Etichetă: DGSE

Cu un deceniu în urmă, Michel–Jean–Pierre Ardouin, unul dintre figurile legendare ale marelui banditism francez (în particular, parizian) a anilor 1960-1980, a părăsit această „lume păcătoasă care nu-i mai putea crea nici surprize și nici satifacții” (de „boală naturală”), la vârsta de 70 de ani, nu departe de domiciliul meu din sectorul 20 parizian (ultimul „intramuros”), în care am avut ocazia (și șansa) să mă întrețin cu el și să vorbim despre subiectele sale preferate (jafuri armate, evadări spectaculoase, răpiri ale unor personalități celebre), dar și despre „asociații” săi de „mare calibru”, toți, capi de listă în fișierul central (baza de date) al crimei organizate (de mare anvergură) și al merului banditism, printre care și „inegalabilul” Jacques Mesrine (1936–1979) considerat „inamicul public n01” (al societății civile franceze), „omul cu o mie de fețe”, „Le Grand”, „Jack Mess”, de la „asasinarea” căruia (într-o ambuscadă) concepută și „regizată” de către celebrul comisar de poliție Robert Broussard (n.1936, fost șef între 1978 –1982 al BRI–Brigada de Căutare și Intervenție–Brigada Antigang, o unitate de anchetă și intervenție a DCPJ–Direcția Centrală a Poliției Judiciare, a Prefecturii de Poliție Paris) se împlinesc 4 decenii și jumătate, respectiv, Charlie Bauer (n.1943, fiu de muncitori evrei comuniști–proletari, foști membri ai Rezistenței franceze) devenit revoluționar de extrema stângă, încarcerat timp de un sfert de secol (din care aproape un deceniu în QHS–Cartier de Înaltă Securitate), înainte de a obține diplome de licență în psihologie și filosofie și a deveni doctor în antropologie socială, iar ulterior, profesor invitat la mai multe universități franceze, după eliberarea sa condiționată în 1986. Există și surse care indică ca loc de deces (greșit) apartamentul său în sectorul parizian nr.16, printre care și al editorului său „La Manufacture de Livres” care i-a publicat cartea „Mesrine mon associé”, în care Michel Ardouin îl consideră pe Mesrine asociatul său și nu invers, cu toate că este el cel care l-a „botezat” „Porte-Avions”. Alte cărți ale acestuia, în care își revendică statutul său de „șef” (creier și nu de „asociat” al lui Mesrine, în cele cca 400 de acțiuni criminale realizate împreună), pot fi vizualizate și comandate de la Fnac. Cele mai celebre și spectaculoase au fost dezbătute și în articolele și cărțile mele apărute, publicate sub egida Jurnalului Bucureștiului, în care versiunile mele diferă, nu rareori, fundamental de cele ale altor surse. În sfârșit, tematicile (și problematicile) pe care le aborda în cursurile sale Charlie Bauer, precum și modul în care le dezbăteam (sub formă de „masă rotundă”), cu dinamicitate, transparență și fără „constrăngeri” (cel puțin teoretic) m-au influențat profund și au contribuit substanțial în înțelegerea mecanismelor de interacțiune și de transfer care se manifestă pe plan psihoscial (psihosociologic) sau al psihologiei sociale (subdomeniu al psihologiei care studiază comportamentul individual în context social) în comiterea actelor infracționale criminale (despre care am scris zeci de mii de pagini în cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial”, publicate, de altfel, și în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director și redactor șef sunt din 2019), a cărei modelizare matematică am propus-o în 1981 într-o lucrare intitulată „Bazele teoretice ale psihosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice” sub conducerea Acad. prof. Paul Popescu–Neveanu (adaptatorul „Testului de valori Rokeach” în limba română, fost șef al catedrei de psihologie de la Universitatea din București și Directorul Institutului de Psihologie al Academiei Române) fostul meu professor de psihologie în anii 1978-1980, iar ulterior, și îndrumător al cercetărilor mele, care, de altfel, au beneficiat, simultan, și de sprijinul Prof. Ion Iordăchel (fost șef al Catedrei de Sociologie a Academiei Ștefan Gheorghiu). În localizarea lui Mesrine și a asociaților săi, Michel Ardouin si Charlie Bauer, în șpațiul infracțional criminal, un rol decisiv a jucat DGSE (Direcția Generală a Securității Externe). Menționez aici faptul că psihologia socială studiază fenomene care apar în cadrul interacțiunii social–psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social–obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare fenomenul psihosocial, modelizarea căuia cu ajutorul unor structuri matematice datează încă de pe vremea profesorului Gheorghe Zapan (1897–1976) un intelectual român de mare valoare (psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist) fost elev al onor oameni de știință celebri lui Wolfgang Köhle, Albert Einstein, Erwin Schrödinger etc. și mentor al profesorului Popescu Neveanu. În sfârșit, originar din Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris, departamentul Haut de Seine), Michel Ardouin (n. 13 decembrie 1943) cu părinți săi burghezi–industriași, debutează în infracționalitate ca delincvent juvenil la vârsta de 14 ani, iar pentru a putea beneficia de  libertatea mult râvnită (de care avea nevoie !), se va angaja în Marina Națională, unde se va confrunta cu probleme disciplinare (grave), motiv pentru care va fi încarcerat la Centrul interdisciplinar al Armatei de la Mer el Kébir (în Algeria), care între 3–6 iulie 1940 (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial) a fost supus unui atac de mari proporții din partea Royal Navy contra escadrilei Marinei Naționale franceze  în cadrul operațiunii „Catapult” sub comanda Amiralului James Fownes Somerville (1882 –1949, devenit șeful comandamentului Flotei britanice în Orient), contra Amiralului Marcel Gensoul (1880–1973), în care au pierit 1.295 de militari francezi ai Marinei naționale. Este foarte probabil că acesta este și motivul pentru care îmi spunea (într-una dintre întrevederile noastre) că între noi există asemănări remarcabile: „Inginerule, din câte am înțeles, n-ai fost mai disciplinat în armată ca mine, dacă socotesc numărul mare de zile de arest care ai făcut (200 dintr-un total de 270, ca Mtr–Militar cu termen redus), iar astăzi, avem multe puncte în comun, pe de o parte aspectul fizic (1,87m înălțime si 120kg), apoi, indisciplina („neînregimentarea” în sensului lui Grid Modorcea), nesupunerea, ceea ce nu este puțin. Este foarte probabil că dacă ai fi fost mai în vârstă și te-aș fi cunoscut, ca inginer, te-aș fi apreciat în mod deosebit și te-aș fi acceptat în echipa noastră care, chiar ar fi avut nevoie, de puțină materie cenușie pentru revitalizare, sau poate,  chiar pentru renaștere”.  Pentru „Porte-Avions” (numit așa din cauza staturii sale impozante și armamentul greu de tip militar pe care îl avea în dotare în timplul „misiunilor” sale) orice absolvent de grande école era un inginer (de elită), pe care puteai conta în orice fel de împrejurări. Știa din educația părintească că sistemul elitist de „grandes écoles” făcea parte dintr-un sistem conceput și implementat de către marele Naopleon Bonaparte, pe care îl admira pentru capacitatea sa intelectuală și de cuceritor fără pereche în istorie. „Inginerule, tu, care știi așa de multe, ești un „Porte-Livres” și ne-am fi putut asocia atât de bine, într-un cuplu industrictibil, prin complementaritate : „Porte–Livres” & „Port-Avions”. (…) Faptul că nu frecventezi localuri de noapte și nu îți plac prostituatele, că nu îți place să bei whisky și să fumezi (nici măcar iarbă) nu este un lucru bun și mă dezamăgești pentru că bărbații adevărați au nevoie de așa ceva  (…). Dar dacă mă gândesc bine, pare să fie normal, pentru că tu ești un fel de „flic” (polițist) și trebuie să respecți legea. Spre deosebire de mine, care dacă sunt „în regulă cu legea”, din păcate,  „nu mai sunt în regulă cu mine insumi”, adică, mă simt frustrat”. Și într-adevăr, Michel Ardouin (coniderat de către specialiștii în crimă organizată ca „brațul drept” al lui Jacques Mesrine) și pus în libertate condiționată sub control judiciar în 1995, debutează în „domeniul” prostituției și proxenetismului destul de vreme, cu puțin timp, înainte de majorat (18 ani) la Toulon („Micul Chicago” pe vremea activității prospere ale celebrei organizații criminale–trafic internațional de stupefiante–French  Connexion), pentru ca  deja în 1965 să-și asasineze rivalul („Henri le gitan”), iar în 1968 (când este  bănuit de crimă) să se „exileze” (refugieze) în Spania, la Barcelona (unde să deină un fel de pește mai mic - „plasator de fete” în locuri „strategice” ale orașului), iar ulterior, în America Latină, unde își schimbă „pofesia” și va devini „asasin plătit” (killer professionnel). Rănit grav (în abdomen) la „locul de muncă” într-o „misiune” delicată, în care își pierde și soția în timpul fuziadei (schimb intens de focuri), și demoralizat profund, după o depresie nervoasă de durată, fără să mai fi avut de pierdut „mare lucru” – cel mult viața, de care „nu era deloc agățat”, Michel Ardouin revine în Franța la sfârșitul anului 1972 (când „s-au liniștit deja apele”) și se asociază cu Mesrine, după ce îl impresionează pe acesta cu Cv-ul lui „profesional” spaniol. Cel puțin atunci, devine „brațul lui drept”, cu toate că acest lucru îl va nega (cu vehemență) în toate cărțile sale (scrise), susținând că fiind cel din urmă care s-ar fi atașat de el și ca urmare să fi fost el „asociatul” său și nu invers. Cei doi, fără să se semene, nici la fizic și nici la mod operator (cum „semăna cu mine”–sic !), dar având același „tip” fierbinte de „sânge în instalație” și pasiune pentru infracțiuni criminale de anvergură (profitabile din punct de vedere financiar) se vor „asocia” și vor începe să comită împreună o serie de infracțiuni criminale grave și foarte grave, în special un șir lung de bracaje (jafuri armate) de bănci  (între 80–90, în numai un an și jumătate) căruia va pune capăt interpelarea (arestarea) lui Mesrine, care revenit și el din Canada în decembrie 1972, deja va și comite primul său bracaj la o uzină din Gisors (departamentul Eure, regiunea administrativă Normandia) de unde va sustrage 320.00 Ffr (cca 360.000 €PPA) din seif și alți 280.000 Ffr (cca 315.000€PPA) de la caserie Pe 6 iunie 1973, Michel Ardouin devine complice la evadarea spectaculoasă a lui Mesrine de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Compiègne (departamentul Oise, Regiunea administrativă Hauts de France) ascunzând o armă într-una din toaletele, care îi va permite acestuia părăsirea clădirii nevătămat și dispariția sa, cel puțin, pentru un timp de pe radarele polițiștilor de la BAC (Brigada Anticrimĺinalitate). Dar va intra în vizorul polițiștilor de la BRI (Brigada de Căutare și Intervenție – Brigada AntiGang). El a fost arestat pe 8 martie 1973 la Boulogne-Billancourt (Métropole du Grand Paris–subprefectura departamentului Hauts de Seine) înainte de a urca în apartamentul său, de pe bulevardul Pierre-Grenier, la Paris, după ce pe 5 martie, într-o altercație cu o casieră la un café-bar, va îndrepta arma către acesta, iar un polițist aflat la fața locului, care va interveni, va fi grav rănit. Judecat în regim de urgență (en comparution immédiate) de către Curtea cu Jurați a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță Paris) el va fi condamnat la 20 de ani recluziune criminală, dar pe 6 iunie va fi „extras” din celula  sa de la celebra închisoare franceză de pe strada „La Santé” pentru a fi audiat într-un dosar corecțional „mărunt” legat de „cecuri neacoperite” la TGI Compiègne, unde Michel Ardouin și unul dintre alți asociați ai săi, Allain Caillol (n.1942, comerciant, cercetat penal pentru trafic de stupefiante, implicat și în răpirea și sechestrarea în 1978 a baronului Eduard–Jean Empain, fost director general al grupului Empain-Schneider între 1971–1981) împreună, vor pune la cale evadarea lui. Pistolul ascuns în toaletă va permite acestuia să-l ia ostatec pe președintele tribunalului și să părăsească instituția. Mesrine (de la asasinarea căruia de către polițiștii de la BRI–Brigada de Căutare și Intervenție sub comanda comisarului șef Pierre Broussard se împlinesc 45 de ani) era un răufăctor „profesionist” (în al cărui ADN era gravată criminalitatea) agasant (plictisitor, dificil) și lipsit de umor foarte răzbunător, care nu ierta, practic, pe nimeni, niciodată. În special, pe cei care l-au umilit sau complexat. Și nici măcar locurile (localurile) care i-au lăsat o tristă amintire. Cum s-a întâmplat cu jafurile sale de la băncile Société générale și Crédit Lyonnais care i-au refuzat împrumuturi în tinerețe sau de la Casinoul din Deauville, unde în 1978 și-a pierdut banii în jocurile de noroc. Nu se pricepea la nimic în „viața de toate zilele”, nu știa să prepare decât carnea de vită în sânge cu cartofi și habar nu avea de vinuri, prefera în schimb, băutura sprituasă Cointreau (creată la Angers în 1849 de către Édouard Cointreau). Adept al jocurilor de șah, conform lui Ardouin, acesta prefra să piardă, pentru că în caz contrar, Mesrine era „ofticos și răutăcios” și predispus la scandaluri (certuri) sau din contră, „se supăra” și înceta să mai comunice. „Avea asupra lui, întotdeauna, o bancnotă de 500Ffr (cca 500€PPA) înghesuită într-unul dintre ciorapi pentru taxi, în cazul în care își pierdea banii la jocuri” și nu înceta să repete atunci când era cazul „eu sunt cel mai inteligent dar și cel mai rău” ! Conform celor discutate cu Michel Ardouin, acesta spunea că în viața lui de gangster (răufăcător–criminal) ar fi „tocat” (celtuit) cca 25-30 Mil€ și ar fi fost un norocos că a avut această șansă, pentru că din generația sa, cu „rezultate” comparabile (adică, oarecum, leaderi și brand-uri legendare ale crimei organizate !) cca 30% au fost uciși (fie de către „tovarășii de breaslă”, fie de către polițiști) sau s-au sinucis, iar cca 20% au sfârșit în sărăcie. Restul de 50%, cu „reușite profesionale” mult sub nivelul lui, s-au descurcat, relativ, „onorabil” și trăiesc încă „convenabil”. Față de cei uciși, „eu am fost mai norocos (privilegiat), pentru că eu am fost doar rănit și torturat, dar am supraviețuit”, chiar dacă am efectuat (numai !) 16 ani de recluziune criminală în 4 „reprize” (cu 7 ani de cavală/fugă între ele), în loc de 40 pe care ar trebuit să efectuez pentru toate rele pe care le-am făcut”. Cu puțin timp înainte de decesul său (numai la vârsta de 70 de ani), cu un deceniu în urmă, Michel Ardouin (care consuma o sticlă și jumătate de whisky și fuma două pachete de țigări, zilnic) se considera „uzat” atât moral cât și fizic. Mi s-a părut chiar resemnat, deși nu-și regreta trecutul. Ar fi renunțat la prieteni, la întâlniri cu aceștia în localuri (baruri, cazinouri), nu mai achef de nimeni și de nimic. Era pregătit să se ducă „la cele veșnice”. Dar, pe de altă parte, spunea că se va retrage pe Coasta de Azur, pentru a trăi în pace și liniște cât mai are de trăit. Cum accentua, avea resursele financiare pentru acest proiect fără să ceară ajutorul cuiva. „Inginerule, te aștept în vizită la mine, poți să stai cât vrei. Am încă multe să-ți povestesc, ceea ce nu am dezvăluit nimănui. Văd că ești pasionat de ceea ce faci. Așa am fost și eu, de tot ceea am făcut. Și nu regret nimic”. Voiam să-l revăd în cursul anului 2014. Dar n-a fost să fie. Din câte am înțeles de la el, „colaborarea” lui cu Mesrine nu i-ar fi făcut nicio plăcere (deosebită), dar ar fi fost încântat să fi putut lucra cu „puștiul” Rédoine Faid (n.1972, francez de origine algeriană, „Scriitorul”, specializat în atacuri de furgoane blindate și jafuri armate, condamnat la 24 de ani de recluziune criminală pentru evadări și la 53 de ani recluziune criminală pentru jafuri armate – contopite în mare măsură, autor al lucrărilor, „Braqueur: Des cités au grand banditisme”, Paris, La manufacture de livres, 2010, 246 p., ISBN 978-2-35887-015-3, în colaborare cu Jérôme Pierrat, „Spirale”, Jean-Claude Lattès, 2023, 516 p., ISBN 978-2-7096-7119-4) unul dintre marile brand-uri ale noii generații de criminali francezi, alături de Antonio Ferrara (n.1973, „El Nino”, „Rege al evadărilor”, de origine italiană, specializat în atacuri armate cu exploxâzivi și evadări spectaculoase, condamnat la 17 ani de recluziune criminală pentru evadările sale și la 20 de ani de recluziune criminală pentru atacuri armate, achitat într-o serie de procese criminale). Eliberat definitiv pe 8 iulie 2022 (cu pedeapsa efecetuată integral), El Nino (periculos pentru Administrația penitenciară, corect și glumeț pentru poliție și seducător pentru toată lumea) va fi interpelat din nou, recent, pe 16 mai 2024 la Villeneuve-Saint-Georges (departamentul Val-de-Marne, Métropole du Grand Paris), cu ocazia unui control de rutină în jurul orei 10h00 (conducând un vehicul închiriat nerestituit firmei de locație), pentru deținere și comercializare de obiecte (de valoare) rezultate din furt (jafuri) și reținut în „Garde à vue” (arest la sediul poliției judiciare) conform Parchetului din Créteil (prefectura departamentului). În ceea ce îl privește pe profesorul anarho-comunist pecialist în filosofia marxistă Charlie Bauer (fiu de proletari evrei staliniști, foști membri ai Rezistenței franceze în al Doilea Răboi Mondial, care a efectuat un sfert de secol de recluziune criminală, dintre care aproape un deceniu în QHS – Cartier de Înaltă Securitate și care își întâlnește soția Renée–profesoară de filosofie la liceul Durzy, în închisoare unde preda la QHS de la Lisieux, cu care vor avea un copil Sarah Illioucha Bauer) în 1990 (după 2 ani de eliberarea lui din detenție) își publică autobiografia „Fractures d'une vie”, (în Editura Seuil, 1990, ISBN 2-7489-0025-1, OCLC 469532787) vândută până astăzi în peste un sfert de million de exemplare. Apoi, o a altă carte „Le Redresseur de clous : une violence révolutionnaire” (în Editura Le Cherche midi, 2010, 334 p., ISBN 978-2-7491-1706-5, OCLC 671465606). Între timp, în 2008, el devine consilier technic la filmul „L'Ennemi public no1” despre Jacques Mesrine, rolul lui fiind interpretat de actorul și cântărețul Gérard Lanvin. https://youtu.be/LUPtObams7o. Apoi, el va fi distribuit și în filmul Lumière noire (de Med Hondo în 1996) și într-o adaptare teatrală Kolyma (de Varlam Chalamov). În sfârșit, Bauer, ultimul revoluționar (de extremă stângă) cu o personalitate ieșită din comun, care prefera rolul de gangster în locul celui de Robin Hood, cel care spunea despre el că „Sunt un tată și soț oribil. Eu nu am decât o singură soție, Revoluția, dar ce bine facem sex împreună” aflat în plină formă de viață și creație, moare de o criză cardiacă pe 7 august 2011 la Montargis (departamentul Loiret), la domiciliul său. Avea 68 de ani. Ulterior, el va face și subiectul unei piese de teatru „Charlie Bauer est amoureux” (Charlie Bauer este îndrăgostit) care va triumfa la Teatrul Toursky din Marsilia adaptată după cartea lui Alain Guyard în scenariul lui Dominique Fataccioli (cu Hervé Fassy & Laurence Preve Musique), jucată și la Teatrul „Café de la Gare” de Paris. În cea de-a doua sa carte „Le redresseur de clous”, el susținea că, „Cu cca 80% de recidiviști, închisorile nu-și asigură rolul lor de regulator social (…). Închisoarea nu este numai un loc privat de libertate dar mai ales eradicatoarea individului”. Cursurile lui libere despre teoria marxistă și mediul carceral erau fascinante și m-au influențat profund (în sensul pozitiv al termenului), în tot cea ce am scris în cele peste 1.000 de lucrări și cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial” referitor la mediul carceral francez (totalizând peste 60.000 de pagini în format ceva mai mic de A4). Charlie Bauer spunea că dacă eram „ceva mai în vârstă” (măcar cu 10 ani) aș fi putut participa „viu” și „în direct” la marea criminalitate a „anilor de pumb” care au marcat, poate cel mai mult, istoria crimei organizate în Franța (bracaje/jafuri armate de bănci și furgoane blindate, evadări spectaculoase, răpiri și sechetrări de personalități, asasinate politico–judiciare, terorismul extremist/de stânga și de dreapta, și cel independentist, traficul internațional de stupefiante implementat de organizația French Connexion/Corsica Connexion etc.) și as fi avut ocazia să cunosc mulți gangsteri dintre cei 30% uciși din generația lor, cum spunea Michel Ardouin. Atunci însă când el făcea această afirmație, uita să menționeze și o categorie deloc neglijabilă din cei 50% de gangsteri (criminali) ai generației sale care ar fi reușit să ducă un „trai convenabil” fără să fie uciși și fără să ajungă să trăiască din RMI (Ajutorul social), care a „pierdut bătălia cu viața” înainte „de termen”, o categorie din care atât el cât și Bauer au făcut parte cu mulți alții. Dacă brand-urile celebre care apar în această lucrare, Pierre Goldman (1944–1979, o altă minte strălucită de revoluționar de stânga și apropiat lui Charlie Bauer, pe care acesta îl cunoaște la închisoarea de „La Santé”), Jacques Mesrine (1939–1979, un altfel de „revoluționar” de tip Robin Hood), Jean–Charles Willoquet (1944–1990, „frizerul chipeș”), Francis Le Belge (Francis Vanverberghe, 1946–2000, figură emblematică a crimei organizate din Marsilia și a organizației French Connexion) etc. sunt uciși și se regăsesc în procentul de 30% al lui Michel Ardouin (1943–2014) atât el cât și Charlie Bauer (1943–2011) nu vor fi uciși, dar vor pierde „lupta cu viața” înainte de termen (la 70, respectiv, la 68 de ani), chiar dacă motivele sunt diferite. În aceste categorii se plasează (chiar dacă făceau parte dintr-o generație anterioară) și Tany Zampa (1933–1984, marele naș al Coastei de Azur, sinucis în închisoare) și Albert Spaggiari (1932–1989, considerat mult timp creierul jafului secolului de la Nisa în 1976, niciodată arestat, care moare în cavală/fugă de cancer la gât). Din contră, alții, leaderi ai organizației French Connexion, ca Jacques Cassandri (1944–2022, „Craniul ras”, figură emblematică a organizației French Connexion care și-a revendicat rolul de creier în jaful secolului de la Nisa în locul lui Spaggiari) decedat în urma contaminării cu Covid-19 sau Jean Guy (n.1938, „Baron” al traficului de droguri din Marsilia) au fost mai norocoși, primul a trăit 78 de ani, iar cel de-al 2-lea trăiește încă și are 85 de ani. Este adevărat însă, că cei 2 n-ar fi fost de gangsteri de „talia” lui Michel Ardouin. Tot în această categorie îl putem include și pe François Besse (n.1944, „Anghilă/țipar” sau „regale evadărilor”, fost asociat al lui Mesrine, și el, în acțiunile sale criminale) sau pe Alain Caillol (n.1942, fost asociat al lui Ardouin) care au și ei astăzi, 80, respectiv, 82 de ani. Ca urmare, în principiu, „generația Ardouin–Bauer” de gangsteri legendari ar putea fi, încă, în viață, cel puțin teoretic, dar nu este cazul majorității. Din contră, majoritatea dintre aceștia au scris istorie, nu numai prin activitățile lor criminale dar și prin cărțile lor (auto)biografice (de ordinul sutelor) în care abordează contextul social – economic și istoric al momentului (cu precădere al anilor de plumb), nu neapăratdin punct de vedere științific dar din punctul lor de vedere, de infractori și nu în rare cazuri cele două puncte de vedere au puncte comune și converg către acelaș rezultat. În ceea ce privește „observația” lui Bauer conform căreia dacă eram mai în vârstă cu 10 ani aș fi putut asista în „direct” la marile evenimente criminale ale anilor de plumb francezi, trebuie să fac referire la o mențiune a marelui fizician teoretician austriac Victor Frederick Weisskopf (1908–2002, fost director al CERN de la Geneva între 1961– 1966) reluată ulterior și de către un alt mare fizician teoretician american Julius Robert Oppenheimer (1904–1967, părintele bombei atomice, fost director științific al Proietului Manhattan de la Los Alamos), „complexati”, orecum, de numărul mare al laureaților premiului Nobel pe îi aveau în subordine: „În acele vremuri (Cei 30 de ani care au zguduit fizica–celebra carte a marelui fizician teoretician american de origine rusă George Gamow/1904–1968) câțiva ani contau (foarte) mult pentru a putea participa (efectiv) la marile realizări în fizică. Dacă m-aș fi născut cu 10 ani mai devreme, aveam șanse mult mai mari ca să implicat direct în aceste evenimente. Astăzi însă, nu îmi pare rău deloc că sunt mai tânăr cu 10 ani”. Acest răspuns l-aș fi dat și eu lui Charlie Bauer, astăzi, dar din păcate este tardiv, pentru că așa cum am menționat, el a decedat de o criză cardiacă cu 13 ani în urmă.

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

https://youtu.be/8dPaPHxiGe4 În teoria grafurilor, printr-un graf complet se înțelege un graf neorientat simplu în care fiecare pereche de noduri distincte este conectată printr-o muchie unică. Un digraf complet este un graf...

Structurile (Forțele) speciale (de elită) ale Poliției și Jandarmeriei Naționale franceze sunt unități de intervenție (și de luptă armată), echipate cu armament sofisticat (de ultimă generație), special antrenate, care „înlocuiesc” structurile lor „clasice” în gestionarea situațiilor de criză, în special, în domeniul marii criminalități organizate (jafuri armate, kidnapping-luare si sechestrare de ostatici,  atacuri teroriste-atentate sau evenimente care pun în pericol, direct sau indirect, siguranța națională) dar care „colaborează” pentru soluționarea acestora cu toate forțele lor angajate în menținerea și restabilirea ordinii publice. În Franța, de-a lungul istoriei sale, acest tip de „forțe speciale” (sub o formă sau alta) au existat întotdeauna, dar stutul lor oficial este reglementat și definit doar în timpul celei de a V-a Republici Franceze, fondat (în 1958) de către  legendarul comandant istoric „eliberatorul Franței de sub dominația nazistă”, Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului său René Coty (1882–1962) președinte al Franței în timpul cele de a IV-Republici (între 1954–1959). Prima Republică Franceză este regimul politic care a guvernat Franţa între septembrie 1972 şi mai 1804. Este începutul unui nou tip de guvernare în Europa. Pe 21 septembrie 1792, deputaţii Convenţiei, reuniţi pentru prima oară, decid abolirea regalităţii în Franţa. Republica nu a fost (niciodată) oficial proclamată. Pe 25 septembrie 1792, Republica este declarată  „una şi indivizibilă". În timpul Republicii au existat trei forme de guvernări: 21 septembrie 1972–26 octombrie 1795, include şi Perioada Terorii (1793-1794). Între 26 octombrie 1795–9 noiembrie 1799 şi între 10 noiembrie 1799 – 18 mai 1804. A II-a Republică Franceză este regimul politic francez între 24 februarie 1848, data proclamării provizorii a Republicii de la Paris şi 2 decembrie 1851, după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. Acest regim a fost deosebit de original, pe de-o parte pentru că a fost scurt, iar pe de altă parte, pentru că a introdus votul (masculin) universal şi a abolit sclavagismul în coloniliile franceze. A III-a Rebublică Franceză, care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, succede celui de-al doilea Imperiu. Este vorba de democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940. Niciun regium nu a adurat aşa de mult după Revoluţia Franceză (5 mai 1789-9 noiembrie 1799). Cea se-a IV-a Rebublica Franceză începe din octombrie 1946 şi se termină în octombrie 1958. Și în sfârșit, a V-a Republică Franceză (în desfășurare și în prezent, fondată de către Charles de Gaulle) debutează pe 4 octombrie 1958 şi este un regim republican „girat” de către Constituţia Franceză din 1958. Este epoca marii construcţii Europene, care debutează cu intrarea în vigoare a  Tratatului de la Roma şi crerea Pieţii Comune (Comunităţii Economice Europene) de la 1 inanuarie 1958. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „„Cele șapte „păcate capitale” ale Turciei și imposibila ei aderare la o Europă „unită” aflată într-o profundă criză de identitate!”]. Iată cei 6 preşedinţi ai Republicii a V-a:  Charles de Gaulle (1959-1969); Georges Pompidou (1969-1974); VGE (Valéry Giscard d’Estaing, 1974-1981); François Mitterrand (1981-1995); Jacques Chirac (1995-2007); Nicolas Sarkozy (2007-2012); François Hollande (2012-2017) şi Emanuel Macron (2017-). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în istoria unui „five-year term”, a celei de a V-a Republici, plin de reforme, care a eșuat pe „the green mile” a istoriei Republicii”]. PN (Poliţia Naţională Franceză). Timp de 29 de ani, între 1966-1995 în cadrul PN existau 15 grade repartizate în corpuri active. Efectivul acestuia este de cca 150.000 de persoane, impartiti în două corpuri: a) activii, respectiv b) personal administrativ, tehnic şi ştiinţific. Corpul funcţionarilor activi al PN, însărcinat cu misiuni de securitate, de investigaţie şi de menţinere a ordinii publice este împărţit în patru subdiziuni: Corpul contractualilor (ADS–Adjunct de Securitate, care asistă şi ajută în misiunile lor Corpul de Încadrare şi Aplicaţie); Corpul de Încadrarea şi Aplicaţie („Gardienii păcii”–Funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii pe drumul public şi gradaţii); Corpul de Comandă (Ofiţerii de Poliţie); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisarii de Poliţie). Acest corp de activi al PN numără cca 130.000 de funcţionari de poliţie (cca 89% din afectivul total al PN). Gradele personalului activ al PN sunt următoarele: Corpul de Încadrare şi Aplicaţie (Elev-Gardian al Păcii, Gardian al Păcii Stagiar, Gardian al Păcii, Sub-Brigadier, Brigadier de Poliţie, Major); Corpul de Comandă (Elev-Locotenent de Poliţie, Locotenent de Poliţie stagiar, Locotenent de Poliţie, Căpitan de Poliţie, Comandat de Poliţie (Maior); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisar de Poliţie, Comisar de Divizie (Şef) de Poliţie); Corpul Înalţilor Funcţionari de Poliţie (Controlor General, Inspector General, Directorul Serviciilor Active); Personalul Tehnic şi Ştiinţific (Agent specialist al PTS-Poliţie Tehnică şi Ştiinţifică, Agent specialist Principal al PST, Tehnician al PST, Tehnician Principal al PST, Tehnician Şef al PST, Inginer al PST, Inginer Principal al PST, Inginer Şef al PST); Personalul Administrativ al Ministerului de Interne în PN (Adjunct Administrativ-AA Clasa 2-a, AA Clasa 1, AA Principal clasa a 2-a, AAP Clasa 1, Secretar Administrativ de Clasa Normală, Secretar Administrativ de Calasă Superioară, Secretar Administrativ de Clasă Excepţională, Ataşat de Administraţie, Ataşat Principal de Administraţie). În anii 80, anual cca 20 de poliţişti erau ucişi la datorie. Începând cu anii 90, numărul a scăzut în medie la jumătate. Rata (medie) de siuncidere la poliţişti este mai mare decât media naţională franceză. PN dispune de echipe de intervenţie de elită RAID (Recherche-Aide-Intervention et Dissuasion) şi GIPN (Groupe d’Intervention de la Police Nationale/Grupul de Intrevenţie a Poliţiei Naţionale), care gestionează situaţiile de criză (kidnapping, atacuri teroriste, etc.), în special de mare risc, în zonele şi regiunile urbane. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Criza de identitate a Poliției Române. Reforma acesteia după modelul european (franco – belgian)”]. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea unor ostatici (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes–Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor). Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID  „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi  în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay și Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [„A se vedea pentru detalii articolul autorului „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați „deghizații” lui François Mitterrand în amenințarea cu moartea și uciderea jurnalistului și criticului literar Jean-Edern Hallier? În căutarea adevărului istoric!”]. DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012–2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris–Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. BRI (Brigăzile de Căutare și Intervenție) sunt unități de anchetă și de intervenție (de eliata) ale DCPJ (Poliția Judiciară), apartinând PN (Poliția Noțională) create în 1964, aflate din 2013  sub direcția lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afară de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Poliție Paris, cea mai veche unitate de intervenție) care depinde direct de DRPJ (Direcția Regională a Poliției Juficiare), restul unităților BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne și dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispoziția  DRPJ (Diretia regională a Poliției Judiciare) sau DIPJ (Direcția Interregională a Poliției Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) ele colaborează atât cu GIR (Grupurile de Intervenție Regionale) cât și serviciile de securitate publică sau cu cele ale polițiilor străine. BAC (Brigada Anticriminalitate, în numar de cca 300 pe teritoriul national) este  un serviciu al PN  (Politiei Nationale) creata în 1994, apartinând DCSP (Directie Centrale a Securitatii Publice, înfiintata pe 1 februaroe 1968, având un efectiv de cca 66.500 de functionari si director central pe Pascal Lalle/n.1956, în functie din 19 iulie 2012, fost director departamental al securitatii publice la Marsilie/2008–2012). Implantata în 1.713 localitati ale celor 92 departamente metropolitane (cca 5% din teritoriul national, dar cca 51% din populatia Frantei), în 4 departamente-regiuni Outre-Mer (Guadelupa, Martinica, Guyana Franceza si La Réunion), în 2 colectivitati teritoriale Outre-Mer (Noua Caledonia si Polinezia Franceza) si în colectivitatea departamentala Mayotte, începând din 14 septembrie 2009 (conform decretului n°2009-898 din 24 iulie 2009), DCSP, nu mai este prezenta în Métropole du Grand Paris (Paris, Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne), unde securitate publica se afla sub comanda PP (Prefecturii de Politie) Paris. DCRI/DGSI (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură, în principiu, 3 tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); c) misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare); şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). GIGN (Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale) este o unitate de luptă (intervenţie) de elită a Gandarmeriei Nationale, echivalentul RAID al Poliţiei Naţionale specializată în gestionarea crizelor care intervin în materie de antiterorism, kidnapping (răprire şi sechestrare de persoane/luare de ostatici), arestări cu un risc (foarte) ridicat în cadrul luptei contra crimei organizate („grand banditisme”), în materie de securitate – protecţie (oficialităţi/diplomaţi francezi) în străinătate: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Algeria, Coasta de Fildeş, Haiti, Afganistan, Irak, Libia, Mali sau ale unor obiective  ameninţate), respectiv, în cazul revoltelor sau rebeliunii în mediul carceral (inclusiv în centrele de retenţie), cu precădere, în regiunile (ariile) metropolitane (mediul periurban/gări, aeroporturi, porturi, penitenciare, etc.) dar şi în cel rural (localităţi izolate/în cazuri rare, având în vedere faptul că peste 95% din teritoriul francez este urbanizat). Creat (oficial) pe 1 martie 1974 (cu un efectiv de 387 de funcţionari – jandarmi, cu deviza „S’angager pour la vie”/a se angaja pentru viaţă), condus din 30 martie 2017 de către Col. Laurent-Gilles-Marie Phélip (n.1969, al 11-lea şef al GIGN) şi dependent (direct) de DGGJ (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale) aflată sub comanda Generalului de Armata Richard Lizurey (din 1 septembrie 2016), GIGN deşi este activ, în principiu, pe teritoriul naţional, acesta intervine, în egală măsură şi în străinătate în cadrul Forţelor Armate Franceze şi în special, în cadrul misiunilor COS (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, creat pe 24 iunie 1992) subordonat CMA (Şeful Statului Major al Armatei) şi autorităţii directe al Preşedintelui Republicii. Crearea acestuia este hotărâtă, după ce la Jocurile Olimpice de la München, 11 membri ai echipei israeline sunt luaţi ostatici (5-6 septembrie 1972/„Masacrul de la München: 11 sportivi israelieni şi un poliţist vest-german, ucişi) de către 8 terorişti (5 ucişi şi 3 capturaţi), care solicitau eliberarea şi transferul în Egipt a 236 de militanţi palestinieni deţinuţi în Israel, precum şi eliberarea a 2 prizonieri germani de extremă stânga încarceraţi în Germania Federală (RFG): Ulrike Marie Meinhof (1934-1976, membră RAF/Rote Armee Fraktion, jurnalist, sociolog şi scriitor, fata reputatului istoric Werner Meinhof/1901-1940, fost profesor la Friedrich-Schiller-Universität Jena, arestată pe 25 iunie 1972 şi condamnată la 8 ani de închisoare pe 29 septembrie 1974, pentru comiterea a mai multor atentate teroriste în periada 1960-1970), respectiv, Bernd Andreas Baader (1943-1977, şeful organizaţiei RAF, implicat în 5 atentate cu bombă în cursul anului 1972, arestat în acelaşi an), care împreună cu companionul sau Gudrun Ensslin (1940-1977, cofondator şi ea al RAF) şi un alt membru al RAF, Jan–Carl Raspe (1944-1977), toţi au făcut obiectul unei sinucideri colective (în închisoare) pe 18 octombrie 1977. Evenimentul succede „Războiului de 6 zile” (5-10 iunie 1967/Israel, Egipt, Sinai) şi Rezoluţiei n°242 din 22 noiembrie 1967 al ONU, conform căreia Israel urma să restituie ţărilor arabe teritoriile cucerite, care la rândul lor erau obligate să recunoască, oficial, Statul Israel. De atunci, practic, palestinienii sunt plasaţi sub ocupaţie israeliană. Ca urmare a evenimentului dramatic de la München, Christian Prouteau (n.1944, ofiţer de Jandarmerie şi prefect) crează pe 1 decembrie 1973, o unitate de intervenţie de elită ECRI (Echipa de Comando Regional de Intervenţie) în cadrul EGM (Escadrila Jandarmeriei Mobile) la Maisons-Alfort (regiunea urbană pariziană), care fuzionează pe 26 aprilie 1974 cu GIGN (creat pe 1 martie 1974) sub comanda acestuia. GIGN va avea 2 subdiviziuni (cu cartierul său general, din 1983, la Satory/Versailles, regiunea urbană pariziană) şi centrul de instrucţie la Frileuse (Beynes): una la Maisons-Alfort, prin asimilarea ECRI (operativă pe teritoriul naţional corespunzând regiunilor militare: 1, 2, 3, respectiv, 6) şi una constituită în cadrul EGM (operativă în regiunile militare 4, 5, 7). Pentru integrarea acestui corp de armată de elită a GN candidatul trebuie fie jandarm şi să aibă mai puţin de 32 de ani. Începând cu 1 septembrie 2007 (la sugestia Preşedintelui Nicolas Sarkozy/2007-2012) are loc o profundă reorganizare al GIGN în 3 forţe operaţionale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitate al Jandarmeriei Naţionale/creat pe 1 ianuarie 1984, împreună cu EPIGN/Escadrila de Paraşutişti a Jandarmeriei Naţionale/creat în 1971, aflat în subordina GSIGN): Forţa de Intervenţie (vechiul GIGN); Forţa de Observaţie–Căutare, vechiul grup de obserervatie–căutare al EPIGN şi Forţele de Securitate–Protecţie  (membrii secţiei de securitate şi protecţie a EPIGN şi al GSPR (Grupul de Securitate al Preşedenţiei Republicii), o unitate a Poliţiei Naţionale şi a Jandarmeriei Naţionale, aparţinând din punct de vedere administrativ Serviciului de Protecţie (creat pentru prima oară pe 1 martie 1935, reorganizat pe 19 octombrie 1994 sub preşedinţia lui François Mitterrand/1981-1995 şi „reformat” pe 2 octombrie 2013 sub preşedinţia lui François Hollande/2012-2017). GIGN dispune astăzi de un efectiv de 387 de militari (407 în august 2009, înainte ca GN să fie transfertat, din iniţiativa Preşedintelui Nicolas Sarkozy pe 1 septembrie 2009, din subordina Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne) şi de un buget de cca 2 M€ de euro, din care 0,5M€ „cheltuieli de deplasare”, fiind condus de către Colonelul Laurent Phélip (din 30 martie 2017). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de Stat francez!”]. SDPJ (Subdirectia Poliţiei Judiciare), este în sânul GN  (Jandarmeria Naţională Franceză) o componentă majoră a DEO (Direcţia Operaţiunilor şi a Muncii) aparţinând DGGN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale, avându-l ca director general începând din 1 septembrie 2016 pe Generalul de Armată Richard Lizurey/n.1958 care succede Generalului de Armată Denis Favier/n.1959, fost şef al GIGN). SDPJ este compus din 3 birourui: BPJ (Biroul de Poliţie Judiciară), BAC (Biroul Afacerilor Criminale) şi BLAT (Biroul de Lupta Antiteroristă); 4 oficii: OCLDI (Oficiul Central de Luptă contra Delincvenţei Itinerante); OCLTI (Oficiul Central de Luptă contra Muncii Ilegale); OCLAESP (Oficiul Central de Luptă contra prejudiciului adus Mediului Înconjurător şi Sănătăţii Publice); OCLCH (Oficiul Central de Luptă contra Crimelor împotriva Umanităţii, Genocidului şi Crimelor de Război). În sfârşit, SDPJ dispune şi de 2 institute speciale: un IRCGN (Institut de Cercetări Criminale a Jandarmeriei Naţionale), respectiv, un SCRC (Serviciu Central de Informaţii),  amândouă fiind implantate la Pontoise (regiunea urbană pariziană) la sediul general PJGN (Polul Judiciar al Jandarmeriei Naţionale). Aceasta întreţine relaţii strânse cu DCPJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare) din cadrul PN (Poliţia Naţională), ca de altfel şi cu SDAO (Subdirectia Anticipării Operaţionale), respectiv, cu BLAT.

Este celebră intervenția spectaculoasă a unei unități GIGN (Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale franceze) în ajunul crăciunului 1994 (pe 24 decembrie) pe Aeroportul Internațional Marignane (Marsilia) când un Comando GIA (Grupul Islamist Armat Algerian) format din 4 teroriști „blindați" cu dinamită și „înarmați până în dinți" au deturnat Cursa AF8969 (Air France), un zbor regulat pe ruta Alger-Paris. Ei revendicau eliberarea unor șefi ai diverselor rețele teroriste, încarcerați în centrele franceze de detenție și aveau că obiectiv prăbușirea avionului deturnat pe Turnul Eiffel, aflat într-unul dintre centrele Parisului cele mai frecventate de către turiști, „Champs de Mars". În urma unei intervenții incredibile, demnă de filmele de ficțiune, pe 26 decembrie, în a doua zi de crăciun, o echipa de GIGN condusa de Adjutantul Sef, P. Thierry (singurul rănit cu 3 focuri de arma!), după 54 de ore de negociere eșuată cu teroriștii, a „asediat" avionul deturnat și sechestrat! Niciun pasager, niciun membru al echipajului nu a fost rănit! Bilanțul intervenției: toți teroriștii executați „no mercy”!Nu mai puțin lipsit de interes este și rolul acestei unități de elită în intervenția (clasata secret de stat) pentru eliberarea ostaticilor de pe vasul de croaziera (de lux) „Ponant" pe 11 aprilie 2008, care naviga în apele somaliene (somaleze). Este vorba de cei 30 de membrii ai echipajului, dintre care 22 francezi, 6 filipinezi, un ucrainean și un camerunez, luați ostatici pe vasul „Ponant", vineri, pe 4 aprilie, la orele 11h15, după ce iahtul este sechestrat, undeva, în apropiere de Cap Gardafui! O răscumpărare în valoare de 2.150.000 $US, provenind din „bani nepublici" a fost „oferita" piraților, iar 6 dintre ei au fost arestați de către forțele speciale ale Ministerului Apărării Naționale franceze.Dar pentru eliberarea ostaticilor, Guvernul francez a pus la punct un plan de acțiune spectaculos, de o mare anvergură și complexitate, o intervenție cu totul excepțională (cu mijloace umane și materiale fără precedent!), clasat „top secret”. Comandourile franceze au acționat în colaborare cu toate forțele militare din zonă, atât cele Maritime cât și cele Terestre și ale Aerului. Seful misiunii este numit Contra-Amiralul Marin Gillier de la baza navala din Lorient (An Oriant) în Bretania (vestul Frântei, Morbihan), port la Oceanul Atlantic. Sef al Comandourilor Marine, reputat pentru serviciile sale, în special în Rwanda și Afganistan, cunoscut și că „mana de fier într-o mănușa de otel", la mai puțin de trei ore de la declanșarea planului„Pirate-Mer", Marin Gillier se afla în biroul lui Nicolas Sarkozy. Subordonat numai Președintelui și Sefului de Stat Major al Armatei, Generalul Jean-Louis Georgelin și Marin Gillier se organizează imediat. Mai întăi, numește operațiunea „Thalatine" („treizeci" în somaliana, reprezentând numărul ostaticilor) și la baza unui avion militar pleacă la Djibouti (la cea mai mare baza militara franceza externa), așteptat deja de către comandourile speciale marine Penfentenyo din Lorient (după numele Căpitanului de Vas Penfentenyo de Kervéréguin, rănit mortal pe 12 februarie 1946 la Donaï în Indochina), aflate în zona pentru antrenament. Specializate în recunoașterea locurilor și instalațiilor maritime, în informațiile tactice în vederea pregătirii operațiunilor militare (culegere de informații, infiltrări și exfiltrari de personal, parașutism de la mare altitudine, etc.), Comandourile Penfentenyo au efectuat în ultmiul timp numeroase operațiuni militatre în Bosnia (1992), o misiune „Godoria” (1991), o misiune „Malebo” (Ex-Zair, 1996), o misiune „Neptun" în Marea Nordului și mai multe în TAFF (Teritoriile Australe și Antarctice Franceze), dintre care una cu Comandoul de la Monfort specializat în distrugere de la distanta (1997), care s-a remarcat printre altele în Yémen (1994) și în cadrul operațiunilor militare „Pélican”, respectiv, „Espadon” și alta la bordul Fregatului de patrula și control „Nîvose” (ianuarie/februarie 2003). Alaturi de Penfentenyo, Gillier mobilieaza și Comandoul „Hubert” (după numele Locotenentului Augustin Hubert ucis pe 6 iunie 1944 în timpul debarcării aliaților în Normandia) având baza în Portul Canier (Saint–Mandrier, Var, Sudul Frântei), specializat în acțiuni submarine speciale de mare complexitate (lupta subacavatica) care s-a remarcat în ultimii ani în protecția instalațiilor de tragere, precum și a Centrului Subacvatic de Cercetări Nucleare franceze din Mururoa (Oceanul Pacific, Polinezia Franceza), în operațiunile, „Nautile” (legat de evenimentele vasului „Greenpeace” în apele teritoriale franceze), „Pélican” (evacuarea europenilor din Congo-Brazzaville), „Alba” (recuperarea europenilor din Albania, 1997), „SFOR” (în Bosnia, 1997), iar mai recent la „Baliste” (Liban, 2006) și începând din luna iulie la evacuarea în Beirut ai francezilor izolați în Habbouch, o mica localitate șiită din Libanul de sud. Francezii au lucrat simultan pe doua planuri. Pe de o parte, pe plan diplomatic, „echipa” lui Sarko (Nicolas Sarkozy) de la Paris obține acordul verbal al Președintelui Somalian, Abdullahi Yusuf Ahmed (care exclamase la telefon: „Ok!, Scăpați-mă de tipii ăștia”!) pentru patrudarea arsenalului militar francez în apele teritoriale somaliene având că misiune eliberarea ostaticilor de pe „Ponant” și arestarea teroriștilor, precum și extrădarea lor în condiții juridice similare celor în care au fost transferați și judecați în Franța, fostul nazist Claus Bărbie (în 1983) și teroristul Carlos (în 1994). Pe de alta parte, pe plan militar, Gillier de pe bordul Fregatului „Jean Bart” urma să treacă la atac! Însă, diplomația a făcut „ușurel” progrese! În principiu, negocierile „s-au simplificat” și în cele din urma, în ele nu mai erau implicați direct decât Comandourile de pe Fregatul „Jean Bart” pe care se afla Gillier și echipa de GIGN condus de către Denis Favier, pe de o parte, respectiv, pirații de pe„Ponant”, de cealaltă parte! În sfârșit, luni, pe 7 aprilie 2008, când deja „Ponant” era ancorat la cca 10 km vest de localitatea Garaad (în sudul regiunii autonome autoproclamate Puntland), la cca 850 de km de locul unde a fost sechestrat de către pirați, s-a ajuns la un acord! Pirații solicitau 2.150.000 de $US (exact!) pentru eliberarea ostaticilor! Banii au fost plătiți de către asigurătorul armatorului, societatea de asigurări AIG și aduși în trei saci conținând în total 21.500 de bilete de 100 de $US! Ei au ajuns pe „Jean Bart” pe cai „nedefinite”, ținute strict secret. Și modalitatea de „plata” s-a negociat imediat la fata locului: 3 somalieni contra 2 membrii GIGN și un membru al Comandoului „Hubert”! Totul s-a derulat cum a fost prevăzut. Mă rog, aproape! Vineri, pe 11 aprilie, a avut loc schimbul în plina mare. Răscumpărarea ostaticilor! De remarcat este faptul că operațiunea „Thalatine” s-a desfășurat în plina mare „deschisa”, pe când în 1994 teroriștii desi erau „blocați” pe Aeroportul Marignane de către GIGN, ei aveau că obiectiv decolarea avionului și prăbușirea lui la Paris pe Turnul Eiffel! Era evident că avionul nu putea decola de pe aeroport sub nicio forma. Însă, în ciuda faptului că în 1994 în avionul A321 al Cursei Alger-Paris AF8969 erau reținuți 227 de pasageri de către patru teroriști, arsenalul militar desfășurat de către Elysée era nesemnificativ fata de cel utilizat în operațiunea „Thalatine”, în care treizeci de ostatici erau sechestrați de o banda bine organizata de „profesioniști” compusa din „Dirty Dozen” și nu din pescari, răufăcători de „duminică”, „amatori” cum se credea la început! Cu vârstele cuprinse între 25-50 de ani, pirații prezenți la bordul mașinii de teren (4x4), presupușii răpitori ai pasagerilor de pe Vasul (Iahtul) de croasiera „Ponant", după ce au fost transferați în Franța (via Aeroportul Paris-Le Bourget), au fost încarcerați în în detenție provizorie în închisorile pariziene (Villepeinte, Fleury-Merogis, și celebra închisoare de pe strada „La Santé”, loc de „pelerinaj" pentru, brand-urile legendare ale marilor evadări și a marii criminalități franceze: Albert Spaggiari, Jacques Mesrine, Francois Besse, Antonio Ferrara, etc.). La procesul acestora (debutat pe 22 mai, 2012, adică, după 4 ani de la ecveniment, timp în care cei 6 inculpați au fost încarcerați preventiv!) și care l-am urmărit „de aproape", Parchetul (Ministerul Public), prin avocatul general Bruno Sturlese, solicita în rechizitoriul sau, din 11 iunie 2012, intre 10-12 ani de recluziune criminala contra celor 5 presupuși pirați somalezi (somalieni) și 15 ani, contra lui Ismael, cel care și-a recunoscut participarea la luarea de ostatici de pe iahtul Ponant, pe 4 aprilie 2008, din Golful Aden, în apele teritoriale somaliene (somaleze). Acesta afirma că suma de 181.000$US recuperați din mașină de teren, nu corespundea remunerării nici a unui membru al grupului, ci urma să fie virata în contul organizației criminale, din care răpitorii făceau parte. Ceea ce după părerea mea este o afirmație corecta! În sfârșit, după 12 ore de deliberare, Juriul Popular Paris, în verdictul sau pronunțat pe 14 iunie 2012, decide altfel: doi dintre inculpați sunt achitați, cei care nu „și-ar fi pus piciorul pe Ponant”: Abduraman și Daher. Șoferul vehicului, Youssouf (în vârstă de 25 de ani, asistat de către avocatul său Cédric Alépée) este condamnat la 4 ani de închisoare (cu executare), pentru „complicitate", pedeapsa deja efectuata în detenție provizorie, deci este eliberat. Ceilalți 2 inculpați, care au recunoscut că ar fi alimentat vasul piraților, „comercianții ambulanți": Mohamed și Abdulkader, au fost condamnați, fiecare, 7 ani de închisoare (majoritatea efectuata deja în detenție provizorie între 2008-2012), deci, practic, erau „condiționabili”. Adică, puteau fi eliberat condiționat sub control judiciar (cu expluzare de pe teritoriul național), pentru că, conform legislației în vigoare, erau „primari” (la prima lor condamnare) și ai efectuat deja jumătate din pedeapsă. Ultimul dintre ei, Ismael (asistat de către avocatul sau Karine Puret), considerat că ar fi participat la actul de piraterie, a fost condamnat la 10 ani de detenție criminală, dar, practic, condiționabil și el dacă ținem cont de perioada încarcerării lui în detenție provizorie și de „grațiile” închisorii (3 luni în primul an și 2 luni în fiecare an care urmează - pentru „bună comportare”).Avocații celor doi achitați: Augustin d'Ollone, Gregory Saint Michel, Martin Pradel și Rachel Lindon au solicitat despăgubire „consistentă” clienților lor. Fiecare dintre ei a fost indemnizat cu suma de 90.000€ (în loc de suma de 450.000€ reclamată!), pentru „prejudiciul moral" suferit în cei patru ani de detenție provizorie (preventiva), însă avocații lor au făcut apel la aceasta decizie. În plus, au obținut deaemenea „despăgubiri materiale", reprezentând veniturile lor (pescari de profesie), pe perioada celor 4 ani de detenție: 3.000€ pentru Abdulqader Guled Said și 5.000€, pentru Abdurahman Ali Samatar, adică o pierdere totală pentru Statul Francez de 188.000€, la care trebuie să mai adaugăm și „cazarea" și „întreținerea", celor 2, timp de 4 ani (în detenție provizorie). Evident, în contextul unei grave erori judiciare regretabile (care nu sunt rare deloc pe teritoriul național). Dar somalezii (adică, avocații lor) nu se lasă, consideră că despăgubirile lor nu sunt suficiente și sesizează CEDO (Curtea Europeana a Drepturilor Omului), și vor avea câștig de cauză. Pe 4 decembrie 2014, Franța este condamnată de către CEDO (să despăgubească fiecare somalez implicat în pirateria de vasul Ponant cu sume cuprinse între 2.000–5.000€ pentru că, conform avocaților acestora, după extrădarea lor în Franța, aceștia, în loc să fie audiați de către un judecător de instrucție, ei au fost audiați de către polițiști, în timpul arestului lor preventiv. (CEDH, 4 décembre 2014, n° 17110/10 et n° 17301/10, aff. Ali Samatar et a. c. France; CEDH, 4 décembre 2014, n° 46695/10 et 54588/10, aff. Hassan et autres c. France; CEDH, 10 juillet 2008, Medvedyev et autres c/ France, S. Touzé, Chronique de jurisprudence internaționale, RGDIP, 2009, confirmé par CEDH, Grande Chambre, 29 mars 2010 (Medvedyev et autres c/ France, req. n° 3394/03, Ph. Weckel, Chronique de jurisprudence internaționale, RGDIP, 2010, n°3, pp. 651-660).

Thomas CSINTA, research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social Sciences and criminal investigative journalist Corespondent de presă - Poliția Capitalei (Franța) Dedic...

DCRI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii" (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, înlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). Iată şi cele 6 servicii ale DCRI (DGSI): În cadrul Ministerului Apărării (direct): DGSE (însărcinată cu spionajul şi contraspionajul în exteriorul teritoriului naţional), respectiv, DRSD (Direcţia Informaţiei şi a Securităţii Apărării, creată în 1981, sub incidenţa art. D.3126-5 până la D.3126-9 din Codul Apărării, însărcinată cu securitatea personalului, al materialului militar, ale informaţiilor şi ale instalaţiilor sensibile). În cadrul Satului Major al Armatei (al Ministerului Apărării): DRM (Direcţia de Informaţii Militare, creat prin Decretul no 92-523 din 16 junie 1992, însărcinată cu informaţii tactice şi strategice de securitate în cadrul Armatei). În cadrul Ministerului de Interne (direct): DGSI (însărcinată cu spionaj şi cu lupta antiteroristă). În cadrul Ministerului Economiei: DNRED [Direcţia Naţională a Informaţiei şi Anchetelor Duaniere (Vamale), creată în 1988, cu competenţă naţională, însărcinată cu anchete duaniere (vamale) şi mobilitatea mărfurilor dubioase pe teritoriul naţional], respectiv, TRACFIN (Tratamentul Informaţiei şi a Acţiunii Contra Finanţelor Clandestine (competenţă naţională, însărcinată cu informaţiile legate de circuitele financiare duaniere şi clandestine). Din contră, primul Decret (n°91-1052 din 14 octombrie 1991), nu viza decât persoanele majore (adică pe cei care au împlinit 18 ani), iar fişierele DCRG (RG) nu puteau conţine date despre originile rasiale ai celor în cauză, nici despre culoarea lor politică şi nici despre orientările lor sexuale. Desigur, existau însă şi excepţii de la „regulă”, numite ce către RG, „derogări”. Conform decretului din 1 iulie 2008 (al lui Sarko), care vizează reforma serviciilor franceze de informaţii, prin fuziunea „la rece” dintre RG şi DST în DCRI vor lua naştere (aproape simultan) şi 2 fişiere centrale de mare importantă (pentru naţiune), dar „foarte” antipopulare! Este vorba de EDVIGE & CRISTINA. .EDVIGE (Exploatarea Documentară şi Valorizarea Informaţiei Generale) care „lărgeşte fişierele RG în toate direcţiile şi sensurile” având că scop „reducerea” libertăţilor democratice în Franţa (în care vor fi înregistraţi cei consideraţi de către autorităţile poliţieneşti „antisociali” începând cu vârstă de 13 ani, cu toate datele lor personale specifice: stare civilă, studii, profesie, coordonate, informaţii despre situaţia fiscală şi patrimoniu, activitate politică şi sindicală, convingeri religioase, etc.,) pentru menţinerea unei majorităţi franceze „în lesă”, în special ai celor „indisciplinaţi (rebeli)”. CRISTINA (Centralizarea Informaţiilor Interne pentru Securitatea Teritoriului şi a Intereslor Naţionale), un fişier antiterorist, clasat (considerat) „secret de apărare” (deci, secret de stat). Astfel, DCRI poate fi „(ra)taşat” matematic vorbind unui „spaţiu infracţional bidimensional”, având ca baza cele două axe de coordonate ale sale, EDVIGE & CRISTINA, în care fiecare individ poate fi „reperat” şi „urmărit” riguros ca o particulă liberă pe traiectoria sa în mecanică analitică. Cele două fişiere au şi un punct comun de „intersecţie” (ca două axe de coordonate): amândouă sunt o consecinţă directă a reformei serviciilor secrete franceze RG (conform decretului din 1 iulie 2008), la propunerea lui Sarko. Însă, dacă EDVIGE este totuşi supus (cel puţin teoretic) controlului CNIL (Comisia Naţională de Informatică şi a Libertăţilor), CRISTINA, ca secret de „apărare”, este inaccesibil persoanelor fizice (sau morale/juridice) franceze. Menţionez aici faptul că CNIL este o autoritate administrativă independenă franceză (cel puţin teoretic) creat pe 6 ianuarie 1978 şi este însărcinată cu protecţia (protejarea) cetăţeanului (a identităţii sale, drepturilor sale fundamentale, a vieţii private, etc.) aflat sub incidenţa libertăţii informatice (conform Legii n°78-17 din 6 ianuarie 1978, modificată pe 6 august 2004), format dintr-un Colegiu (cu 17 membri-personalităţi social politice numiţi pentru o perioada de 5 ani, renuvlabilă o singură dată): 4 parlamentari (2 Senatori şi 2 Deputaţi); 2 membri CESE (Consiliul Economic, Social şi de Mediu, ansamblu constituţional francez compus din 47 de membri, creat în 1925); 6 reprezentanţi a Înaltei Jurisdicţii (2 Consilier de Stat, 2 Consilieri a Curţii de Casaţie, 2 Consilieri a Curţii de Conturi); 5 înalţi funcţionari (3 desemnaţi prin Decret- 1 Prezidenţial, 1 al Adunării Naţionale şi 1 al Senatului). Anul trecut, CNIL (reprezentând interesele Adunării Naţionale) dispunea de 192 de agenţi, de un buget de 17,5M€, cu cheltuieli ale personalului de cca 12,5M€. Pe 2 septembrie 2008, 94.690 de persoane marcante ale societăţii civile franceze (112.312 pe 9 septembrie) şi 712 de organizaţii neguvernamentale (ONG), asociaţii tip lege 1901 (LDH-Ligue du Droit de l’Homme/Liga Drepturilor Omului şi sindicate, printre care cele mai reprezentative în Franţa: CGT-Confédération Général des Travailleurs şi CFDT-Confédération Française du Travail) au semnat un document contestatar al surorilor siameze: EDVIGE & CRISTINA. (Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT.; Les grandes Organisations syndicales françaises. La CFDT.)Avocatul Michel Pezet, fost comisar la CNIL, afirmă într-un document public în cadrul unei dezbateri, că ele (EDVIGE & CRISTINA) centralizează toate informaţiile „susceptibile să aducă prejudicii ordinii publice”. Însă, dreptul administrativ afirmă că „ordinea publică” înseamnă o bună „gestiune” a „securităţii cetăţeanului”, respectiv, a „liniştii publice”. Ceva destul de vag şi imprecis (inexact). Întocmai, ceea ce permite evidenţierea în aceste fişiere ale trăsăturilor noastre fizice (antroperimetrice, biometrice), psihice, intelectuale, al comportamentului nostru în societate, inclusiv afilierea noastră la sindicate, informaţiile fiscale, deplasările pe care le efectuăm în timp (în ţară şi străinătate) , informaţii despre familiile nooastre (rude), despre copii noştri, despre, prieteni şi apropiaţi, antecedentele noastre judiciare (penale), chiar şi cele mai nesemnificative, care nu sunt nici măcar marcate în cazierul nostru judiciar, etc. Cu alte cuvinte, EDVIGE şi CRISTINA sunt un fel de fişiere „biografice” care centralizează toate datele despre noi, despre viaţă noastră, despre originile noastre sociale, rasiale (etnice), opiniile noastre politice şi religioase, despre sexualitatea noastră, despre starea noastră de sănătate, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare ale drepturilor noastre civive, ale drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum ne-au afirmat în interviurile lor, Houssein Bourgi (Preşedintele Colectivului contra Omofobiei şi pentru Egalitatea Drepturilor Cetăţeneşti), respectiv, Alain Weber (purtător de cuvânt al Ligii Drepturilor Omului) sau Jérôme Martinez, de la CIMADE (Comité Intermouvements auprès des Evacués, creat încă din 1939), cu toate că Secretariatul General al CNIL (prezidat de către Alex Türk/n.1950, între 2004-2011, Senator al Departamentul Nord/din 1992, iar începând din 21 septembrie 2011 de către Isabelle Falque-Pierrotin/n.1960, Consilier de Stat) ne-a asigurat că datele despre starea de sănătate (în special HIV/SIDA, Hepatita B/C, etc.) ai celor înregistraţi, precum şi orientările lor sexuale, n-ar  marcate în fişierele EDVIGE decât în cazuri excepţionale. Cu atât mai puţin, ar figura şi menţiunea „SDF” în cazul celor fără un domiciliu fix. Aşa să fie oare ? Unii spun că da, alţii spun că nu!COMENTARIUL AUTORULUI