de o „crimă organizată”
Pentru a evita aceste situații, în școlile doctorale franceze, temele de cercetare (de doctorat) sunt propuse de către enseigants–chercheurs (conferențiari și profesori– directori de cercerare, în general în cadrul CNRS–Centrul Național de Cercetare Științifică), o instituție publică „centralizată” (la nivel național), din temele pe care aceștia le studiază („cercetează”) și despre care „scriu” (adică, publică articole, cărți, etc.) și ca urmare le cunosc (și le stăpânesc) foarte bine. Spre deosebire de școlile doctorale din România, în care profesorii sau conferențiarii abilitați să dirijeze („conducă”) cercetare științifică pot acepta și „propunerile” studenților lor, fără a avea realizări (cercetări, publicații cu caracter științific) în domeniul în care urmează desfășurarea studiilor doctorale.
Există și în Franța excepții, în cazul în care studentul din ciclul 3 (doctorandul)–aproape în exclusivitate, cadru didactic sau cercetător într-o instituție universitară sau de cercetare cu caracter academic) alege ca temă un subiect pe care îî propune spre soluționare (cercetare) o firmă (întreprindere, companie, etc.) în care acesta și-a desfășurat stagiile cu caracter lucrativ în timpul studenției (în ciclurile inferioare–L și/sau M). Într-o asemenea situație însă, el nu se va adresa profesorilor săi din instituția universitară absolvită (care, într-o mare majoritate de cazuri nu are profesori specializați în domeniul respectiv), dar unor cabinete de consultanță și cercetări private de tip R&D, care dispun de specialiștii (enseignant–chercheur/reasearch professor) de înalt nivel academic și vastă experiență în toate domeniile de vârf (mai ales „neconvenționale”), capabili să-i dirijeze activitatea și teza de doctorat, în urma unui acord bilateral între acesta din urmă (cabinetul de consultanță și cercetări) și firma interesată, care va și sponsoriza (subvenționa) cercetarea întreprinsă (inclusiv, realizarea tezei de doctorat) asupra căreia va avea, exclusiv, drepturi depline.
Nota redacției
Teoria haosului (teoria sistemelor complexe) este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii (moderne) care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare, a acelor sisteme care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei) și a fost formulată în 1960 de către Edward Lorenz, care spunea că „Un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic.” Cu alte cuvinte, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. (A se vedea și Scientia). Numele de Teorie a Haosului vine de la faptul că în sistemele descrise de aceasta există o dezordine aparentă datorită unei „sensibilități” numită și The butterfly effect. Mici modificări ale condițiilor inițiale (cum ar fi rotunjirea numerelor cu care se lucrează) au ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie imposibilă. Acest lucru se întâmplă chiar dacă sistemele sunt deterministe, ceea ce înseamnă că comportamentul lor viitor este determinat în întregime de condițiile inițiale, fără intervenția altor elemente aleatorii. Cu alte cuvinte, natura deterministă a acestor sisteme nu le face predictibile. Acest comportament este cunoscut sub denumirea de „haos determinist”. Comportamentul haotic a fost observat în laborator pe o varietate de sisteme care include circuite electrice, lasere, reacții chimice oscilante, dinamica fluidelor și aparate magneto-mecanice și mecanice, dar și în simulări virtuale ale proceselor haotice. Una dintre aplicațiile cele mai de succes a teoriei haosului este în ecologie, unde sistemele dinamice de genul modelului lui Ricker au fost folosite pentru a arăta cum creșterea populației în raport cu suprafața ocupată duce la o dinamică haotică.
Sistemele complexe sunt sistemele care conțin atât de multe elemente în mișcare încât este nevoie de un calculator (ultra)performant care să calculeze toate posibilitățile (probabilitățile) de interacțiune. Acesta este și motivul pentru care Teoria Haosului (care ne arată că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte) nu avea cum să apară înainte de sfârșitul secolului al XX-lea. Mai există un alt motiv pentru care această teorie a aparut atât de recent, acel motiv este Revoluția Mecanicii Cuantice și felul în care a terminat Era Deterministă. Atunci când Sigmund Freud a elaborat teoria psihanalizei, el a pornit de la ideea că problemele mintale sunt rezultatul unor traume din trecut. Terapia psihanalitică permite pacientului să își străbată amintirile, să găsească, să înfrunte și să rezolve problema generatoare de conflict. Toată această idee se baza pe o cauză și un efect liniar.
Articole asociate
Bibliografie
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
