Thomas Csinta, Research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalism- Paris (didactic, pedagogical and research scientific works)

https://patriaromana.com/2025/11/19/lansarea-cartii-investigatii-jurnalistice-autor-prof-univ-thomas-csinta-la-biblioteca-academiei-romane-amfiteatrul-ion-heliade-radulescu-dedicata-g-ralului-bartolome/ https://www.youtube.com/watch?v=yxxy13iP7NM https://www.youtube.com/watch?v=3fHGJ0FcxTM Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch) Google   Scholar  Aveți probleme cu Justiția franceză? Contactați-ne la  OADD (Organizația pentru...

Christian Ranucci a fost acuzat că pe 3 iunie 1974 (între orele 11h15–11h20) ar fi răpit-o pe micuța Marie-Dolorès Rambla (în vârstă de 8 ani), în timp ce se juca în fața casei sale cu fratele său mai mic Jean-Baptiste (în vârstă de 6 ani și 9 luni), unde locuia cu părinții ei, María și Pierre Rambla (muncitor brutar), la Marsilia (în clădirea rezidențială Sainte-Agnès din cartierul „Les Chartreux”). În ciuda unor îndoieli serioase în privința vinovățoiei sale (pe care le-am detaliat într-o serie de lucrări, în câteva sute de pagini–volumele 4 & 5 din ciclul de „Investigații jurnalistice în Serial”), în ciuda faptului că el își clama nevinovăția, cu o jumătate de secol în urmă, pe 10 martie 1976, după numai o singură zi de dezbateri în fața Curții cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône, la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Aix-en-Provence (Aix–Marseille Métropole), Ranucci va fi condamnat la pedeapasa capitală. Atunci, nu exista încă procedura de Apel (recurs) la o decizie (sentință) pronunțată într-un dosar criminal de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați), devenit posibil (ca și într-un dosar corecțional judecat de către o Curte Corecțională compusă din 3 magistrați) doar din 2000 (confom Legii Élisabeth Guigou, din 15 iunie privind „prezumția de nevinovăție”). Ca urmare pe 12 martie avocații lui Ranucci Paul Lombard, Jean-François Le Forsonney și André Fraticell vor depune o cerere de anulare (casare) a sentinței la Curtea de Casație, care însă, în decizia sa (No76-90.888 din 17 iunie 1976) respinge cererea ca „nefondată”. El va fi înmormântat, la solicitarea mamei sale și a lui Fraticelli în cavoul familial din cimitirul Saint-Véran de la Avignon. Într-un asemenea context, condamnatului nu-i mai rămânea decât șansa de a fi grațiat de către președintele Franței în exercițiu, atunci Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), care însă, pe 21 iulie 1976 îi refuză, fără niciun fel de regret, într-un context social–istoric al vremii mai mult decât de tensionat având în vedere faptul că pe 17 februarie 1976 Patrick Henry (1953–2017), este arestat pentru răpirea și asasinarea pe 30 ianuarie 1976 al unui alt copil Philippe Bertrand (în vârstă de 7 ani) în timp ce se juca în fața casei, cadavrul lui fiind găsit pe 24 iulie în pădurea de lângă comună. Tot el era acuzat și pentru dispariția micuțului Vincent Gallardo (în vârstă de 6 ani) la Pradet (departamentul Var, la cca 10km de Toulon), pe 21 iulie 1976. În sfârșit, într-o emisiune consacrată lui „Un jour, un destin”, pe 12 octombrie 2010, Giscard d'Estaing, va afirma că nu-și regretă decizia în dosarul Ranucci pentru că „el a fost găasit vinovat, condamnat și trebuia sancționat”, în ciuda faptului, că, după părerea mea, nu existau probe materiale „fiabile” în privința vinovăției sale. Sau mai exact, exista mai multe probe fiabile care puneau la îndoilă vinovăția lui. În zorii zilei de 28 iulie 1976, exact după o săptămână când a avut loc discuția dintre avocatul Paul Lombard și președintele legată de grațierea lui Ranucci (încarcerat atunci la celebra închisoare Les Baumettes din Marsilia), acesta când este trezit, este agitat, tensionat (psihic), se zbate (fizic) și își susține nevinovăția (în continuare), iar conform unuia dintre avocați săi Jean–François Le Forsonney, acesta l-ar fi întrebat: „Qu'est-ce qu'on est allé encore raconter à Giscard ?” (Ce ați mai povestit lui Giscard ?) El refuză să bea paharul de alcool (rum) oferit la grefă dar și să stea de vorbă cu Preotul Capelan, spunându-i scurt și sec acestuia „negativ”. Din contră, acceptă „oferta” ultimei țigări și să vorbească cu cei 3 avocați ai săi (Paul Lombard, Jean–François Le Forsonney și André Fraticelli), care îi citesc o scrisoare de la mama lui, Héloïse Mathon, după ce le spune: „Vous ne voudriez tout de même pas que je vous félicite..." (N-ați vrea, totuși, să vă felicit…”). Dirijat către eșafod, la ora 04h13 Ranucci este ghilotinat. Alături de cei 3 avocați ai săi (reprezentând Apărarea), ar fi fost prezent și un avocat stagiar Marie–Anne Donsimoni, alături de procurorul Republicii Xavier Tallet (reprezentantul acuzării–Ministerul Public), controlorul general al închisorilor Pierre Cubaynes (responsabil cu derularea execuției), dr. Tosti și, în sfârșit, judecătorul de instrucție Pierre Michel (responsabil cu ancheta în dosarul Ranucci, în ultima fază). În ceea ce privește cele spuse de Ranucci înainte de a fi ghilotinat, există și alte „variante” (versiuni). Conform memoriilor executorului șef André Obrecht, redactate și publicate, după moartea acestuia, de către Jean Ker, acesta „ar fi tăcut până în ultimă clipă a vieții”, deci nu s-ar fi adresat nimănui, ceea ce de altfel, ar fi fost confirmat și de către Marcel Chevalier, succesorul lui Obrecht (cu toate că acesta din urmă, nu putea fi prezent la ultima conversație care a avut loc între Ranucci și avocații săi, pentru că el se afla, atunci, într-o altă cameră, prea îndepărtată). Din comtră, conform avocaților săi, Le Forsonney și Lombard, care ultimele ore de viață erau preajma lui, ultimele cuvinte ale lui Ranucci ar fi fost „Réhabilitez-moi !” (Reabilitați-mă !), menționate, pentru prima oară, în cartea celui din urmă „Mon intime conviction” (Conigerea mea fermă, 1977). În ceea ce îl privește pe el de-al 3-lea avocat al lui Ranucci, Fraticelli, care și-a însoțit clientul până în curtea închisorii, înainte de a se urca pe eșafod, n-ar fi auzit aceste cuvinte, o versiune mai „apropiată” de cea menționată în procesul verbal al execuției în care se menționează că „Numitul Christian Ranucci nu a făcut nicio declarație”. După moartea acestuia, într-o anchetă efectuată în „mediul pedofil” (pedopornografic, pedocriminal), conform cărții apărute în 1989 „La Politique, le sexe et la finance” a lui Yann Moncomble (1953–1990, jurnalist și eseist francez de extremă dreaptă), numele lui Ranucci ar fi figurat într-un carnet al unui client (Walter Sokolowski, proba no 117) al rețelei lui Jacques Dugué (dosarul criminal Saint-Ouen) care difuza imagini foto și video pornografice Acesta ar fi intrat în vizorul autorităților polițienești la începutul lunii septembrie, pentru ca pe 27 septemprie 1978 să interpelat de către Brigada de stupefiante și Proxenetism, la domiciliul său pentru abuz sexual asupra unor minori, fiind acuzat că ar face parte dintr-o rețea de proxenetism pedofil (cu copii până în vârsta de 10 ani) cu ramificații la Lyon și Chartres (în Franța), respectiv, în Olanda și Danemarca. În 1981, el va fi condamnat la 6 ani de înschisoare, în ciuda mărturiei depuse în favoarea sa de către Gabriel Matzneff (n.1936, scriitor francez, autor a peste 50 de cărți, distins cu o serie de premii literare printre care Mottart și Amic ale Academiei Franceze, în 1987, respectiv 2009, precum și premiul Renaudot în 2013), fost acuzat că ar fi făcut parte dintr-o rețea de pedocriminalitate formată din mai multe personalități (în anii 1970–1980). Cu toate că acesta a descris, în unele dintre cărțile sale autobiografice, relațiile sale sexuale cu copii și adolescenți tineri, el a beneficiat de susțineri importante, în special în sfera literară și mediatică. La sfârșitul anului 2019, anunțul publicării cărții sale „Consimțământul”, o mărturie a Vanessei Springora (care avea 14 ani când scriitorul a început să aibă relații sexuale cu ea), a declanșat o polemică privind ceea ce a fost perceput ca o formă de toleranță din partea mediilor culturale, politice și mediatice față de scriitor. Acest eveniment (urmat de alte mărturii și dezvăluiri), a dus la deschiderea a două proceduri judiciare împotriva lui, precum și la stoparea comercializării operelor sale publicate de edituri prestigioase (Gallimard, La Table Ronde, Léo Scheer, Stock, Payot, Jean-Claude Lattès). În ceea ce privește dosarul criminal de proxenetism și prostituție infantilă „Saint-Ouen” în care Jacques Dugué ar fi jucat un rol important debutează în cursul lunii iunie 1978 când în timpul unei percheziții efectuate la domiciliul unui pedofil american Henry Johnson din Los Angeles (California, SUA), polițiștii de la Sexually Exploited Child Unit au găsit cu ocazia unei percheziții o scrisoare în care un francez pe nume Jacques Dugué (n.1935 într-o familie modestă, crescut cu cei 6 frați ai săi într-o tradiție catolică) relata despre dificulltățile sale de a „perverti minori, pentru o nouă generație de perverși”. În această scrisoare, Jacques Dugué relata, de asemenea, chiar și torturarea sau uciderea unor copii în casa sa de la Saint-Ouen (departamentul Seine-Saint-Denis–Métropole du Grand Paris) unde locuia, după divorțul de soția sa (din 1975) cu cele două fiice ale sale (în vârstă de 11 și 14 ani în timpul procesului din noiembrie 1981) de și era gestionarul unui magazin de arme și articole sportive. Din 1973, „l'Ogre de Saint-Ouen” (Căpcăunul in Saint Oursn) antrena, de asemenea, echipa de baschet juniori Red Star Olympique (pe bază de voluntariat), ceea ce i-ar fi permis să fie în contact cu o serie de adolescenți cu care realiza în casa (pavilionul) lui, printre altele, și fotografii–nud, pe care, ulterior, le expedia (distribuia) altor pedofili (pedocriminali) în Olanda și în Danemarca, unde sunt editate reviste ca Lover Boys sau Lolita. Cu „statutul său de antrenor de basket” (pe care îl avea), în subsolul casei sale el a amenajat o sală de jocuri cu mese de ping-pong, televizor pentru a putea atrage cu ușurință copiii familiilor de imigranți din mediile defavorizate, cărora le mai și plătea 100Ffr (cca 25€PPA, astăzi) atunci când pozau gol pentru el. În sfârșit, pe 30 noiembrie 1981, Dugué va fi condamnat la 6 ani de închisoare și nu va fi eliberat condiționat. El va executa integral pedeapsa și va fi pus în liberate pe 5 noiembrie 1983 când se va stabili într-un cartier de HLM (Locații cu caracter social, cu chirie moderată) în regiunea urbană Bordeaux și „se prezintă” în public în calitate de „agent comercial”. În contact cu mediul social defavorizat el va recidiva în cursul anului 1987 într-un dosar „criminal (deci, mai grav decât primul, care a fost judecat în procedura corecțională) cu un grup de copii de imigranți (o duzină), printre care mulți cu vârste sub 10 ani (cu acte de pedofilie, în special felație și sodomie–„plătite” la „preț de bomboane și ciocolată”). În acest dosar de pedocriminalitate, interpela în cursul lunii octombrie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Gironde de la Bordeaux îl condamnă pe 9 octombrie 1990, la 8 ani de închisoare cu executare (în penitenciar) și la o amendă penală de 10.000FFr (cca 2.800€PPA, astăzi). Ca și în primul dosar (corecțional) și în acesta, cel de-al 2-lea el își susține „nevinovăția” fiind convins că toat ceea ce a făcut ar fi fost „spre binele” copiilor. Expertizele psihologice realizate pe câteva dintre victimele lui Jacques Dugué au pus în evidență o „mare vacuitate afectivă” (stare de gol interior, o lipsă a profunzimii emoționale sau o aplatizare a trăirilor afective). Este o experiență subiectivă caracterizată prin absența sentimentelor intense, o indiferență față de evenimentele vieții sau o incapacitate de a simți bucurie, tristețe sau conexiune profundă. În ceea ce privește, agresiunile sexuale și violurile comise inculpat, Jean-Michel L. declara din nou: „J'étais consentant. Comme dans une relation sexuelle normale. (…) D'ailleurs „j'ai revu, après l'affaire, les autres soi-disant victimes. On avait tous vécu la même chose. Sans contrainte aucune" (Am consimțit. Ca într-o relație sexuală normală. (...) În plus, după proces și condamnare, le-am revăzut și pe celelalte așa-zise victime. Cu toții trăiserăm același lucru. Fără nicio constrângere). Totuși, printre cele 17 victime erau și un băiețel de 3 ani și altul de 9 ani dar și o fetiță de 7 ani, deci nu putem spune subb nicio formă că că acești copii au întreținut relații sexuale (de tip sodomie, felație, scatologie, etc.) cu „consimțământ”, la care Jean-Michel L. (aproape de majorat) a participat de maniereă „activă” dar de care acesta, nu-și aduce aminte („Je ne m'en souviens pas."). La începutul lunii mai, când Dominique și Jean-Michel L. iau cunoștință de decalarațiile copiilor lor, nu le vine să creadă: „On a été choqués par la trahison de Jacques. C'est inadmissible, même s'il ne s'agit que d'attouchements." (Suntem șocați de trădarea lui Jacques. Este inadmisibil chiar dacă este vorba de mângăieri/atingeri cu caracter sexual). După citirea depozițiilor, Jean-Michel L. adaugă contrariat : „Ce ne sont pas les mots de mon enfant. J'ai eu l'impression de relire ma déposition à la fin des années 70. Les policiers faisaient les questions et les réponses", (Nu sunt cuvintele copilului meu–referindu-se la cel mic, care conform legii era minor sub 15 ani. Am impresia că recitesc depoziția/declarația mea de la sfârșitul anilor 1970. Polițiștii formulau întrebările și tot ei, răspunsurile). Conform acestuia nu a fost vorba de viol. „Am vi observat”. Ulterior, părinții celor 2 minori au declarat că ei „se simt foarte binme atât fizic cât și psihic” și „nici nu au nevoie de psiholog pentru consiliere”. În ceea ce privește faptul că numele lui Christian Ranucci s-ar fi aflat în carnetul unui membru al rețelei lui Dugué, nu rezultă sub nicio formă, că acesta ar fi fost un pedocriminal și nici că ar fi răpit-o și ucis-o pe Maria–Dolorès Rambla (așa cum ar fi „mărturist” și micuțul Rambla la vârsta de 6 an și jumătate). Să nu uităm că Ranucci era reprezentant commercial și avea contact cu o serie de persoane care activau în diferite domenii ale societății civile, despre ale căror orientări sexuale, el nu avea nicio informație (detaliată) și nici nu avea în atribuțiunile sale conform fișa postului său. În orice caz, dacă nu ar fi fost condamnat la moarte și executat, adică pedeapsa lui ar fi fost comutată la închisoare pe viață de către Giscard, în anii 1980 când dosarul Dugué începe să ia amploare, poate că Ranucci ar fi putut fi disculpat în dosarul criminal Rambla sau în cel mai rău caz, chiar și în cazul execuției sale, revizuirea procesului său în anii, 1979, 1987 și 1991 ar fi putut primi aviz favorabil. Ppentru că eu, desi nu pot avea ceritudinea nevinovăției sale, sunt convins de faptul că în dosarul lui există o serie de elemente materiale fiabile care pun la îndoială nevinovăția lui, de care jutiția nu a ținut cont, pe de o parte. nici în timpul instrumentării dosarului și nici la proces, iar pe de altă parte, nici ulterior, cu ocazia cererilor de revizuire a procesului său. Revenind acum la dosarul Rambla, merită să menționez aici și faptul că Jean-Baptiste Rambla (n. 25 septembrie 1967 în cartierul Saint-Agnès la Marsilia), fratele lui Marie–Dolorès Rambla, a avut la maturitate un comportament antisocial haotic și atipic, care până la urmă va culmina cu o crimă, iar ulterior, chiar cu o recidivă criminală. Acuzat de uciderea, pe 13 iulie 2004, a lui Corinne Beidl (fosta lui angajatoare și amantă în vârstă de 42 de ani, cu care a crescut în același cartier și care cu companionul ei Christian Chalençon dețineau o societate de restaurație de catering pentru televizune și cinematografie), pe 17 octombrie 2008 el va fi condamnat la 18 ani de recluziune criminală la Marsilia de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches-du-Rhône și eliberat condiționat sub control judiciar de către TAP (Tribunalul de Amenajare a Pedepsei) Toulouse pe 16 februarie 2015, exact la o distanță în timp de un deceniu de la interpelarea (arestarea) lui, după ce a fost „evaluat” de către Administrația Penitenciarelor „un deținut model” cu „un rapport positif du centre national d'évaluation de personnes détenues et des conclusions de l'expertise psychiatrique” (raport pozitv al Centrului național de evaluare a deținuților și ale concluziilor expertizei psihiatrice). În ciuda faptului că actul său criminal (tortură, urmată de asasinat) a fost considerat la procesul său „abominabil” demnă de un psihopat, circumstanțele atenuante și obținerea diplomei de studii de specialitate (nivel 4–școală profesională) l-au ținut în detenție „numai” 10 ani. În timp ce unul dintre avocații săi, Henri Juramy, menționa în pledoaria sa că acesta în timpul comiterii crimelor sale se afla sub influența drogurilor (de care era dependent de mulți ani), celălat avocat al său, Jean-Michel Pesenti, susținea cu convingere că „Comment juger un garçon qui, aujourd'hui, à quarante-et-un ans, est en semi-liberté dans sa tête depuis l'âge de six ans et demi, c'est-à-dire depuis l'âge où il a été le témoin de l'enlèvement de sa sœur (…)/Cum să judecăm un băiat, astăzi, la vârsta de 41 de ani, care, „în mintea lui”, este într-o stare de semi-libertate de la vârsta de 6 ½ ani când a asistat la răpirea și asasinarea surorii sale (n.r. Marie-Dolorès Rambla de către Christian Ranucci). Conform documentelor din dosarul de instrucție, cu 7 luni înainte de dramă, Jean-Baptiste Rambla ar fi fost „deranjat” dimineața (devreme) la telefon de către Corinne Beidl (soția/companionul patronului său), care îl ruga să-și mute camionul garat în fața firmei. Peste două ore, ea a fost ucisă cu bestialitate (în condiții abominabile, atroce, etc.) de către „angajat”, după ce acesta a invitat-o la o cafea în noul său apartament. Presupusa gelozie a lui Corinne, șantajul ei sexual dar și discuția despre statutul ei de „intermitent de spectacol” (artist care apare din când în când în roluri mărunte) prin intermediul societății de catering, ar fi degenerat, iar ulterior, s-ar fi transformat în tragedie. În ceea ce îl privește pe Rambla, dependent de droguri (cocaină) și alcool, acesta ducea o viață de „boem” prin localuri, cu fete „consumatoare” de bani. Conform declarației sale, el ar fi așteptat ca „să fie angajat în cadrul societății legal–cu contract de muncă nedeterminat”, ceea ce nu s-ar fi întâmplat conform soțului victimei Christian Chalençon, datorită neseriozității lui și a „vieții haotice” pe care o ducea. În fața Curții cu Jurați el recuoaște „femicidul” dar și că „femeia nu merita să moară”. Însă, „din păcate ea s-a aflat în momentul nepotrivit la locul nepotrivit”. „Ea nu a făcut nimic și nici nu a cerut nimic”. Timp de două zile, până când mirosul devine insuportabil, Rambla stă cu cadavrul în apartament, după care îl mută într-o geantă mare de voiaj (pe care îl închide) și se duce la domiciliul soției sale. El va furniza două variante diferite pentru motivul care nu a mutat cadavrul. În prima dintre ele afirmă că „i-a fost frică să-l mute cu mașina sa prin oraș (Marsilia) pentru că putea fi oprit, oricând, oriunde, de către polițiști (dintr-un motiv sau altul), iar în cea de a doua, că „i-ar fi plăcut să fie găsit de cineva”. Până la urmă, cu o altă ocazie, mută, totuși, geanta în magazia din fundul curții a soției sale Patricia, unde aceasta căutând trotineta fiului său, o descoperă „din greșală” pe 12 februarie 2005. În ea se afla cadavrul (carbonizat și în putrefacție) al lui Corinne Beidl–dipărută exact cu 7 luni în urmă. Cu puțin timp înainte de dispariția ei, ea ar fi asigurat catering-ul echipei serialului „L’Enquête corse” în filmul lui Alain Berbérian realizat cu celebri actori francezi Jean Réno și Christian Clavier. În sfârșit, după ce condamnarea lui rămâne definitivă, pr 17 noiembrie 2009. Rambla va fi transferat la solicitarea sa în departamentul Haute-Garonne (regiunea urbană Toulouse) în Centrul de detenție Muret (DISP Toulouse, pentru pedepse lungi, dat în folosință în 1966 sub formă de „Maison Centrale”–Închisoare de maximă siguranță, cu o capacitate operațională de 623 de locuri, devenită din 1975 centru dedetenție) aflat în proximitatea Centrului Penitenciar Toulouse-Seysses (DISP Toulouse, dat în folosință în 2003 cu o capacitate operațională de 596 de locuri). Exact peste un deceniu, de la data interpelării sale, TAB Toulouse decide punerea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce de altfel, o și solicita, după executarea a ½ din pedeapsă, cu „grațiile” închisorii care i-au fost acordate atât pentru „bună purtare” cât și pentru studii în mediul carceral–diploma de CAP în întreținerea instalațiilor termice). Din nefericire însă, această „libertate condiționată” îi va permite să recidiveze în materie de „crimă de sânge” la Toulouse, la numai peste 2½ ani (pe 21 iulie 2017), cu uciderea, cu cutter, a lui Cintia Lunimbu (femeie de culoare, originară din Angola, în vârstă de 21 de ani), ceea ce de altfel va și recunoaște în cele 48h00 de GAV (Garde à Vue) la Poliția Judiciară, după interpelarea lui pe 9 august. Peste alți 3½ cât a durat instrumentarea dosarului, Jean-Baptiste Rambla, va fi din nou condamnat pe 17 decembrie 2020 de către o altă instanță criminală, Curtea cu Jurați a departamentului Haute-Garonne de la Toulouse. El a fost interpelat după 3 zile de la comiterea noului său act criminal de către SRJP (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) Toulouse, pe 24 iulie 2017, în timp ce încerca să plece la Marsilia–St. Charles cu un tren din gara Toulouse–Matabiau.

https://patriaromana.com/2025/11/19/lansarea-cartii-investigatii-jurnalistice-autor-prof-univ-thomas-csinta-la-biblioteca-academiei-romane-amfiteatrul-ion-heliade-radulescu-dedicata-g-ralului-bartolome/ https://www.youtube.com/watch?v=yxxy13iP7NM https://www.youtube.com/watch?v=3fHGJ0FcxTM Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch) Google   Scholar  https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/cufr-consultana-universitara-studii-cercetari-franco-romana/ https://www.youtube.com/watch?v=PM4jrcQSmaM În 2025, peste 630.000 de elevi de liceu (din anul...

https://patriaromana.com/2025/11/19/lansarea-cartii-investigatii-jurnalistice-autor-prof-univ-thomas-csinta-la-biblioteca-academiei-romane-amfiteatrul-ion-heliade-radulescu-dedicata-g-ralului-bartolome/ https://www.youtube.com/watch?v=yxxy13iP7NM https://www.youtube.com/watch?v=3fHGJ0FcxTM Thomas Csinta, Research professor in Mathematical modeling and Applied Mathematics in social sciences (socio-judicial branch) Google   Scholar  În sfârșit, președinta Curții Constituționale a explicat de ce acest...

Corespondență de la TJP (Tribunalul Judiciar Paris). Masoni în fața Justiției franceze. „Celula criminală” –Loja masonică „Athanor”, astăzi în fața Justiției Franceze. Organizație care se revendică „masonică” și compromite francmasoneria! La TJP (Ttribunalul Judiciar Paris), debutează acum un proces de mare anvergură într-un un dosar criminal complex care vizează o rețea de criminalitate (crimă) organizată implicată în asasinate la comandă și alte operațiuni criminale diverse (intimidare prin violență cu circumstanțe agravante, omucidere, tentativă de omor, kidnapping, etc.). În total, 22 de francmasoni (cu vârstele cuprinse între 28 și 73 de ani) ai lojei masonice „Athanor” (transformată dintr-o lojă într-o veritabilă „agenție criminală") sunt suspectați (și inculpați) cu participarea (directă sau indirectă, mai mult sau mai puțin), în acest dosar criminal, în care sunt judecați începând cu astăzi, 30 martie 2026 și până pe 17 iulie, de către Curtea cu Jurați de la Paris. Mai mulți membri ai organizației (militari din cadrul DGSE–Direcția Generală a Securității Externe), un fost ofițer de informații interne și leaderi de afaceri riscă închisoare pe viață pentru organizarea unei acțiuni criminale premeditate în care un pilot de curse, Laurent Pasquali și-a pierdut viața în 2018. Într-un alt act criminal premeditat eșuat (avortat), de tentativă de asasinat, un activist sindical aparținând organizației „Vestele galbene” Hassan Touzani, urma să fie asasinat. Activitatea criminală a lojei masonice intră în atenția autorităților polițienești și judiciare pe 24 iulie 2020, când doi bărbați (agenți ai serviciilor secrete franceze DGSE) au fost arestați în timp ce se pregăteau asasinarea lui Marie-Hélène Dini (expertă în coaching), în fața casei sale din Créteil, asistată la proces de avocatul Jean-William Vezinet. Din surse apropiate dosarului, cei doi soldați susțin că au fost manipulați și credeau că vizează un agent Mossad în numele statului francez. Marie-Hélène Dini nu ar fi spion, dar ar avea un dușman în cercul ei profesional de antrenori, iar „secundul” ei, Jean-Luc Bagur (în vârstă de 69 de ani) ar fi colecționar de arme și „Maestru Onorabil” al lojei masonice „Athanor” (numită după un cuptor cu ardere lentă care simbolizează transformarea interioară), situată în Puteaux (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), între timp dizolvată (aparținând Marii Loji a Alianței Masonice Franceze–GL– AMF). Acesta din urmă l-ar fi „însărcinat”, pe „fratele” Frédéric Vaglio (în vârstă de 53 de ani), pentru eliminarea unui rival (dar și a altor persoane „incomode”) „contra sumei de 70.000 € fără TVA”, un alt membru al organizației masonice „Athanor”, Daniel Beaulieu (în vârstă de 72 de ani, recalificat în domeniul „informațiilor competitive”, ofițer în retragere din cadrul Direcției Centrale de Informații Interne DCRI–Direcția Centrală de Informații Interne, actuala DGSI–Direcția Generală a Securității Interne). „Misiunile” rețelei, încredințate în mare parte lui Daniel Beaulieu de către Frédéric Vaglio, s-au intensificat și au devenit criminale, odată cu asasinarea, în noiembrie 2018, a pilotului de curse Laurent Pasquali (n.1975, pilot francez din 2000) pentru recuperarea datoriilor, prima misiune „homo” (pentru asasinat) încredințată lui Sébastien Leroy, executorul lui Daniel Beaulieu, care riscă și el închisoarea pe viață. În urma unor investigații minuțioase și laborioase (efectuate de către Brigada Criminală–36 Bastion și DRPJ–Direcția Regională a Poliției Judiciare Versailles), judecătorii de instrucție care au instrumentat dosarul (îăn perioada 2020–2023) au decis în luna iulie 2024, trimiterea acestuia spre judecare de către Curtea cu Jurați Paris într-un proces criminal care se desfășoară începând cu astăzi (30 martie) și până pe 17 iulie 2026 în care câteva zeci de persoane vor fi audiate.

Cu o jumătate de secol în urmă Albert Spaggiari (1932–1989), fost militar (în al 3-lea batalion de parașutiști coloniali) în războiul din Indochina (conflict armat în Indochina franceză între 19 decembrie 1946–21 iulie 1954, astăzi teritoriul statelor Vietnam, Laos și Cambodgia), partizan al OAS (Organizația Armată Secretă–considerată organizație teroristă clandestină franceză de extremă dreaptă creată pe 11 februarie 1961 cu scopul de a apăra interesele Franței în „Algeria franceză”–timp de 132 de ani, între 1830–1962), devenit fotograf și scriitor, iar ulterior presupusul creier al „jafului secolului” de la Banca Société Générale de la Nisa (în weekend-ul 17/18 juillet 1976), în valoare de 50 Mil FFr (cca 40 Mil€PPA), lăsa scris pe peretele spațiului rezervat în bancă căsuțelor de valori, după spargerea a 371 (din 4.000): „Sans arme, ni haine, ni violence” (Fără armă, fără ură și fără violență). Penetrarea echipei sale în bancă a fost realizată prin tunelul săpat între subsolul acesteia din sistemul de canalizare a orașului. Denunțat de către complicii săi, Spaggiari va fi interpelat la întoarcerea sa din Japonia, unde a participat în calitate de „fotograf al orașului” (cu ocazia unei călătorii organizată de către primarul orașului Jacques Médecin/1928–1998, în funcție între 1966–1990, „urmaș” al tatălui său Jean Médecin/1890–1965, în funcție între 1947–1965) pe 27 octombrie 1976 pe aeroportul din Nisa și încarcerat la „Maison d'arrêt” (Centru de detenție provizorie) local aparținând DISP (Direcția Interregională de Servicii Penitenciare) Marsilia–Sud Est (o închisoare „medievală” dată în funcțiune în 1897, cu 222 de celule și 262 de locuri pentru bărbați), dar pe 10 martie 1977, el reușește să evadeze utilizând propriul său principiu „Fără armă, fără ură și fără violență”, cu ajutorul a doi complici, foști membri ai OAS, Robert Desroches și Michel Brusot din fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis din TIG (Tribunalul de Înaltă Instanță). Susținând că are de făcut niște dezvăluiri pe care le poate face numai „între 4 ochi”, deci în absența avocatului său Jacques Peyrat și escorta lui de la PJ (Poliția Judiciară), după părăsirea biroului de către aceștia, Spaggiari se duce la fereastră și sare (de la etajul 7) pe capota unui vehicul (un Renault/R6 vechi)–al cărui propritar îl și depăgubește ulterior cu suma de 5.000 FFr (cca 4.000€PPA), de unde este recuperat de unul dintre către complicii săi (cu o motocicletă), care îl aștepta. Condamnat pe 23 octombrie 1979 la închisoare pe viață prin contumacie (în absență) împreună cu presupușii lui complici de la „jaful secolului” de la Nisa (Charles Pellegrin, Francis Bournat, Jean–Claude Poggi, Pierre Michelucci și Alain Vigier–care au fost sancționați „doar” cu 8 ani de închisoare), Albert Spaggiari este printre puținii, evadați (fugari) care nu vor fi prinși (arestați) niciodată. El moare (în brațele iubitei sale Emilia de Sacco) pe 9 juin 1989 „în exil” de cancer pulmonar (la vârsta de 56 de ani) la o fermă din Belluno (Italia) și este înmormântat în comuna sa natală Laragne-Montéglin (departamentul Hautes-Alpes, regiunea administrativă, Provence-Alpes-Côte d'Azur). Legat de acest „jaf al secolului” (care face și obiectul unei teze de doctorat) am scris și publicat în Jurnalul Bucureștiului o serie de lucrări (cu caracter jurnalistic și științfic) în care aduc o serie de argumente (probe materiale), apărute, ulterior și în vol. 9 al ciclului de cărți „Investigații jurnalistice în serial” (în peste 3.000 de pagini), în defavoarea faptului că ar fi fost Spaggiari cel care l-ar fi organizat. De fapt, ideea i-a aparținut, dar așa cum demonstrez în lucrările mele, acesta a fost conceput, elaborat și realizat de către membri ai fostei organizații criminale „French Connexion” (specializat în traficul internațional de stupefiante) în colaborare cu cei ai „SAC” (Serviciul de Acțiune Civică), o „poliție politică paralelă” creată de fidelii lui Charles de Gaulle (după alegerea lui în fruntea țării) având ca scop principal combatereea comunismului. Consider aici că este oportun să menționez și un alt „jaf al secolului” în dosarul căruia (care și el face subiectul unei teze de doctorat) nu a fost indentificat nici măcar „autorul” și în care în unei anchete private (pe care am efectuat timp de 7 ani) am reușit să-l identific pe acesta, după care am sesizat autoritățile polițienești și judiciare din Anvers (Antwerpen din regiunea Flandra, capitala provinciei cu același nume din Belgia), Curtea de Apel din Anvers (Hof van Beroep Antwerpen), Poliția Locală din Anvers (Lokale Politie Antwerpen), Poliția Federală (Federale Politie), Biroul Judiciar Federal (FGP–Federale Gerechtelijke Politie), din Anvers și sunt în așteptarea unui răspuns din partea lor. Este vorba de celebrul jaf de diamante de la ABN Amro (AWDC (Antwerp World Diamond Centre) în valoare de cca 21 Mil€, comis pe 2 martie 2007, de către un individ care se identifica cu un pașaport argentinian Carlos–Hector Flomenbaum, care în realitate făcea parte din banda criminală (organizată) de tip mafiot a lui Ruddy Decock/DeCock, „specilizată” în traficul de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Pentru comiterea jafului conform principiului lui Spaggiari, Flomenbaum (cu origini germanice naziste) deghizat într-un simpatic și carismati „bătrânel”, timp de un an de zile, de când și-a luat o casetă de valori (devenind astfel, titular al dreptului de acces–din punct de vedere legal și bancar sau locatar/chiriaș al casetei de valori), nu înceta să „copleșească” personalul cu tot felul de„atenții” și cadouri, care au făcut din el, într-un fel un om de încredere al casei”. Numai că el era interesat doar de trusoul de chei al casetelor (căsuțelor) de valori, pe care a și reușit să-l obțină într-una dintre ultimele sale vizite AWDC, folosindu-se de un fals apel telefonic (cu ajutorul unui complice) prin care funcționarul bancar în compania căruia se afla în subsolul clădirii, fiind chemat urgent la direcție dar având deplină încredere în el, i-a lăsat „preț de cca 10 minute”. Timpul acesta a fost suficient „inofensivului bătrânel” Flomenbaum ca să facă mulajul la 6 chei de acces la căsuțe de valori cu conținut „important” pe care le-a și aflat, în timp, de la personal. Acest lucru i-a permis ca în ziua de 2 martie 2007 (cu ocazia ultimei sale vizite) să iasă pe poarta principală a Centrului de Diamante „fără armă de foc, fără violență si fără ură”, cu „rucsăcelul” său „chic/șic” în spate (ca de obicei) saluntând personalul cu mâna și să zâmbească „cu poftă” portarului în timp ce acesta se apleca în fața lui. Menționez aici și faptul că, cu puțin tim înainte de acest eveniment, AWDC (Antwerp World Diamond Centre) aflat în cartierul diamanteriei Vestingstraat (cu cca 1.760 de întreprinderi de diamante si 30.000 de salariați, 4.520 unități comerciale, pentru o populație de cca 11.510 de locuitori), considerat ca platforma mondială a diamantului (cu o cotă de piață de cca 72%), a făcut deja obiectul unui „jaf al secolului” și mai important, respectând, evident, regula (principiul) lui Spaggiari. Este vorba de celebrul jaf comis pe 16 februarie 2003, în care prejudiciul material a fost evaluat la cca 110 Mil€. Banda de spărgători va penetra în institutie prin garaj, poarta căruia pe care îl vor deschide cu o telecomandă (dublură) contrafacută în oras, ca de altfel, toate celelate accesorii utilizate în cursul jafului (chei, înregistrări video, etc.). Membrii acesteia vor sparge 123 de casete (căsuțe) de valori dintre cele 160 (exista surse prestigioase care indica, gresit, 109/180) ale instituției financiar–bancare plasate într-un seif gigant aflat cu 2 etaje mai jos (considerat „impenetrabil”), fără să se fi declanșat sistemul de alarmă (protejat de 10 mecanisme de securitate multiplă, printre care și o poartă metalică de o grosime de 61 cm și de o greutate de cca 3 tone prevazută cu un sistem de blocare „a combination wheel with numbers from 0 to 99” cu 100 de milioane de combinații posibile si senzori magnetici, camere video de supraveghere, detectori de căldură cu raze infraroșii, senzor seismic, de mișcare și radar Doppler). Subliniez aici faptul că weekend-ul de 15-16 februarie 2003 a fost ales, probabil datorită Turneului de Tenis de la Anvers (în circuitul profesionist WTA/ATP, activ între 2002–2015). În acest turneu, Belgia era reprezentată de jucătoarea belgiană Kim Antonie Lode Clijsters (n. 1983), iar duminica (pe 16 februarie) avea loc un meci de tenis foarte important dintre aceasta din urma si celebra jucatoare americană Venus Ebony Starr Williams (n. 1980–fost lider al lumii în ierarhia WTA de 3 ori, cu 20 de titluri de Grand Slam/Mare Șlem: 7 la simplu, 11 la dublu feminin, și 2 la dublu mixt și 3 medalii olimpice, 2 la dublu feminin și 1 la simplu). Articolele consacrate acestor jafuri sunt prezentate detaliat în lucrări (în mai multe părți) sub titlul „Jaful secolului”, respectiv „Belgische tak” publicate în Jurnalul Bucureștiului, care ulterior, au apărut și în vol.7 al ciclului de cărți „Investigații Jurnalistice în Serial”. Nu știu dacă Ilyas Kherbouch (născut pe 21 martie 2005 la Paris, reprezentat de frunte al „neobanditismului”, de origine marocană–berberă, din cartierul popular parizian Grange-aux-Belles–sectorul 10, crescut prin împrejurimile închisorii, în cartierul Beaudottes din Sevran–Métropole du Grand Paris) a auzit sau nu de „jaful secolului” de la Nisa (cu 5 decenii în urmă) sau de legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari, dar, în orice caz, acesta a acționat și evadat conform principiului acestuia, tot „fără armă, fără ură și fără violență” după ce, ca și cel din urmă, a descoperit o serie de „lipsuri” („fisuri”) în materie de „extracție” a deținuților din penitenciar (pentru a fi duși la audiere/interogatoriu în fața judecătorului de instrucție–care le instrumentează dosarul, transferați dintr-un centru penitenciar în altul, pentru a fi internați într-un spital, etc.) sub escorta reprezentanților autorităților ministerului justiției, internelor sau armelor. Acest lucru nici nu i-ar fi fost foarte dificil dacă ținem cont de faptul că, „evadatul” (fugarul) este un fost delincvent juvenil (cercetat penal de la vârsta de 13/14 ani), cu 11 condamnări înscrise în cazierul său judiciar–Buletinul B3 (cu majoritatea în buletinul B2), un „bun cunoscător” al mediului carceral, iar în momentul evadării sale pe 7 martie 2026 din Centrul de detenție provizorie (Maison d'arrêt) Villepinte (DISP Paris–Ile de France, departamentul Seine-Saint-Denis, Métropole du Grand Paris) dat în folosință în 1991 (cu 480 de celule și 542 de locuri operaționale) acesta era „suprapopulat” peste măsură (cu 1.377 de încarcerați), ceea ce l-a favorizat (atât direct cât și indirect) în elaborarea planului său (de evadare). În contextul în care, în momentul de față, situația suprapopulării carcerale la Villepinte nici nu este atât de mare, dacă ținem cont de faptul că la începutul anilor 2010, acesta depășea 200%, motiv pentru care conform unui proiect aprobat, în 2027 capacitatea operațională a acestuia ar trebui să ajungă la 1.280 de locuri. Liberabil doar începând cu 2035 (în urma mai multor condamnări succesive–în mai multe dosare infracționale), conform procurorului Republicii de Paris Laure Beccuau, pe 12 aprilie 2026, Curtea de Apel Paris îi confirmă pedeapsa de 6 ani de închisoare cu executare (sentință pronunțată în prima instanță de către Curtea Corecțională a TJP/Tribunalul Judiciar Paris pe 7 februarie 2024) pentru complicitatea sa la o tentativă de furt cu circumstanțe agravante și un „home-jacking”. El ar fi fost implicat și în alte două dosare de „home-jacking” (cu violență și în recidivă) comise la Paris. Este vorba de persoanele publice Gianluigi Donnarumma (fost portar la PSG și logodnica lui, Alessia Elefante, în seara zilei de 21 iulie 2023) și Simone Zanoni (Bucătarul-șef/Master chef al unuia dintre cele trei de restaurante ale „Four Seasons George V” de la Paris–cu o stea și a soției sale Greta în noaptea de 6/7 mai 2022). După ce pe 9 ianuarie a fost condamnat de către o Curte Corecțională a TJP la 4,5 ani de închisoare cu executare (pentru asociere de răufăcători, în recidivă), iar pe 6 martie (cu o zi înainte de evadarea lui) la alți 3,5 ani (pentru furt cu violență în bandă organizată în recidivă), adică, în total la 8 ani de închisoare. Subliniez aici și faptul că suprapopularea carcerală în centrul de detenție provizorie de la Villepinte nu un caz izolat, pentru că în acest moment în parcul carceral francez sunt „inmatriculați” 86.645 de deținuți (condamnați definitiv sau cu statut de „prevenit”–aflați în cercetare penală) în contextul în care acesta nu dispune decât de 63.289 de locuri operaționale, ceea ce, practic, înseamnă o densitate carcerală de cca 137%, iar în centre de detenție provizorie (pentru preveniți) aceasta ajunge la cca 167. Anul trecut pentru 5.046 de deținuți nu au fost create decât 1.643 de locuri suplimentare. Despre mediul carceral francez (organizarea, functionarea, etc.) am publicat o altă serie de lucrări (cu caracter jurnalistic și științific) în Jurnalul Bucurestiului care, ulterior, au apărut în vol. 4-7 ale ciclului „Investigații jurnalistice în serial” (în peste 11.000 de pagini). În privința evadării sale, pot spune că este spectaculoasă și inedită, pentru că nu există un precedent în „materie” de evadare, în Franța, într-un asemenea context. Merită să menționez aici și faptul că în istoria evadărilor din penitenciarele franceze (despre care am multe lucrări scrise și publicate în Jurnalul Bucureștiului–care fac și obiectul unor subiecte de teze de doctorat) există evadări spectaculoase cu arme de foc, cu explozibil, cu elicoptere, cu atacuri armate (cu echipament de răboi) ale furgoanelor blindate în timpul transferurilor deținuților (în alte închisori, spitale, etc.), datorită neglijenței administrației penitenciare, etc., dar este pentru prima oară când o echipă de falși polițiști în uniformă (cu echipament și „comportament” de polițiști „adevărați”) cu acte „în regulă” și cu un fals document de „extracție” din celulă și „de aducere” la tribunal a unui „prevenit” (cercetat penal) într-un dosar infracțional corecțional/criminal (semnat și ștampilat de către un judecător de instrucție și contrasemnat de Procurorul republicii) „în regulă”, reușește să rvadeze un încarcerat la bordul unui vehicul de poliție „banalizat” (cu plăcuțe „adevărate” de inmatriculare–aparținând, într-adevăr, unui vehicul de poliție) dintr-un centru privat de liberetate ultra securizat. Și acest lucru, în contextul în care asemenea „deplasări” sunt efectuate, în exclusivitate (cel puțin legal), în cazul unor DPS (deținuți deosebit de supravegheați) și la distanțe lungi numai de către PREJ (Les Pôles de Rattachement des Extractions Judiciaires), unități mobile regionale specializate în transferul deținuților aflate sub autoritatea directorului DISP (Direcția Interregională de Servicii Penitenciare), iar în cazul deținuților „inofensivi” și pe distanțe (relativ) scurte de către ELSP (Les Équipes Locales de Sécurité Pénitentiaire) aflate sub autoritatea directorului penitenciarului. În regiunea pariziană există un singur PREJ în cadrul centrului penitenciar Fleury-Mérogis (DISP Paris–Île de France, în departamentul Essonne), cea mai mare închisoare în Europa. fost centru de detenție provizorie (pentru preveniți–bărbați, femei și minori), construit în 1968, în care, începând din 2023 a fost integrat și un centru de detenție (pentru condamnați bărbați). Astăzi, acest centru privat de libertate, dispune în centrul său de detenție provizorie pentru bărbați cu 2.398 de celule pentru 2.509 locuri operaționale, 167 de celule pentru femei cu 207 locuri operaționale și un cartier pentru minori (de sex masculin) cu 95 de celule și 113 locuri operaționale, la care se adaugă QCD (centrul de detenție pentru condamnati bărbați cu 408 locuri operaționale. În plus, el dispune și de un QER (Cartier de evaluareal radicalizării pentru deținuții islamiști), un cartier UDV (Unitate pentru deținuți violenți), dar și un cartier QS (cartier „specific”–în care sunt încarcerați polițiști, judecători, avocați, etc. în celule individuale). Și acesta, ca și cel de la Villepinte ar fi suprapopulat cu cca 4.480–4.500 de deținiți conceput pentru 2.750–2.850 de locuri operaționale. Conform autorităților judiciare, direcția penitenciarului Villepinte (ca de altfel și Administrația penitenciarelor și în sfârșit, sindicatele penitenciare) consideră că personalul de serviciu care a intermediat „extracția” din celulă a lui Ganito nu ar fi comis nicio „greșală” profesională și sub nicio formă, nu ar fi implicat în această evadare spectaculoasă (care „s-ar datora, în exclusivitate, Inteligenței Artificialve”). Conform acesteia, „protocolul” de extracție ar fi fost respectat ca și în alte câteva zeci de cazuri (identice), cu respectarea legilor în vigoare (care nu prevăd verificarea autenticității documentelor de identitate polițienești și judiciare–având în vedere că evenimentul este fără precedent), iar fugarul pe lângă „punctele forte” care i-ar fi favorizat evadarea cum ar fi „experiența carcerală” (fiind liber foarte puțin timp după debutul său infracțional), și „suprapopularea carcerală” (ceea ce ar fi permis un schimb mult mai larg de informații–greu de gestionat și practic, de necontrolat între deținuți si mediul exterior), ar fi profitat și de faptul că extracția lui a fost programată în weekend (când personalul penitenciar administrativ este relativ scăzut) și mai ales de condamnarea lui pe 6 martie (la care a refuzat să asiste), motiv pentru care extragerea lui pentru audiere în ziua de 7 martie nu ar fi părut, deloc, suspectă. În orice caz, insituția nu este prevăzută cu mijloace tehnico–științifice (informatice/digitale) de combatere a fake-urilor, generate cu ajutorul inteligenței artificiale (ChatGPT, Gemini, Claude, etc.)–în plină expansiune, fiind profund atașată, încă, documentelor de/pe „hârtie”, autenticitatea cărora nu le-ar fi creat niciun fel de probleme, cel puțin, până la extracția (și evadarea) lui Kherbouch. Cu alte cuvinte, evenimentul era fără precedent. Faptul că evadarea lui Kherbouch este „sesizată” doar pe 9 martie (adică după 48h00 de la „extracția” lui din celulă) nu poate fi explicat decât dacă ținem cont de „dispozitivul” de audiere (interogare) a inculpatului în GAV („Garde à Vue”) care, în principiu, durează 24h00 (în materie „corecțională”) dar care, în mod excepțional, poate fi prelungit până la 48h00 (maximum). Iar acest avans „uriaș” al lui Ilyas Kherbouch ar fi fost mai mult decât „suficient” (având în vedere abilitățile sale de fin observator, inovator, capabil de elaborarea unor proiecte de mare anvergură) pentru a părăsi teritoriul național (francez) cu un pașaport „fals–adevărat” cu o destinație necunosctă, care foarte probabil nu ar fi fost cunoscută de niciunul dintre cei 2 suspecți arestați de către autoritățile polițienești (un major și un minor–ai căror nume nu le pot dezvălui pentru păstrarea secretului de instrucție) și care sub nicio formă nu au făcut parte dintre complicii săi (chiar dacă făcea parte din anturajul lui). Chiar și pentru faptul că ei sunt „amatori”, TDD („tâlhari de duminică”) în timp ce fugarul este un adevărat „profesionist”, TDM („tâlhar la drumul mare”), care nu lasă nimic la voia întâmplării și nici nu se lasă trădat de către „verigile slabe” ale cercului său de complici (care există întotdeauna în cadrul organizațiilor infracționale, indiferent dacă acestea sunt „corecționale” sau „criminale”). Și apoi, îți trebuie mult „sânge rece în instalație” pentru a intra într-un centru penitenciar ultra securizat (având în vedere poziția lui–pe lângă o șosea națională, la intrare în oraș–integrat în unitatea urbană Métropole du Grand Paris) deghizat în polițist (și cu „comportament” de polițist), cu documente false de identiate polițienești și judiciare, cu scopul de a extrage un „infractor notoriu” (celebru pentru home-jacking-urile lui) conform unor criterii și dispozitive legale, ceea ce nu este specific, sub nicio formă, unor amatori. Așa cum nu știu dacă Ganito ar fi auzit sau nu de Spaggiari, tot așa nu știu dacă cei de la penitenciarul din Villepinte ar fi auzit de celebra evadare tot cu ajutorul unei „hârtii” de la închisoarea de la Borgo (departamentul Haute-Corse/Corsica de Nord), pe 31 mai 2001, când 3 figuri marcante ale crimei organizate corse, membri ai celebrului gang Brise de Mer (Francis Mariani, Pierre-Marie Santucci și Maurice Costa) au evadat, reușind să părăsească închisoarea, tot prin poarta principală, cu ajutorul unui „fax” transmis (în 3 exemplare) de la hotelul „Campanile” de la Aix-en-Provence (Métropole d'Aix-Marseille-Provence/AMP) grefierului (grefierei) închisorii Nadine Legay (la ora 17h04), după ce JI (Judecătorul de instrucție) Patrice Camberou de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Ajaccio (prefectura departamentului Corse du Sud/Corsica de Sud, capitala regiunii administrative Corsica), care instrumenta dosarul, a refuzat eliberarea lor cu câteva zile mai devreme. Ca urmare, punerea lor în libertate, în mod paradoxal, va fi transmis (prin fax) de către vice-președintele tribunalului, JDL (Judecătorul de Detenție & Libertate) Dominique Buonaguid, din punct de vedere juridic, „în opoziție” cu judecăturul de instrucție (care instrumenta dosarul) și contrasemnat de către un alt JI Jean-Michel Gentil. Din păcate, direcția închisorii nu a verificat autenticitatea documentului și i-a lăsat pe cei trei să iasă „legal” pe poarta principală a închisorii („pe jos”) la ora 17h30. Fake-ul va fi descoperit doar pe 5 iunie, când Camberou contactând telefonic penitenciarul voia să-i audieze (interogheze) pe cei 3 încarcerați, cu ajutorul dispozivului clasic de transfer („extracție din celulă”). Merită să atrag atenția asupra unei diferențe majore (importante) care există între cele două evadări spectaculoase, cea din 7 martie 2026 de la Villepinte și cea din 31 mai 2001 de la Borgo (DISP Marseille–Sud Est), un centru penitenciar la cca 15km la sud de Bastia (prefectura departamentului Haute-Corse/Corsica Superioară, regiunea administrativă Corsica) dat în folosință începând cu luna noiembrie 1993 (cu 121 de celule și 167 de locuri operaționale în cartierul de preveniți–bărbați, respectiv, cu 9 și 17 locuri în cartierul preveniți–femei, cu 48 de celule individuale în cartierul de deținuți– bărbați și 4 celule individuale pentru minori–de sex masculin și în sfârșit, 5 celule individuale în cartierul de semilibertate) considerat de către Administrația Penitenciară „o închisoare ultra modernă, foarte securizată și cu un confort exemplar” care înlocuia vechea închisoare Sainte-Claire (Santa Chjara, naționalizată în 1792 numită și „închisoarea cu brânză elvețiană”–datorită ușurinței și frecvenței evadărilor, în special în 1984, cu 7 evadări în 7 luni consecutivi) fost centru de detenție situat în inima citadelei Bastia, inițial, o mănăstire a ordinului clarișelor, construită în secolele XVI-lea/XVII-lea (transformată în închisoare în 1818 de către prefectul Insulei Corsica, contele de Vignolles, după unele surse din 1805) În primul caz, documentele de identitate și cele „pe hârtie” au fost verificate, dar falsificarea lor a fost perfectă (în care, contrar administrației penitenciare, Inteligența Artificială nu a jucat, absolut, niciun rol) și nici nu pare un demers complicat, dacă ținem cont de faptul că dintre cca 2 milioane de candidați, anual, pentru obținerea permisului de conducere (act de identitate în Franța), peste jumătate le „achiziționează” fără să fi trecut vreodată pe la o școală de șoferi (printr-o școală de șoferi) contra unei sume de bani cuprinse între 1.700–2500€ (practic, costul cursurilor și a examinării de către un IPCSR–Inspector al permisului de conducere și al securității rutiere, agent public al statului, atașat Ministerului de interne). În ceea ce privește extracția lui KherBouch pe 7 martie (pentru audiere într-un nou dosar) nici nu părea „anormală” pentru că pe 6 martie, când a fost judecat, el a refuzat să participe la procesul său, ocazie cu care, evident, dacă ar fi trebuit să fie audiat, în vreun dosar, judecătorul de instrucție ar fi profit de „extracția lui din celulă” (procedură administrativă clasică– pentru limitarea transferului deținuților). În al doilea caz, nu părea deloc „anormal”, din nou, faptul că după refuzul punerii în libertate a „tripletului” mafiot corsican (cei „3 muschetari corsicani”) de căte JI Patrice Camberou, după o dezbatere în contradictoriu cu JDL Dominique Buonaguid și un alt JI Jean-Michel Gentil (un magistrat prestigios, de mare caracter, auditor la Școala Națională de Magistratură pe care a obsobit-o în poziția 42/243), Curtea de Apel din Bastia să fi decis punerea lor în libertate sub pretextul că n-ar exista „probe materiale” suficiente pentru menținerea lor în detenție provizorie. Cu alte cuvinte, cercetarea lor penală putea continua în „stare de libertate”. Dar, fără verificarea autenticității documentului, grefierul (grefiera) Nadine Legay ar fi putut să-și dea seama, relativ, ușor că este vorba de un fake (fals în acte publice–documente judiciare administrative). Evident, dacă ar fi știut ceea ce știu eu, dar din păcate nu știa (sic!). Pentru că în „Franța metropolitană” (Franța continentală) cu colectivitatea teritorială specială (unică) Corsica, cu statutul de regiune adminstrativă cu capitala la Ajaccio, alături celelate regiuni cu capitale lor: Auvergne-Rhône-Alpes (Lyon), Bourgogne-Franche-Comté (Dijon), Bretagne (Rennes), Centre-Val de Loire (Orléans), Grand Est (Strasbourg) Hauts-de-France (Lille), Île-de-France/regiunea pariziană (Paris), Normandie (Rouen), Nouvelle-Aquitaine (Bordeaux), Occitanie (Toulouse), Pays de la Loire (Nantes), Provence-Alpes-Côte d'Azur/PACA (Marseille), prefixele telefonice sunt împărțite în cinci zone cu astfel: Île-de-France (regiunea pariziană–01), Nord-Ouet (Bretagne, Normandie, Pays de la Loire, Centre-Val de Loire–02), Nord-Est (Grand Est, Bourgogne-Franche-Comté, Hauts-de-France–03), Sud-Est (Provence-Alpes-Côte d'Azur, Corse, Auvergne-Rhône-Alpes, cu o parte din Occitanie–04), Sud-Ouest (Nouvelle-Aquitaine, Occitanie–05), cu Corsica inclusă în zona Sud-Est, deci prefixul cu 04 urmat de 95. Cele din Corse-du-Sud (Corsica de Sud) sunt de tipul 04.95. 1x/2x, iar cele Haute-Corse (Corsica de Nord/Corsica Superioară) de tipul 04.95.3x/4x/5x/6x. Concret, la cele de la Ajaccio și regiunea sa (sud) a 5-a și a 6-a cifră sunt 20, 21, 22, 23/50, 51, 52. Din contră, la cele de la Bastia și regiunea sa (nord), aceleași cifre sunt 30, 31, 32, 33, 34/60, 61. Cele din zona Calvi/l'Île-Rousse (nord) sunt 62, 65, iar cele din zona Porto-Vecchio/Sartène (Sud) sunt 70, 71, 72. În concluzie, este evident faptul că numărul de fax de la care a fost trimis documentul din Aix en Provence, nu avea nimic de-a face, nici cu cel de la Curtea de Apel din Bastia și nici cu cel de la TGI din Ajaccio. De altfel, JI Jean-Michel Gentil, a și deschis o „informație judiciară” legat de evadarea celor 3 muschetari corsicani, iar în dosar consacrat acesteia a și inculpat grefierul (grefiera) Nadine Legay pentru „complicitate la evadre”. Din fericire pentru ea, ancheta efectuată ar fi pus în evidență o „complicitate internă” (din închisoarea Borgo) cu un „plan meticulos conceput și organizat” din care grefierul (grefiera) n-ar fi făcut parte. De altfel, imediat după recepționarea faxului ea și distribuit documentul direcției și administrației închisorii responsabile cu punerea în libertate a celor încarcerați. În plus, ea a respectat cu strictețe protocolul, pentru că nu avea „obligația” (adică, nu era în „fișa postului” ei!) să cunoască prefixele de fax ale tribunalelor (din Corsica) care aveau încarcrați preveniți în centrul penitenciar Borgo, în ciuda faptului că acestea nici nu sunt atât de multe (TJ–Tribunalulul Ajaccio/atunci TGI Ajaccio, TJ Bastia/atunci TGI Bastia, Curtea de Apel Bastia și Tribunalul Administrativ din Bastia–cu competență teritorială în întreaga regiune administrativă Corsica), dar într-adevăr, cu un număr foarte mare de filiale, și care astăzi dispun cu 17 magistrați mai mulți decât atunci. Acest vast material este publicat sub formă de un ciclu de articole în Jurnalul Bucureștiului legat de asasinarea prefectului Claude Erignac (în 1998) și a presupusului său asasin, Yvan Colonna (în 2022) sub titlul „In memoriam Yvan Colonna. Corsica nu crede în lacrimi” apărut, recent și în vol. 9bis al ciclului „Investigații Jurnalistice în serial” (3.276 de pagini). Epilog cu sfârșit neprevăzut. În ceea ce privește deznodământul acestei avadări, acesta este (profund) dezamăgitor. Și este greu de înțeles. Pentru că după ce un infractor notoriu (totuși!) reușește să evadeze cu ajutorul plan ingenios (bazat, în special pe ignoranța si superficialitatea gardienilor de închisoare), care timp de 48h00 este „absolut liber” (nefiind încă căutat de către autoritățile polițienești și judiciare), timp în care putea părăsi fără niciun fel de probleme teritoriul național (oriunde), acesta se duce, probabil pentru „alimentare” (cu home-jacking), înainte de „decolare” (către o destinație neidentificată) în cea de-a doua cea mai bogată regiune a Franței (și poate prima pe cap de locuitori) în regiunea Coastei de Azur (cu Monaco inclus). De fapt în sistemul urban mediteranean centrat pe „triunghiul” Métropole Nice Côte d'Azur–Montpellier Méditerranée Métropole Montpellier–Perpignan Méditerranée Métropole care formează o puternică rețea urbană de pe coasta mediteraneană franceză (cu peste 2 milioane de locuitori), caracterizată printr-o metropolizare puternică și o rețea densă de orașe de dimensiuni medii. În sfârșit, din păcate pentru el și din fericire pentru victimele sale (vechi, dar și pentru cele care, eventual, ar fi urmat) acesta va fi interpelat (fără să fi opus „rezistență”) după numai 13 zile de cavală (fugă), ca o ironie a sorții la data aniversării a 21 de ani de la naștere, la ora 20h55 pe 20 martie (după ce în jurul orei 19h00 el va fi reperat de camerele de supraveghere în „Malibu Village”, o rezidență de vacanță) din Canet en-Roussillon (aflat în Perpignan Méditerranée Métropole–prefectura departamentul Pyrénées-Orientales din sudul Franței) de către BRI (Brigada de Căutare și Intervenție) al departamentelor Pyrénées-Orientales (66) și de Hérault (34), împreună cu BNRF (Brigada Națională de Căutarea Fugarilor), pe baza unei comissi rogoatoare a 3 judecări de instrucție împreună cu o femeie Victoria H. („Camila”, în vârstă de 25 de ani, fostă supraveghetoare/gardian stagiar–„radiată” din 4 martie 2025, îndrăgostită de el, care ar fi rezervat și locuința pe numele ei) bănuită că ar fi întreținut o relație amoroasă cu fugar in timpul cavalei sale. Apartamentul (studioul ar fi fost închiriat pe numelei). Amândoi au fost arestați și prezentați unui JLD (Judecător de Libertate & Detenție) al Tribunalului Judiciar din Perpigan, pentru a fi încarcerați (în detenție provizorie) în centrul Penitenciar din Perpignan (DISP Toulouse–Sud, dat în folosință în 1987–deci relativ, nou, cu cartiere de preveniți atât pentru bărbați–cu 114 de celule și 136 de locuri operaționale dar cu o densitate carcerală de 260%, cât și pentru femei–cu 28 de celule îndividuale și o densitate carcerală cca 190%), înainte de a fi transferați la TJP (Tribunalul Judiciar Paris) pentru a fi audiați (interogați) de către un JI (Judecător de Instrucție) al JIRS (Jurisdicția Interregională Specializată) Paris. Supraveghetoara ar fi fost stagiară înainte în celebrul Centru de detenție provizorie „La Santé” (penitenciar de pe strada Sané–sectorul parizian 14) de unde ar fi fost transferată „disciplinar” la Villepinte (pentru că „era suspectată de trafic și întroducere de obiecte interzise în penitenciar”), unde, de altfel, fugarul și „iubita” sa s-ar fi și cunoscut, pentru ca, ulterior, ea să se îndrăgosteacă de el. Aceasta este bânuită că ar fi recurs la aceași „abatere” de la normele disciplinare ca și în închisoarea de unde a fost transferată (pentru ca și fost concediată), printre care și în „favoarea” bărbatului de care era îndrăgostită, adică, Ilyas Kherbouch, care l-a audieri a susținut ferm că: „ea nu are nimic de-a face cu evadarea mea”). În încheiere, ne putem întreba dacă Ilyas Kherbouch ar putea și el să beneficieze de „înțelegerea” Curții care îl va judeca pentru evadare, cum au beneficiat și evadații din centrul penitenciar de la Borgo. Adică, aceasta să considere că evadarea lui nu ar fi avut „sens penal”, cum nu a existat niciun incident legat de ieșirea lui pe poarta principală a centrului penitenciar Villepinte pe 7 martie 2026. Pentru că, conform CPF (ca de altfel și celui belgian) „evadarea, în sine” nu este sancționabilă penal, dacă deținutul reușește să evadeze singur, fără violență, fără efracție (degradare de bunuri) și fără complici. Nu știu cum a fost interpretată evadarea tripletului Mariani–Santucci–Costa de la Borgo, cu sau fără complicitate (având în vedere achitarea lor în dosar), dar eu am convingerea fermă că valul de asasinate în Corsica din anii 1980–2010 (371 între 1985–2014, fără victimele colaterale) mult mai mare ca în Sicilia și Europa, dar mai ales cu asasinarea prefectului de Corsica Claude Ergnac (pe 6 februarie 1998) i-ar fi pus pe gânduri pe magistrați. Chiar și în ultimiiani (2024/2025), bilanțul asasinatelor este înfricoșător (19 asasinate și 7 tentative de asasinat în 2025, 16/18 asasinate și 16 tentative de asasinat în 2024). Iată de ce, complicitatea la evadare trebuie „explicit” menționată în dosarul evadării lui Ganito, ceea ce, de altfel, se și regăsește în capul de acuzare „evadare în bandă organizatră”, unul dintre mai multe, care vor avea consecinte (foarte) grave asupra verdictului care va fi pronunțat de către Curtea corecțională/Criminală după instrumentarea dosarului, care, în principiu, poate dura chiar și câțiva ani. Un caz mai recent decât evadarea cu „Fax” a membrilor organizației criminale „Brise de Mer” Mariani, Santucci și Costa din penitenciarul Borgo, care pune în evidență totuși „ignoranța” gardienilor de închisoare, este al lui Elyazid Ahamada („le Joker"/„Equalizer”, în vârstă de 20 de ani și 1,72m) implicat într-un dosar legat de o crimă de sânge (în bandă organizată) și altele pentru port ilegal de armă de foc, care va evada pe 11 iulie 2025 de la Centrul de detenție provizorie (La maison d'arrêt) de Lyon-Corbas (un penitenciar nou, inaugurat pe 2 mai 2009) care va lua locul celor 3 penitenciare de la Lyon (intramuros) considerate vetuzte (Montluc, Saint-Paul și Saint-Joseph), cu o suprafață de 45.000m2, 690 de locuri operaționale–în celule simple, majoritatea de 10m2 și câteva duble cu 12m2 în paturi suprapuse și 263 de agenți de penitenciar. În acest moment însă, ca și celelate penitenciare franceze, acesta este suprapopulat cu 1.222 de încarcerați (cu o rată de densitate carcerală de cca 183%). Prevenitul se va ascunde într-un sac mare (care conținea lenjeria intimă) al codeținutului său, care și-a executat integral pedepsa (sa privată de libertate) și ca urmare, era eliberat conform legii. Evadarea este descoperită doar după 27 de ore de la eveniment, cu toate că un automobilist aflat la volanul vehicului său ar fi filmat momentul (de la cca 100m) când acesta părăsea sacul în care era disimulat la ieșire din penitenciar. Conform administrației penitenciare, ar fi fost vorba și aici de complicitatea „din interior” a unui supraveghetor, ca și în cazul lui Ganito. Evadatul (fugarul, originar din departamentul/regiune ultramarin(ă) situat în partea de nord a canalului Mozambic în Oceanul Indian, între nordul Madagascarului și nordul Mozambicului, cu teritoriul aparținnând din punct de vedere geografic arhipelagului Comore, dar separat de statul Comore din anii 1970) va fi interpelat în dimineața zilei de 14 iulie (Ziua Națională a Franței) la Sathonay-Camp (regiuna urbană Lyon), aflat la cca ½ h în vehicul, de centrul metropolei. Operațiunea de interpelare a lui Equalizer va fi organizată în tandem de către OCLCO (Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate) și DCOS 69 (Sub-direcția de Luptă contra Criminalitatea Organizată și Delincvența Specializată) al departamentului Rhône (cu prefectura la Lyon). Codeținutul va fi arestat și el la Marsilia și inculpat în același dosar pentru „complicitate la evadare” pe 16 iulie 2025. Ca și în cazul lui Ganito, „Jokerul” a profitat de o „falie” (defaianță) a modului operator (implementat „tradițional”) utilizat cu ocazia eliberării unui deținut (și în special, în weekend–cu personal redus în cazul unei suprapopulări carcerale). Este vorba de lipsa controlului bagajelor cu care acesta „se externează” după executarea pedepsei. Și în acest caz, administrația penitenciarelor caută și un „vinovat de serviciu”, un posibil complice „din interior” (un gardian) care ar fi trebuit să verifice bagajele, cu toate că nu este clar dacă acest lucru este prevăzut (detaliat) în fișa postului său.

https://youtu.be/yxxy13iP7NM Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

https://youtu.be/yxxy13iP7NM Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

L'agrégation est en France un concours de recrutement de professeurs soit de l'enseignement secondaire, soit de l'enseignement supérieur: Les professeurs agrégés de l'enseignement secondaire sont parfois appelés „agrégés de l'Université” (avec une majuscule), en référence à l'Université de France, qui désigne l'enseignement secondaire organisé par Napoléon Ier en 1808, en même temps qu'est recréé le concours de l'agrégation. Le concours est ouvert aux titulaires d'un master. Elle constitue, avec le concours du CAPES, le détachement et l'inscription sur liste d'aptitude, l'une des façons d'enseigner, en qualité de professeur titulaire, dans le second degré; Il ne faut pas les confondre avec les professeurs agrégés de l'enseignement supérieur, pour les disciplines qui ont une deuxième agrégation, d'un niveau supérieur (droit, sciences politiques et gestion). Ce dernier concours est ouvert aux titulaires d'un doctorat. Il a d'ailleurs existé aussi une agrégation de médecine, aujourd'hui quasiment disparue. Le concours d'agrégation de l'enseignement du second degré est organisé pour le recrutement des professeurs agrégés de l'enseignement du second degré (qu'on désigne couramment comme„ agrégés” ou parfois comme „agrégés de l'Université”, à ne pas confondre avec les lauréats de l'agrégation de l'enseignement supérieur). Il existe depuis 1766 : il s'agissait alors de créer un corps d'enseignants susceptible de prendre la relève des jésuites qui venaient d'être bannis de France. Concours de haut niveau très sélectif, il permet d'être professeur avec un service dans les collèges, les lycées, dans les classes préparatoires ou à l'université (PRAG). Dans sa forme moderne, le concours de l'agrégation est institué en 1810. Il comporte trois disciplines : sciences, lettres supérieures et grammaire.. La préparation à l'agrégation s'effectue soit au sein de l'université soit dans les Écoles normales supérieures. Le concours dans une discipline donnée est national et identique pour tous les candidats quel que soit leur cursus de préparation (affectation en fonction du classement). Le concours comporte des épreuves d'admissibilité (épreuves écrites), des épreuves d'admission (épreuves orales) ainsi que des épreuves physiques pour les concours de l'agrégation d’Éducation physique et sportive. Alors que l'agrégation du secondaire permet à ses titulaires d'intégrer le corps des professeurs du secondaire, les concours d'agrégation de l'enseignement supérieur permettent à leur titulaire d'intégrer directement le corps des professeurs des Universités. Ils sont organisés pour le recrutement des professeurs des universités dans les disciplines suivantes : droit, sciences politiques, gestion. L'agrégation du supérieur a également existé dans d'autres disciplines, notamment la médecine, laquelle n'existe plus que pour l'École du Val-de-Grâce, du service de santé des armées. Dans les autres disciplines, dans lesquelles il n'existe pas ou plus d'agrégation du supérieur, les professeurs du secondaire, certifiés ou agrégés, ne peuvent devenir professeur des universités qu'après avoir accompli une thèse de doctorat, été qualifiés aux fonctions de maître de conférences par le Conseil National des Universités et recrutés par une université à cet effet, et après avoir accompli une œuvre de recherche suffisante pour justifier une promotion dans le corps des professeurs des universités.

L'agrégation est en France un concours de recrutement de professeurs soit de l'enseignement secondaire, soit de l'enseignement supérieur: Les professeurs agrégés de l'enseignement secondaire sont parfois appelés „agrégés de l'Université” (avec une majuscule), en référence à l'Université de France, qui désigne l'enseignement secondaire organisé par Napoléon Ier en 1808, en même temps qu'est recréé le concours de l'agrégation. Le concours est ouvert aux titulaires d'un master. Elle constitue, avec le concours du CAPES, le détachement et l'inscription sur liste d'aptitude, l'une des façons d'enseigner, en qualité de professeur titulaire, dans le second degré; Il ne faut pas les confondre avec les professeurs agrégés de l'enseignement supérieur, pour les disciplines qui ont une deuxième agrégation, d'un niveau supérieur (droit, sciences politiques et gestion). Ce dernier concours est ouvert aux titulaires d'un doctorat. Il a d'ailleurs existé aussi une agrégation de médecine, aujourd'hui quasiment disparue. Le concours d'agrégation de l'enseignement du second degré est organisé pour le recrutement des professeurs agrégés de l'enseignement du second degré (qu'on désigne couramment comme„ agrégés” ou parfois comme „agrégés de l'Université”, à ne pas confondre avec les lauréats de l'agrégation de l'enseignement supérieur). Il existe depuis 1766 : il s'agissait alors de créer un corps d'enseignants susceptible de prendre la relève des jésuites qui venaient d'être bannis de France. Concours de haut niveau très sélectif, il permet d'être professeur avec un service dans les collèges, les lycées, dans les classes préparatoires ou à l'université (PRAG). Dans sa forme moderne, le concours de l'agrégation est institué en 1810. Il comporte trois disciplines : sciences, lettres supérieures et grammaire.. La préparation à l'agrégation s'effectue soit au sein de l'université soit dans les Écoles normales supérieures. Le concours dans une discipline donnée est national et identique pour tous les candidats quel que soit leur cursus de préparation (affectation en fonction du classement). Le concours comporte des épreuves d'admissibilité (épreuves écrites), des épreuves d'admission (épreuves orales) ainsi que des épreuves physiques pour les concours de l'agrégation d’Éducation physique et sportive. Alors que l'agrégation du secondaire permet à ses titulaires d'intégrer le corps des professeurs du secondaire, les concours d'agrégation de l'enseignement supérieur permettent à leur titulaire d'intégrer directement le corps des professeurs des Universités. Ils sont organisés pour le recrutement des professeurs des universités dans les disciplines suivantes : droit, sciences politiques, gestion. L'agrégation du supérieur a également existé dans d'autres disciplines, notamment la médecine, laquelle n'existe plus que pour l'École du Val-de-Grâce, du service de santé des armées. Dans les autres disciplines, dans lesquelles il n'existe pas ou plus d'agrégation du supérieur, les professeurs du secondaire, certifiés ou agrégés, ne peuvent devenir professeur des universités qu'après avoir accompli une thèse de doctorat, été qualifiés aux fonctions de maître de conférences par le Conseil National des Universités et recrutés par une université à cet effet, et après avoir accompli une œuvre de recherche suffisante pour justifier une promotion dans le corps des professeurs des universités.

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curtea cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (din Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 (ora 04h40) la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. După deșteptarea lui, el solicită, foarte calm, acordul autorităților ffixarea de corp al piciorului său artificial. La grefier fumează două țigări, după care solicită cea de a 3-a, un „Gitane”, preferata lui, dar călăul Marcel Chevalier (executorul șef) va riposta: „Nu, este de ajuns. Am fost destul de înțelegători. Trebuia să vâ gândiți înainte (mai devreme)”. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte (de drept comun și membri ai OAS – Organizația Armată Secretă) au fost ghilotinați (14 în timpul președinției lui Charles de Gaule/1959–1969, 3 în timpul președinției lui Georges Pompidou/1959-1974 și 2 în timpul președinției lui Valéry Giscard d'Estaing) în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean–Gaston Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 (la ora 04h37) la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René–Charles (Raymond) Pons (în vârstă de 54 de ani, mic de statură–1,54m), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. Trezit la ora 04h00, el ar fi dormit bine, „fără griji”, iar după ce s-a îmbrăcat a solicitat hârtie și stilou pentru scrierea unei scrisori, care se „necesita prea mult timp”, în timp ce judecătorul era nerăbdător. După o spovedanie și o slujbă religioasă, la grefier, Pons bea un pahar mare de rum. Executorii lui văzându-l mic de statură l-au încurajat : „Să nu-ți faci griji nu-ți vom face niciun rău”. Execuția a fost rapidă. După paharul mare de rum consumat, condamnatul la moarte nici nu și-ar fi dat seama că a fost ghilotinat! La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Trezit la ora 06h10, el refuză să asculte slujba religioasă a preotului, iar la grefier, atât alcoolul (rom) câși țigara. În schimb, avocatului său Pereau el spune: „Nu știu de ce, nu îmi aduc aminte…” apoi „Continuați să-mi depuneți flori pe mormânt, să-mi apărați memoria. Nu știu ce am făcut …dacă acest lucru poate servi altora. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. În fața ghilotinei magistratul Arthonzoul anunță încă odată condamnarea lui la moarte și execuția.

Les Grandes Écoles de Commerce en France sont des institutions d'élite formant les futurs managers, reconnues pour leur sélectivité post-prépa (via des concours comme la BCE) et leurs excellents classements internationaux, avec des noms comme HEC, ESSEC, ESCP, EMLyon EDHEC (Le top de „5”) ,  et SKEMA figurant constamment en tête, offrant des diplômes de haut niveau en stratégie, finance, marketing et transformation numérique. Elles se distinguent par leur forte employabilité et des salaires de départ élevés, adaptant leurs cursus aux évolutions du monde des affaires.  Les Maths S HEC/ESSEC  (spécifiques pour les concours des écoles de commerce prestigieuses) désignent les épreuves de mathématiques très exigeantes (souvent appelées Maths I ou Approfondies) des concours d'entrée des Grandes Écoles de Commerce (HEC et ESSEC) pour les classes préparatoires ECG (Économique et Commerciale, voie Générale) ou (prépa HEC/ECG) avec une version „approfondie" plus théorique (HEC, ESSEC)et une version „appliquée" plus axée sur la modélisation (EDHEC, EM Lyon). Elles couvrent l'analyse, l'algèbre linéaire, les probabilités, l'optimisation et requièrent une grande rigueur, souvent avec des liens vers la programmation (Python).

Între 8 septembrie–18 decembrie 2025, în fața Curții cu Jurați (în prima instanță) a departamentului Doubs (regiunea administrativă Grand Est) în palatul de justiție (sala „Parlamentului”) de la Besançon (prefectura departamentului), se defășoară un proces criminal „hors norme” (neobișnuit, excepțional), aflat sub președinția lui Delphine Thibierge, președintele Curții cu Jurați (compusă din 3 magistrați și 6 cetățeni francez cu vârsta cel puțin 23 de ani, aleși de pe listele electorale prin tragere la sorți), în care, un medic anestezist (recunoscut în specialitatea sa ca „profesionist”) de la clinica Saint-Vincent, din Besançon, Frédéric Péchier (n.1972, aflat în libertate condiționată sub control judiciar), care în prima zi a procesului declara Curții „Eu nu am ucis (otrăvit) niciodată pe nimeni. Sunt nevinovat”, este judecat pentru infracțiuni criminale deosebit de grave. Este vorba de otrăvirea „voluntară” (intenționată) a 30 de persoane (în timpul unor intervenții chirurgicale/benigne, cu vârstele cuprinse între 4–89 de ani) în pereioada 2008–2017, dintre care 12 au decedat ca urmare a unui stop cardio–respirator. Conform rechizitoriului Ministerului Public, inculpatul medic anestezist ar fi provocat, intenționat, stop cardio–respirator pacienților colegilor săi chirurgi (sau grave complicații la pacienții operați) prin introducerea în pungile de perfuzii anestezice substanțe care provocau la aceștia fie stop cardiac, fie hemoragii, pentru ca ulterior să intervină în calitate de „salvator” al acestora (în cazul în care acest lucru ar fi fost încă posibil). Menționez aici faptul că celebra Clinică Saint-Vincent din Besançon (Chemin des Tilleroyes n040), este o unitate medicală–chirurgicală privată modernă (oferind diverse servicii medicale și chirurgicale, inclusiv ortopedie/chirurgie a genunchiului, distingându-se prin îngrijire personalizată și acces rapid la tratament), făcând parte din grupul Elsan SAS (Societate pe Actiuni Simplificate, creată pe 10 iunie 2014 cu sediul social general la Paris, cu 800 Mil€ fonduri proprii și o cifră de afaceri de 3Md€) liderul francez în domeniul îngrijirii medicale private care funcționează ca un spital, oferind urmărire personalizată și programări mai rapide decât spitalele (strict) publice, lucrând și cu CPAM (Casa Primară de Asigurări Medicale). Fondat de către Jérôme Nouzarède și Dr. Michel Bodkier, grupul ElSan rezultă în urma unei colaborări strânse (și ulterior, fuziuni) cu Vedici SAS (companie franceză privată de servicii medicale care oferă o gamă largă de specialități, inclusiv oncologie, pediatrie și cardiologie) și Vitalia (grup important de clinici private din Franța, cunoscut în special pentru unitățile sale de înaltă calitate din Gentilly, Océane, La Châtaigneraie) în cursul lunii noiembrie 2015, pentru ca în luna iunie 2017 acesta să achiziționeze MédiPôle Partenaires (important grup francez de clinici private specializate în MCO–medicină, chirurgie și obstetrică), iar mai târziu, în 2021, C2S Medical, devenind astfel leader în domeniul spitalizărilor private cu dezvoltarea unei rețele unice de instituții de sănătate care acoperă întregul proces de îngrijire cu platforme tehnice de înaltă performanță și o gamă largă de servicii, la care apelează peste 2/3 din francezi (atunci al doilea grup spitalicesc privat francez cu o cifră anual de afaceri de 1,2Md€, 1,2 milioane de pacienți, 81 unități/centre nedicale, 3.200 practicieni și cca 14.000 de salariați). Fostul președinte al Adunării Naționale Richard Ferrand a fost numit pe 12 iulie 2024 șef al comisiei de supraveghere al grupului Elsan, având ca acționari pe KKR/Kohlberg Kravis Roberts & Co (fond de investiții american, unul dintre cele mai mari în lume, cu sediul la New York, aflată sub direcția lui Henry Kravis și George R. Roberts, cu o capitalizare de cca 135Md€ și o cifră de afaceri de cca 6 Md$US), CVC Capital Partners (importantă firmă globală de investiții pe piețe private–una dintre cele mai mari firme de consultanță în investiții la nivel mondial cu sediul în Marea Britanie în Saint-Hélier–capitala insulei anglo-normande Jersey, fondată în 1981, specializată în capital privat, active secundare, credit și infrastructură, gestionând fonduri uriașe pentru investitori instituționali din întreaga lume cunoscuți pentru investițiile în afaceri din diverse sectoare în Europa, Asia și Statele Unite, prin intermediul unei rețea/rețele de 19 birouri și 231 de angajați, cu o cifră de afaceri de cca 90 Md€ cu o prezență semnificativă și o listare recentă pe Euronext Amsterdam, aflată de mai mult timp în atenția anchetatorilor francezi pentru o posibilă „corupție în bandă organizată”), Mérieux Equity Partners (firmă europeană de capital privat axată pe companii din domeniul sănătății, științelor vieții și nutriției, legate de influenta dinastie familială Mérieux/fondatorii bioMérieux, Sanofi Pasteur, cu investeții importante în IMM–între 20–40 de Mil€, în Europa/America de Nord), Axa SA (grup internațional francez pe acțiuni specializată în asigurări creată în 1985 de către Claude Bébéar, cu o cifră de afaceri de 110 Md€ și rezultat net de cca 8Md€), CNP Assurances SA (companie de asigurări de persoane pe acțiuni din sectorul public, creată în 1959, cu un capital social de cca 700 Mil€, primul furnizor de asigurări și al 2-lea în asigurările de viață din Franța, al 7–lea asigurător european și al treilea asigurător din Brazilia, cu o cifră de afaceri de cca 40Md€ și un rezultat net de peste 2Md€, aparținând integral, conform legii privatizării din iulie 1992, băncii La Banque postale), Ardian SAS (ex-Axa Private Equity, societate pe acțiuni simplificate franceză de capital–investiții independent creată în 1999 și ditijată de către Dominique Senequier, inmatriculată pe 16 iulie 2012 și separată de grupul Axa în 2013, cu o cifră de afaceri de cca 350Mil€ și un rezultat net de cca 30Mil €, începând cu 2020 gestiona active de peste 100 Md$US în Europa, America de Nord și Asia) și Tethys Invest (firmă de investiții francez al familiei Bettencourt-Meyers/acționară majoritară al L'Oréal– fondată de către Françoise Bettencourt Meyers și Jean-Pierre Meyers în martie 2016, axat pe investiții directe pe termen lung în sănătate, științe biologice și cercetare europeană). Înainte însă, în 2020, aceasta devine un partener „strategic” al Pandalab (ecosistem digital de comunicare și servicii securizate pentru profesioniștii din domeniul sănătății/Pandalab Pro și pacienți/Pandalab Ma santé, care permite schimburi securizate, partajarea documentelor medicale, programarea consultațiilor și coordonarea îngrijirii, respectând în același timp standardele de securitate/HDS, ISO 27001) și Lifen (platformă de coordonare medicală al unităților de sănătate și practicieni liberali creată în 2015 de către Franck Le Ouay, Alexandre Hamburger, Philippe Douste-Blazy, Alexandre Huckert și Étienne Depaulis) iar în cursul lunii octombrie Comisia Europeană hotărăște, controlul acestuia, exclusiv, de către KKR. În sfârșit, după o instrumentare a dosarului care a durat 7 ani (2017–2024), ancheta a fost dirijată de către Olivier Verguet (șeful brigadei criminale al serviciului interdepartamental al Poliției Judiciare din Besançon) din ordinul judecătorului de instrucție Marjolaine Poinsard (de la Parchetul general al Tribunalului de la Besançon) care în urma rezultatelor acesteia l-a trimis pe Frédéric Péchier („doctorul morții”, pe 23 mai 2024) în fața Curții cu Jurați departamentale Doubs cu un rechizitoriu conținând 537 de pagini (și alte două anexe care depăsec 100 de pagini). Ea nu a reținut decât 30 de cazuri de otrăvire dintre cele 32 (reclamate oficial) și 37 (neofiocial, conform surselor noastre apropiate dosarului) dintre care 13 ar fi fost mortale (și nu 12). Astfel, pe 12 decembrie 2025, avocații generali (reprezentând ministerul Public) Thérèse Brunisso și Christine de Curraize solicitau, după citirea rechizitoriului lor, contra inculpatului pedeapsa de închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță de 22 ani–înainte de care condamnatul nu poate eliberat condiționat sub control judiciar) pentru otrăvirea a 30 de persoane dintre care 12 au decedat datorită complicațiilor ulterioare cu mențiunea: „Vă vom demonstra (n. r. Juriului Popular) că tulburările și oprirea activității electrice a inimii se datorează otrăvirii pusă la cale cu reavoință de către Frédéric Péchier cu intenția de a ucide. (…). Au fost necesari 8 ani anchetatorilor pentru a imagina, inimaginabilul. (…). Vă solicit să declarați vinovat pe Frédéric Péchier (…). Acest om (bărbat) aprent normal a devenit, fără niciun fel de dubii, unul dintre cei mai mari criminali din istoria noastră (…). Noi am demascat crimele dvs, noi toți știm că sunteți vinovat pentru că acele crime care vă sunt reproșate sunt deosebit (extrem) de perverse, pentru că el a acționat cu viclenie, pentru că a comis ireparabilul, pentru că este un criminal în serie (…), pentru că nu are niciun fel de remușcări, niciun fel de regrete (…). Putem ucide odată fără să vrem, dar nu de 12 ori la rând. Frédéric Péchier nu este nici Guy Georges (n.r./n.1962, „asasinul din estul parizian”, „bestia de la Bastilia”, arestat pe 26 martie 1998, condamnat pe 5 aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați Paris la închisoare pe viață pentru violul și asasinarea a 7 persoane din 21 care i-au fost atribuite în perioada 24 ianuarie 1981-16 noiembrie 1997) și nici Michel Fourniret (n.r./1942–2021, „pădurarul din Ardennes”, care a mărturisit că a ucis 12 persoane în Franța și Belgia între 1987 și 2003, arestat pe 26 iunie 2003 condamnat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 30 de ani de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes, la Charleville–Mézières într-un proces care s-a derulat între 27 martie–28 mai 2008, decedat la închisoarea de maximă siguranță Ensisheim pe 10 mai 2021), dar nici mai puțin decât ei.”” Conform procurorului republicii de la Besançon Etienne Manteaux (nativ în Vesoul–prefectura departamentului Haute-Saône, regiunea administrativă regiunea Franche-Comté, (numit pe 9 aprilie 2025 procurorul republicii de la Grenoble în locul lui Éric Vaillant mutat la parchetul general de la Caen–prefectura departamentului Calvados, regiunea administrativă Normandia), revenit în 2012 la Tribunalul Judiciar din Epinal (prefectura departamentului Vosges, regiunea administrativă Grand Est), iar din 2018 la Besançon, inculpatul ar fi avut ca mobil discreditarea colegilor săi chirurgi și anesteziști cu care ar fi fot în conflict, demonstrându-le acestora „talentul său de reanimator ieșit din comun”. Acesta ar fi introdus în pungile sale anesteziste potasiu, mepivacaină (anestezic local din categoria amidelor având un efect mai rapid decât procaina/novocaină un anestezic local din categoria esterilor, utilizat la început în stomatologie și în asociere cu o penicilină/novocilinăpentru a reduce durerea la nivel intramuscular), tramadol (medicament analgezic puternic, din clasa opioid, cu acțiune centrală, utilizat pentru tratarea durerilor moderate spre severe, acute/după leziuni, fracturi sau cronice/dureri în caz de cancer, nevralgii, acționând la nivelul sistemului nervos central/creier și măduva spinării, pentru a schimba percepția durerii, fiind disponibil pe bază de prescripție medicală), heparină (anticoagulant puternic, medicament injectabil esențial/parte a listei OMS de medicamente esențiale, folosit pentru a preveni și trata cheagurile de sânge/tromboze, administrat intravenos sau subcutanat, fiind derivat din țesuturi animale/intestin de porc, plămâni de vită/oaie care acționează prin întârzierea coagulării, crucial în infarctul miocardic, embolia pulmonară, dialize, și intervenții chirurgicale/bypass, cardiac, având ca efecte secundare potențiale sângerări sau trombocitopenie/scăderea trombocitelor), etc. Versiunea lui Dr. Frédéric Péchier de la clinica Saint-Vincent (unde era angajat din 2004), înainte de inculparea lui (atunci în vărstă de 45 de ani) de „otrăvire cu premeditare” este complet diferită. Anestezistul neagă orice implicare în acest dosar (multi)criminal: „Vreau să fiu recunoscut pentru ceea ce sunt, adică complet nevinovat”. Medicul din Besançon aborda anumite elemente incriminatoare în dosar, pe care însă le considera inconsistente, detaliind totodată sentimentele sale de când a fost reținut în arest pe 4 martie 2017. Aceasta a mai adăugat ulterior : „De zece zile sunt cufundat într-o neînțelegere totală. Am îndurat 48h00 extenuante de arest polițienesc. Au ignorat 99% din dosar, concentrându-se doar pe câteva elemente, pe care mi le-au reiterat în repetate rânduri. Încă de la început, anchetatorii au spus clar că sunt convinși de vinovăția mea. Nu mi-am imaginat niciodată că mă voi confrunta atunci cu urmărirea penală. După o perioadă de disperare totală, am decis să-mi spun versiunea și să lupt împotriva acestei nedreptăți. Sunt acuzat de crime odioase pe care nu le-am comis. (…). Singura mea greșeală pe care am comis-o a fost să fiu disponibil atunci când colegii mei mă chemau pentru urgențe.” Legat de 3 evenimente care au avut loc în 2009, el susține că ar fi lipsit la două dintre ele: „În ceea ce privește aceste trei incidente, aș dori să clarific faptul că am lipsit de la unitate la ultimele două incidente, inclusiv în cel în care a existat o suspiciune de supradoză de potasiu. Nu am fost prezent fizic! Concluziile anchetei poliției din 2012 menționează acest lucru și notează că nu există dovezi care să sugereze că a fost vorba de un act de rea-intenție (voință). Cum poate fi readus în discuție acest lucru în contextul actualei anchete judiciare?” Evenimentele mai recente din 11 și 20 ianuarie 2017 sunt diferite, în opinia sa. „La început, chiar am crezut că ar fi putut fi comise greșeli. Dar găsirea unor pungi de perfuzie perforate, mai ales în cazul pacientului meu, arată că se îndreaptă spre o intenție răuvoitoare. Nu eu am pus anestezicul în punga de paracetamol. Deci, a fost altcineva.” Cine? „Oricine avea acces la sala de operație, oricine ar fi putut să o facă. Nu trebuie să fii anestezist. Sper că ancheta nu se limitează doar la mine. (…). Unde există o crimă, există și un motiv. În această privință, Frédéric Péchier reiterează cu ușurință: se bucură deja de respectul mentorilor și colegilor săi și consideră teoria anchetatorilor despre pompierul incendiar „delirantă”, conform căreia medicul a acționat cu un sentiment de omnipotență, cu această tendință narcisistă de a vedea lumea ca pe o arenă în care să-și exercite puterea, devenind în cele din urmă un salvator: „Am o meserie pe care o iubesc, petrec mult prea mult timp cu ea, soția mea va confirma asta. Vreau să mă perfecționez constant. Treaba mea este să adorm oamenii, să-i trezesc și să-i las în siguranță. De ce aș face așa ceva? Îmi câștig foarte bine existența, călătorim facem tot felul de lucruri. Sub pretextul adrenalinei, ca și cum nu am avea deja suficientă, aș injecta substanțe toxice oamenilor, doar pentru a-i resuscita apoi? Este complet absurd”. Aceeași linie de apărare a fost folosită și în ceea ce privește orice posibilă răzbunare împotriva clinicii Saint-Vincent : „E ridicol. Lucrez acolo, sunt dedicat meseriei mele, fac tot ce pot ca să progresez. În schimb, nu ni se dau neapărat toate resursele, așa că este adevărat că s-ar putea să fi existat câteva dezacorduri. Dar nimic mai mult.” Frédéric Péchier își descrie meseria de anestezist ca pe o chemare: „Colegii spun: „Ești cel mai bun din clinică”. Nu este ceva de care să nu fiu mândru. Ceea ce mă interesează este introducerea de noi tehnici de anestezie care încep să devină o practică standard. Dacă există pacienți vulnerabili, chiar dacă nu sunt ai mei, unii chirurgi mă roagă să le revizuiesc dosarele. Pacienții mei–și practic sunt singurul care face asta–îi văd sistematic înainte de anestezie și din nou după operație. Acești oameni își încredințează îmi încredințează viața. Înțeleg protestele pe care le-a provocat acest caz, pentru că sunt complet vulnerabili când vin (ajung) la clinică. Înțeleg durerea și neînțelegerea victimelor implicate în procedură. Dar să le spunem asta: vreau ca lor, precum și mie, să li se spună adevărul.”” Cazul fatal din aprilie 2016 este cu totul altceva, potrivit lui: „Acolo, mereu am crezut că a fost o greșeală. (…). Trimiteți-mă în fața experților medicali! Asta e tot ce aștept: să pot să le explic specialiștilor despre ce am făcut, despre deciziile pe care le-am luat.” Chiar înainte de inculparea lui el spunea că este „devastat și îngrozit”, în special de perspectiva de a fi reținut în arest preventiv: „Indiferent de rezultatul tuturor acestor anchete, cariera mea s-a terminat. Nu voi mai putea niciodată să lucrez nicăieri. Nu poți avea încredere într-un doctor care, la un moment dat, a fost etichetat drept otrăvitor. Va rămâne cu mine pentru tot restul vieții. Familia mea este distrusă și mi-e teamă pentru copiii mei. Pentru mine, singura modalitate de a supraviețui anchetei este să ripostez.” În ceea ce privește apărarea lui Frédéric Péchier, inițial era compusă din 3 avocați Randall Schwerdorffer, Lee Takhedmit și Samuel Estève. Ultimul dintre avocați s-a retras, până la urmă (la mai puțin de o lună de la proces) din motive financiare. Ceilați 2 au criticat și ei ajutorul jurisdicțional care a fost fixat la 37.500 €HT pentru apărarea clientului lor. Ei revendicau un ajutor comparabil cu cel alocat atentatelor teroriste islamiste de la Paris din 13 noiembrie 2015. În ceea ce îl privește pec el de-al 2-lea avocat Lee Takhedmit, se va retrage și el la începutul procesului, din alte motive, legate dedivergențele în privința organizării apărării inculpulatului în timpul audierilor. După pledoaria lui Randall Schwerdorffer pe 15 decembrie, destul de convingătoare, după care acesta solicita achitarea clientului său, Frédéric Péchier, își clama din nou nevinovăția în dosar și se „poziționa” în rol de victimă și el.

https://youtu.be/yxxy13iP7NM Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

https://youtu.be/yxxy13iP7NM Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

https://youtu.be/yxxy13iP7NM Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Practic, execuțiile în timpul celei de a V-a Republici au avut loc între, debutul acestuia (4 octombrie 1958) a lui Jean Dupont (pe 14 aprilie 1959) până la ultima execuție (pe 10 septembrie 1977) a lui Hamida Djandoubi (n.22 septembrie 1949, tunisian, cu piciorul stâng amputat într-un accident de muncă, arestat pe 11 august 1974 și condamnat la moarte de către Curte cu Jurați a departamentului Bouches–du–Rhône pe 25 februarie 1977, pentru torturarea și violul comise pe 3 iulie 1974 (timp de mai multe ore) în vila sa Paradis (Marsilia) asupra fostului său companion Elisabeth Bousquet (în vârstă de 21 de ani) care refuza să se prostitueze în contul său și ștrangularea ei după ce a transportat-o în portbagajul mașinii sale într-o cabană (aflată în ruină) lângă localitatea Lançon-en-Provence (Aix-Marseille Métropole). Negrațiat de fostul președinte Valéry Giscard d'Estaing (1926–2020, în funcție între 1974–1981), Djandoubi va fi executat prin decapitare (ghilotinare) în zorii zilei de 10 septembrie 1977 la celebra închisoare din Marsilia Baumettes, de către călăul Marcel Chevalier (1921–2008, ultimul călău francez) cu numai 12 zile înainte de a împlini 28 de ani. În timpul celei de a V-a Republici franceze până la abolirea pedepsei capitale (1958-1981), 19 condamnați la moarte de drept comun au fost ghilotinați în care nu sunt incluși cei 25 de condamnați la moarte de către tribunale militare (pentru activități criminale cu caracter politic) și executați tot prin ghilotinare, membri ai FLN (Drontul de Eliberarea Națională din Algeria), în timpului Războilui Algeriei (1958–1961). Acestora se adaugă și Lt. Col. Ing. Jean Bastien-Thiry (1927–1963, absolvent al celebrelor și prestioaselor școli superioare de înalte studii inginerești École polytechnique și Institut supérieur de l'aéronautique et de l'espace–Aero Sup, distins cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler) care, fiind soldat, a fost executat prin împușcare, pe 11 martie 1963 (la ora 06h40) la fort d'Ivry (Ivry-sur-Seine), pentru punerea în pericol al siguranței naționale prin organizarea tentativelor de asasinat (atentate) al președintelui Charles de Gaulle (1890–1970, în funcție între 1959–1969), la Petit-Clamart (departamentul Hauts de Seine, Métropole du Grand Paris) în cadrul operațiunii Charlotte Corday, pe 22 august 1962, după ce pe 8 septembrie 1961, o altă bombă comandată de la distanță explodează pe șoseau Colombey (la Pont-sur-Seine), în fața mașinii prezidențiale–un Citroën DS, la volunul căruia șoferul–jandarm Francis Marroux (1915–1987, fost membru al Rezistenței franceze sub comana lui De Gaulle și fidel acestuia) grație vastei sale experiențe, evită drama. Arestat pe 17 septembre 1962 Bastien-Thiry, va fi inculpat în dosarele de tentative de asasinat și condamnat la moarte de către Curtea Militară de Justiție (CMJ) într-un proces care se va derula între 28 ianuarie–4 martie 1963 la fort de Vincennes, în ciuda unor avocați prestigioși care îl asistau Dupuy, Le Corroller, Isorni et Tixier-Vignancour, și încarcerat în cartierul condamnaților la moarte de la Centrul Penitenciar Frenes (regiunea urbană pariziană). Asfel, Bastien-Thiry este ultimul condamnat la moarte și executat prin împușcare în Franța. Prima execuție (prin ghilotinare) în timpul cele de a V-a Republici este a lui Jean Dupont (cultivator în Bérou-la-Mulotière, departamentul Eure-et-Loir, în vârstă de 37 de ani), condamnat la moarte pe 5 decembrie 1958 pentru ștrangularea și arderea fiicei sale Chantal (în vârstă de 6 ani) în seara de Crăciun 1956 (conform surselor polițienești pe 28 decembrie) la Chêne-Simon (departamentul Ardennes, regiunea administrativă Grand Est), cu scopul de a se răzbuna pe fosta sa soție Geneviève (învățătoare în Vitray-sous-Brezolles, tot în departamentul Eure-et-Loir) care avea custodia copilului. Timp de câteva lui (în care se afla, inculpat și încarcerat în detenție provizorie la centrul penitenciar Fresnes în regiunea urbană pariziană, în dosarul dispariției acesteia) va susține în fața soției sale și a polițiștilor că pe Chantal ar fi încredințat-o unei familii la Paris), până cănd pe 25 iunie 1957 ar fi mărturist în celula sa actul său criminal. Ghilotinarea are loc pe 14 aprilie 1959 la Paris, la celebra închisoare de pe strada La Santé. Execuția lui este urmată de cea a lui René Pons (în vârstă de 54 de ani), condamnat la moarte de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) de la Périgueux (prefectura departamentului Dordogne, regiunea administrativă Nouvelle Aquitaine) pe 19 noiembrie 1959 într-un dosar de paricid. Acesta, cu complicitatea companionului său Yvette Reysset (condamnată la închisoare pe viață), își ucide mama octogenară după care cadavrul ei îl arde în chemineul casei la Montpeyroux (departamentul Puy-de-Dôme, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes) pe 2 martie 1958. Nebeneficiind de grațierea prezidențială (a lui Charles de Gaulle), Pons va fi ghilotinat la Bordeaux pe 21 iunie 1960, conform decretului din 25 septembre 1791 în centrul de detenție provizorie (maison d’arrêt) din Hâ. https://www.youtube.com/watch?v=CVn6dYQA5xM La Bordeaux, ultima execuție publică (în fața închisorii/fortăreței Hâ), va avea loc pe 23 noiembrie 1933. Este Pierre–Michel Delafet (un cultivator în vârstă de 32 de ani) cel care va fi condamnat la moarte pe 7 iulie 1933 de către Curtea cu Jurați Gironde, la Bordeaux (prefectura departamentului și a regiuni Nouvelle Aquitaine), tot într-un dosar de sextuplu paricid (vadruplu famicid și dublu pedicid). Pe 7 februarie (pe 9 februarie, conform altor surse) 1932 el își extermină întreaga familie (cu cuțit, topor și pușcă de vânătoare) în cătunul Serres din satul Moirax (cu cca 400 locouitori în departamentul Lot-et-Garonne, la cca 9 km de Agen în regiunea administrativă Nouvelles Aquitaine). Este vorba de Eva Delafet (mamă, în vârstă de 52 de ani/66 de ani după alte surse), Rosa Gauffart (bunică din partea mamei, în vârstă de 77 de ani), Albert Midolle (unchi din partea mamei, în vârstă de 66 de ani), Denise Planes (cea de-a doua sa soție, în vârstă de 25 de ani/29 de ani după alte surse) și cei 2 copii ai săi Lucienne (în vârstă de 9 ani) și în sfârșit, Jean-Michel (în vârstă de 3 luni). Acesta se îndrepta către ghilotină ca și cum „s-ar fi dus la un bar (cafenea) pentru a bea (consumna) o bere”. Dezastrul (masacrul) este descoperit în jurul prânzului, după Carnavalul care a avut loc în cursul serii/nopții de către jandarmii de la Laplume la sesizarea făcută de către vecinii familiei Delafet cărora li s-a părut suspect fapătul că până la prânz aceasta „nu s-a manifestat sub nicio formă”. Despre Pierre-Michel Delafet aceștia află că el se afla, încă din după masa zilei de duminică, la Clairac, localitate aflată la cca 45/50 km de domiciliul familial (unde ar fi plecat la vărul său, brutar în localitate în vizită,pe bicicletă). Interpelat și însoțit de jandarmi, magistrațul Baurès și de Jean-Baptiste Lannelongue, primarul din Moirax (consilier general al cantonului de peste 4 decenii și fost înlocuitor al judecătorului de „pace”–magistrat de „proximitate”, în funcție între 1790–1959), Pierre-Michel Delafet este adus la domiciliul său unde, spre mirarea acestora, în fața macabrului măcel familial el își păstrază „sângele-rece” și nu „schițează” nici un gest de compasiune, ca și cum „scena” nu l-ar afecta deloc. Dar primarul, care îl știe „instabil psihic” nu se lasă și începe să-i pună întrebări „incomode” referitor la starea lui de „nepăsare”, la care acesta va și riposta spunând că „toată lumea știe că el nu plânge niciodată, indiferent de gravitatea situației”. Dar nu rezistă mult timp și cedează mărturisind că „eu i-am ucis pe toți luni seara”. Conform asasinului, el s-ar fi întors luni în jurul orei 01h00 și într-o jumătate de oră și-ar fi masacrat toată familia. Fără scrupule și fără remușcări. Mai întâi, cu pușca își ucide mama și micuța Lucienne, apoi cu cuțitul de bucătărie, bunica sa, iar cu toporul soția și bebelușul Jean–Michel (care-i purta prenumele). După acest dramă sinistră, bestială, incalificabilă se întoarce (tot pe bicicletă) la Clairac, la vărul său, nu înainte însă, ca să se debaraseze (în drum) de pe podul d'Aiguillon, de îmbrăcmintea sa pătată cu sânge în râul Lot (în partea sud a Franței, un afluent al râului Garonne care Izvorăște din departamentul Lozère lânga localitatea Cubières în Masivul Central, cu o lungime de 481 km, un debit mediu de 155 m³/s și un bazin colector de 11.254 km² care varsă în Garonne la Aiguillon, în departamentul Lot-et-Garonne). Evident, evenimentul având loc în toiul nopții, vărul său nu-i remarcă absența și ca urmare, îi va furniza un „alibi perfect”. Procesul său se deschide în fața Curții cu Jurați al departamentului Lot et Garonne la Agen (prefectură) pe 6 martie 1933 sub președinția lui Roger Simon, avându-l ca avocat general pe Carcassonne (reprezentând Parchetul), dar sentința de condamnare la moarte pe pronunțată pe 7 martie este anulată de către Curtea de Casație pe 28 aprilie 1933. Rejudecat la Bordeaux, sentința de condamnare la moarte a lui Pierre Delafet va fi confirmată de către Curtea cu Jurați a departamentului Grironde de la Bordeaux pe 7 iulie 1933, el fiind executat (ghilotinat) la Fort du Hâ pe 23 noiembrie 1933. Este ultima execuție la Bordeaux. Începând cu 1941 execuțiile vor avea loc în curtea închisorii, iar prima persoană executată fiind chiar Elisabeth Lamouly. În cei 167 ani la Bordeaux, ghilotina a fost amplasată în 5 locuri diferite și a servit la execuția a 369 de condamnați la moarte (cu sentința rămasă definitivă) dintre care 321 erau bărbați și 48 femei, iar în 77 de cazuri cei ghilotinați în secolele XIX și XX au fost condamnați la moarte în dosare criminale de „drept comun”. (....)

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Note de la rédaction. Le concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), anciennement concours communs polytechniques (CCP), sont des concours d’entrée dans 72 écoles d’ingénieurs françaises, dont celles faisant partie du Groupe INP, du Groupe ISAE, de la Fédération Gay-Lussac, et du Réseau Polyméca. Ils sont ouverts aux étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE/1er Cycle universitaire). Par ailleurs, il existe un concours PASS'Ingénieur (Passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs) destiné aux étudiants en licences scientifiques. Cependant, les écoles accessibles ne sont pas les mêmes selon la provenance des élèves. La passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs est un concours, le Concours PASS'Ingénieur, qui permet aux étudiants de L2 ou L3 d'intégrer une école d'ingénieurs. Ce concours est organisé par le Concours commun INP. Il est destiné à ceux qui souhaitent poursuivre leurs études dans un cursus de trois ans au sein d'écoles qui recrutent principalement au niveau prépa. Ce concours permet l’admission des élèves-ingénieurs sur les programmes des classes préparatoires aux grandes écoles pour les filières mathématiques et physique (MP), mathématiques, physique et informatique (MPI), physique et chimie (PC) (option physique PH ou chimie CH), physique et sciences de l'ingénieur (PSI), physique et technologie (PT), technologie et sciences industrielles (TSI) et technologie, physique et chimie (TPC). La forme actuelle de ce concours date de 2004. Pass Ingénieur. Ce concours est réservé aux étudiants ayant validé quatre semestres de Licence (L2, DEUG) dans le domaine des „Sciences et Technologies” et à ceux qui les auront la même année du concours. Les élèves de CPGE n’ont cependant pas le droit de le passer. Certaines universités assurent une préparation spécifique à ce concours (CUPGE). La forme actuelle de ce concours date de 2018. Il existe trois filières: Mathématiques-Informatique (MI), Mathématiques-Physique (MP), Physique-Chimie (PC), avec des épreuves communes. Un candidat n'est autorisé à s'inscrire qu'à une seule filière du concours par session. Ces différents concours sont composés d'épreuves écrites et orales. Le Lycée Pierre-de-Fermat (fondé en 1806 lors de la création des lycées impériaux par Napoléon Bonaparte et qu'il succédait à des établissements d'enseignement bien antérieurs à cette époque) est un établissement d'enseignement secondaire et supérieur, situé parvis des Jacobins à Toulouse à proximité immédiate de la place du Capitole. Il occupe un espace considérable dans le centre-ville dont l'hôtel de Bernuy Il est attenant au cloître et à l'église des Jacobins. Avec presque 1.000 étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE), c’est l’une des prépas françaises les plus prestigieuses (en 2022, elle était classée 2e en PSI/PSI* et 6e en Prépa Littéraire A/L Khâgne en 2024, elle était classée première en MPI/MPI* au classement de l'étudiant). C'est également une des trois seules prépas françaises à proposer un cursus de Classes Préparatoires à l'École des Chartes de section A avec le Lycée Henri-IV à Paris et le Lycée Fustel-de-Coulanges à Strasbourg. Il abrite également deux classes d'ECS (Economiques et Commerciales) eu une classe de BCPST (Classe Préparatoire Biologie, Chimie, Physique et Sciences de la Terre) est une des voies d'orientation en première année post-bac, anciennement appelée Maths sup bio, et seconde année, anciennement appelée Maths spé bio, de la filière des classes préparatoires scientifiques. Voici la Banque d'épreuve orale de Mathématiques–Session 2025, pour les CPGE Filières MP (Maths–Physique) & MPI (Maths–Physique–Informatique) Le Lycée Fermat à Toulouse propose des classes préparatoires scientifiques MPI/MP2I (Mathématiques, Physique, Informatique/Mathématiques, Physique, Ingénierie, Informatique) et MPI* (option étoile, plus sélective). Ces filières préparent aux concours d'entrée des écoles d'ingénieurs, notamment les plus prestigieuses comme l'X (Polytechnique) et les écoles du concours Mines-Ponts.

Note de la rédaction. Le concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), anciennement concours communs polytechniques (CCP), sont des concours d’entrée dans 72 écoles d’ingénieurs françaises, dont celles faisant partie du Groupe INP, du Groupe ISAE, de la Fédération Gay-Lussac, et du Réseau Polyméca. Ils sont ouverts aux étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE/1er Cycle universitaire). Par ailleurs, il existe un concours PASS'Ingénieur (Passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs) destiné aux étudiants en licences scientifiques. Cependant, les écoles accessibles ne sont pas les mêmes selon la provenance des élèves. La passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs est un concours, le Concours PASS'Ingénieur, qui permet aux étudiants de L2 ou L3 d'intégrer une école d'ingénieurs. Ce concours est organisé par le Concours commun INP. Il est destiné à ceux qui souhaitent poursuivre leurs études dans un cursus de trois ans au sein d'écoles qui recrutent principalement au niveau prépa. Ce concours permet l’admission des élèves-ingénieurs sur les programmes des classes préparatoires aux grandes écoles pour les filières mathématiques et physique (MP), mathématiques, physique et informatique (MPI), physique et chimie (PC) (option physique PH ou chimie CH), physique et sciences de l'ingénieur (PSI), physique et technologie (PT), technologie et sciences industrielles (TSI) et technologie, physique et chimie (TPC). La forme actuelle de ce concours date de 2004. Pass Ingénieur. Ce concours est réservé aux étudiants ayant validé quatre semestres de Licence (L2, DEUG) dans le domaine des „Sciences et Technologies” et à ceux qui les auront la même année du concours. Les élèves de CPGE n’ont cependant pas le droit de le passer. Certaines universités assurent une préparation spécifique à ce concours (CUPGE). La forme actuelle de ce concours date de 2018. Il existe trois filières: Mathématiques-Informatique (MI), Mathématiques-Physique (MP), Physique-Chimie (PC), avec des épreuves communes. Un candidat n'est autorisé à s'inscrire qu'à une seule filière du concours par session. Ces différents concours sont composés d'épreuves écrites et orales. Le Lycée Pierre-de-Fermat (fondé en 1806 lors de la création des lycées impériaux par Napoléon Bonaparte et qu'il succédait à des établissements d'enseignement bien antérieurs à cette époque) est un établissement d'enseignement secondaire et supérieur, situé parvis des Jacobins à Toulouse à proximité immédiate de la place du Capitole. Il occupe un espace considérable dans le centre-ville dont l'hôtel de Bernuy Il est attenant au cloître et à l'église des Jacobins. Avec presque 1.000 étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE), c’est l’une des prépas françaises les plus prestigieuses (en 2022, elle était classée 2e en PSI/PSI* et 6e en Prépa Littéraire A/L Khâgne en 2024, elle était classée première en MPI/MPI* au classement de l'étudiant). C'est également une des trois seules prépas françaises à proposer un cursus de Classes Préparatoires à l'École des Chartes de section A avec le Lycée Henri-IV à Paris et le Lycée Fustel-de-Coulanges à Strasbourg. Il abrite également deux classes d'ECS (Economiques et Commerciales) eu une classe de BCPST (Classe Préparatoire Biologie, Chimie, Physique et Sciences de la Terre) est une des voies d'orientation en première année post-bac, anciennement appelée Maths sup bio, et seconde année, anciennement appelée Maths spé bio, de la filière des classes préparatoires scientifiques. Voici la Banque d'épreuve orale de Mathématiques–Session 2025, pour les CPGE Filières MP (Maths–Physique) & MPI (Maths–Physique–Informatique) Le Lycée Fermat à Toulouse propose des classes préparatoires scientifiques MPI/MP2I (Mathématiques, Physique, Informatique/Mathématiques, Physique, Ingénierie, Informatique) et MPI* (option étoile, plus sélective). Ces filières préparent aux concours d'entrée des écoles d'ingénieurs, notamment les plus prestigieuses comme l'X (Polytechnique) et les écoles du concours Mines-Ponts.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Condamnat la moarte (de către Curtea cu Jurați al departamentului Paris, pe 31 martie 1960) și executat (ghilotinat pe 26 iulie 1960), Georges Rapin („Monsieur Bill"/„Mister Bill”, 31 august 1936–26 iulie 1960) este singurul „exponent” al celebrei „filiere regale” (ultra)elitiste PGE (Prépa–Grand Ecole) al învâțământului superior francez, „convertit”, datoriă unor împrejurări circumstanțiale, într-un criminal de sânge (serial-killer). Din familie „bună” (aparținând burgheziei pariziene), el va ucide (no mercy !) pe pompistul Roger Adam (fost deportat, tată de familie, angajat într-o stație de alimentare cu combustibil/carburant) pe 4 aprilie 1958 sub pretextul că acesta „nu l-ar fi respectat” („nu i-ar fi acordat atenția cuvenită”), iar ceva mai târziu, pe 30 mai 1959, în pădurea Fontainebleau, pe tânăra prostituată din celebrul cartier parizian Pigalle, Muguette (Dominique/Domino) Thirel pentru că aceasta „nu și-ar fi achitat datoria” față de el, înainte de a încerca să se retragă din „activitate” sub pretextul că „avea de gând să se mărite și să fondeze o familie”. După o clasă pregătitoare (CPGE–Classe Préparatoire aux Grandes Ecoles) MP (Matematică–Fizică) post-liceală (Bac+2/3 ani de studii, nivel echivalent cu Licență) pentru concursurile de admitere în școlile superioare franceze de înalte studii inginerești (Grandes Ecoles d’ingénieurs) în prestgioasele licee parizine Janson-de-Sailly și Buffon, Rapin integrează (este admis) printr-un concurs de admiterte extrem de dificil („hors norme”) și absolvă (ca șef de promoție) celebra și una dintre cele mai prestigioase școli de înalte studii inginerești Ecole de Mine de Paris/ParisTech Mines/Mines Paris–PSL (alături de Ecole Polytechnique), ceea ce pune în evidență clară supradotarea lui sau cel puțin abilitățile sale intelectuale înalte ieșite din comun (în ciuda taliei sale mici, inițial, de numai 1,45m). Din contră, datorită unui debut de meningită (teoretic, „vindecată”) el devine „instabil psihic” și nu reușește să-și găsească locul în societate, „sub nicio formă și nicăieri”. În urma unui tratament cu hormoni de creștere, va atinge, până la urmă, înălțimea de 1,60m. Merită subliniat și faptul că după arestarea și inculparea lui în dosarele criminale (de sânge) Thirel și Adam, înainte ca sentința de condamnare la moarte să fie pronunțată, presa vremii vorbea de el deja ca de un „sinucigaș cu ghilotină”. Menționez aici faptul că, mai târziu, în anii 1980 (între 1983–1985) 117 copii au decedat în Franța (conform anchetei noastre) ca urmare a maladiei Creutzfeldt-Jakob după ce au fost tratați cu hormoni de creștere (injectabili) contaminați cu praticule infecțioase proteice, anormale, care nu conțin acizi nucleici și provoacă boli neurodegenerative fatale prin transformarea proteinelor normale din creier în forme „prionice” care se acumulează și cauzează deteriorarea țesutului cerebral. Legat de acest subiect am făcut o anchetă profundă, al cărei rezultat a fost publicat în Revista „Poliția Capitalei” al cărei corespondent de presă am fost în Franța timp de două decenii (în acest secol/2000–2019). În criminalitatea (de sânge) debutează, oficial, cu asasinarea odioasă (macabră) a prostituatei Muguette Thirel (Dominique/Domino, în vârstă de 23 de ani ca și el) în noaptea de 29/30 mai 1959 în pădurea Fontainebleau (pădurea Bière, cu o suprafață de cca 17.000ha și altitudine cuprinsă între 42m-144m în sud-vestul departanentului Seine et Marne din regiunea pariziană) sub pretextul unei „datorii nerambursate”. În jurul orei 02h00, după ce trage asupra ei câteva focuri de armă (neletale) care o rânesc grav (în abdomen și în spate), o stropește pe aceasta cu benzină după care îi dă foc. În cursul dimineții cadavrul ei este descoperit de către un comerciant de cai aflat în compania grăjdarului său. Victima va fi rapid identificată grație tocurilor pantofilor ei stiletto roz (specifici prostituatelor din zona Montmartre–Pigalle). Se pare că ea ar vrut să-l denunțe pe Mister Bill la poliție (ca proxenetul ei), ceea ce l-ar fi determinat pe acesta să se debaraseze de ea, ceea ce va și face, de altfel, „comitetul ei de sprijin” în frunte cu șefii infracționalității din Butte Montmartre (din celebrul cartier parizian Pigalle), care nu-l apreciau deloc pe proxenetul burghez, concurentul (rivalul) lor principal în multe alte „domenii” (șantaj, taxă de protecție, extorcare de fonduri, spălare de bani, etc.). După 24h00 de interogatoriu, el recunoaște asasinarea lui „Domino”, ceea ce ce îl face „celebru” în mediul crimei organizate, dar ca și cum acest lucru nu ar fi fost suficient pentru o, eventuală, condamnare la moarte, pe 15 iunie, atunci când nu i se mai pun niciun fel de întrebări, tot în cadrul unui interogatoriu, el va declara polițiștilor și apoi magistratului instructor (judecătorul de instrucție) care instrumenta dosarul lui, că este tot el cel care l-a ucis (cu un glonț în cap) și pe pompistul Roger Adam (tatăl al 3 copii) la Villejuif (departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris) în noaptea de Vinerea Sfântă (care precede duminica Paștelui) pe 4 aprilie 1958, pentru că acesta i-ar fi spus „petit con” (idiotule, tâmpitule), după ce Mr. Bill ar fi vărsat pe caroseria vehicului său, din greșală (neatenție), benzină. Dosarul de asasinat al acestuia se afla încă în studiu la Poliția judiciară fără prea mari șanse de soluționare. Fabulator, pe 7 iulie, pe când era încarcerat la Închisoarea Fontainebleau (construită în 1845 după un model arhitectural tipic pennsylvanian al vremii și funcțională din 1855, devenită Muzeul Național al Penitenciarelor deschis publicului între 1995–2010, singurul muzeu din Franța dedicat închisorilor care prezintă aspectul mediului carceral din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, vândut în 2016 unui investitor privat), Rapin (Mr. Bill) se va (auto)acuza în fața judecătorului de instrucție de alte 11 asasinate „perfecte” comise în ultimii 5 ani (adică, între 1953–1958, până la arestarea lui), pentru ca pe 26 august să-și schimbe declarația și să-și susțină cu vehemență nevinovăția, adică faptul că n-ar fi comis nicio crimă de sânge în viața lui. Legat de acest proces, menționez aici faptul că chiar dacă Mr. Bill a fost condamnat la moarte și executat, în dosarul lui existau (și există și astăzi) multe „zone de umbră” motiv pentru care putea fi achitat în „beneficiul îndoielii”, ceea ce sperau de altfel și avocații săi. Apoi, oare, poate fi condamnat la moarte un debil mintal (cum l-au clasat experții–judiciari care l-au examinat/consultat)? Concluziile lor parcă ar fi fost inspirate din cartea „L'ange du suicide" (Îngerul sinuciderii) al lui Maurice Rostand. Pe de altă parte, putea fi el, clasat, cumva, în această categorie? Un intelectual care a beneficiat de un înalt nivel educational (academic) ieșit din comun? Mai mult, unii specialiști ai vremii (în criminologie) l-au considerat pe Rapin chiar „nebun, retardat mintal”, motiv pentru care el a fost deja condamnat la moarte de către opina publică (sub influența presei scrise și vorbite) înainte de începerea procesului său. Ca dovadă, juriul nici măcar nu a mai dezbătut cazul său, iar justiția era complet inadaptată acelor timpuri. Legat de hormonii de creștere cu care Rapin a fost „alungit” de la 145cm la 160cm, m-am tot întrebat dacă acesția ar fi putut contribui (sau nu) mai mult (sau mai puțin) la „instabilitatea” lui psihică decât meningita, pentru a-l aduce în staresa lui de serial-killer fără responsabilitate penală, caz în care condamnarea lui moarte ar fi putut face obiectul unei erori judiciare. Într-adevăr, Meningita este o inflamație a membranelor de protecție care învelesc creierul și măduva spinării, cunoscute sub denumirea colectivă de meninge. Inflamația poate fi provocată de infecția cu virusuri, bacterii, alte microorganisme, sau, în cazuri mai rare, de anumite medicamente. Meningita (sub toate formele ei virală, bacteriană, fungică, parazitară, cronică, neinfectioasa) poate fi letală din cauza proximității inflamației față de creier și măduva spinării, dar Georges Rapin, care, cel puțin teoretic, a supraviețuit acestei maladii și s-ar fi și vindecat nu prea ar fi rămas cu niciunul dintre sechelele bolii care pot fi diverse și grave, incluzând pierderea auzului, dificultăți cognitive și de învățare, probleme de memorie, probleme motorii, inclusiv, paralizii, probleme de vedere și chiar epilepsie, în special în cazul meningitei bacteriene (cu o rată generală a mortalității de cca 16,7%), care necesită tratament urgent pentru a minimiza riscul de afectări permanente ale sistemului nervos. În ceea privește hormonii de creștere, tratamentul cu acestea ar fi debutat în anii 1960, iar între 1983–1985 (pe bazaă de hGH–human Growth Hormone, hipofiză, o glandă endocrină nepereche cu structură complexă și cu funcții, de asemenea, multiple și complexe prelevată de pe cadavre) aproape 1.700 de copii aflați în „insuficiență hormonală” ar fi beneficiat, de acesta, dintre care însă cca 800 ar fi dezvoltat maladia Creutzfeldt–Jakob (Encefalopatia spongiformă transmisibilă, introdusă în 1922 de Walther Spielmeyer după numele neurologilor Hans Gerhard Creutzfeldt și Alfons Maria Jakob, o afecțiune neurologică degenerativă rară și incurabilă, cu evoluție rapidă și fatală, transmisibilă de la om la om, cauzată de prioni/proteine fără AN dar capabile de autoreproducere), dintre care 115 au și decedat. Sechelele bolii Creutzfeldt-Jakob (BCJ) sunt neurologice progresive și severe, care seamănă cu cele ale meningitei, precum tulburări cognitive grave (pierderi de memorie, confuzii, dificultăți de concentrare și de gândire), schimbări de comportament și personalitate (depresie, anxietate și modificări ale dispoziției), probleme de coordonare și mișcare (coordonare deficitară, rigiditate musculară, mișcări spasmodice bruste sau involuntare/mioclonii), halucinații, dificultăți senzoriale (vedere încețoșată sau orbire), dificultăți de vorbire și deglutiție (vorbire neclară, dificultăți în găsirea cuvintelor și probleme cu înghițirea), insomnie și tulburări de somn (dificultăți de a adormi sau de a menține somnul). Dacă facem o comparație între „sechelele” celor două afecțiuni medicale, se pare că George Rapin ar fi putut suferi pe lângă meningită și de BCJ. Dar această boală progresează rapid, pacienții își pierd in scurt timp „independența”, iar decesul survine, în majoritatea cazurilor între 8–12 luni. Tinând însă cont de faptul că în anii 1940–1950 când Mr. Bill s-ar fi tratat pentru „a se lungi” această boală din urmă era foarte puțin cuunoscută, iar tratamentul asociat ei la fel de puțin adecvat. Ca urmare, el nu a fost contaminat, evedent, cu aceasta (ceea de altfel nici nu a fost menționat nicăieri, într-o nicio expertiză medicală), dar tratamentul folosit putea să-l fi afectat și să fi adus modificări esențiale în comportamentul său, în privința personalității sale, prin dedublarea acesteia (ceea ce ar ar fi atras după sine irespnsabilitatea penală, mai ales dacă era însoțită și de halucinații și de insomnii). De altfel, Boala Creutzfeldt-Jakob (BCJ) nu are nici un tratament eficient. Au fost testate numeroase medicamente, dar nici unul dintre ele nu a demonstrat vreo influență asupra evoluției bolii. Îngrijirea pacientului este exclusiv paliativă (Creutzfeldt-Jakob Disease. Alzheimers Disease and Dementia, 2019). Din păcate, justiția acelor vremuri nu și-a dat interesul pentru a se implica profund în dosarele criminale ale lui Georges Rapin pentru a-l „descifra”, pentru a-l înțelege (după ce acesta și-a recunocut faptele penale/crimele comise), cu atât mai mult cu cât era și un intelectual (ultra)elitist, chiar dacă a fost, oarecum, un marginal, specific, de altfel, celor cu un IQ ridicat și clasat de către experții–psihiatri un „nebun”, „debil mintal”. Darcă ținem cont de faptul că dedublarea de personalitate este o tulburare a unității conștiinței de sine care se caracterizează prin apariția în alternanță, a unei prime personalități și a uneia sau mai multe personalități secundare la același subiect care intervine pe fondul unor tulburări psihice, iar adesea persoana suferindă trăiește cu convingerea că este o altă persoană, de obicei cunoscută ca unul din oamenii celebri ai lumii, sau un rareori a unui personaj religios, ceea ce putem identifica la Rapin, ajungem la concluziia că el era iresponsabil penal, deci nu putea fi nici măcar judecat și cu atât mai puțin condamnat la moarte și executat (ghilotinat). Descrisă pentru prima dată de către pedagogul și psihologul francez Alfred Binet și unoscută sub numele de tulburare disociativă de identitate, dedublarea personalității, este o afecțiune psihică gravă în care o persoana are două sau mai multe stări distincte de personalitate care se manifestă alternativ. Aceasta implică o disociere a unității personalității, ducând la apariția unor „euri” diferite, unul fiind normal și conștient, iar celălalt (celelalte) bazat(e) pe motivații inconștiente (uneori în asociere cu alte afecțiuni cum ar fi schizofrenia sau isteria). Aceste stări de conștiință alterată, au ca simptomă principală pierderea sentimentului de unitate a persoanei și ca rezultat mai multe „euri" sau identități diferite, care se dezvoltă, în general, ca răspuns la un traumatism sever, adesea în copilărie, inclusiv, un tratament medical agresiv. Într-un asemenea context, În dosarul lui Georges Rapin (Mr. Bill) aveam de-a face cu o gravă eroare judiciară, care din păcate, având în vedere dispozitivul deosebit de complex al revizuirii unei condamnări penale în Franța, practic, nu este posibilă. Pentru că, conform legii, revizuirea unui proces în materie penală poate solicitata în temeiul Legii din 20 iunie 2014 (n° 2014-640), conform art. 622–626-1 din CPP (Codul de Procedură Penală) dar numai de către persoana condamnată, iar în cazul decesului acesteia (între timp), pe „linie de rudenie”, de către soția (soțul), concubina (concubinul), partenera (partenerul) PACS-at (uniune printr-un Pact Civil de Solidaritate), părinții, copii, nepoții, strănepoții, sau pe „linie judiciară” de către procurorul general al Curții de Apel, procurorul general al Curții de Casație și în sfârșit de către ministrul Justiției. Și numai în cazul în care, după procesul în care sentința a rămas definitivă, au apărut „elemente noi” necunoscute justiției până la condamnarea inculpatului. Însă, cum în dosarele criminale ale lui Rapin, pe linia rudeniei nu mai există supraviețuitori, solicitarea unei, eventuale, revizuiri a condamnării sale nu mai poate fi înaintată Comisiei de revizuire decât de către înalții oficiali ai justiției mai sus menționați, ceea ce este un obstacul, practic, imposibil de trecut. Cu toate că Legea din 23 iunie 1989 modifică natura „elementului nou” necesar pentru revizuirea unui proces la propunerea Comisiei de Revizuirea Condamnărilor Penale (CRCP), în sensul că acesta „nu trebuie să-l mai disculpe” pe cel condamnat, dar este suficient „să pună la îndoilaă vinovăția lui”. Noâ. La sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 (1998–2002) am avut ocazia să trăiesc în prajma unui asemenea individ, Xavier Dupire („un nordist”–din regiunea urbană Lille), care mă considera prietenul lui cel mai bun (având în vedere contextul în care ne-am cunoscut–după care s-a atașat profund de mine) care în starea sa „normală” era un om deosebit, bun la suflet, săritor, apreciat de cei din jur, dar în stara sa „anormală”, asociată celeilate sale peronalități, „își pierdea mințille”, devenea un om dur, un om „rău”, foarte agresiv (deosebit de violent), fără suflet, iar la nevoie, era chiar capabil să și ucidă fără niciun fel de milă, fără ezitare și fără regrete (ceea ce de altfel a și făcut în adolescență ca delincvent juvenil, motiv pentru ca fost și încarcerat timp de 5 ani). Pe el l-am citat (ca „martor asistat”) și în celebrul dosar TBW (al asasinatelor din Brabant–Belgia) din perioada 1982–1985, în care ar fi fost în contact (indirect) cu asasinii pe care i-ar fi „adorat” și „idolatrizat”. Din păcate, de peste două decenii a dispărut de „raderele poliției și justiției franceze”, urmân ca serviciile de informații franceze să-l găsească undeva, de prefrat, în viață. Aici aș vrea să fac o mențiune pe care o consider capitală în ceea ce privește responsabilitatea penală a unui infractor (criminal) în legătură cu personalitatea acestuia. Într-o mare majoritate de lucrări de cercetare în domeniul psihiatriei și psihologiei, specialiștii consideră că afecțiunea de dedublare a personalității și cea de personalități multiple reprezintă una și aceași maladie. Ori, în cercetările mele efectuate în mediul carceral, cu criminali periculoși, am constat că între cele două afecțiuni este o mare deosebire. În cazul personalității multiple, individul trece de la o „stare staționară” (normal, stabilă) la alta (anormală, pasageră) conștient și controlat. În acest caz, revine experților–psihiatrii să stabilească în care dintre stările sale (în urma „tranziției de fază”) inculpatul a comis crima (crimele), în funcție de care poate fi stabilită responsabilitatea sau iresponsabilitatea sa penală. Din contră, în cazul dedublării de personalitate, „tranziția de fază”, din starea normală în cea anormală are loc brusc, necontrolat și neconștientizat, ca urmare a intervenției unui „element declanșator”, ceea ce, atrage, automat, după sine, iresponsabilitatea penală. Pentru un studiu detaliat al acestor stări am introdus un dispoztiv de cercetare, Metoda operatorial–matricială [(psy)-(spy)] de investigare a tulburărilor psihice grave, temporare și pasagere.

Note de la rédaction. Le concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), anciennement concours communs polytechniques (CCP), sont des concours d’entrée dans 72 écoles d’ingénieurs françaises, dont celles faisant partie du Groupe INP, du Groupe ISAE, de la Fédération Gay-Lussac, et du Réseau Polyméca. Ils sont ouverts aux étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE/1er Cycle universitaire). Par ailleurs, il existe un concours PASS'Ingénieur (Passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs) destiné aux étudiants en licences scientifiques. Cependant, les écoles accessibles ne sont pas les mêmes selon la provenance des élèves. La passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs est un concours, le Concours PASS'Ingénieur, qui permet aux étudiants de L2 ou L3 d'intégrer une école d'ingénieurs. Ce concours est organisé par le Concours commun INP. Il est destiné à ceux qui souhaitent poursuivre leurs études dans un cursus de trois ans au sein d'écoles qui recrutent principalement au niveau prépa. Ce concours permet l’admission des élèves-ingénieurs sur les programmes des classes préparatoires aux grandes écoles pour les filières mathématiques et physique (MP), mathématiques, physique et informatique (MPI), physique et chimie (PC) (option physique PH ou chimie CH), physique et sciences de l'ingénieur (PSI), physique et technologie (PT), technologie et sciences industrielles (TSI) et technologie, physique et chimie (TPC). La forme actuelle de ce concours date de 2004. Pass Ingénieur. Ce concours est réservé aux étudiants ayant validé quatre semestres de Licence (L2, DEUG) dans le domaine des „Sciences et Technologies” et à ceux qui les auront la même année du concours. Les élèves de CPGE n’ont cependant pas le droit de le passer. Certaines universités assurent une préparation spécifique à ce concours (CUPGE). La forme actuelle de ce concours date de 2018. Il existe trois filières: Mathématiques-Informatique (MI), Mathématiques-Physique (MP), Physique-Chimie (PC), avec des épreuves communes. Un candidat n'est autorisé à s'inscrire qu'à une seule filière du concours par session. Ces différents concours sont composés d'épreuves écrites et orales. Le Lycée Pierre-de-Fermat (fondé en 1806 lors de la création des lycées impériaux par Napoléon Bonaparte et qu'il succédait à des établissements d'enseignement bien antérieurs à cette époque) est un établissement d'enseignement secondaire et supérieur, situé parvis des Jacobins à Toulouse à proximité immédiate de la place du Capitole. Il occupe un espace considérable dans le centre-ville dont l'hôtel de Bernuy Il est attenant au cloître et à l'église des Jacobins. Avec presque 1.000 étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE), c’est l’une des prépas françaises les plus prestigieuses (en 2022, elle était classée 2e en PSI/PSI* et 6e en Prépa Littéraire A/L Khâgne en 2024, elle était classée première en MPI/MPI* au classement de l'étudiant). C'est également une des trois seules prépas françaises à proposer un cursus de Classes Préparatoires à l'École des Chartes de section A avec le Lycée Henri-IV à Paris et le Lycée Fustel-de-Coulanges à Strasbourg. Il abrite également deux classes d'ECS (Economiques et Commerciales) eu une classe de BCPST (Classe Préparatoire Biologie, Chimie, Physique et Sciences de la Terre) est une des voies d'orientation en première année post-bac, anciennement appelée Maths sup bio, et seconde année, anciennement appelée Maths spé bio, de la filière des classes préparatoires scientifiques. Voici la Banque d'épreuve orale de Mathématiques–Session 2025, pour les CPGE Filières MP (Maths–Physique) & MPI (Maths–Physique–Informatique) Le Lycée Fermat à Toulouse propose des classes préparatoires scientifiques MPI/MP2I (Mathématiques, Physique, Informatique/Mathématiques, Physique, Ingénierie, Informatique) et MPI* (option étoile, plus sélective). Ces filières préparent aux concours d'entrée des écoles d'ingénieurs, notamment les plus prestigieuses comme l'X (Polytechnique) et les écoles du concours Mines-Ponts.

Note de la rédaction. Le concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), anciennement concours communs polytechniques (CCP), sont des concours d’entrée dans 72 écoles d’ingénieurs françaises, dont celles faisant partie du Groupe INP, du Groupe ISAE, de la Fédération Gay-Lussac, et du Réseau Polyméca. Ils sont ouverts aux étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE/1er Cycle universitaire). Par ailleurs, il existe un concours PASS'Ingénieur (Passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs) destiné aux étudiants en licences scientifiques. Cependant, les écoles accessibles ne sont pas les mêmes selon la provenance des élèves. La passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs est un concours, le Concours PASS'Ingénieur, qui permet aux étudiants de L2 ou L3 d'intégrer une école d'ingénieurs. Ce concours est organisé par le Concours commun INP. Il est destiné à ceux qui souhaitent poursuivre leurs études dans un cursus de trois ans au sein d'écoles qui recrutent principalement au niveau prépa. Ce concours permet l’admission des élèves-ingénieurs sur les programmes des classes préparatoires aux grandes écoles pour les filières mathématiques et physique (MP), mathématiques, physique et informatique (MPI), physique et chimie (PC) (option physique PH ou chimie CH), physique et sciences de l'ingénieur (PSI), physique et technologie (PT), technologie et sciences industrielles (TSI) et technologie, physique et chimie (TPC). La forme actuelle de ce concours date de 2004. Pass Ingénieur. Ce concours est réservé aux étudiants ayant validé quatre semestres de Licence (L2, DEUG) dans le domaine des „Sciences et Technologies” et à ceux qui les auront la même année du concours. Les élèves de CPGE n’ont cependant pas le droit de le passer. Certaines universités assurent une préparation spécifique à ce concours (CUPGE). La forme actuelle de ce concours date de 2018. Il existe trois filières: Mathématiques-Informatique (MI), Mathématiques-Physique (MP), Physique-Chimie (PC), avec des épreuves communes. Un candidat n'est autorisé à s'inscrire qu'à une seule filière du concours par session. Ces différents concours sont composés d'épreuves écrites et orales. Le Lycée Pierre-de-Fermat (fondé en 1806 lors de la création des lycées impériaux par Napoléon Bonaparte et qu'il succédait à des établissements d'enseignement bien antérieurs à cette époque) est un établissement d'enseignement secondaire et supérieur, situé parvis des Jacobins à Toulouse à proximité immédiate de la place du Capitole. Il occupe un espace considérable dans le centre-ville dont l'hôtel de Bernuy Il est attenant au cloître et à l'église des Jacobins. Avec presque 1.000 étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE), c’est l’une des prépas françaises les plus prestigieuses (en 2022, elle était classée 2e en PSI/PSI* et 6e en Prépa Littéraire A/L Khâgne en 2024, elle était classée première en MPI/MPI* au classement de l'étudiant). C'est également une des trois seules prépas françaises à proposer un cursus de Classes Préparatoires à l'École des Chartes de section A avec le Lycée Henri-IV à Paris et le Lycée Fustel-de-Coulanges à Strasbourg. Il abrite également deux classes d'ECS (Economiques et Commerciales) eu une classe de BCPST (Classe Préparatoire Biologie, Chimie, Physique et Sciences de la Terre) est une des voies d'orientation en première année post-bac, anciennement appelée Maths sup bio, et seconde année, anciennement appelée Maths spé bio, de la filière des classes préparatoires scientifiques. Voici la Banque d'épreuve orale de Mathématiques–Session 2025, pour les CPGE Filières MP (Maths–Physique) & MPI (Maths–Physique–Informatique) Le Lycée Fermat à Toulouse propose des classes préparatoires scientifiques MPI/MP2I (Mathématiques, Physique, Informatique/Mathématiques, Physique, Ingénierie, Informatique) et MPI* (option étoile, plus sélective). Ces filières préparent aux concours d'entrée des écoles d'ingénieurs, notamment les plus prestigieuses comme l'X (Polytechnique) et les écoles du concours Mines-Ponts.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Note de la rédaction. Le concours commun des instituts nationaux polytechniques (CCINP), anciennement concours communs polytechniques (CCP), sont des concours d’entrée dans 72 écoles d’ingénieurs françaises, dont celles faisant partie du Groupe INP, du Groupe ISAE, de la Fédération Gay-Lussac, et du Réseau Polyméca. Ils sont ouverts aux étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE/1er Cycle universitaire). Par ailleurs, il existe un concours PASS'Ingénieur (Passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs) destiné aux étudiants en licences scientifiques. Cependant, les écoles accessibles ne sont pas les mêmes selon la provenance des élèves. La passerelle nationale d'intégration dans les écoles d'ingénieurs est un concours, le Concours PASS'Ingénieur, qui permet aux étudiants de L2 ou L3 d'intégrer une école d'ingénieurs. Ce concours est organisé par le Concours commun INP. Il est destiné à ceux qui souhaitent poursuivre leurs études dans un cursus de trois ans au sein d'écoles qui recrutent principalement au niveau prépa.  Ce concours permet l’admission des élèves-ingénieurs sur les programmes des classes préparatoires aux grandes écoles pour les filières mathématiques et physique (MP), mathématiques, physique et informatique (MPI), physique et chimie (PC) (option physique PH ou chimie CH), physique et sciences de l'ingénieur (PSI), physique et technologie (PT), technologie et sciences industrielles (TSI) et technologie, physique et chimie (TPC). La forme actuelle de ce concours date de 2004.  Pass Ingénieur. Ce concours est réservé aux étudiants ayant validé quatre semestres de Licence (L2, DEUG) dans le domaine des „Sciences et Technologies” et à ceux qui les auront la même année du concours. Les élèves de CPGE n’ont cependant pas le droit de le passer. Certaines universités assurent une préparation spécifique à ce concours (CUPGE). La forme actuelle de ce concours date de 2018. Il existe trois filières: Mathématiques-Informatique (MI), Mathématiques-Physique (MP), Physique-Chimie (PC), avec des épreuves communes. Un candidat n'est autorisé à s'inscrire qu'à une seule filière du concours par session. Ces différents concours sont composés d'épreuves écrites et orales. Le Lycée Pierre-de-Fermat  (fondé en 1806 lors de la création des lycées impériaux par Napoléon Bonaparte et  qu'il succédait à des établissements d'enseignement bien antérieurs à cette époque) est un établissement d'enseignement secondaire et supérieur, situé parvis des Jacobins à Toulouse à proximité immédiate de la place du Capitole. Il occupe un espace considérable dans le centre-ville dont l'hôtel de Bernuy Il est attenant au cloître et à l'église des Jacobins. Avec presque 1.000  étudiants en Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles (CPGE), c’est l’une des prépas françaises les plus prestigieuses (en 2022, elle était classée 2e en PSI/PSI* et 6e en Prépa Littéraire A/L Khâgne  en 2024, elle était classée première en MPI/MPI* au classement de l'étudiant). C'est également une des trois seules prépas françaises à proposer un cursus de Classes Préparatoires à l'École des Chartes de section A avec le Lycée Henri-IV à Paris et le Lycée Fustel-de-Coulanges à Strasbourg. Il abrite  également deux classes d'ECS (Economiques et Commerciales) eu une classe de BCPST (Classe Préparatoire Biologie, Chimie, Physique et Sciences de la Terre) est une des voies d'orientation en première année post-bac, anciennement appelée Maths sup bio, et seconde année, anciennement appelée Maths spé bio, de la filière des classes préparatoires scientifiques. Voici la Banque d'épreuve orale de Mathématiques–Session  2025, pour les CPGE Filières MP (Maths–Physique) & MPI (Maths–Physique–Informatique)  Le Lycée Fermat à Toulouse propose des classes préparatoires scientifiques MPI/MP2I (Mathématiques, Physique, Informatique/Mathématiques, Physique, Ingénierie, Informatique) et MPI* (option étoile, plus sélective). Ces filières préparent aux concours d'entrée des écoles d'ingénieurs, notamment les plus prestigieuses comme l'X (Polytechnique) et les écoles du concours Mines-Ponts. 

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Une mesure vectorielle est une généralisation de la notion de mesure classique. Au lieu de prendre des valeurs dans les nombres réels positifs (mesure positive) ou dans les nombres réels (mesure signée), elle prend des valeurs dans un espace vectoriel normé. Cela signifie que chaque ensemble mesurable se voit attribuer un vecteur d'un espace vectoriel.  Exemples. Mesure à valeurs dans un espace de Banach. On peut définir une mesure dont les valeurs sont des éléments d'un espace de Banach, comme l'espace des opérateurs linéaires sur un espace de Hilbert. Mesure vectorielle et partitions continues de l'unité. Ce concept est utilisé dans l'étude de certaines mesures vectorielles et de leurs propriétés. Une mesure vectorielle est une généralisation de la notion de mesure abstraite: c'est une mesure à valeurs dans un espace vectoriel ad hoc (au lieu de‾R+ pour une mesure positive, ou de‾R pour une mesure signée). Note. La théorie de la mesure est la branche des mathématiques qui traite des espaces mesurés et est le fondement axiomatique de la théorie des probabilités. En 1894, Émile Borel énonce la première définition d'ensemble négligeable. En 1897, il définit les ensembles mesurables. En 1901, Henri-Léon Lebesgue introduit la notion de mesure. La théorie se développe jusque dans les années 1950. Andreï Kolmogorov proposera une axiomatisation du calcul des probabilités basée notamment sur l'intégrale définie à partir d'une mesure. Lebesgue et ses successeurs ont été amenés à généraliser la notion d'intégrale au point d'en faire ce que certains appellent une intégrale abstraite. L'aire sous une courbe est calculée par une somme de petits rectangles dont la hauteur représente la valeur moyenne de la fonction sur un intervalle et la base représente la mesure de l'intervalle. Sur une droite réelle, la mesure de Lebesgue d'un intervalle est la différence des distances par rapport à l'origine. Mais une mesure est une fonction, et cela a donc amené les mathématiciens de l'époque à généraliser l'intégrale non plus selon une mesure particulière, celle de Lebesgue, mais selon n'importe quelle mesure. C'est comme si pour mesurer un intervalle on utilisait un abaque (mesures discrètes) ou tout autre instrument plutôt qu'un mètre-ruban.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Nota autorului. Legat de libertatea presei occidentale. Numărul excesiv de mare de vizualizări (peste 10.000) în mai puțin de 36 de ore de la publicarea articolului consacrat revizuirii procesului lui Dany Leprince, Jurnalul Bucureștiului a fost „somat” de către Ministerul Justiției (la sugestia serviciilor de informații) pentru ca acesta să treacă în faza de „protejat” (adică, invizibil pentru public) având în vedere faptul că există „riscul” de a influența decizia CCR (Curtea de Revizuirea & Reexaminare) care se va pronunța asupra acestuia în cursul anului 2026. Consider această constrângere o încălcare a drepturilor fundamentale a omului și a libertății presei și vom continua să luptăm pentru revizuirea procesului lui Dany care a exacutat peste 17 ani de recluziune criminală, fiind nevinovat, ceea ce de altfel am probat (utilizând tehnici de investigații ale sociologiei matematice-sisteme complexe și formale, teoria grafurilor și cercetări operaționale) într-o scrisoare-memoriu adresat viitorului președinte Hollande în 2012, urmare căreia condamnatul a fost pus în libertate condiționată „sub sechestru electronic”. Mă întreb dacă CRR își va face datoria? Din experiența mea de două decenii de investigații criminale și științifice, CCR chiar dacă este convinsă de nevinovăția condamnatului, nu-i anulează sentința de condamnare (ceea ce echivalează oarecum, cu recunoaștere erorii judiciare din dosar, oficial) atât timp cât apărarea nu-i oferă un nou posibil vinovat....În orice caz, pentru orice eventualitate, am atașat articolului protejat un „rezumat” care prezintă situația dar si algoritmul complex al revizuirii proceslor în Franța, care după cel de-al Doilea Război Mondial nu s-a întâmplat decât în 16 cazuri din zeci de mii de cereri. Vive la Répulique, Vive la France. Acum când celebrul dosar de cvadruplu asasinat (dublu familicid și dublu pedicid, comise în noaptea de 4/5 septembrie 1994) Dany Leprince (condamnat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală pe 16 decembrie 1997 și eliberat condiționat sub control judiciar–sub „sechestru electronic” pe 19 octombrie 2012, după 18 ani de recluzine criminală) se află în fața CRCP/CRR (Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale/Curtea de Revizuire și Reexaminare) unde a fost expediat (transferat) pe 23 ianuarie 2025 de către Comisia de Revizuire pentru „soluționare” (având în vedere suspiciunea comiterii unei grave erori judiciare atunci când a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Sarthe) după o reexaminare minuțioasă (care s-a derulat între 1 martie 2021–data depunerii cererii și 12 decembrie 2024–data avizului favorabil, după audierea condamnatului), vom analiza în contextul actual șansele reale în privința revizuirii procesului său, în urma căruia urmează să fie achitat și ulterior, reabilitat în fața societății civile. Înainte de prezentarea detaliată a unor exemple concrete (recente) de revizuire a unor condamnări penale, menționez faptul că de la condamnarea lui Dany Leprince și până acum un deceniu, 55 de cereri de revizuire a condamnării penale au fost depuse pentru reexaminare, dintre care 16 nu au foat acceptate, 7 au fost respinse, deci numai 31 au fost reexaminte. De atunci și până în 2021 numai două cereri au fost depuse pentru reexaminare, dintre care una de către Dany Leprince pe 1 martie 2021. După această dată numai în două dosare penale, cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în procedura criminală) și al egipteanului Aymen Ibrahim (în procedura corecțională) cei condamnați au fost reabilitați, după ce pe 15 decembrie 2022, respectivc, pe 18 ianuarie 2024, Curtea de Revizuire a Condamnărilor Penale (Curtea de Revizuire și Reexaminare) anulează condamnările lor. Dacă primul în 1998 (atunci minor, în vârstă de 17 ani) era acuzat de comiterea unui viol asupra unei adolescente (elevă de liceu, care după 19 ani de la eveniment și-a retras plângerea contra acestuia), pe 19 decembrie 2003 a fost condamnat la 5 ani de închisoare de către Curtea cu Jurați pentru minori a departamentului Nod (regiunea administrativă Hauts de France), pentru ca în 2022 să fie achitat de către aceași Curte, cel din urmă (în vârstă de 44 de ani), a fost condamnat pe baza unui fals PV (Proces verbal) întocmit pe 17 aprilie 2017, în sectorul 18 (Paris), semnat de către 2 polițiști de la BAC (Brigada de Anticriminalitate), Aaron Berkane și Karim Mamèche, pentru trafic de stpefiante care în urma unui control de rutină. ar fi găsit asupra condamnatului 35,5 gramme de cocaină. În plus, cei doi funcționari de poliție i-ar fi sustras acestuia (în timpul interpelării și percheziționării) și suma de 450€. În sfârșit, după cel de-al 2-lea Razboi Mondial, CRCP (CRR), până în prezent, a achitat doar 16 acuzați și condamnați (cu sentința rămasă definitivă), dintre care ultimii 2 după depunerea cererii de revizuire de către Dany Leprince sunt Farid El Haïry și Aymen Ibrahim. Ceilalți 14 achitați sunt: Jean Dehays (1955), Renée Laffite (1956), Agapito Solera (1961), Roland Agret (1985), Kurt Schaeffer (1990), Rida Daalouche (1999), Patrick Dils (2002), Guilherme Ventura (2010), Loïc Sécher (2011), Marc Machin (2012), Abderrahim El Jabri și Abdelkader Azzimani (2014), Christian Iacono (2014), Pouvana’a a Oopa (2018). Din contră, refuzul revizuirii condamnării (a procesului) a fost pronunțat în următoarele dosare criminale: Seznec (1923, revizuirea refuzată în 1926, 1928, 1932, 1935, 1949, 1953, 1957, 1996 și 2006), Dominici (1952, revizuirea refuzată în 1959, 1961, 1982,1986, 1994, 1995 și 1998), Christian Ranucci (1974, revizuirea refuzată în 1979, 1987 și 1991), Guy Mauvillain (1975, revizuirea refuzată în 1982), Luc Tangorre (1981, revizuirea refuzată în 1984 și 1988), Omar Raddad (1991, revizuirea refuzată în 2002 și 2022), Deperroisr (1994, revizuirea refuzată în 2002, 2009 și 2024), Leprince (1994, revizuirea refuzată în 2011), iar în Mis et Thiennot (1946), reexaminarea este în curs (de către Comisia de Revizuire). De remarcat este și faptul că din cele 3.172 de verdicte anunțate timp de un sfert de scol (între 1990–2014) Comisia de Revizuire nu a transmis CRCP (CRR) decât 85 de dosare (criminale și corecționale), dintre care aceasta a respins 33, deci nu a pronunțat decât 52 de decizii de anulare, adică, în total cca 1,6%, în rest, 19% au fost trimise spre judecare în fața altor jurisdicții. Ca urmare, între 2014–2021 Curtea a fost sesizată cu numai 8 cereri dintre care doar 5 au fost acceptate (cu 2 achitări, iar celelate 3 trimise în fața altor jurisdicții). Pentru a înțelege complexitatea revizuirii unei condamnări penale, merită să atrag atenția și asupra faptului că, în principiu, CCR nu anulează o sentință judecătorească (fie în criminal, fie în corecțional) dacă nu există „probe materiale” fiabile (un test ADN, retragerea unei plângeri nefondate, identificarea unui alt posibil vinovat, etc.) care nu să pună, numai, la îndoială vinovăția celui (celor) inculpat (inculpați), dar să-i și disculpe, efectiv, ceea ce se întâmplă foarte rar. Din acest motiv, numărul revizuirii proceselor este atât de mic. Așa cum rezultă și din ultimele două cazuri de revizuire a condamnării penele, în cel al franco–marocanului Farid El Haïry (în criminal) și în cel al egipteanului Aymen Ibrahim (în corecțional) au existat „probe fiabile” care au permis acest lucru. În primul caz, victima și-a retras plângerea și a recunoscut că a mințit atunci când l-a acuzat pe El Haïry, iar în cel de-al 2-lea, polițiștii corupți care l-au interpelat pe Ibrahim, au fost găsiți vinovați și condamnați pentru fapte de fals în înscrisuri și uz de fals, arestări (interpelări) abuzive și extorcare de fonduri în bandă organizată sub formă continuată (timp de peste un deceniu și jumătate) în legătură cu traficul de stupefiante. În particular, în Dosarul criminal Leprince, nu este suficient că am demonstrat (într-un memoriu de 267 de pagini), cu ajutorul unui model matematic bazat pe teoria grafurilor și a sistemelor formale nevinovăția lui (pe care adresându-l în 2012 în preajma alegerilor prezidențiale viitorului președinte al Franței François Hollande, a contribuit substanțial la eliberarea lui condiționată sub control judiciar și „sub sechestru electronic” timp de un an, pe 19 octombrie, ca urmare a anulării perioadei de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală de către acesta, ca de altfel și lucrările jurnalistului de investigație Frank Johannès de la cotidianul Le Monde, respectiv, ale anchetatorului privat Ronand Agret–fost și el victimă a unei grave erori judiciare recunosctă oficial de către Justiția franceză, atunci președinte al organizației „Action justice”, decedat în 2016), dar este nevoie și de un „nou” vinovat, care ar putea fi identificat în persoana fostei sale soții Martine Compain, cea care de altel ar fi jucat un rol important în cvadruplul asasinat abominabil al familiei Christian Leprince. Acest dosar l-am prezentat detaliat atât la Congresul Internațațional (anual) al Universității Apollonia cât și la Sesiunea științifică (anuală) a Academiei germano– române din Baden–Baden. (Germania) În ceea ce privește cererea de revizuire a unei decizii penale (definitive) poate fi solicitată, în principiu, în cazul în care apar „elemente noi” în dosar care nu erau cunoscute justiției până la pronunțarea sentinței și care pun la îndoială (cel puțin !) nevinovăția condamnatului de către condamnat (dacă este în viață), de către rudele apropiate (de prim rang al acestuia în caz de decesul lui), de către ministrul justiției, de către procurorii generali de pe lângă Curțile de Apel, respectiv, de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casație. Curtea de revizuire și Reexaminare (CRR, fosta CRCP) este compusă din 18 magistrați și este prezidată de către președintele Camerei Criminale a Curții de Casație. Alți 17 magistrați sunt desemnați de către Adunarea generală a Curții de Casație pentru o perioadă de 3 ani, iar fiecare Cameră a Curții de Casație este reprezentată prin 3 membri ai săi. CRR desemnează pentru o perioadă de 3 ani (renuvlabil o singură dată) 5 magistrați titulari și 5 magistrați supleanți pentru Comisia de instrucție (instrumentare) a cererilor de revizuire și reexaminare a deciziilor penale. Alți 13 magistrați completează sunt asociați Curții de Revizuire și Reexaminare, care intervin în dosarele de mare complexitate. Parchetul general al Curții de Casație asigură funcția de Minister Public în fața Comisiei de Instrucție (instrumentare) a dosarelor penale și pronunțare a hotărârilor judecătorești. Cererea de revizuire a unei decizii penale trebuie adresate Comisiei de Revizuire și Reexaminare care se va pronunța asupra admiterii sau refuzul acesteia care va fi justificat și este incontestabil, adică decizia Comisiei nu este susceptibilă unui recurs. În cazul admiterii cererii (în urma unor studii aprofundate ale dosarului care poate dura chiar și ani), aceasta va sesiza CRR care, dacă consideră că condițiile de revizuire a deciziei nu sunt întrunite, respinge cererea, iar hotărârea ei nu poate fi contestată. Din contră, dacă consideră că sunt suficiente „elemente noi” pentru disculparea condamnatului atunci ea anulează sentința de condamnare a acestuia. Deși teoretic, după anularea sentinței CRR are dreptul de a achita condamnatul, ceea ce automat, implică recunoașterea unei erori judiciare comise de către jursdicția care a pronunțat-o, aceasta nu-și asumă această răspundere, motiv pentru care, în practică, după casarea (anularea) sentinței, ea va trimite spre rejudecare dosarul în fața unei alte instanțe judecătorești (Curte cu Jurați, Curte Criminală sau Curte Corețională, în funcție de caz) care va pronunța o nouă sentință (un nou verdict), în principiu, favorabil inculpatului, adică, achitarea lui ceea ce deschide calea către recunoașterea unei erori judiciare în dosarul acestuia și implicit, către obținerea unor aune (despăgubiri) materiale și morale pe perioada detenției sale. În cazuri rare, noile instanțe judecătorești, numite pentru rejudecarea dosarelor penale, confirmă fie verdictul din hotărârea judecătoreascxă rămasă definitivă, anulată de către CRR, fie pronunță o altă sentință care poate consta în minorarea sau majorarea pedepsei.

Pasionat de mediul carceral francez, de marea criminalitate organizată franceză, de mari criminali „profesioniști” (nu neapărat condamnați pentru crime de sânge) și de eliberarea condiționată sub control judiciar, respectiv, de „Libertatea lor sub sechestru electronic”, cu un deceniu în urmă am propus pentru concursurile de admitere în celebrele și prestigioasele școli științifice și inginerești Normale Sup’ (ENS) și Polytechnique (X) fără echivalente în lume, un subiect de concurs de cercetare având la bază modelizarea matematică a GPS (Global Positioning System) sistem global de navigație prin satelit și unde radio (o rețea de sateliți care orbitează în jurul Pământului în puncte fixe deasupra planetei, transmițând semnale tuturor receptorilor aflați la sol) pe care toată lumea o cunoaște și folosește fără să știe cum funcționează și cum poate fi suprapus printr-o „superpoziție” de sume de directe de „spații” de alte tipuri de geolocalizari terestre prin sateliți (GNSS) pentru o localizarea perfectă în „spațiu și timp” fără mențiunea „lipsă semnal” (cum se întâmplă încă astăzi): Galileo (UE), Compass (China), IRNSS (India), GLONASS (Rusia) și QZSS (Japonia). Iată acum un subiect de concurs de cercetare legat de modelizarea matematică a mecanismului de zbor al păsării Colibri („pasărea-muscă”, „simbol al iubirii şi al purităţii”) cu aplicație în mecatronică („integrarea sinergetică a ingineriei mecanice cu controlul electronic și inteligent cu calculatoare în proiectarea și fabricația produselor și proceselor”), tehnologie compatibilă cu societatea informațională. Inspirat dintr-un proiect de cercetare realizat la Universitatea Liberă din Bruxelles, scopul acestuia este proiectarea unei drone, în miniatură și ușoare, care să se poată deplasa în condiții de stabilitate optime, în locuri izolate conform dinamicii zborului a unei păsări colibri. Subiectul se adresează elevilor „preparatoriști” (din sistemul PGE - Prépa - Grandes Ecoles) dar poate fi accesibil și titularilor de doctorat (postdoctorat universitar) în Franța sau universitarilor „profesioniști” din România (h)abilitați să conducă cercetare de anvergură (conf. univ. hab., prof. univ. hab).

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Considerat complicele lui Larossi Abballa (terorist–islamist radical) în dosarul asasinării funcționarilor de poliție în numele Statului Islamic (Daesh), în ciuda negării cu vehemență a acestui act criminal odios, ca urmare a unei anchete de mare anvergură lansată de către Parchetul Antiterorist de la Paris în strânsă colaborare cu PP (Prefectura de Poliție Paris) și cu DGSI (Direcția Generală a Informațiilor Interne) Mohamed Lamine Aberouz (franco–marocan, n.1993, asistat de către avocați Nino Arnaud și Vincent Brengarth) prieten apropiat al teroristului (ucis de către o unitate de intervenție de elită a poliției–RAID) va fi inculpat și judecat în dosar între 25 septembrie–6 octombrie 2023 de către Curtea cu Jurați Specială de Primă instanță (compusă din 5 jurați–magistrați) în sala Voltaire a TJP (Tribunalul Judiciar Paris). În verdictul său pe care îl anunță pe 11 octombrie (în jurul orei 09h30), după o deliberare care va dura cca 08h10, aceasta îl condamnă pe inculpat la închisoare pe viață cu o perioadă de siguranță de 22 de ani (maximă). Rechizitoriul Avocatului general (reprezentând Ministerul Public) care a durat cca 03h10, a fost urmat „scrupulos” de către Curte, aflată sub președinția lui Christophe Petiteau. Avocații Thibault de Montbrial și Pauline Dufourq (reprezentând partea civilă–Jessica Schneider și Jean-Baptiste Salvaing) s-au declat satisfăcuți de verdict, dar avăcații condamnatului care solicitau achitarea clientului lor (din lipsă de probe fiabile contra lui) au făcut apel la sentință pe 13 octobrie. Fratele inculpatului Charaf-Din Aberouz, condamnat la 5 ani de închisoare pentru „asociere de răufăcători” în vederea pregătirii unui act terorist în 2011, a fost și el prezent în sala de judecată. Legat de Charaf-Din Aberouz, Larossi Abballa, a fost și el deja condamnat în 2013, tot pentru asociere de răufăctori în vederea comiterii de acte teroriste. După comiterea actului terorist de către de Larossi Abballa și asasinarea celor doi funcționari de poliție, apropiații din anturajul lui vor fi interpelați sub motivul că i-ar fi fost copmplice. Trei dintre ei vor fi audiați, iar 2 presupuși complici, Charaf-Din Aberouz (29 de ani) și Saad Rajraji (27 de ani), vor fi încarcerați, după audierea lor, în detenție provizorie pe 19 iunie, pentru că au fost condamnați împreună în 2013 în dosarul filierei jihadiste din zonele tribale de la frontiera pakistano–afgană. Ei ar fi fost influențați de către Rachid Kassim, un jihadist propagandist francofon refugiat în zona irako–siriană (ucis, foarte probabil, lângă Mossoul, en Irak, în timpul bombardamentelor contra Statului Islamic în cursul lunii februarie 2017). Fratele lui Charaf-Din Aberouz, Mohamed Aberouz va fi încarcerat între septembrie 2016 și ianuarie 2017 bănuit că are fi fost implicat în tentativa de atentat de la catedrale Notre-Dame de Paris în complicitate cu logodnica sa virtuală Sarah Hervouët, care a înjunghiat un polițist la Boussy-Saint-Antoine pe 8 septembrie 2016. Acesta i-ar fi cunoscut pe Sid Ahmed Ghlam și Abdelkader Jalal, bănuiți că ar fi jucat un rol important în atentatul islamist eșuat contra bisericii din Villejuif pe 19 aprilie 2015, în care polițista municipală (stagiară) Aurélie Châtelain a fost asasinată. Pe 3 aprilie 2017 și sora jihadistului Larossi Abballa va fi interpelată și plasată în detenție prizorie în dosar. Mohamed Aberouz (un tânăr cu o copilărie fnormală–fără probleme, cu mama menajeră și tatăl angajat al firmei Renault) a fost inculpat în dosarul asasinatelor de la Magnanville pentru că amprentele sale genetice ar fi fost identificate pe materialul informatic al cuplului de funcționari de poliție (laptop și accesorii), ceea ce ar fi permis anchetatorilor să tragă concluzia că acesta s-ar fi aflat la domiciliul lor cănd Larossi Abballa a comis asasinatele, adică s-ar fi aflat la locul crimei, cu atât mai mult cu cât n-ar fi putut furmiza nici un alibi fiabil pentru intervalul de timp în care a avut loc evenimentul (crima). Problemele lui încep în anul școlar 2009–2010, când încă minor (de inteligență medie, timid, retras, solitar), părinții săi se separă iar el este exmatriculat din primul an de liceu pentru „lipsă de atenție” (dezinteres) și ca urmare decide de a pleca pentru un an la niște rude în Mauritania cu scopul de a învăța limba arabă. După revenire în țară (Franța) el reușește să obțină o diplomă de CAP (Certificat de Aptitudini Profesionale–echivalentul unei diplome de școală profesională) cu care își continuă studile și obține un Bac Pro (Bacalaureat Profesional/Tehnologic). După cum era și de așteptat după arestarea lui experții–psihiatri nu au depistat la acesta niciun fel de patologie și nici un fel de pericol de radicalizare, adică, niciun fel adicție (dependență). Și totuși, el apreciază că în Franța nu-și poate practica religia, „democratic”, liber, ca urmare aderă la Statul Islamic, principial, dar condamnă metodele sale extremiste, teroriste. Sarah Hervouët (născută tot în 1993 la Lisieux, în vârstă de 30 de ani la proces ca și Aberouz) condamnată în 2019 în dosarul atentatului eșuat de la Notre Dame la 20 de ani de recluziune criminală, participă și ea la proces ca „deținută” (extrasă din celula sa) în cadrul unei videoconferențe face cunoscut faptul că ea ar fi fost „promisă” ca soție mai întâi autorului atentatului, Larossi Aballa, iar după moartea acestuia, lui Adel Kermiche, unul dintre presupușii asasini ai preotului Jacques Hamel (și rănirea gravă a enoriașului Guy Coponet) de la biserica Saint-Étienne-du-Rouvray din departamentul Seine-Maritime (în timpul slujbei) pe 26 iulie 2016. Pentru nedenunțare de crimă a fost condamnată la 5 ani de detenție criminală. Cei 3 implicați în atacul terorist și prezenți la proces, au fost condamnați pe 9 martie 2022 de către Curtea cu Jurați al TJ (Tribunalului Judiciar de la Paris) cu pedepse între 8–13 ani de recluziune criminală (Yassine Sebaihia–8 ani, Farid Khelil–10 ani și Jean-Philippe Steven Jean-Louis–13 ani, ultimii 2 cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă). Al 4-lea acuzat în dosar Rachid Kassim, absent (presupus decedat în bombardamentele asupra Statului Islamic în octombrie 2017), ca „instigator” a fost condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață. Ceilați 2 participanți la atacul terorist Adel Kermiche și Abdel Malik Petitjean au fost uciși de către polițiștii la ieșirea lor din biserică. Procesul celor 5 femei radicalizate jihadiste Inès Madani (19 ani la data evenimentului dramatic, asistată de avocatul Laurent Pasquet-Marinacce), Ornella Gilligmann (29 de ani, mama a 3 copii), Sarah Hervouët (23 de ani), Amel Sakaou (39 de ani), Samia Chalel (22 de ani) în dosarul atentatului islamist eșaut de la Catedrala Notre Dame de Paris („operațiunea Abou Mohammed al-Adnani”–după numele purtătorului de cuvânt al Daesh decedat cu câteva zile mai devreme) pe 4 septembrie 2016, se va desfășura între 25 deptembrie–14 septembrie 1919, când Inès Madani va fi condamnată la 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare), Ornella Gilligmann, la 25 de recluziune criminală, iar Sarah Hervouët et Amel Sakaou (care a refuzat să participe la proces), fiecare la câte 20 de ani de recluzine criminală. În ceea ce o privește pe Samia Chalel, intermediară între Rachid Kassim (n. 24 ianuarie 1987, ucis pe 27 iulie 2017 lângă Mosul în Irak, bănuit că ar fi fost comanditarul mai multor atacuri teroriste islamiste) și Inès Madani, a fost condamnată la 5 ani de detenție criminală (dintre care unul cu suspendare), care a executat deja pedeapsa în detenție provizorie. În acest dosar, vor fi condamnați, în calitate de complici și Mohamed Lamine Aberouz la 3 ani de închisoare (cu executare), respectiv, Selima Aboudi (cea de a 6-a femeie inculpată în dosar) la 3 ani de închisoare (cu suspendare) pentru nedenunțare de „act terorist contra siguranței naționale”. Pe 22 octombrie Inès Madani (asistaă de avocații Daphné Pugliesi și Tewfik Bouzenoune) va face apel la sentința de condamnare, urmată de Mohamed Lamine Aberouz (asistst de avocatul Vincent Brengarth). Judecați de către Curtea cu Jurați Specială de Apel (compusă din 7 jurați–magistrați) între 25 mai–7 iunie 2021, avocatil general (reprezentând Ministerul Public) Guillaume Portenseigne va solicita contra Madani confirmarea pedepsei din Prima instanță căreia însă solictă și asocierea unei perioade de siguranță de 2/3, iar contra lui Aberouz 5 ani de detenție criminală (maximă autorizată de lege), în timp ce avocatul său solicita achitarea lui ca și în procesul desfășurat între 25 septembrie–6 octombrie 2023 în fața Curții cu Jurați Specială de Primă instanță legat de asasinarea celor 2 funcționari ai Poliției Naționale. Cu alte cuvinte, pedepsele celor 2 au fost agravate în Appel față de cele pronunțate în Prima instanță. Nota autorului. Urmărind „de aproape” acest dosar terorist islamist de dublu asasinat de excepție (având în vedere faptul că victimele erau funcționari de poliție) cu cele conexe acestuia timp de aproape de un deceniu (din 2016) ca atașat de presă al OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului–Națiunile Unite), personal, nu am avut convingerea fermă că sancțiunile pronunțate în aceste ar fi fost corecte. Cred că Justiția (cu magistrații Curților cu Jurați Specială), ca de altfel, Ministerul Public (cu avocații generali) dar și Parchetul Antiterorist (cu judecătorii de instrucție care au instrumentat dosarul) de la aveau în vedere, în primul rând, nu atât gradul de vinovăție a acuzaților (inculpaților) cât faptul că victimele atacurilor teroriste au fost funcționari ai poliției și religioși (care înainte de separarea Bisericii de Stat în 1905 erau funcționari, ulterior plătiți din diferite donații ale unor asociații create de către Biserică, stabilită de către Conferința Episcopilor din Franța). În al doilea rând, faptul că cei în cauză erau mai mult sau mai puțin radicalizați și „fidelizați” Statului Islamic (Daesh, ISIS) sub o formă sau alta, motiv pentru care pedepsele trebuie să suficient de severe (mari) pentru descurajarea actelor teroriste islamiste generate în ultimul deceniu, în special, de către „metagalaxia jihadistă” franco–belgiană, reprezentată printr-un graf jihadist hamiltonian (cu lanț, ciclul hamiltonian) În ceea ce îl privește pe Mohamed Aberouz bănuit că are fi fost implicat în tentativa de atentat de la catedrale Notre-Dame de Paris în complicitate cu logodnica sa virtuală Sarah Hervouët, și condamnarea lui pentru „complicitate” în 2019, la 5 ani de detenție criminală (maximă), în Apel (după 3 ani în Prima instanță) o consider exagerată (nedreaptă), pentru că instrucția nu a demonstrat în mod fiabil (și fără îndoială) acest lucru, mai ales că legătura lui cu Hervouët era doar de „formă” nu și de „fond”, iar în privința poziției ocupate în graful socio–matematic jihadist de tip hamiltonian (pe care l-a introdus și dezvoltat în studiile și lucrările mele) nici nu era determinat, decât cu o vagă, aproximație, în care îndoiala trebuia să fie benefică inculpatului, adică, acesta, așa cum solicita avocatul său Vincent Brengarth, trebuia să fie achitat. În ceea ce privește inculparea lui în dosarul terorist islamist de dublu asasinat a funcționarilor de poliție Jessica Schneider și Jean-Baptiste Salvaing, putem susține același lucru. Adică, nu exista o certitudine care să pună în evidență clară complicitatea lui. Nici faptul că ar fi fost în imobil (la fața locului) în timpul asasinatului și nici faptul că ar fi fost la curent cu asasinatul (premediat din timp) de către Larossi Abballa (deja condamnat în 2013, tot pentru asociere de răufăctori în vederea comiterii unui act terorist). Amprentele sale genetice la locul dramei, pe materialul informatic al cuplului puteau fi „importate” prin hainele acestuia de către asasin, având în vedere faptul că Larossi și Aberouz erau apropiați, iar în perioada premergătoare atacului, cei doi s-au și întâlnit, fiind de foarte multe ori în „contact fizic”. Din contră, conform anchetei noastre, asasinul era foarte „discret” în privința actului criminal care urma să comită, deci sub nicio formă, cei din anturajul său nu ar fi fost la curent cu „comanda” (indirectă) primită de la Statul Islamic, care ia în toate cazurile, fără excepție, toate măsurile, pentru reușita misiunii și transmite mesajul (sub formă de „operațiune”) în ultimul moment. Într-un asemenea context, tot din cauza unei îndoieli de proporții în dosar (chiar și în absența unui alibi fiabil - „în beton”), Mohamed Aberouz trebuia achitat și în 2023 de către Curtea cu Jurați Specială, ceea ce din păcate, nu s-a întâmplat, și nici se poate întâmpla practic, niciodată, pentru că „jurații” fiind magistrați ei vor executa o comandă politică care să satisfacă, în primul rând, așteptările societății civilă, opinia publică și nu inculpatul, indiferent de gradul său de vinovăție.

Rezumat (1%). În cadrul Modelului Inchizitorial al justiției franceze, pedicidul (asasinarea unui minor fie de către părinți, fie de către o altă persoană, a nu se confunda cu infanticidul–asasinarea unui nou–născut) este un act criminal (deosebit de grav) prezent aproape în toate statele lumii și este sancționat penal, fie cu pedeapsa capitală (în țările care nu au abolit-o) fie cu închisoare pe viață (cu sau fără perioadă de siguranță în funcție de vârsta minorului și de circumstanțele agravante). Conform unor documente (la care am avut acces), în Franța, în fiecare 5 zile are loc un pedicid comis de un tutore, ceea ce raportat la numărul total de asasinate pe întregul teritoriu național reprezintă cca 10% anual. (Éric Dupond-Moretti, Circulara Ministerului Justiției din 28 martie 2023 cu anexa sa). Conform ONPE (Observatorul Național al Protecției Copilului), 60 de minori au fost victime ale unei „morți violente” provocate de către părinți, în creștere față de 2021, când numărul acestora era de 49 (cu vârstele cuprinse între 0 – 18 ani).  Într-o mare majoritate de cazuri, victimele au mai puțin de 1 an și reprezintă cca 80% din totalul pedicidelor conform CNCDH (Comisia Națională Consultativăal Drepturilor Omului, din 12 decembrie 2023). În total (conform informațiilor mele) în cursul anului 2022 serviciile de securitate ar fi înregistrate 3.584 ale tentativele de omucidere (asasinate), o creștere de cca 10% în ultimul deceniu. În majoritatea cazurilor victimele tentativelor de omucidere și omucidere sunt bărbați (cca 80% și 70%), iar victimele tentativelor de omucidere sunt mai tinere decât ale omuciderilor (45% au mai puțin de 30 de ani contra 3%%). În ultimul deceniu, media victimelor tentativelor de omucidere înregistrate este cuprinsă în intervalul de încredere [0,2–43,9] pentru fiecare 100.000 de locuitori, valorile maxime înregistrându-se în Franța ultramarină (DOM/departamente de peste mări–TOM/teritorii de peste mări, numite împreună COM/Colectivități teritoriale de peste mări–ansamblul de teritorii, foste colonii franceze, sub suveranitate franceză situate în afara teritoriului metropolitan/continental european). Tot în această perioadă cca 2.500 de persoane ar fi fot interpelate (arestate, anchetate) pentru un act criminal de tentativă omucidere (asasinat), în principiu, un procent de cca de 2 oari mai mare decât pentru omucidere. În majoritatea cazurilor, victimele tentativelor de omucidere sunt de sex masculin (91%), ca de altfel și ale omuciderilor (86%), iar cca 55% au între 20–39 de ani (cca 58% și 56% din totalul de tentative de omucidere, respectiv, de omucidere). Conform unor surse apropiate dosarului (de care dispun), în Franța Metropolitană (continentală) 57 de pedicide ar fi fost înregistrate (comise asupra minorilor având mai puțin de 15 ani) de către serviciile de poliție și de jandarmerie astăzi, dar în ultimele două deceniu în urmă, acest număr varia între 39 și 106, cu 75 de victime contabilizate cu un deceniu în urmă. În perioada 1997 – 2006 numărul lor era de cca 79 pe an, în timp ce în deceniul următor numărul ar fi scăîzut la 57 pe an. Cu un deceniu în urmă  repartiția lor pe sex era egală (50% de sex masculin și 50% de sex feminin). De altfel cca 53% din omucideri au loc la dmiciliu, într-o legătură „organică” între victimă și agresor într-un procent de cca 72%. Într-o treime din cazuri (1/3) este vorba de infanticide (ucidere de nou–născut). În perioada 1996–2015 justiția franceză a pronunțat 325 de condamnări pentru omucideri voluntare comise contra unui minor având mai puțin de 15 ani, adică, în medie, 16 în fiecare an, un număr care a diminuat de-a lungul anilor. Între 1996–2005, justiția pronunța, în medie, 20 de condanmnări anual, în timp ce între 2006–2015, doar 13 condamnări. Conform legislației franceze (CP francez) omuciderea voluntară (art.221-1) această crimă este pedepsită cu 30 de ani de recluziune criminală (maximă în executare). Din contră, dacă este vorba de un minor având mai puțin de 15 ani (pedicid) sancțiunea penală este de închisoarea pe viață (art.225-1). În cazul infanticidului CP face referire la art.300 Article din CP de 1810 (abrogat pe 1 martie 1994). Creat prin Legea n°1810-02-17  și promulgată pe 27 februarie 1810, apoi modificată prin Legea n°1901-11-21 articol unic JORF 22 noiembrie 1901. Abrogată prin Legea n°92-1336 din 16 decembrie 1992–art. 372 (V) JORF 23 decembrie 1992 în vigoare din martie 1994. Dintre  minorii victime ale pedicidului sau a violenței care au cauzat moartea cu un deceniu în urmă 4/10 aveau mai puțin de 1 an. Conform unor documente SSMSI (Serviciul Statistic Ministerial de Securitate Internă) din 103 victime de pedicid voluntar 51 au supus unor violențe fizice care au cauzat moartea lor fără intenția de a ucide. În ceea ce privește ONDUC (Oficiul  Național al Națiunilor Unite contra Drogului și Crimei) din totalitatea victimelor 42% aveau mai puțin de 1 an în momentul comiterii actului criminal (pedicid), ceea ce reprezintă 40 de minori (din 95) contabilizați. Cca 41% aveau între 1-7 ani, adică 39 minori (din care 29 cu vârstele cuprinse între 1-3 ani, în timp ce 17% erau în vârstă de 8-14 ani, adică, 16). Cu un deceniu în urmă, în cazul a 72 de pedicide victimele aveau mai puțin de 15 ani, conform Jandarmeriei Naționale. Dintre victimele violenței care au antrenat moartea (pedicid din culpă), cca ¼ aveau mai puțin de 15 ani. Persoanele condamnate pentru pedicide (victimele având mai puțin de 15 ani), într-o mare majoritate de cazuri sunt de sex feminin. În deceniul 1995 – 2005, când justiția franceză a pronunțat 325 condamnări pentru infracțiunile criminale de pedicid, 70% erau de sex feminin (adică, 277 de femei). În cadrul Common law situația este asemănătoare. Cu două decenii în urmă și în SUA ar fi avut loc 1,494 de pedicide, iar printre victime 1.035 erau de sex masculin și 452 de sex feminin. În statele în care pedeapsa capitală este menținută în CP, aceasta poate fi pronunțată în cazuri de circumstanțe agravante, iar sancțiunea diferă și în funcție de vârata victimei, dar în principiu aceasta este grupată pe două categorii, până la 10 ani și între 10-17 ani.  Din contră în Regatul unit, orice tip de crimă de sânge voluntară (omucidere–inclusiv, pedicid) sau nu poate fi sancționată cu pedeapsa de închisoare pe viață (comresibilă – cu o perioadă de siguranță după care condamnatul este liberabil condiționat s„sub sechestru electronic”). În Anglia și în Țara Galilor pedicidul cu circumstanțe agravante (precedate de viol, sadism) poate fi sancționată cu o pedeasă de închisioare pe viață incompresibilă (reală–fără posibilitatea eliberării condiționate). Iar dacă inculpatul are peste 21 de ani sancțiunea penală pronunțată  poate fi peste 30 de ani de recluziune criminală.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

În algebra liniară, o formă normală Jordan, cunoscută și sub numele de formă canonică Jordan este o matrice triunghiulară superioară cu o anumită formă, numită matrice Jordan care reprezintă un operator liniar pe un spațiu vectorial (V) cu dimensiuni finite (peste un câmp/corp K) în raport cu o anumită bază. O astfel de matrice are fiecare element diferit de zero egal cu 1, deasupra diagonalei principale (pe superdiagonală) și cu elementele diagonale identice la stânga și sub ele. O bază în raport cu care matricea are forma canonică  există dacă și numai dacă (condiție necesară și suficientă) toate valorile proprii ale matricei se află în K, sau dacă polinomul caracteristic al operatorului poate fi scris ca un produs de factori liniari peste K. Această condiție este întotdeauna îndeplinită dacă K este închis algebric (de exemplu, dacă este câmpul/corpul numerelor complexe). Elementele diagonale ale formei normale sunt valorile proprii (ale operatorului), iar numărul fiecăreia se numește multiplicitatea algebrică a acesteia. Dacă operatorul este dat inițial de o matrice pătratică (pătrată) M, atunci forma sa normală se mai numește și forma normală Jordan a lui M. Orice matrice pătratică are o formă normală Jordan dacă câmpul/corpul coeficienților conține toate valorile proprii ale matricei. Forma normală a lui M nu este unică, pentru că este o matrice diagonală bloc formată din blocuri Jordan, iar ordinea acestora nu este fixată.  Descompunerea Jordan–Chevalley este deosebit de simplă în raport cu o bază pentru care operatorul ia forma normală Jordan. Forma diagonală pentru matricele diagonalizabile (de exemplu matricele normale) este un caz particular alal formei normale Jordan. Forma normală Jordan este numită după numele matematicianului Marie Ennemond Camille Jordan, care a enunțat pentru prima dată teorema saq de descompunere în 1870.

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Atunci când în celebrul dosar al violurilor din Mazan (departamentul Vauclause, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur) începe, practic, instrumentarea (exact, cu 4 ani în urmă) m-am gândit la ironia sorții care leagă acest orășel (de cca 6.500 de locuitori) al unității urbane Avignon (prefectura departamentului, aflat în centrul unei regiuni urbane cu o populație de cca 550.000 mii de locuitori, plasat în patrimonial Mondial al Unesco, celebru în lumea întreagă pentru festivalul său international de teatru fondat în 1947 de către actorul scenaristul și directorul de teatru Jean Vilar și consilierul cultural Jean Rouvet, la sugestia criticului de artă Christian Zervos și a poetului René Char) de dinastia de intelectuali Sade originară din localitate, Jean-Baptiste de Sade (1702–1767, militar și diplomat), tatăl lui Donatien Aldonse François, marchizul de Sade (1740–1814, filosof, poet și scriitor, libertin), considerat „un geniu al răului, devenit un scriitor de valoare în ciuda maniilor, obsesiilor, perversiunilor sale”, al cărui unchi Jacques François Paul de Sade (1705–1778), a fost proprietarul renumitului castel din oraș. Organizator al primului festival de teatru din Province (regiune istorică și culturală din sudul Franței, corespunzând regiunii administrative PACA, mai puțin departamentul Hautees Alpes, înainte să fi fost un stat independent), marchizul de Sade, filosoful viciilor şi „professeur de crime”, după cum îl numesc filosoful Hippolyte Taine şi istoricul Jules Michelet), preocupat în întreaga sa operă filosofică și literară, de erotism, pornografie asociate cu acte de violență și cruditate sexuală (torturi, incesturi, violuri, pedofilie, crime de sânge, etc.) este considerat „fodatorul” sadomasochismului (perversiune sexuală generată, simultam, prin sadism–după numele lui Sade și prin masochism, în cadrul ceia care satisfacția este obținută în urma unor dureri provocate prin acțiuni agresive îndreptate atât împotriva partenerului cât și împotriva propriei persoane). Ateu convins, filosofia lui Sade (senzualistă menită să legitimeze plăcerea sexuală) invocându-i pe Spinoza, Vanini, Holbach, Buffon, Voltaire, Montesquieu sau La Mettrie, este una eclectică. Singura realitate pentru el este materia aflată în perpetuă mişcare, care nu are nevoie de un creator. Individul beneficiază de libertate absolută, complet independentă de religie şi Biserică. Opera lui Sade (marchizul Sade, contele Sade, Divin Marquis, cu referire la „Divin Arétin” – pseudonimul lui Pierre Arétin–poet scriitor, umorist, satirist italian în prima jumătate a secolului al XVI-les, primul autor erotic al timpuriulor moderne) depășește cu mult rezultatul preocupărilor salșe sexuale, în care el analizeazã psihicul, pătrunde ascunzişurile tenebroase ale minţii umane, sondează conexiunile dintre sex, crimă şi înclinaţiile distructive ale omului. „Dispunând de o imaginaţie bogată, el concepe un volum imens de literaturã pornograficã pentru care îi trebuie talentul de a transpune experientele personale într-o formă artistică, şi o formă care are şi ceva din tragedie, şi ceva din comedie. Sade este genul de scriitor capabil să întrerupă oricând descrierea unei orgii pentru a se angaja în lungi digresiuni filosofice. Toate convingerile şi fanteziile din lumea lui a erotismului hiperbolizat sunt produsul unor incidente concrete. Oricât de repulsive şi oribile ne-ar părea scrierile sale, ele relevã totuşi o latură a naturii umane. Dincolo de apologia lui pentru sexualitate, Sade este primul şi singurul autor care legitimează filosofic viciile, derivând din materialismul său. Nu există limite, pentru că peste tot avem o continuã transformare dintr-o stare în alta. Nici sufletul nu se sustrage materialismului, pentru că urmăreşte evoluţia trupului. Virtutea este oarecum contrară naturii, care oricum va transforma şi ființele umane în conformitate cu mersul său firesc, prin urmare moralitatea nu are sens din moment ce este un produs artificial.” În sfârșit, mă întreb dacă soții Dominique și Gisèle Pélicot, care au generat unul dintre cele mai lugubre și sinistre dosare criminale din istoria Franței (derulat între 23 iulie 2011 și 23 octombrie 2020, cu precădere la Mazan dar începând cu martie 3013 și în regiunea pariziană–Grand Paris și în Île de Ré–golful Gascogne, spațiul maritim cuprins între bordul oceanului Atlantic de Nord, Bretania, Franța metropolitană și Spania) știau acest „amănunt” despre Sade sau aveau să descopre doar la procesul lor care a debutat pe 2 septembrie 2024 și în prezent, se află în derulare. Menționez aici faptul că Île de Ré este cea de-a 4-a mare insulă a Franței Metropolitane (europene, continentale), după Corsica, Île d'Oléron (aflată tot în golful Gascogne, dar în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, pe coastele departamentului) și Belle-Île (în golful de Gascogne la sud de Bretania în departementul Morbihan) și are particularitatea că găzduiește în comuna de Saint-Martin-de-Ré (departamentul Charente-Maritime, regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine) una dintre cele mai celebre închisori franceze de maximă siguranță (Maison Centrale, deschisă oficial în 1946–cu două cartiere principale, „la Citadelle”–35.000m2,, pentru deținuți, cu 490 de celule individuale, pentru cei care erau deportați în ocnele din Guyana franceză și „la Caserne”–46.000m2, pentru trupele care supravegheau și deportau deținuții din „la Citadelle”) și cea mai mare (dintre cele 9 existente al AP–Agenția Penitenciarelor în Franța) aparținând DISP (Direcția Interregională al Serviciilor Penitenciare) Bordeaux, atașat pe plan juridic TJ (Tribunalului Judiciar) La Rochelle (prefectura departamentului Charente-Maritime) și Curții de Apel Poitiers (prefectura departamentului Vienne), ambele în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, din care nu a evedat decât un singur deținut până în prezent, pe 3 noiembrie 1967 (faptă pentru care pe 10 noiembrie 1968 este condamnat prin contumacie, la 3 luni de închisoare), legionarul Claude Tenne (Marc Ténard, 1936–1996, fost militar și prizonier politic francez, angajat în Războiul din Algeria/1954–1962, în cadrul Primului Regiment Străin de Parașutism–1er REP și fost membru al Organizației Armate Secrete–OAS, în cadrul Commando Delta) care se refugiază în Elveția iar pe 7 ianuarie 1996, se sinucide (cu un glonț tras în inimă) în „Place de la Bourse” de la Toulouse. Conceput de către Sébastien Le Prestre de Vauban (1633–1707, inginer, arhitect militar, urbanist, numit Marechal al Franței de către Ludovic al XIV–lea) construcția acesteia (ca fortificație militară) este terminată în 1681, iar începând cu 1873 era, oficial, penitenciarul de tranzit pentru criminali, delincvenți recidiviști, condamnați la muncă silnică (pe perioadă determinată sau pe viață) care urma să fie transferați în Ocnele din Guyana franceză (între 1795–1953, fostă colonie penală în nordul Americii de Sud, devenită departament–regiune administrativă peste mări/ultramarină). Considerată închisoarea „Sing Sing” franceză (Sing Sing Correctional Facility/Ossining Correctional Facility, din Ossining cu o capacitate de cca 1.700 de locuri, la cca 50km nord de New York, pe malul râului Hudson) printre deținuții celebri care au fost încarcerați în acest centru privat de libertate, menționez pe Henri Charrière (1906–1973, condamnat la muncă silnică pe viață pe 28 octombrie 1931 pentru asasinarea lui Roland Legrand–ceea ce ar fi negat cu vehemență atât în timpul anchetei cât și la proces, autorul celebrei cărți „Papillon”), Alfred Dreyfus (1859-1935) și Guillaume Seznec (1878-1954), condamnați pe nedrept, primul reabilitat (în cursul vieții), iar cel de-al doilea, în dosarul căruia sunt și eu implicat prin intermediul investigațiilor mele, în prezent, face obiectul unei posibile revizuiri (după un secol!). Instaurate prin intermediul unei serii de decrete în perioada 1852–1853 completate cu „legea transportării (deportării)” din 1854, care nu sunt abolite decât în 1938 și definitiv suspendate din 1945, cu toate că ultimii prizonieri le vor părăsi, după terminarea pedepselor lor și punerea lor în libertate în 1953, datele cele mai semnificative ale ocnelor coloniale franceze ar fi: 8 decenbrie 1851–decretul de deportare în Guyana franceză (către Cayenne, a 329 de insurgenți condamnați pentru infracțiuni de drept comun), 30 mai 1854–legea instaurării ocnelor coloniale (prima, la Cayenne, capitala departamentului– regiune Guyana franceză), 2 septembrie 1863–decretul instituirii ocnelor din Noua Caledonie, 9 mai 1864–primul transfer către Nouméa (capitala colectivității teritoriale), 1872–deportați politici (cu precădere, membri ai Comunei din Paris) către Noua Caledonie (majoritatea dintre ei repatriați între 1879–1880), 27 mai 1885–legea deportării în ocne a condamnaților recidiviști (bărbați și femei), 1898–sfârșitul deportării celor condamnați către Noua Caledonie (dar nu și către Guyana franceză!), 17 iunie 1938–decretul lege de abrogare a ocnelor coloniale, 1947–primele repatrirti și 1953–eliberarea ultimilor deținuți (deportați) premiers rapatriements. În sfârșit, de remarcat este și faptul că romanul lui Henri Charrière nu descrie cu fidelitate viața lui (înclusiv) în Ocnele din Guyana franceză, pentru că el părăsește închisoarea din Saint-Martin-de-Ré pe 9 septembrie 1933 la bordul vasului La Martinière iar pe 14 octombrie el ajunge la Saint-Laurent-du-Maroni. Dar va rămâne puțin timp în lagărul de deportare de aici, pentru că va fi afectat ca infirmier la spitalul colonial André-Bouron, de unde evadează pe 5 septembrie 1934 și ajunge în Columbia, dar din nefericire pentru el, guvernul columbian returnează Franței evadații din ocnele din Guyana franceză. Judecat de căte Tribunalul Maritim Special, timp de 2 ani va fi încarcerat la închisoarea din Île Saint-Joseph (pe coastele capitalei Cayenne). Transferat de mai multe ori în diferite închisori franceze, până la urmă ajunge infiermier-șef în lagărul indochinez din Guyana–lagărul forestier al Cascadelor de unde evadează în noapte de 18/19 martie 1944 în compania a 4 codeținuți și după o serie de peripeții se stabilește la Caracas (Venezuela) în 1945, unde lucrează în restaurație, baruri și cluburi de noapte, iar în 1956 dobândește și cetățenia. În 1967 are loc prescrierea pedepsei sale și revine acasă (în Franța) după 34 de ani de cavală (fugă), exil și descoperă celebra carte L'Astragale, le a lui Albertine Sarrazin, ceea îl inspiră și va determina să scrie cartea, devenită best-seller, Papillon publicată în 1969 de către prestigioasa editură Robert Laffont. Toate edițiile acestei cărți au fost vândute în cca 2,5 milioane de exemplare în Franța și în peste 10 milioane de exemplare (traduse) în străinătate, cu primele 120.000 de exemplare vândute în mai puțin de o lună, un record absolut pentru vânzarea de cărți. Grațiat pe 17 octombrie 1970 de către președintele Franței în exercițiu Georges Pompidou, Henri Charrière se stabilește în Spania, la Fuengirola și va interpreta rolul principal în filmul Popsy Pop (La Belle Garce et le Truand, coproducție italo–franco–germană, realizat de către Jean Herman, în 1971 (și lansat în 1972), cu puțin timp înainte de a deceda pe 29 iulie 1973 la Madrid ca urmare a unui cancer la gât (al căilor aerodigestive superioare), fiind înmormântat în cimitirul din Lanas (departamentul Ardèche, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes). Merită să (re)amintesc faptul că Centrul Național de Studii Spațiale Francez (CNES), instituție publică cu caracter industrial și comercial însărcinată cu elaborarea programelor spațiale franceze (creată pe 19 decembrie 1961 la inițiativa Generalului Charles de Gaulle, președintele Franței între 1959–1969, cu un buget actual de cca 3 Md€ și efectiv de cca 2.500 de salariați, cel mai mare în Europa și al doilea în lume), cu sediul social-administraiv la Paris, afalt sub tutela ministerului Învățământului și al cercetări și a Ministerului Armelor, își desfășoară activitatea (cercetare și producție) în afară de Paris și Toulouse, tot în Guyana franceză, la Kourou. Acesta are în componența sa și ESA (Agencția Spatială Europeană–agenție spațială interguvernamentală creată în 1975, cu un buget actual de 7,5Md€, al 3-la după NASA și ASNC–Agenția Spațială Națională Chineză, care coordonează peoiectele spațiale comune a 22 de state europene) și CSG (Centrul Spația Guyanez–baza de lansare de la Kourou a ESA, creată în 1964, pe o suprafață de 750km2 și al European Union Agency for the Space Programme, creat pe 12 mai 2021, cu sediul la Praga–Cehia). În dosarul criminal „Violurile din Mazan”, aflat spre soluționare în fața Curții Criminale din Avignon, 50 de personae sunt inculpate pentru viol în reuniune (în bandă organiozată) cu circumstanțe agravante, în afară de cel care se afla la „baza piramidei”, Dominique Pélicot, soțul victimei, Gisèle Pélicot (n.1952). Aceasta din urmă, împreună cu fratele ei Michel (n.1951), primesc o veste foarte tristă din partea mamei lor (cu lacrimi în ochi) cu puțin timp înainte de sărbătorile de iarnă: „Tu știi Gisèle, când Moș Crăciun va trece pe la noi, eu cred că voi pleca cu el”. Ceea ce n-a făcut, dar pe 31 ianuarie anul următor tot s-a despărțit de ei. Suferea de un cancer agresiv la oase. A fost pentru prima oară când și-a văzut tatăl (militar de carieră) plângând și era convinsă că el nu va putea depăși acest moment dramatic, cu toate că, până la urmă el se recăsătorește în 1965. Ea a fost de acord „cu plata cantinei copiilor” dar, sub nicio formă, mai mult, ceea ce o determină pe Gisèle să înceapă să lucreze, vara, înt-o întreprindere în Menilmontant (Paris, sectorul 20), nu departe de domiciliul meu (stabil/fiscal) parizian, pentru ași putea achiziționa furniturile școlare, până când, la vârsta de 18 ani, în cursul lunii iulie 1971 îl cunoaște pe Dominique, de care se îndrăgostește și se hotărește să fondeze o familie, cu toate că tatăl acestuia era autoritar (exagerat), tiran în raport cu tatăl ei care o prteja și se opunea căsătoriei lor: „Tu ești tânără, iar el nu a făcut încă armata, vom vedea după va fi lăsat la vatră”. Numai că datorită unei tumori benigne la rădăcina urechii drepte, Dominique va fi reformat (scutit de armată). Cum în acea vreme în Franța tânărul devenea major la vârsta de 21 de ani, pentru căsătoria lor, Gisèle și Dominique aveau nevoie de acordul părinților lor, eveniment care va avea și avea loc, de altfel, pe 4 aprilie 1973. Instituit de către împăratul Napoléon Bonaparte prin intermediul a două decrete pe 1 martie 1808, pentru dobândirea titlului de „Noblețe a Imperiului” (acordat elitelor națiunii pentru merite deosebite și fidelitate față de Imperiu) „majoratul civil” era indispensabil, pentru că implica o anumită pregătire intelectuală (și profesională) și avere (bunăstare materială). Până la abdicarea lui pe 6 aprilie 1814 (și exilarea pe Insula Elba) 3.224 de titluri au fost acordate, dinre care cca 22,5% nobililor Vechiului Regim (Regatul Franței, 1589–ascensiunea pe tronul Franței a lui Henric al IV-lea al dinastiei Bourbon/1610–debutul monarhiei absolute, până pe 4 septembre 1791). Subliniez aici faptul că, „majoratul civil” este atins în Franța la 18 ani începând cu 5 iulie 1974 (conform art.414 și legii no 74-631 din Codul Civil) în timpul mandatului prezidențial al lui Valéry Giscard d'Estaing (1926 – 2020, în funcție între 27 mai 1974–21 mai 1981), care astăzi corespunde și cu „majoratul matrimonial”, respectiv, „majoratul penal”, fără a corespiunde cu „majoratul sexual” fixată la 15 ani. Atrag atenția aici și asupra faptul că vârsta minimă pentru a putea fi selectat ca membru al unei Curți cu Jurați este 23 de ani. Cu alte cuvinte, „majoratul de jurat” (într-un proces criminal) judecat de către o Curte cu Jurați este de 23 de ani. Revenind acum la cuplul Pélicot, cei doi erau foarte atașați unul de celălalt, iar după căstorie se vor stabili în centrul urban Brunoy (în departamentul Essonne–Grand Paris, la cca 20km sud-est de Paris) unde se și naște primul lor copil David, iar după puțin timp familia migrează în centrul urban Combs-la-Ville (în departamentul Seine-et-Marne, la cca 28km sud-est de Paris), unde Gisèle naște cel de-al 2-lea copil al cuplului, o fetiță pe nume Caroline.După mai multe munci interimare în diferite domenii, în 1982, ea obține un post stabil la EDF (Electricté de France). După nașterea celui de-al 3-la lor copil în 1986, Florian, Gisèle are o aventură amoroasă cu un inginer (coleg de sreviciu la EDF, căsătorit, tatăl unui copil). În urma unei dispute familiale, Gisèle se refugiază la socrii ei, unde se întâlnește cu Joël Pélicot, fratele lui Dominique). Șocat de dimensiunea conflictului, probabil datorită unei crize existențiale (mai ales că acesta din urmă era pe urmele ei la bordul unui vehicul Citroën 2CV, foarte popular produs timp de peste o jumătate de secol, între 11 iulie 1949 – 27 iulie 1990), acesta o ajută pe ea șă ajungă acasă la tatăl ei în Bretania (cumpărându-i bilet de tren), dar pentru ea „îl iubește pe el și numai pe el”, renunță la plecare. Acest lucru va face însă, cva mai târziu și Dominique, care la începutul anilor 1990 va părăsi domiciliul conjugal pentru a trăi în cuplu cu o altă femeie, mai tânără și mai geloasă decât soția sa, dar relația lor nu durează pentru că și el „o iubește pe Gisèle și numai pe ea”. Verdictul în procesul de la Mazan (19 decembrie 2024). Voi depune o contestație în anulare din partea OADO (Națiunile Unite) pe care o reprezint în procese, în Franta, de două decenii. Există o serie vicii de procedură în dosar, probabil intenționate, pentru a acunde adevărul în fața societății civile. Dominique Pelicot (n.1952, apărat de către avocatul Béatrice Zavarro), soțul victimei Gisèle Pelicot (n.1952, apărată de către Antoine Camus și Stéphane Babonneau) va fi sancționat cu pedeapsa maximă de către Curtea Criminală (compusă, nu din 9 jurați, dar din 5 magistrați), adică, cu 20 de ani de recluziune criminală), cu o perioadă de siguranță de 2/3 din pedeapsă (între 13-14 ani) iar restul inculpaților din dosar, adică, cei 50 de participanți (identificați!) la violuri, cu pedepse între 3 și 15 ani. În ciuda faptului că în rechizitoriul lor Avocații generali (reprezentând Ministerul Public) Jean-François Mayet și Laure Chabaud, pedepsele solicitate de către aceștia erau mult mai severe (pentru 30 dintre cei 50, cu peste 10 ani de detrenție criminală). Conform anchetei noastre private, numărul celor implicați în acest dosar criminal de excepție (fără precedent) ar fi fost mult mai mare, cca 91 de persoane, dintre care Justiția, în afară de Pelicot nu ar fi putut identifica decât 50 (cu vârstele cuprinse între 26 - 74 de ani). După acest proces care a debutat pe 2 septembrie 2024 în fața Curții Criminale a departamentului Vauclause de la Avignon, având ca obiectiv soluționarea dosarului de violuri colective (cu circumsanțe mai mult sau mai puțin agravante) organizate de către Dominique Pelicot (între 23 iulie 2011 - 23 octombrie 2020, în principiu, în localitatea Mazan) asupra soției sale Gisèle Pelicot (de origine germană) căstorită cu Dominique Pelicot timp de o jumătate de secol (între 1973-2024), aflată sub influența drogurilor, am impresia că Justiția nu și-a făcut treaba și ar fi omis intenționat inculparea unor persoane care, totuși, au jucat un rol important în aceste violuri dar erau cunoscute publicului (fiind funcționari ai statului, polițiști, jandarmi, auxiliari de justiție).