A doua jumătate a secolului al-XIX-lea pentru România este caracterizată de schimbările sociale și economice, care influenţează si evoluţia literaturii. Practic în această perioadă s-au pus bazele literaturii române. În 1852 se publică volumul „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti)”. Adunate şi îndreptate de V. Alecsandri. În 1854 apărea sub conducerea lui Alecsandri, România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1863 se înfiinţează societatea Junimea, unde Titu Maiorescu este criticul care stabilea pe baza criteriilor estetice valoarea operelor, selecția autorilor și orientarea artistică a acestei generaţii ce stă la temelia literaturii române.
Literatura română are în structura sa filonul literaturii populare din care au provenit opere importante pentru evoluţia ulterioară a istoriei literare, unde un rol important îi revine poetului naţional Mihai Eminescu. Data naşterii sale este înconjurată în farmecul relatării consemnate de tatăl acestuia, Gheorghe Eminovici, pe o Psaltire: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai.” Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele Junimii, ca fiind 20 decembrie 1849.
Data de 20 decembrie 1849 poate fi reală dacă luăm în considerare faptul că la sfârşitul fiecărui an sunt sărbătorile religioase care puteau să ducă la amânarea înregistrării naşterii poetului. Perioada de treizeci zile la care s-a organizat botezul poate să susţină ca dată corectă a naşterii cea consemnată în familie. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Juraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi. Poetul este descendent prin filiera tatălui dintr-o familie de bucovineni stabiliţi în Moldova, iar prin mama sa, Raluca Juraşcu, vine dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti. El este educat cu respect pentru tradiţia populară, care va constitui o importantă sursă de creaţie, înnobilată în operele sale şi datorită studiilor universitare făcute la Viena şi Berlin.
Preocuparea poetului pentru folclor îl determină să formeze împreună cu alţi tineri în 1869 cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, culegerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. La 29 iunie în comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii, Eminescu este repartizat pentru Moldova. La Berlin, A.D. Xenopol a publicat un studiu intitulat „Ceva despre literatura populară”, plecând de la cercetările de pshihologie etnică. Studii de psihologie etnică a urmat şi Eminescu sub conducerea lui Heyman Steinthal si Maurice Lazarus în 1872 la Berlin, unde societatea Junimea îl sprijină cu o bursă. De altfel poetul a notat într-un rezumat influenţa studiilor întreprinse asupra concepţiei sale despre literatura populară şi rolul ei pentru crearea literaturii naţionale. Astfel, rolul folclorului este marcat de spiritualitatea poporului ce alcătuieşte fiinţa naţională în care sălăşluiesc toate năzuinţele si aspiraţiile generaţiilor anterioare, aspect recunoscut si apreciat de poet în toate creaţiile sale.
În cadrul şedinţelor de la Junimea, Eminescu l-a cunoşcut pe Dr. Moses Gaster (fost rabin, filolog, istoric literar, publicist și folclorist român-evreu, erudit în domeniul limbii și culturii române și al studiilor iudaice, luptător pentru emanciparea evreilor din România și lider sionist) care, întors de la studiile făcute la Halle, unde obţinuse titlul de doctor, cu o teză de lingvistică romanică despre fonetica istorică a limbii, are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în articolul Literatura populară română. Este, de altfel, cel care l-a recomandat lui Eminescu pe Richard Kunisch, care întreprinsese o călătorie în Orientul Europei la sfârşitul anilor cincizeci ai secolului al XIX-lea, iar la întoarcerea acasă, în Germania, a publicat, în 1861, volumul Bucureşti, Stanbul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia, cu relatările de călătorie din Valahia si Moldova. Autorul memorialului a fost impresionat de pitorescul locurilor văzute şi de specificul mentalităţilor.
În cartea lui Kunisch se află şi basmul „Fata din grădina de aur” din care s-a inspirat Eminescu. Atenta transcriere a basmului şi transformarea lui sub influenţa filozofiei germane a început în 1873. Poetul a recunoscut într-o notare pe marginea unui manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Richard Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc. Eminescu a însemnat numele călătorului german numai cu inițială, fără să-l divulge. Lingvistul Moses Gaster a indicat complet sursa de inspiraţie a Luceafărului, în volumul său: Literatura populară română (1883), ştiind recomandarea pe care o făcuse poetului. Până la data apariţiei poemului, poetul a realizat cinci variante în care a transferat tema din registrul popular în registrul cult, adăugând motive din mitologia greacă şi din cea autohtonă, completate cu elemente personale ale destinului său.
„Eminescu să ne judece!” (Corespondență de la poetul și prozatorul Puiu – Gheorghe Răducan)
Anul 1883 este unul foarte important în existenţa sa. Este debutul bolii sale, dar şi anul celor mai importante realizări artistice. Luceafărul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare „România Jună”din Viena. Revista „Convorbiri literare” reproduce versiunea din almanah, iar Titu Maiorescu publică poemul în prima ediţie de versuri din opera lui Eminescu la sfârşitul aceluiaşi an. În volumul realizat de Maiorescu sunt cuprinse 64 poezii din care 26 inedite. Acest singur volum antum numit Poesii a contribuit la receptarea poetului ca făcând parte din curentul romantic.
Eminescu intenţionase să realizeze o lucrare mai amplă care să cuprindă poemele sale sub numele Lumină de lună, însă debutul bolii nu i-a permis. Dacă s-ar fi publicat volumul cu selecţia poemelor făcută de autor, acesta ar fi conţinut si scrierile din perioada vieneză, „Mortua est”, „Replici”, „Lida”, „Când marea”, „Steaua vieţii”. Modalitatea de selectare a poemelor din volumul de debut, alcătuit de Maiorescu, nu a fost pe placul poetului. Acesta a prefaţat volumul antum cu un scurt cuvânt critic în care a arătat că poeziile grupate de el au fost publicate de Eminescu în ultimi doisprezece ani în Convorbiri literare, şi că printre acestea se află si poeme strânse în manuscris de la diferiţi prieteni ai poetului.
Debutul lui Eminescu în volum este un succes pentru critic şi avea scopul să atenueze diferenţele politice dintre cei doi. Poeziile treceau în umbră articolele incisive din presă ale poetului pentru a fi mai ușor acceptat de către elita politică a vremii. Recunoașterea oficială si completă a marelui poet este realizată după 1902, moment în care Maiorescu a predat manuscrisele lui Eminescu, Academiei Române. Ediţia completă este cea gândită editorial de Perpessicius în 16 volume din care a reuşit să publice doar şase, care conţin opera poetică antumă si postumă, cât şi poezia populară. În prefaţa primului volum, „Eminescu, Opere (1939)”, Perpessicius nota: „Integrală şi critică, ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfârşit împlinirea acelui corpus eminescianum, la care şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane şi năzuinţele de ani amânate au deopotrivă dreptul”. Integrala Eminescu este finalizată după o lungă întrerupere de istoricul literar Dimitrie Vatamaniuc şi de filologul Petru Creţia, colectiv care va încheia această monumentală operă editorială.
Ovidiu-Cristian Dinică poet, scriitor și fotograf (n. 1963, absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova în 1987, debut în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie. Volume de autor: „Roșu Alternativ”, 2012; „Amintirile toamnei”, 2014; „Vitrina cu Vise”, 2018; „Nevoia de a fi Blând”, 2019) cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.
Articole asociate
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
