De câte ori nu ne poartă gândul întrebându-ne în sinea noastră: ce este de fapt Viața? Multe cugetăm încercând să-i găsim o definiție, întrebându-ne: cine suntem, cum am apărut și unde mergem? Dar Viața este reprezentată printr-o multitudine de aspecte, nu o putem îngrădi în câteva cuvinte sărace, ea cuprinzând tot ceea ce dă valoare existenței, momentelor trăite și bucurie simțurilor cu care cunoști lumea înconjurătoare! Viața este tot ceea ce ne înconjoară, este soarele ce te întâmpină în dimineți, este în zâmbetul și privirile celor dragi, sunt zborurile albatroșilor și trilurile păsărilor cântătoare, e în mugurii ce plesnesc pe ramuri primăvara dând semnalul reînvierii naturii, e parfumul suav al florilor și câte și mai câte aș putea inșira…este mișcare perpetuă, emoții, bucurii dar și dureri, e speranță dar și deznădejdi, e și râs, dar și plâns, e dragoste și căntec, e și jale și bocet, e aerul ce cu nesaț îl respirăm, dorința de a fi…și căte și mai căte! Viața este un cuvânt doar, pe care fiecare dintre noi îl (de)scrie precum dorește, unii cu înflorituri, alții mai simplu și-n repezeală, unii cu fermitate și citeț, alții mai stângaci, cu tremurătoare mână, ascuns între paranteze mici sau acolade, dar toti păstrând caracterul grafic specific pe fruntea deseori încruntată a Timpului.
Ești responsabil de cum vei (de)scrie Viața dar, daca nu știi cum, ai în schimb simțurile cu care ești înzestrat, așa că, alungă-ți ceața de pe ochi și pune-i culoare pictând-o, dă-i sunet de harpă și gust de nectar, atinge-o ușor cu vârful degetelor, palpeaz-o! Nu știu dacă e o rețetă ce reușește întotdeauna, în special azi, cu ritmul ei impus și trepidant, în care nu știm dacă muncim pentru a trăi sau trăim pentru a munci, destui devenind confuzi, deliranți, hrăniți cu iluzii de trei parale, încurcați în paradoxuri. Sensul adevărat poate că mulți dintre noi nu l-am găsit. Nu știm că viața e suma momentelor trăite și nu-i atât de important cu ce-am adunat ci, cu intensitatea cu care am trăit fiecare moment. Să ne trăim clipele, oricât de mici sunt ele, lucrurile simple, însă „acum”, până să dispară într-un „ieri”, în timp ce „mâine” poate nu vor mai fi. Trăiește-ți viața fără să o umilești cu meschinărie sau să o irosești degeaba, cu lucruri inutile. Trăiește-ți viața așa cum vrei, dar cu înțelepciune, fără să-i pierzi esența, pentru că viața este un dar și la final, cel puțin vei ști că ai trăit-o așa cum ai ales-o tu și nu cum au dorit-o alții. „Timpul ia totul și totul ia timp” după spusele lui Eminescu, deci trebuie găsit acel echilibru, având în vedere că după existență urmează…inexistența. Viața ne este un segment, o porțiune definită dintr-un întreg, cu un început și…un sfârșit. Viața este totul și Moartea e nimic. Viața este…voci, moartea e tăcere. Viața este …culori, este sunet, lumină, aer, parfum, însă moartea este întuneric, abis, o gaură neagră ce soarbe tot ceea ce oferă Viața! Suntem norocoși că trăim, că respirăm, că simțim, așa că, iubește-ți Viața, pe Cei care ți-au dăruit-o și pe Cei care ți-o fac mai bună! Viața este, Iubire, Speranță, Credință! După Viață e…Moartea…și-odată cu ea predai inventarul cu cele făcute și nefăcute. Și după moarte…ce ? Oare există vreo altă formă de Viață? Unele popoare cred ca viața adevarată începe după Moarte…cine știe ?
Nu-mi place să vorbesc despre moarte, însă este un fenomen care a preocupat și preocupă multe civilizații, încă din cele mai vechi timpuri, oamenii încercând să afle ce se petrece după moarte. Experiența mea medicală, la anii de început în exercitarea profesiei, la o clinică particulară, cu cel puțin 80 de pacienți în secția mea, unde făceam gărzi aproape zi pe zi, timp de mai bine de 4 ani, s-a îmbogățit firește cu fel de fel de observații, ceea ce m-a făcut să apreciez și mai mult viața, dar și să respect moartea și ultimele clipe ale trecătorilor peste pragul ei. Ce este de fapt moartea? După Larrousse, este un somn adânc al conștiinței și abolirea percepțiilor creierului. Agonia este lupta între viață și moarte, durata ei fiind în funcție de natura bolii. Marii inițiați ai antichității nu se temeau de moarte considerând că moartea fizică nu-i altceva decât o naștere spirituală, Lucius Annaeus Seneca și Platon privind venirea ei cu iubire și curaj. Schopenhauer vedea moartea ca un scop al vieții.
Robert Mac-Kenne afirma că în clipa morții, teama se transformă în liniște, sfârșitul sosind cu seninătate. Dr.Viovena zicea că apare ca o epiuizare, un fel de anestezie, iar William Osler, ca o resemnare, uitare și somn adânc. Dar, ia să vedem cum o vedeau diferite popoare de-a lungul istoriei. Geto-dacii, spune Herodot (părintele istoriei), se credeau nemuritori, moartea fiind pentru ei o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul subpământean al vegetației și-al fertilității. Moartea unui dac era un prilej de bucurie, o sărbătoare, un mod de comunicare cu zeul lor, la fiecare cinci ani sacrificând câte un tânăr geto-dac, ca fiind solul lor trimis lui Zamolxes. În mitologia românească, viața omului parcurge trei etape importante: nașterea, nunta și înmormântarea. După moarte, sufletul se desparte de trup, se integrează cosmosului, se unește cu natura formând cu aceasta un întreg. Această idee pornește de la niște concepții păgâne străvechi, care probabil își au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viața de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spațiul în care a viețuit, idee dezvoltată și în balada „Miorița”.
În tradiția biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat („Pământ ești și în pământ te vei întoarce!”). În mitologia greacă, tărâmul morților era condus de zeul Hades. Era un tărâm subpământean străbătut de cinci râuri: Acheron-râul tristeții, Cocytus-râul lamentării, Lethe-râul uitării, Phlegethon-râul focului și Styx-râul urii. Grecii aveau așadar o percepție pesimistă asupra morții. Lumea morților era bine delimitată de lumea celor vii, pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă. Literatura grecilor antici nu oferă o imagine unitară a lumii de apoi. Platon susținea, că sufletul deține imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt, ceea ce noi numim viață, însemnând pentru Platon moarte. Moartea era începutul vieții adevărate, ce avea loc după judecarea greșelilor săvârșite înaintea părăsirii corpului. Considerau că după o perioadă de timp sufletul se reîncarnează și, la fel ca în scrierea indiană „Upanișade”, acesta este indestructibil, doar că este condamnat să treacă mai multe etape până la eliberarea finală. În mitologia egipteană e recunoscută existența vieții după moarte, aceasta doar cu condiția reunirii după deces a celor trei elemente esențiale ale ființei umane: corpul, ba-ul (sufletul) și ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul cu cap de berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naștere acordând fiecărui trup, energie vitală (ka) și suflet (ba). Ba-ul și ka-ul sunt invizibile în timpul vieții, dar formează cu trupul un tot unitar. După moarte însă, sufletul (ba-ul) își ia zborul, având înfățișarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează pe statuia mortului în două brațe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie. Conform mitologiei egiptene, mortul nu rămâne în mormântul său. Lui i se înfățișează zeița Isis sau zeul Anubis, care îl conduc înspre lumea morților. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) și este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeița Maat (a adevărului) este cea care păzește balanța sufletelor, în care este cântărită inima mortului pe un talger, iar pe celălalt fiind pusă pana fermecată a zeiței, pană care nu mințea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcașul inteligenței. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate și era înghițită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu și corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viață eternă. Dacă însă balanța rămânea în echilibru, însemna că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris accepta să ofere viață veșnică mortului. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup și suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a ființei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perși nu își îngropau morții și nici nu îi incinerau, ca la daci, deoarece pentru ei focul și pământul erau elemente sacre și nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morții erau duși în așa-zisele „turnuri ale tăcerii”. Soarta sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieții. Sufletele celor drepți sunt duse de Vohu Manah (unul din membrii grupului de zei buni, Amesha Spentas) într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat ce duce spre ceruri, păzit de Rașnaw, îngerul justiției și-a ultimei judecăți, care deține balanța de aur cu care vor fi cântărite sufletele la Judecată. Religia budistă susține faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaștere în funcție de karma acumulată în timpul vieții. Așadar, pentru budiști există mai multe vieți, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârșite de ei într-o viață anterioară, constituie karma ce se oglindește în starea materială și virtuțile vieții actuale. Budiștii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânța sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârșit viață-moarte poartă numele „samsara”.
Moartea este un subiect abordat de toți oamenii de artă din toate domeniile, de-a lungul vremii, dar și de cei de știintă, ce-au analizat fenomenul în profunzime, până la nivel celular, ceea ce voi încerca să fac și eu aici, pe cât posibil, derulând cunoștințele celor de specialitate ce-au studiat fenomenul și-l studiază încă, încercând să răspundă întrebărilor. Întreaga noastră viață este o luptă continuă cu factorii de mediu interni și externi pentru a se menține metabolismul normal al organismului, homeostazia, adică echilibrul mediului intern, reprezentat prin sănge, astfel încât el să se mențină toate substanțele necesare vieții. Moartea este opusul vieții, caracterizată prin încetarea deplină și definitivă a tuturor funcțiilor biologice ale organismului, fie uman, animal sau vegetal, ca urmare a bătrâneții, malnutriției, deshidratării, bolilor și traumelor. Ca să înțelegem ce este moartea, hai să clarificăm câteva noțiuni despre viață și evoluția organismului uman. Viața se organizează din materie organică alcătuită din compuși ai carbonului înlănțuiți (carbonul fiind singurul care are proprietatea de-a se combina cu el însuși în șir) dând naștere la macromolecule de proteine ce stau la baza fiecărei forme de viață. Pentru a se menține un echilibru stabil, organismul uman produce celule noi, ca să compenseze concomitent pe cele ce mor. În fiecare moment ceva din noi moare, ceva se naște și-astfel moartea consolidează viața, menține un echilibru și împiedică o proliferare haotică, un proces ciclic fără sfârșit atât cât omul trăiește, numit de Joseph Hoffman „Vârtejul atomic al vieții”. După cum știm, după copilărie și adolescență, unde organismul a crescut și s-a dezvoltat, urmează faza de adult și-apoi de bătânețe, care, în mod normal se sfârșeste cu moartea. Corpul omului adult conție în jur de 60 de miliarde de celule și se consideră că în 24 de ore se pierd atâtea din ele cât s-ar umple o farfurie de supă și, tot în 24 de ore, întreaga căptușeală a gurii, este înghițită și digerată de stomac, iar bolul alimentar trecând prin tractul digestiv descuamează circa 70 000 de milioane de celule pe zi din mucoasa intestinală. După pubertate, celulele creierului ce se distrug nu mai sunt înlocuite, iar după vârsta de 30 de ani, se pierd pe an în medie 1% din numărul neuronilor, care la adult sunt în număr de 14 miliarde. După maturitate, organismul pierde constant din numărul total de celule, nu se mai menține echilibrul intervenind dezordinea și declanșarea treptată a procesului de îmbătrânire. Astfel, după perioada adultă, în organism se petrece un proces de scleroză ale vaselor sangvine, avand ca efect reducerea fluxului sangvin la țesuturi și organe, dereglându-se astfel homeostazia! Astfel, arterele prezintă o îngroșare a tunicii lor interne (a intimei) și ateromatoză prin depuneri de lipide, calciu și colesterol, care vor duce treptat la arterioscleroză devenind ca niște macaroane ce afectează toate organele. Venele își pierd elasticitatea, devin rigide și ele, capilarele își reduc calibrul, dispar treptat și circulația sângelui se incetinește din ce în ce mai mult. Metabolismul celular trece în faza de dezasimilare, metabolismul energetic scade progreziv, și paralel cu vârsta apare carența nutritivă de proteine, vitamine și săruri minerale. Scad albuminele datorită scăderii sintezei hepatice și a deficitului absorbției intestinale, scad globulinele, deci imunitatea organismului, scad rezervele de glicogen hepatic și muscular, scade apa totală din organism, apa extracelulară crescând în detrimentul celei intracelulare, provocând edeme și apar tulburările de electroliți: sodiul, clorul și calciul cresc, iar potasiul, magneziul și fosforul scad, producăndu-se tulburări ale metabolismului acido-bazic. Deci vorbim de deshidratare, hipoxie și acidoză, care duc la leziuni ireversibile în țesuturile organelor vitale: nervos, cardiac, hepatic, renal și înlocuirea lor cu țesut conjunctiv. Unii autori susțin că celulele macrofage și histiocitele țesutului conjunctiv ar fi acelea care atacă și distrug țesuturile nobile ale organelor.
Robert Lanza, biolog de profesie și unul dintre cei mai renumiți 100 de oameni ai anului 2014, a tratat subiectul vieții și al morții din perspectiva biocentrismului în cartea sa, intitulată „Dincolo de biocentrism”. Teoria biocentrismului a șocat întreaga lume științifică, schimbând complet definițiile vieții, morții, universului. Tot știința indică faptul că universul este infinit, însă s-a demonstrat deja că unele concepte precum timpul, spațiul și chiar și cauzalitatea sunt inutile. Știința este bazată pe informațiile ce trec prin conștiința noastră, însă nu se știe exact ce este conștiința. Viața și conștiința sunt fundamentale pentru înțelegerea întregului univers. biocentrismul este teoria potrivit căreia viața și conștiința sunt cele care creează universul, nu universul creează viața. Asadar, viața este cauza, nu efectul. Așadar, potrivit biocentrismului, totul este nul fără conștiință. Datorită acesteia există universul, viața și moartea. Mai mult decât atât, spațiul și timpul sunt considerate simple instrumente, iar dacă acestea nu există în esență, nici moartea nu poate exista. Conștientul se consideră că este reprezentat de creierul uman, organ format, după cum am precizat mai sus, din 14 miliarde de celule specializate numite neuroni, unite între ele prin sute de miliarde de conexiuni, puse mai mult sau mai puțin în funcțiune, în raport cu bagajul cu care se naște fiecare dintre noi, dar și specific speciei umane.
Robert Lanza, susține în articolele și cărțile publicate, că moartea nu există iar energia care părăsește corpul rămâne în continuare în univers. Teoria sa a pornit de la mecanica cuantică și de la teoria potrivit căreia există universuri paralele. Ce se întâmplă însă după moarte ? Corpurile organismelor vii încep să se descompună la scurt timp după moarte, cu singura excepție fiind meduza Turritopsis dohrnii, despre care se crede că este nemuritoare, deoarece este capabilă să se întoarcă dintr-o etapă avansată a vieții la una anterioară. Moartea normală este considerată un proces natural. În momentul morții pupilele se dilată (midriază), ca după 20 de ore să se contractă (mioză), apoi temperatura corpului scade, cu un grad pe oră, dar poate și crește, așa cum se întâmplă în caz de deces prin tetanos, holeră, varicelă, respirația împreună cu bătăile inimii se opresc, sângele stagnează, celulele roșii ale sângelui se aglutinează, sub acțiunea gravitațională se depun la partea inferioara a corpului apărând semnele mortuare cunoscute, peteșiile, serul incolor rămas dând acea culoare cadaverică specifică, paloarea mortuară, care apare la 15-120 de minute după moarte.
Tot la câteva ore după, sângele se coagulează pentru ca după câteva zile să devină iar fluid, apare rigiditatea cadaverică, ce dispare la 36 de ore de la deces. După moarte, părul și unghiile continuă să crească, ficatul mai produce glucoză, iar primele organe care mor sunt creierul și ochiul. La câtva timp după moarte toți ochii capătă o culoare verzui-căprui, are loc o încețoșare și o uscare a corneei, iar după 10 ore, ochiul se afundă în orbie devenind flasc. La scurt timp începe descompunerea, degradarea treptată a materiei organice complexe în compuși chimici mai simpli, sub influența diferitelor microorganisme. Teoria evoluționistă modernă vede moartea ca fiind o parte importantă a procesului de selecție naturală, unde organismele care-și pierd noima de a fi, și-au întregit ciclul sau sunt defectuoase, sunt predispuse să moară după ce au produs mai puțini sau zero descendenți. Pandemia de Covid-19 a reaprins temerile multor oameni de moarte.
Când va fi exact momentul morții este imposibil de prezis, mulți oameni găsindu-se la granița-ntre viață și moarte ore întregi sau chiar zile, așa că ușor se poate „pierde” ultimul moment din viața lor. Auzul este ultima senzație care dispare, așa că muritorul poate auzi de obicei ceea ce i se spune, chiar și atunci când nu are alte semne ale simțurilor și arată că nu are conștiință. Chiar și aparent inconștient, muritorul poate răspunde imperceptibil cu o strângere a degetelor. Moartea, în general, se întâmplă foarte repede, inima și plămânii se opresc, pulsul se oprește, pielea și expresia feței se schimbă, corpul aratând ca un înveliș gol de conținut. Uneori, adevăr sau iluzie, rudele și prietenii au raportat fenomene inexplicabile din punct de vedere științific, cum ar fi o atmosfera vaporoasă in jurul corpului decedatului, o lumină care umple camera, o atmosferă grea în aer, o schimbare bruscă a temperaturii în cameră sau chiar lucruri mai ciudate, cum ar fi ceasurile care se opresc în momentul morții, animalele de companie care se comportă ciudat, păsările care apar la fereastră etc. Unii care se aflau în altă parte la momentul morții lui au raportat că au „văzut” sau au simțit momentul morții și au știut exact când a murit, înainte de a fi anunțați oficial.
O întrebare care se pune este: cât timp continuă să trăiască creierul după moarte? Cercetările au dovedit că o persoană în momentul morții își amintește de întreaga viață ce i se perindă ca o peliculă de cinema. Șocant este, după cercetările efectuate de specialiști că, atunci când pacientul moare, el știe că este mort, conștiința lui funcționând pentru câteva secunde, fapt depistat la persoanele cu moarte clinică în urma unui infarct și readuse la viață prin resuscitare, ele fiind în stare să istorisească cele întâmplate, chiar și după ce medicii au anunțat decesul lor. Deci, creierul uman rămâne activ și funcțional pentru puțin timp după sfârșitul vieții și pare a fi programat să organizeze întregul proces de tranziție de la existență la inexistență. Ora morții este înregistrată în momentul în care inima se oprește, sângele nu mai circulă în creier, funcția acestuia oprindu-se după 3 minute și-n caz de revenire la viață după un timp mai îndelungat, creierul suferă modificări ireversibile. Studii remarcabile pe creierul aflat în pragul morții dezvăluie ceva de necrezut: cercetătorii au înregistrat pentru prima dată o activitate intensă, lasând o amprentă neurofiziologică a activității creierului în special după stop cardiac. Conform cercetărilor, există dovezi care sugerează că există această explozie de energie în creier atunci când cineva moare, asociată cu o „stare de alertă” la scurt timp după moartea clinică, fapt dovedit de cercetătorii de la Universitatea din Michigan în 2013, după examinarea semnalelor electrice din creierul șobolanilor muriți prin atac de cord indus. Dr. Azmal Zemar, neurochirurg la Universitatea din Louisville din SUA., la un nou studiu publicat în Frontiers In Aging Neuroscience, a înregistrat undele cerebrale ale unui pacient de 87 de ani care a murit, numărându-se circa 900 de secunde de activitate în jurul morții spunănd că: „puțin înainte și după încetarea inimii, am văzut modificări într-o anumită parte a creierului și, mai precis, la undele gama, dar și la delta, theta, alfa și beta”.
Cercetătorii încearcă să explice acest caz care a fascinat întreaga comunitate medicală, pacientul prezentând o activitate cerebrală intensă după moarte! Pentru mai mult de 10 minute după moartea sa clinică și după numeroase observații, s-a constatat că pacientul încă prezenta semnale cerebrale (undele Delta), mari amplitudine oscilațiile neuronale cu o frecvență cuprinsă între 0,5 și 4 hertz, caracteristice somnului adânc. Oamenii de ştiinţă au venit față-n fată cu un eveniment de-a dreptul uluitor! „Electroencefalograma a continuat să înregistreze activitate cerebrală, inclusiv în cele 15 minute după moartea clinică și, mai mult decât atât, a fost descoperirea undelor care încă se propagau la nivel cerebral şi creşteau ca intensitate și la 30 de secunde după ultima bătaie de inimă”, informează SkyNews. Ei au văzut pe ecranele aparatelor ataşate la corpul fără suflare, cum încă se mai înregistrează semne de „viaţă neuronală”.
S-au depistat și unde cerebrale de tip Gamma (model de oscilația neuronală la om cu o frecvență cuprinsă între 25 și 140 Hz, a nu se confunda cu razele gamma) care, de regulă, se activează când medităm profund, când procesăm informaţii şi în stare de concentrare maximă sau de aducere aminte. În urma analizării a patru evenimente asemănătoare, cu ajutorul encefalogramei (EEG), cercetătorii au ajuns la concluzia că moartea poate fi o experiență unică pentru fiecare individ în parte. În trei dintre cazuri activitatea cerebrală a pacienților a încetat înainte ca inima să se oprească, dar la pacientul al patru-lea s-a înregistrat o activitate cerebrală neobișnuită timp de 10 minute și 38 de secunde după ce inima sa s-a oprit, notează Science Alert. Evenimentul acesta surprinzător ne arată cât de puține lucruri știm de fapt despre viață și procesele morții. Aceste unde sunt modele de activitate ritmică ale creierului viu, undele Gamma fiind asociate cu funcții cum ar fi visarea, meditația, concentrarea, recuperarea memoriei, procesarea informațiilor și percepția conștiinței. În ce privește memoria, creierul pare să încerce o ultimă regăsire a evenimentelor importante din viața muribunzilor sau a morților, fapt ce ridică întrebări legate de momentul donării de organe. Părerile subiective ale fenomenului sunt descrise ca fiind intense și includ o vedere panoramică a vieții, cu amintiri, experiențe extracorporale, cu vise, halucinații, stare meditativă, acestea fiind publicate în jurnalul Frontiers in Aging Neuroscience. „Creierul își poate aminti o ultimă recurență a evenimentelor importante din viață, chiar înainte de a se termina”, a spus Dr. Azmal Zemar. Astfel, cercetătorii au apreciat că descoperirile ar putea însemna că encefalul rămâne activ în timp ce persoana moare, dar chiar și după moarte! Dar la 15 minunte după moarte ce se întâmplă oare în creier? Undele Gamma creează efectul de „tunel luminos”.
Totul durează aproximativ 15 minute, arată studiile clinice recente care revoluţionează medicina venind cu date noi: creierul uman poate avea încă activitate cerebrală timp de aproximativ 15 minute după deces. Undele gamma au legătură cu memoria şi cu visarea, de aici şi mărturia celor care au intrat în moarte clinică şi au revenit potrivit căreia au trecut printr-un tunel luminos sau au fost orbiţi de o strălucire masivă. Deci, creierul continuă „să trăiască” după moarte! Zemar a adăugat că „aceste descoperiri ne provoacă înțelegerea exactă a momentului în care viața se termină și ridică întrebări importante, cum ar fi cele legate de programul de donare de organe”. Prelevarea de organe se poate executa doar atunci când creierul a incetat sa functioneze. Pentru a se înțelege cu siguranță momentul adecvat al donărilor de organe, medicina modernă a clarificat când se decide sfarșitului vieții unui om, cu atât mai mult cu cât există diferențe între moartea aparentă, cea clinică și moartea cerebrală. Sunt noțiuni ce trebuie bine înțelese pentru a se putea evita o tragedie. Astfel:
- Moartea aparentă (Coma) unde funcțiile vitale sunt atât de slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale. Totuși, creierul funcționează și au fost cazuri în care pacientul și-a revenit chiar după ani de zile. Deci aici, nu se pune problema ca pacientul să fie văzut ca potențial donator, atâta vreme căt respiră spontan și are cel puțin un reflex.
- Moartea clinică înseamnă că funcțiile vitale au încetat, dar creierul nu e afectat în mod ireversibil. Omul respiră firav, iar la resuscitare inima poate reîncepe să bată. Nici în acest caz nu se pune problema de declarare a decesului și de prelevare a organelor. Moartea clinică înseamnă acea limită între viață și moarte, când pacienții se găsesc în situații critice. Organismul lor nu mai are capacitataea de a reacționa la diverși stimuli interni ori externi, care ar putea determina reluarea activității automate a miocardului și a respirației, a centrilor nervoși cardio-respiratori. Raymond Moody a studiat bolnavii care au fost în moarte clinică și a publicat observațiile în cartea sa „Viața după viață”, în care a descris că cei aflați în moarte clinică au la început senzația că aud un zgomot neplăcut, ca o sonerie puternică, apoi simt că alunecă într-un tunel întunecos, că ies în afara trupului, observând încercările celor ce vor să-i readucă la viață. Le apar chipurile unor rude sau prieteni decedați sau o ființă strălucitoare din lumină pură, își văd viața întreagă să li se perinde simțind totodată o pace interioară și-o senzație de fericire deplină. Michel Sabom, cardiolog din Florida, a constatat că din 116 cazuri de moarte clinică, la 61 din cei reveniți se descrie aceeași senzație de separare de corp și relatarea călătoriei în a 4-a dimensiune a spațiului. Multe astfel de experiențe au fost înregistrate și descrise la toate popoarele, indiferent de religie, toate având aceleași manifestări. Interesantă, de exemplu, este experiența de viață a pastorului român, Claudiu Lăpădat, care a povestit că în timp ce se afla în vacanță cu familia, totul s-a transformat, în câteva momente, într-un coșmar. Camera lor s-a umplut de monoxid de carbon din cauza unei sobe defecte, și-a zis: „Sufletul meu s-a ridicat din trup. M-am ridicat pur și simplu, eram la marginea patului meu, mi-am văzut trupul și în momentul acela am știut că am murit. Eram eu în mod conștient, am avut o imagine panoramică, o gândire completă și foarte clară, cum n-am avut-o niciodată. După care am început să urc. Am trecut prin tavan, prin acoperiș, am ajuns și deasupra casei, am văzut mașina, becul și norii. Am urcat și, la un moment dat, înspre mine, de sus, a început să vina un fascicul de abur, era un abur care curgea peste mine. Împreună cu aburul acela era muzică, cu totul specială. Aburul acela care trecea prin mine era compus din mai multe elemente, dragoste, bucurie, pace, liniște.” El a mai spus că în timp ce urca, în partea stângă a apărut o imagine cu cei cinci copii au săi, dar și cu Dumnezeu, care i-a spus: „Fiule, alege unde te duci, în cer sau te întorci pe pământ”. Fără de regret, el a spus că merge în cer și a continuat să urce. Pe când urca, i s-au arătat copiii, dar și două sicrie, al său și al soției și o mulțime de oameni. A spus că a simțit durerea mulțimii și a celor cinci copii și, în cele din urmă a decis să revină pe pământ. A început să coboare, aburul l-a condus, a trecut prin acoperiș, prin tavan, a intrat în trup și imediat s-a trezit. Dr. Lakhmir Chawla, specialist în Terapie Intensivă de la centrul medical al Universității George Washington din Washington, crede că experiențele trăite de oamenii care sunt în moarte clinică au o explicație biologică, mai mult decât una metafizică și ar putea fi provocate de activitatea electrică mai intensă ce are loc la nivelul creierului în clipele dinaintea morții și care durează, de obicei, între 30 de secunde și trei minute. „Odată ce viteza cu care circulă sângele se diminuează și nivelul de oxigen scade, celulele cerebrale emit un ultim impuls electric. Acesta debutează într-o parte a creierului, după care se răspândește în tot creierul și poate da pacientului senzații foarte intense”, a spus specialistul. Din cercetările biochimice ale celor aflați în moarte clinică, s-au remarcat 4 etape: starea de șoc, starea preagonică, agonia propriu-zisă și moartea clinică. În etapa de șoc, se produce o splenocontracție, mobilizandu-se astfel sângele din splină și din periferie spre creier. În etapa 2-a, preagonică, au loc modificări biochimice în creier, se produc unde beta rapide și se consumă repede glucoza ce hrănește encefalul. În faza 3-a, de agonie propriu-zisă, se oprește respirația, dispar stimulii senzoriali: simțul tactil dispare primul, dispar reflexele pupilare, vederea, simțul gustului și al mirosului, numai auzul persistă și-n loc să fie diminuat, din contra, este foarte mult sporit, datorându-se, s-ar zice, desprinderii de trup și călătoriei în afara lui, putând astfel auzi o conversație la distanță mare de el. În faza asta de privare senzorială, se produce o dezordine cerebrală, cu modificări de personalitate, tulburări de gândire și halucinație. În faza a 4-a, stimulii externi și interni se reduc până la minimum și încetează complet.
- Moartea cerebrală înseamnă alterarea atât de severă a creierului, încât nu mai poate comanda nici măcar respirația spontană, având o activitate corticală minimală. În astfel de situații încep procedurile de confirmare ale decesului. Se fac encefalograme din șase în șase ore și se testează reflexele. Daca se dovedește că pacientul este ținut în viață doar de aparate, se confirmă că nu există absolut nicio șansă de revenire. Moartea cerebrală apare de obicei atunci când alimentarea cu sânge și deci oxigen către creier este oprită de anumiți factori cum ar fi: stop cardiac (când inima încetează să mai bată și creierul este lipsit de oxigen), atac de cord (când alimentarea cu sânge a inimii este blocată brusc), accident vascular cerebral (când alimentarea cu sânge a creierului este blocată), cheag de sânge (blocaj într-un vas de sânge care tulbură sau blochează fluxul de sânge), traumatism cranian sever, hemoragie cerebrală, infecții, cum ar fi encefalita, tumoră cerebrală malignă. Pentru confirmarea diagnosticului de moarte cerebrală, medicii efectuează o serie de teste, repetate de două ori, pentru a reduce la minimum orice șansă de eroare. Se știe că trunchiul cerebral, situat la baza creierului și conectat la măduva spinării, prin cele trei componente ale sale (mezencefal, puntea lui Varolio și medulla oblongata), este un tip de stație de la mesajele ce pleacă și vin către creier, este structura care leagă pe cel din urmă direct de măduva spinării și reglează automat funcțiile critice, automate ale corpului, care sunt esențiale pentru viață și includ: ritmul inimii, respiraţia, tensiune arterială. Tot el transmite, informații dinspre creier către restul corpului și invers, jucând un rol important în funcțiile de bază ale creierului, precum cunoștința, conștientizarea și mișcarea, este responsabil pentru funcțiile de atenție, vigilență, încântare, emoții. Deasemeni controlează digestia, salivația, deglutiția, transpirația, dilatarea sau contracția pupilelor și urinarea. Chiar și atunci când are loc afectarea creierului și cauzarea morții, dacă trunchiul cerebral rămâne intact, corpul poate rămâne viu. Testele utilizate pentru a confirma moartea trunchiului cerebral sunt următoarele: un stimul luminos în ambii ochi, pentru a vedea dacă reacționează la lumină, ochiul, care este de obicei foarte sensibil, se atinge cu o pânză sau o bucată de vată pentru a vedea dacă reacționează. Apoi se aplică o presiune pe frunte și se ciupește nasul pentru a se observa dacă există vreun răspuns, se introduce apă rece cu gheață în fiecare ureche, lucru care ar determina de obicei mișcarea ochilor, se întroduce în trahee un tub subțire de plastic pentru a vedea dacă provoacă înecare sau tuse. Persoana este deconectată de la ventilator pentru o perioadă scurtă de timp pentru a vedea dacă încearcă să respire singură. Se pune diagnosticul de moarte cerebrală dacă persoana nu răspunde la niciunul dintre aceste teste. Ocazional, membrele sau trunchiul unei persoane se pot mișca și după moartea trunchiului cerebral. Aceste mișcări sunt reflexe ale coloanei vertebrale, nu implică deloc creierul și nu vor schimba diagnosticul de moarte cerebrală. O persoană care este în moarte cerebrală este declarată moartă, fără nicio șansă de a-și reveni, moartea cerebrală este deci ireversibilă și pacientul este decedat.
O altă întrebare este: există semne în ultimele săptămâni, zile și ore ale vieții unei persoane că sfârșitul îi este aproape? Da, sigur ca da! Recunoașterea acestor semne va ajuta rudele, prietenii să se pregătească sufletește de pierderea ce vor suferi și sunt caracteristice procesului natural de insuficiență organică și iată care sunt:
- Modificări fizice: pielea devine mai subțire, mai palidă din cauza încetinirii circulației sângelui, la mâini, picioare și față pot apărea pete întunecate din cauza coagulării sângelui. Pot prezenta edem ale membrelor și feței, datorită insuficienței renale cu imposibilitatea eliminării fluidelor corporale. Deasemeni se obseră umiditate pe vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare, acestea fiind reci datorită îndreptării sângelui din periferie spre organele vitale. Părul devine mai subțire, dinții se pot decolora sau pot avea urme întunecate. Cască adesea, încercând să inspire mai mult oxigen, respirația devine mai dificilă și mai zgomotoasă, respirație de tip Kussmaul, de hiperventilație, numită și respirația in patru timpi, adică inspirație pauză, expirație pauză, ca în cetoacidoza diabetică, în insuficiența renală, hepatică, insuficiență cardiacă congestivă, dar poate fi intermitentă de la zgomotoasă la liniștită, cu pauze, respirație Cheyne-Stokes, adică respiratii progresive, profunde, uneori rapide, urmate de o scadere gradată până la apnee, întâlnit la insuficienţă circulatorie cerebrală, accidente vasculare cerebrale, insuficienţă cardiacă, tulburări metabolice, sincopă, comă. Secreții excesive de salivă sunt uneori observate împreună cu inhalări și expirații aspre pe care unii le numesc „sforăit de moarte”, horcăit. Urina poate căpăta culoarea ceaiului și poate avea un miros pătrunzător din cauza disfuncției renale sau poate exista incontinență urinară și fecală pe măsură ce mușchii vezicii și intestinului devin disfuncționali. Modificările metabolismului pot crea un miros distinct (cum ar fi acetona), în timp ce, în cauza cancerului intestinal sau la stomac, mirosul poate fi destul de neplăcut, fetid.
- Scăderea poftei de mâncare: organismul nu mai are nevoie de combustibil și astfel își pierde pofta de a mânca și de a bea, persoana devenind tot mai cașectică, cu probleme de deglutiție. Primul aliment refuzat este carnea, ca fiind mai greu digerabilă.
- Schimbări mintale, exprimate prin confuzie si dezorientare: persoana pe moarte nu mai vrea să-și părăsească odaia sau patul și nu are poftă de multă vorbă. Starea de spirit, caracterul și comportamentul lui se pot schimba, unele persoane devenind neobișnuit de anxioase și alții care au fost atei pot manifesta brusc interes pentru învățăturile religioase sau spirituale. De asemenea, poate vorbi cu persoane care nu sunt în cameră (viziune a sfârșitului), pierzând noțiunea timpului.
- Stare de oboseală excesivă și somnoleță permanentă datorită încetinirii metabolismului și deshidratării: persoana doarme multe ore, cel mai mic efort fizic fiind epuizant, se izolează în sine și-aproape de final își pierde tot mai des cunoștința pentru cei de-aproape și nu mai răspunde la întrebările lor. Cu toate acestea, chiar înainte de sfârșit, persoana pe moarte te poate surprinde cu o claritate și conștientizare neașteptate. Acest lucru poate dura mai puțin de o oră sau până la o zi întreagă.
- Tulburări de exprimare: începe să rostească expresii precum „pleacă”, „zboară”, „se întoarce acasă”, „vin să-l ia”, „pleacă în excursie” etc.
- Cereri speciale: Poate că își dorește ceva special, să-și arate recunoștința pentru cei din jur, dorința să viziteze un anumit loc, să fie înconjurat de florile lui preferate, să asculte muzică, să aibă alături fotografii de familie, să vadă după un timp o persoană importantă-n viața lui etc.
Potrivit cercetărilor efectuate de unii psihologi, mulți oameni, cu o oră înainte de moarte, „văd” de obicei pe cei dragi care au murit cu mult timp în urmă, iar ceea ce au văzut nu depinde dacă au luat sau nu medicamente, potrivit cercetărilor Universității din Islanda de la Reykjavík. psihologului Dr. Carlisle Osis și Dr. Erlendur Haraldson. Din experiența mea de medic, am avut deseori posibilitatea să fac și eu astfel de constatări, chiar înainte cu puțin de moarte, în faza de trezire momentană din coma în care se aflau, muribunzii își „vedeau” pe decedații din familie adunați în cameră, lângă patul lor, arătând locul fiecăruia, adresându-li-se pe nume, ca și cum ei ar fi venit să-i întâmpine, să-i conduca pe lumea cealaltă! Patricia Pearson, jurnalist și autoare a cărții Opening Heaven’s Door: Exploring Life, Death, and the Stories, spune: „În nouă săptămâni mi-am pierdut atât sora, cât și tatăl meu, așa că am decis să mă dedic căutării morții”. Ea a constatat că, cu 72 de ore înainte de moarte, ai ei au avut viziuni de călătorie, simțind că merg undeva. Asistenta Maggie Callanan de la Centrul pentru Îngrijiri Paliative din Statele Unite spune că a avut un pacient care a murit de cancer pancreatic și înainte de a muri a întrebat-o: „Soția mea știe totul despre pașapoarte și bilete?” Aceeași asistentă spune că acest lucru a fost cu sute de pacienți cu puțin timp înainte de moartea lor și că viziunile lor de călătorie nu au putut fi atribuite vreunei coincidențe. Din punct de vedere fiziologic, au loc: suprimarea funției cerebrale, încetarea subită asenzațiilor, a locomoției voluntare, paralizia mușchilor respiratori (diafragm si m. intercostali) cu încetarea respirației și a vocii, anihilarea proceselor chimice, oprirea inimii și deci a circulației sângelui, minimalizarea metabolismului celular până la oprire, oprirea procesului de termogeneză.
Oare cum sunt ultimile clipe de viață din preajma morții? Or fi oare euforice? Oamenii arată adesea ca și cum ar fi adormit la scurt timp după moarte, având o expresie facială neutră. Alții însă au o expresie mai extatică. Ar putea moartea să provoace un potop de endorfine, mai ales în absența calmantelor? Există teorii conform cărora endorfinele sunt eliberate în acel moment. Se spune că există un proces de moarte cu două săptămâni înainte de a muri. În această perioadă, oamenii tind să fie din ce în ce mai puțin bine, fac un efort mare pentru a merge și a rămâne treji. Experții sunt de părere că oamenii „mor activ” și de obicei credem că asta înseamnă că au două-trei zile de trăit, deși mulți oameni vor trece prin toată această fază într-o singură zi și-alții pot rămâne în pragul morții aproape o săptămână înainte de a muri, deci nu e nimic standar. Un nou studiu arată că, pe măsură ce oamenii merg spre moarte, prezintă o creștere a substanțelor chimice ale stresului din organism. La cei suferinzi de cancer urcă markerii inflamatori, adică substanțele chimice care cresc atunci când organismul luptă cu o infecție. Un alt studiu din 2011 a arătat că nivelurile de serotonină, o altă substanță chimică a creierului numită și hormonul fericirii, s-a triplat în creierul a șase șobolani pe măsură ce aceștia au murit, lucru care s-ar putea întâmpla și la oameni testându-se nivelurile de endorfinei și serotoninei. Prelevarea de probe repetitive în ultimele ore de viață este o provocare. Dar ce-ar putea provoca o experiență euforică în momentul morții, în afară de endorfine? Pe măsură ce corpul își „închide întrerupătoarele”, creierul este afectat. Jill Bolte-Taylor descrie într-o discuție cum a constatat euforia și chiar „nirvana” în timpul unei experiențe în apropierea morții, în care emisfera stângă a creierului, care este centrul gândirii logice și raționale, se închide după un accident vascular cerebral. Seamus Coyle a adăugat: „Știu că atunci când bunicul meu a murit, el și-a ridicat mâna și degetul de parcă ar fi arătat pe cineva. Tatăl meu, un catolic devotat, crede că bunicul meu și-a văzut mama. „A murit cu un zâmbet pe buze, ceea ce l-a liniștit pe tatăl meu”. Aici, voi adăuga și eu din experiența-mi dureroasă, că mama mea când s-a dus, afectată de cancer, s-a trezit din letargie, a ridicat și dânsa mâna-n sus, ultimile-i cuvinte fiind „off, mamă” ! Endorfinele deci, joacă un rol important în ultimele ore de viață, făcându-le să fie fără durere, nefiind mai conștienți decât atunci când am venit pe lume-spune Hufeland, mulți nu simt că mor adormind plini de iluzii, somnul lor însă fiind cel din urmă. Se menționează că împăratul roman Adrian, în pragul morții a compus versuri încântatoare, iar Ronsard a compus versuri pentru iubita sa. Există însă și morți dramatice: cele din pancreatita acuta, unde are loc autodistrugerea organului de sucurile sale pancreatice, edem pulmonar prin asfixie și otrăvirea.
O altă întrebare ar fi: Visele pot prezice momentul morții ? Oamenii de știință dezvăluie ceea ce vedem înainte ca sufletul nostru „să ne părăsească”! Moartea și ceea ce precede sau urmează este unul dintre cele mai mari mistere ale vieții. Unele vise sunt semn că sfârșitul este aproape pregătind pacientul pentru trecerea pragului spre „viața de apoi”. Dr. Christopher Kerr și o echipă de oameni de știință de la Hospice Buffalo au înregistrat visele sau viziunile a 1.400 de pacienți în ultimii 10 ani descoperind că, puțin timp înainte de sfârșit, visele devin adesea „consolatoare”, întrucât implică persoane dragi plecate de ani de zile, făcând ca trecerea să pară mai puțin înspăimântătoare. Un pacient pe nume Paul i-a descris lui Kerr că a văzut în visul său o persoană dragă care dorea ajutor pentru a împacheta unele lucruri. La fel, o femeie pe nume Ginny a dezvăluit că și-a văzut foarte viu atât rudele apropiate, cât și cele îndepărtate: „Îmi amintesc că am văzut fiecare trăsătură a feței lor. Știam că ea era mama și tatăl meu, unchiul și ginerele meu”. „M-am simțit bine să văd acești oameni”, a dezvăluit ea, în timp ce o altă pacientă, Maggie, a dezvăluit că sorei ei, care murise cu mulți ani în urmă, îi spusese: „Beth, rămâi cu mine, sunt singură, stai cu mine” și mi-a răspuns: „Nu pot, nu acum, vom fi din nou împreună în curând”, a spus femeia.
Dar un fenomen misterios sunt și Viziunile pe care le pot avea muribunzii ! Primul studiu sistematic al acestui fenomen a fost realizat la începutul secolului al XX-lea de Sir William Fletcher Barrett (fizician și parapsiholog englez). Interesul lui pentru Visions a început în 1924 când soția sa, medic specializat în chirurgie obstetrică, i-a vorbit despre o pacientă care a avut viziuni foarte vii și reale dintr-un loc de o frumusețe incredibilă, tatăl și sora ei fiind decedați și astea chiar înainte de a muri, aducând-o într-o stare de calm absolut. După decenii, cercetările lui Barrett i-au atras atenția lui Carlisle Osis, un parapsiholog leton specializat în „viața de apoi”, director de cercetare la Fundația Eileen J.Parapsihologie, care a adunat informații de la cadrele medicale cu privire la peste 100.000 de cazuri de experiențe și viziuni din America și India. Cercetarea în India a fost condusă de Erlendur Haraldson, profesor onorific de psihologie la Universitatea din Islanda din Reykjavík. Dintre aceste cazuri, peste 1.000 au fost studiate în detaliu, iar rezultatele au confirmat concluziile cercetării lui Barrett. Descoperirile au fost în concordanță cu cercetările efectuate de Raymond Moody (filozof, psiholog, medic) cu o mulțime de scrieri despre astfel de experiențe și de Kenneth Ring, psihiatru la Universitatea din Connecticut și cercetător de astfel de experiențe. Cele mai multe dintre Viziuni au de-a face cu spiritele morților, care apar adesea strălucitoare și îmbrăcate în alb, sau cu creaturi de lumină care sunt considerate figuri sau zeități mitice sau religioase precum Îngerii, Isus, Fecioara Maria, Yama (zeul hindus al morții), Krishna și altele. Spiritele morților sunt de obicei membri apropiați ai familiei, părinții, frații, copii, partenerii, cu scopul de a da un semn persoanei pe moarte, reacția muribundului fiind aceea de bucurie și dorință de a pleca, mai ales dacă muribundul crede și în „viața de apoi”, dar și celor care nu cred. La o 1/3 din cazuri pacientul vede o altă lume de obicei descrisă ca o grădină luxuriantă de o frumusețe excepțională. Alte descrieri menționează existența unor porți, poduri și râuri, bărci și orice altceva care ar putea simboliza tranziția, precum și existența unui castel sau a altor structuri arhitecturale. Indiferent de ceea ce apare în viziune, culorile sunt vii și există o lumină strălucitoare. În această lume locuiesc spiritele morților sau ale altor creaturi spirituale. Un număr foarte mic de cazuri investigate de Ossis raportează că muribundul aude o muzică ciudată. Viziunile au durat aproximativ 5 minute, în timp ce la 17% au durat de la 5 minute până la un sfert de oră. Doar la 17% din cazuri au durat o oră sau mai mult. Viziunile se manifestă cu câteva minute înainte de moarte, acolo unde se crede ca spiritul se desprinde de trup și conform cercetării lui Ossis, 76% dintre pacienți au murit în decurs de 10 minute după viziune, 24% au murit după o oră sau chiar câteva ore. De multe ori, înainte de a muri, persoana capătă o claritate neobișnuită și poate vedea viitorul prin Viziuni și drept urmare nu încetează să vorbească.Toate viziunile au caracteristici comune, indiferent de granițele rasiale, sociale, religioase, educaționale, de vârstă și socio-economice. Ele ar fi dovezi puternice că sufletul supraviețuiește morții fizice. Deși aproape toate culturile acceptă existența Vieții Postume, știința occidentală se bazează pe concepția aristoteliană conform căreia conștiința nu poate exista fără formă, adică trup, moartea reprezentând distrugerea absolută a personalității.
Acest fenomen poate fi întâlnit în biografiile și textele literare din toate timpurile, „căci morți sun cei muriți”, după cum scria Eminescu și prin cercetările timpurii ale lui Frederick William Henry Myers (poet, clasicist, adeptul studiilor clasice greco-romane, filolog și membru fondator al Societății de Cercetare Naturală), Edmund Gorney (psiholog, savant și psiholog englez), și James Hervey Islop (profesor american de „Etică și logică”, psiholog și naturalist) și mulți alții din zilele noastre. Odată cu dezvoltarea științei, s-au dat explicații pentru fenomenul viziunilor care îl leagă de cauze naturale, cum ar fi consumul de droguri, febra, halucinațiile induse de boală, lipsa de oxigen a creierului. Din nou vin cercetările lui Ossis care arată că viziunile se manifestă la pacienții care sunt pe deplin treji. Aceste viziuni pot fi văzute uneori și de persoana care are în grija sa pe muribund, dânsa susținând că pe măsură ce pacientul moare, nori de energie argintie plutesc deasupra corpului. În unele cazuri, această energie are o formă clară cu forma astrală a muribunzilor părând a fi conectată cu un fir de argint care este tăiat în momentul morții. Au fost înregistrate cazuri în care cei vii au văzut așa-numitul „Spiritul Evadării”, atât al morților, cât și al creaturilor luminoase.
Dar cu Inima ce se întâmplă înainte de deces ? În ultimele momente înainte de moarte, inima omului joacă un rol decisiv, în special la cei ce suferă de insuficiență cardiaca. Când încetează să mai bată, sângele nu mai curge, întregul organism se prăbușește și, deși nu dă semne vitale, creierul continuă totuși să funcționeze. Cercetările arată că, atunci când inima se oprește, primește o cascadă de semnale de la creier, cel mai probabil într-o încercare disperată de a o salva. Aceste semnale pot fi responsabile pentru experiențele post-mortem ale unor oameni. Cercetătorii au studiat activitatea inimii și a creierului șoarecilor cu puțin timp înainte ca aceștia să moară din cauza lipsei de oxigen și au descoperit că creierul trimite prea multe semnale inimii provocând leziuni ireversibile ale organelor și moartea, dar când au blocat aceste semnale, inima a supraviețuit mai mult timp. Explicația dată de cercetători este că oamenii se concentrează pe inimă, crezând că dacă se salvează inima, se salveză și creierul, dar în realitate trebuie blocat creierul care trimite semnale, pentru a salva inima, contrar a celor ce se fac în situația de urgență. Cercetările fiind făcute însă pe șoareci, nu se știe dacă și la oameni se întâmplă la fel și-n acest caz, va revoluționa modul în care pacienții sunt tratați în situații de urgență. Omul de știință, Sam Parnia, unul dintre specialiștii mondiali în reanimare și terapie intensivă, cel care a condus studiul de la Universitatea de Medicină Stony Brook din New York, a publicat în 2012 cel mai mare studiu din lume care examinează experiențele în apropierea morții. Din interviurile cu peste 100 de pacienți care au supraviețuit insuficienței cardiace, 46% și-au păstrat amintiri despre decesele lor, centrate pe teme comune, cum ar fi luminile strălucitoare, frica și familia. Este vorba de așa-numita „iluzia conștientizării”. Parnia a declarat că „ cea mai ușoară explicație este că aceasta este probabil o iluzie” ce poate proveni dintr-un răspuns neurologic la stresul fiziologic în timpul evenimentelor cardiace. Cu alte cuvinte, o experiență cognitivă precede-nu urmează-moartea clinică în sine, iar ulterior pacientul își amintește acest lucru. Acesta este ceva în care cred mulți din comunitatea neuroștiințifică. Cameron Shaw, neurolog la Universitatea Deakin din Australia a spus: „Cred că experiențele extracorporale au fost demistificate pur și simplu pentru că mecanismele care produc viziunea și înregistrează amintirile nu funcționează ”. Potrivit lui Cameron, deoarece alimentarea cu sânge a creierului este pompată de jos în sus, creierul ar muri treptat invers, adică de sus în jos (de la cortexul cerebral spre celelalte organe ale sistemului nervos central: hipocamp, talamus și hypotalamus, trunchi cerebral, punte, bulb…). „Simțul nostru de sine, capacitatea noastră de a gândi înainte–totul se întâmplă în primele 10 până la 20 de secunde”, a declarat Julian Morgans. „ Apoi, pe măsură ce valul de celule ale creierului înfometat din sânge se răspândește, amintirile și centrii lingvistici scad, până când rămânem cu un singur nucleu.” Această explicație nu este foarte încurajatoare. Totuși, el nu este de acord cu experiența șobolanilor-iar oamenii de știință încă găsesc dovezi ale unor procese biologice uimitoare care continuă chiar și la câteva zile după anunțarea morții. Cercetătorii de la spitalul Charite din Berlin, în frunte cu Jens Dreier, cercetător în neurologie experimentală de la acest spital vrând să afle ce se întâmplă în creier în momentul morții, au conectat electrozi la creierele a nouă pacienți care se aflau în pragul morții.
Experții au înregistrat ce se petrece în organism când inima nu mai funcționează și encefalograma indică doar o linie izoelectrică și-au constatat că unele celulele nervoase au rămas active și după declararea decesului aflând astfel că neuronii lipsiți de sânge și deci oxigen, intră mai întâi într-o așa-zisă „pauză”, se depolarizează, eliberând toată rezerva de energie. Acest șoc antrenează depolarizarea unei celule vecine, care își eliberează, la rândul ei energia, procesul propagându-se în lanț. Acest val masiv este un veritabil tsunami pentru creier, structurile anatomice și fiziologice ale sale, se deteriorează. Dar acest tsunami este, totuși, până la un anumit punct, reversibil. Nu există un moment exact al trecerii de la viață la moarte, procesul care duce la moartea celulelor putând dura câteva ore, chiar și până la 21 de ore în unele cazuri. Întrebarea e cum știm când moartea devine ireversibilă din punct de vedere celular, spune profesorul Sam Parnia. Dacă se acționează înaintea acestui moment, celulele se pot restabili. Pornind de la aceste concluzii, cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva moartea poate fi un proces reversibil, cu alte cuvinte, dacă învierea este posibilă! Teoretic, dacă în acest interval de 21 de ore, celulele nervoase s-ar stimula, învierea ar fi posibilă, în special dacă ar exista condiții de temperatură scăzută pentru a fi păstrate celulele in starea lor inițială și s-ar frâna acumularea de de elemente chimice toxice pentru creier. Când creierul încetează să mai fie aprovizionat cu oxigen, începe să se acumuleze material toxic ce distrug neuronii. Știința reanimării de mai bine de jumătate de secol cu metodele de respirație artificială și resuscitare cardiacă, a făcut ca milioane de persoane care se apropiau de moarte să revină la viață, iar mărturiile lor despre această experiență coincid, indiferent de vârstă, origine, religie, persoanele în cauză descriind un sentiment de pace imensă, traversarea unui tunel, o lumină albă, caldă și oameni apropiați care au murit și care îi întâmpină, explică Sam Parnia. Lumina albă, spun experţii, se datorează unei reacţii pur chimice la nivel celular, înainte ca acestea să înceapă să se deterioreze şi să se instaleze acel „tsunami” în creier.
Mecanismele cerebrale care stau în spatele acestor experiențe rămân necunoscute. Una dintre ipotezele lui Sam Parnia ar fi că ceea ce numim conștiență este o entitate distinctă, care nu este generată de activitățile convenționale ale celulelor creierului. S-ar putea ca ea însăși să regleze independent activitatea cerebrală. Știința încă n-a validat, dar nici n-a infirmat această posibilitate. În concluzie, nu avem răspunsuri exacte și, în timp ce știința ne-a oferit câteva indicii cu privire la ce s-ar întâmpla în ultimele momente ale creierului, nu există răspunsuri clare la întrebări. Până la urmă, când cortina este trasă, chiar nu avem idee cum ne vom simți! Cert este că într-o zi, vând-nevrând vom afla cu toții, dar, din păcate, nu vom avea putința de-a comunica și transmite!
Notă. Alte articole ale autoarei Anna-Nora Rotaru în Jurnalul Bucureştiului
Articole asociate
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
