„A fi, sau a nu fi?” Și temerile noastre existențialiste (Corespondență de la Dr. Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, poet, prozator și eseist, Grecia – Atena)

Qui aime la liberté défie la mort. (…). Nous avons toujours une part de responsabilité dans ce qui nous arrive et nous semble injuste, car nous sommes responsables de nos choix, lesquels à notre insu, détermine notre avenir. Dès lors, nous devons accepter leurs conséquences, sans regret, ni résignation, mais, avec sérénité et humilité! [Cine iubește libertatea sfidează moartea. (…). Noi avem întotdeauna o parte de răspundere în ceea ce ni se întâmplă și ni se pare nedrept, pentru că noi suntem responsabili de alegerile noastre, care, la rândul lor, ne determina viitorul. Cum ele îl condiționează, trebuie să le facem pe deplin conștienți și să acceptăm consecințele lor, fără regrete sau resemnare, dar cu seninătate și umilință! – Un monde à la dérive. Essai philosophique – Thomas CSINTA)].

Les 12 Commandements de ma vie (Thomas CSINTA)

To be, or not to be: that is the question: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea./Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,/Săgeți și praștii ale-ursitei rele,/Sau apucând o armă tu să curmi al/Restriștilor noian? Să mori, să dormi… Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi/Că pui sfârșit durerii sufletești/Și-atâtor mii de alte suferințe/Ce sunt a cărnii parte. E-o-ncheiere/ Chiar foarte de dorit. Să mori, să dormi.” (….). De n-ar fi groază tainei ce urmează/Și-acel hotar necunoscut de unde/Nu-i călător să se fi-ntors vreodată,/Și care zdruncină voința noastră,/Făcându-ne să suferim mai lesne/Urgiile de-aici decât să tindem Spre altele pe care nu le știm. (…). Fragment din actul III al piesei „Hamlet”        

Am ales „Hamlet” dintre toate piesele lui Shakespeare, deoarece, la un moment dat, se referă la ceea ce se întâmplă peste tot în zilele noastre.

Hamlet este personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de William Shakespeare, prinț al Danemarcei, fiu al răposatului rege și al reginei Gertrude. Hamlet a fascinat cititorii și auditorii timp de secole, preocupându-l întrebările existențiale cu privință la viața după moarte, sinuciderea, soarta corpului uman după trecerea în neființă.

Cea mai importantă întrebare existențială a lui Martin Heidegger (26/9/1889 – 26/5/1976 filozof german) este despre sensul lumii, destinația Omului și sensul vieții ! Potrivit lui Heidegger, omul este acea ființă, singura, care pune problema sensului Ființei. Omul este diferit de celelalte ființe ale regnului animal, nu numai pentru că el există, ci și pentru că are capacitatea de a înțelege ce înseamnă să existe și ce înseamna să intre în inexistență, acea treaptă tragică pe care doar omul o poate conștientiza și de aici și marea problemă care îl preocupă, „a fi sau a nu fi”… precum și marea tragedie. Martin Heidegger a fost una dintre cele mai importante și controversate figuri ale secolului XX. Pe de o parte, rolul său activ de rector și consilier în educație în Germania nazistă, cu percepțiile lui rasiste și, pe de altă parte, gravitatea operei sale filozofice, care a influențat unul dintre cele mai importante curente filosofice ale timpurilor moderne, existențialismul (doctrină filozofică și de acțiune caracterizată printr-o accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității,  care își are originea în lucrările lui Søren Aabye Kierkegaard, fiind dezvoltat, ulterior, prin contribuțiile lui Edmund Husserl și Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și ale autorilor grupați în Franța în jurul revistei „Les Temps Modernes”, Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty, dar mai ales, prin operele unor mari scriitori, adepti ai „sentimentului tragic al vieții” ca Fiodor Dostoievski, Miguel de Unamuno, Franz Kafka, Albert Camus, etc.

[A se vedea și lucrarea de mai jos].

In memoriam Albert Camus (1960 – 2020), mon amour! Este oare Ciuma lui Camus, pandemia noastră Covid – 2019? Recomandarea celebrei lucrări tuturor celor sechestrați la domiciliu (în „liberate condiționată sub control judiciar”). Pledoarie pentru cauza absurdului. Camus et l’Algérie: je t’aime moi non plus!

Cu toate ca știința a cunoscut o mare dezvoltare, întrebările esențiale continuă să preocupe omul, fără a putea ajunge la un răspuns, confirmându-se zicala marelui filozof grec Socrate, carea spus că: ” un singur lucru cunosc, că nu cunosc nimic, spre deosebire de voi, care nu cunoașteți că nu cunoașteți !” Cum, când, de cine, de ce, a fost creată lumea, ce a fost înainte de creare, care este scopul și sensul existenței, sunt întrebari care din vechime l-a preocupat pe OM. Formarea lumii a fost programata sau totul a fost întâmplător, hazardul îndeplinind la un moment dat rolul de creator? Cine este creatorul? De-am face o experiență punând într-un recipient piesele unui ceas și le-am zbate bine, va exista posibilitate să rezulte un ceas întreg, care sa și funcționeze perfect, ca de exemplu organismul uman, al celorlalte vietăți, a tot ce există pe scară microscopică și macroscopică ?

Martin Heidegger a reînnoit întrebarea „a fi”, dându-i alte interpretări, căutând răspunsuri iar această metodă a fost caracterizată de savanții de mai târziu drept „violență interpretativă”  susținând că a reușit să perceapă „ființa” ca o existență directă. Heidegger s-a bazat pe conceptiile lui Schopenhauer și Nietzsche, ocupându-se în principal de natura „ființei” și-n special de ceea ce înseamnă a fi ființă umană. Heidegger leagă existența umană de noțiunea de timp că, trăind cu trecutul, prezentul și viitorul, ele ar determina ceea ce suntem. Suntem în procesul de a ne îndrepta către viitor iar viața noastră este modelată de alegerile noastre, de circumstanțele în care ne-am născut și de factorii mediului înconjurător, la care ne-am adaptat și contiuăm să ne adaptăm, având ca rezultat perfecționarea speciei noastre.

Psihologul Irvin David Yalom, născut pe13 iunie 1931, psihoterapeut american, autor, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii de psihoterapie. În 1981, a identificat patru preocupări existențiale absolute, importante: libertatea, izolarea, lipsa de voință și sens în viață și… moartea. Fiecare dintre aceste preocupări determină conflicte interne în cadrul existențial, Moartea, fiind cea mai evidentă preocupare absolută, care a dominat omul din cele mai vechi timpuri si până azi. Este un sentiment înfricoșător pentru toată lumea, inevitabil, cunoscănd că mai devreme sau mai târziu va bate orologiul ultimul gong. Este un adevăr teribil care terorizează oamenii, afectându-le în mare măsură caracterul în căutarea lor de-a se apăra, de-a găsi mijloace de evitare a fenomenului ce le va pune sfârșit existeței. De la o vârstă încă fragedă, copilul este preocupat de ideea morții și-l va preocupa pe om pe toată durata vieții într-o anume măsură, având ca urmare o stare depresivă cu cât pășește spre sfârșitul vieții fiziologice, simțind că existența poate lua sfârșit oricând, de la o zi la alta, stare denumită ca fiind depresia omului în vârstă. Deseori simptomele psihopatologice se datorează incapacității de a depăși teama de moarte. Libertatea: în mod normal, nu am considera-o ca fiind o sursă de îngrijorareca ci, dimpotrivă, ar fi un concept pozitiv și-n istoria civilizațiilor a fost marcată de dorul și lupta pentru libertate, dar în contextul existențial, noțiunea de libertate este un factor de stres, referindu-se la faptul că omul este responsabil de alegerile sale, de faptele și actiunile sale, devenind autorul propriului plan de viață, creatorul propriei lumi ce-l va înconjura. Creându-ne Sinele și lumea noastră, dupa cum ne dictează instinctul și propria conștiință, avem senzatia că nu pășim pe un sol solid, pe-o cărare cunoscută dinainte ci, noi o descoperim pas cu pas, cu un sentiment de inceritudine și teamă, ca și cum am păși ca acrobatul pe-o frănghie, la fiecare pas având senzația că vom pierde echilibrul și că sub noi există un abis, Nimicul. Avem sentimentul că suntem efemeri, veniți și plecați dintr-un și într-un Univers care nu pare coerent ci, ca o ecuație cu mai multe necunoscute, în care nu știm lucruri de bază: de ce, cum și când, rolul și menirea. Exercitarea libertății deschide calea pentru apariția responsabilității, indivizii diferind semnificativ unii de alții în ceea ce privește gradul de responsabilitate pe care îl pot asuma în viața lor, trezind deseori sentimente de vinovăție față de ei și de ceilalți dependenți de faptele lor. Unii o neagă complet, considerându-se victime nevinovate ale evenimentelor externe, chiar de au avut sau nu vreo implicație, iar alți reacționeaza ca și cum nu ar fi responsabili pentru comportamentul lor.

Un alt aspect al libertății este Voința, care trece de la dorință, la decizie și în final la acțiune. Mulți oameni au mari dificultăți în exprimarea dorințelor, unii fiind extrem de siguri de sine pentru ceea ce își doresc, dar au mare dificultate în a decide și acționa, intrând imediat în panică, așteptând ca altcineva să-și asume responsabilitatea în locul lor.Trecerea de la libertate la dorință, la decizie, la acțiune este pentru multe persoane un proces dureros, pe care preferă să-l evite. O altă preocupare absolută este Izolarea. Izolarea interpersonală se referă la decalajul dintre „Sine” și alte persoane, din cauza neintegrării sociale și a unei psihopatologii în materie de intimitate. Izolarea existențială este un termen creat prima dată de Sigmund (Sigismund Schlomo) Freud  și se referă la faptul că suntem izolați de părți din noi înșine, experiențele, sentimentele și dorințele, sunt rupte de conștiință și nu știm că există. Cu toate acestea, ele lucrează în subteran și ne tulbură viața fără ca noi să ne dăm seama. Scopul psihoterapiei în aceste cazuri este de a ajuta acești indivizi să-și recapete și să-și reunească părțile detașate. Mulți încearcă să facă față izolării minimalizându-și dorințele și trăind viața unei alte persoane. Și-acum, preocuparea finală este dacă exista vreun sens in viață sau nu. Dacă fiecare persoană este singură, trăind în propria-i lume creată dupa standardele sale, într-un univers indiferent cu care nu se gasește în corelație, nu ineracționează, atunci care este sensul vieții ? Ce rol îndeplinim? Ce menire avem ? Întrebarea „ a fi sau, a nu fi” vine de la sine! De ce trăim? Dacă nu există o viață predeterminată, atunci fiecare trebuie să-și construiască propriul sens în viață. Într-o lume dezordonată ne simțim instabili și căutăm un plan de acțiune și de supraviețuire. Rezulta întrebarea: cum poate o Ființă care necesită sens să găsească sensul într-un univers fără… sens? Dar Universul poate fi fără sens? Nici într-un caz! Toate par într-o așa perfectă organizare, dupa un model standard și divin, de la mic la mare, precum sus, Macrocosmic, așa și jos, Microcosmic și noi, nu cred ca am fost plămădiți la întâmplare, suntem facuți pentru „ a fi ” și nu pentru „a nu fi ”!

Ce trebuie insă de făcut ? Trebuie să urmărim fenomenele, să coborâm în profunzimea conștiinței și să ne armonizăm Sinele cu ritmul universal… Deci, trebuie sa facem o incursiune inlăuntrul nostru, o călătorie anevoioasă, lungă și chinuitoare deseori, pentru că fiecare intră în contact cu sentimentele sale, cu gândurile și crezul lui, pe care înainte nu le știa ca există ! Nu-i întâmplător că dintre cele trei clasice intrebări: cine ești, de unde vii, unde te duci, cunoașterea de sine, identitatea este pe primul loc, pentru că cel ce nu se autocunoaște, destul de greu e să conștientizeze ceea ce a lăsat în urmă și ce are de îndeplinit ! Încearcă fiecare să răspundă întrebării „cine sunt ? ”, explicând automat ce meserie are, cu ce se ocupă, ce a creat de-alungul vieții, ce păreri politice are etc, însă toatea acestea sunt îndeajuns pentru a răspunde întrebării ? Prin asta doar ne deosebim unii de alții ? Sau, există și-alte laturi care diferențiază oamenii, cum ar fi sensibilitatea, sentimentele, aportul personal al fiecaruia, unicitatea contrubuției la binele umanității ? Cu siguranță că toate acestea înseamnă existența de-o viață-ntreagă și chiar numai încercarea permite fiecăruia să știe direcția unde merge ! Firește ca drumul existețial de multe ori este anevoios, nu-i presărat cu petale de roze ci, cu obstacole ce trebuie învinse, care ne pun in alertă, într-o continua lupta, epuizantă de multe ori, producându-ne temeri existențiale, manifestate prin frică, anxietate, nesiguranță, tendința de-a alerga la siguranța trecutului sau în căutarea unor așa-ziși „salvatori”. Frica! Cei mai mulți dintre noi suntem speriați. Bărbați, femei, copii, oameni de toate vârstele, nivelurile sociale, educaționale sau economice se tem. Peste tot în jurul nostru se pare că pândesc amenințări evidente sau invizibile. Ne temem aproape de orice: pentru sănătatea celor din familie și-a noastră, pentru singurătate, pentru orice fel de teroriști reali și inexistenți, de-orice posibilă excludere socială sau personală, o așa numită „cultură a fricii”. În timp ce viața, educația, bunăstarea financiară, sănătatea și speranța medie de viață s-au îmbunătățit semnificativ, la fel și frica, nesiguranța, diferitele dileme existențiale ale oamenilor au crescut, într-o măsură paralizantă până la punctul în care mulți nu se pot bucura de realizarea tuturor acestor cuceriri importante.

Un rol important îl joacă Mass-media căutând să insufle teama, să atragă și să influiențeze cât mai mulți oameni, știindu-se că știrile, cu cât sunt mai înfricoșătoare, cu atât sunt mai atrăgătoare, pentru ca majoritatea oamenilor, oricât de îngrijorați sau speriați ar fi, sunt atrași mult mai mult de știrile negative ce crovoacă senzație, exemplu fiind evenimentele schimbării de mileniu din 2000, „boala vacilor nebune”, boala păsărilor,  sindromul respirator Sars, Ebola care, după ce au terorizat, „s-au vândut” bine, au monopolizat interesul și au jucat ani de zile o scenă de groază bine pusă la punct, cultivată astfel încât să se poată exercita puterea, a se îmblânzi masele formând noi conștiințe și impunând alegeri și logici. Astăzi, în această perioadă a anului, frica de Covid 2019, ne atacă psihicul, ne dezvăluie vulnerabilitatea și scoate la suprafață agonia bolilor grave. Temerile noastre existențiale vin și ne bat la ușă mai tare ca niciodată.

[A se vedea și lucrarea de mai jos].

Subiect de teză de doctorat inter-pluri și transdisciplinar. Sisteme complexe. Formalismul (modelul) matematic al algebrei și analizei matriciale în contaminarea unui „human specimen” cu un virus (agent patogen inframicrobian, inclusiv, Covid-2019/SARS-CoV-2). Aplicații la crearea unui vaccin rezistent contra acestuia. [Subject of inter-pluri and transdisciplinary doctoral thesis. Mathematical (model) of algebra and matrix analysis in contamination of a „human specimen” with a virus (inframicrobial pathogen, including Covid-2019/SARS-CoV-2). Applications to create a resistant vaccine against it. (Multi-and inter-disciplinary dissertation topic. The mathematical algebraic and matrix model in the contamination of a human specimen with a virus)].

În această etapă, sentimentul de-a ne pierde controlul asupra vieții noastre de zi cu zi, ne crește nesiguranța și dă naștere la manifestări depresive, tulburări psihice și somatice ce pot conduce chiar la amenințare existențială. Astăzi, când este necesară o atenție deosebită pentru distanțare și igienă personală, apar fenomene de hipocondrie și comportamente compulsive pentru a ne simți în siguranță. Mințile noastre pot supraestima riscul și capacitatea noastră de a face față. La unele persoane cu un fond adecvat, pandemia poate fi cea care va provoca mai întâi o tulburare obsesiv-compulsivă, după care vor urma fobiile și tulburările de comportament. Cu alte cuvinte, când se creează senzația de teamă de infecție, aceasta poate duce la „ritualuri” excesive de curățare a domiciliului sau a corpului, dar fără descărcarea energetică mentală paralelă ajungându-se la hipocondrie, o afecțiune psihologică în care disconfortul fizic și frica de sănătate apar într-o masură mult mai ridicată și obsedantă, ce ne paralizează simturile afectându-ne existența.

Frica pare să ne colonizeze visele, sentimentele, valorile și viețile în general. Ne subminează sentimentul de libertate, ne aruncă într-o fază de suspiciune, nesiguranță, neputință, resemnare, întorcându-ne spre trecut – idealizat – în loc să ne îndreptăm spre viitor. Într-un climat de frică, orice fel de schimbare fiind simțită ca o amenințare, oamenii caută să-și depună încrederea în diverși salvatori, „experți” în vânzare de promisiuni, de speranțe și soluționări. Așadar, există politicieni care vin să salveze chipurile diverse situații, lideri religioși care promit sau dau mângâiere și speranță într-o viață de apoi, precum și mulți alții importanți pentru noi din nevoia de a-i crede !

Credința în Dumnezeu și perspectiva unei vieți care nu se termină cu moartea oferă omului un sentiment de securitate, ușurare, continuitate, speranță și iubire, viața căpătând un sens existențial. Asta conduce la retorica: daca nu aveți un Dumnezeu în suflet, inventați-l. În societățile moderne, credința în știință înseamnă – printre altele – acceptarea și ireversibilitatea morții, adică sfârșitul final, fără a exista nicio continuitate. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care frica de moarte în aceste societăți s-a intensificat dramatic în ziua de azi, facând omul nefericit si problematizat revenind acolo de unde-am pornit, „Da Capo al Fine”, la inițiala și retorica intrebare a lui „Hamlet” : „ A fi, sau a nu fi? 

Pe drumul pașilor mei.…

De unde vin nu știu, nici unde pașii mei mă duc acum,/Doar, pe nisipul timpului îmi las umila mea amprentă…/Nu cred că sunt prea mult, nimic n-aștept, dar nicidecum/Nu cred că-s fără rost, bâjbâind în Nicăieri, ca o dementă…/Nu cunosc cine, nici cum, nici scopul cu care m-a făcut…/Nu știu de s-a jucat cu lutul, plăsmuindu-mă-ntr-o doară…/Un dram de minte El mi-a pus, misterele de desfăcut,/Trăindu-mi timpul hărăzit, până ce trupu-ncet să piară…/Nu știu de trebuie să socot că-i bine trăind în ignoranță,/Să mă fericesc cu ce mi-i dat, că fluturii numai o zi trăiesc…/Să-mi fie goală mintea de-ntrebări, în suflet bob speranță,/Că pentru a-nchide cercul vieții, nevoie am doar să pășesc…/Să pășesc…o marionetă, pe dâmburi, coline și hârtoape,/Pas cu pas înaintând, neîndrăznind să-ntorc capul înapoi…/Nisipul vremii urcând pe glezne spre gât, să mă îngroape,/Sperând, că sufletul îmi va cunoaște ce-i viața de apoi…/Adică, mi-ar place așa să cred, nimic nu știu cu siguranță,/Doar, sper c-alăturea mi-i Domnul, mă vede, m-ocrotește…/Nevoia simt de-o Mână să mă-ndrume, curaj și cutezanță,/Că nu-s singură pe cale, că… Cel de Sus mă miluește...

 Lucrări publicate sub egida Jurnalul Bucureştiului