Etichetă: Generalul  Charles de Gaulle

3. Jaful secolului Nisa https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/pregatim-viitorul-promovand-excelenta-corespondenta-de-la-pompiliu-comsa-prof-univ-asoc-univ-apollonia-directorul-ziarelor-realitatea-timpul-parteneri-media-ai-jurn/ Rezumatul lucrării „Jaful Secolului de la Nisa (1976)” în format pdf Congresul Internațional al Universității Apollonia din Iași 29...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Nota Autorului.În peste 100 de pagini, lucrarea abordează originele Insulei Corsica si anexarea acesteia Franței, naționalismul corsican, problema independenței, atacurile teroriste ale organizției criminale FLNC - Canal Istoric și conexiunile acesteia cu Yvan Colonna (simbolul independenței), viața și activitatea politică a prefectului Claude Erignac, implicarea lui în „îmblânzirea mielor” din Corsica, în „anii de plumb”, etc. Este vorba de o lucrare fără precedent în literatura de specialitate, cel puțin românească, în contectul unei incursiuni în istoria Franței, în care încerc restabilirea adevărului istoric în celebrul dosar criminal Colonna - Erignac. Rezumat. Cu un deceniu în urmă, în zilele de 11, 15 și 19 martie („șirul lui Merah” un șir aritmetic definit de relația a(n+1)=a(n)+r (rația r, n≥0 și natural), (lumpen)teroristul franco-algerian Moham(m)ed Merah (în vârstă de 23 de ani) va asasina la Toulouse (și în regiuna sa urbană, la Montauban), fără milă și fără compasiune 7 persoane (3 militari de confesiune musulmană, 3 elevi evrei, împreună cu profesorul lor-tatăl a doi dintre elevii uciși) și va răni foarte grav un alt militar, care, practic, „trebuia să moară” (dar din fericire scapă cu viață–chiar dacă rămâne tetraplegic) ceea ce ar fi generat cel de-al doilea „șir Merah”, de forma a(n+1) = n(an), (n≥1 și natural). Aceste atacuri teroriste islamiste, lovesc, simultan atât în comunitatea evreiască cât și în cea musulmană. Este primul „set„ de atacuri teroriste islamiste în Franța, în acest secol (și mileniu) care va îndolia Franța și preceda un lung șir de atentate (lumpen)teroriste pe teritoriul său național, în care 280 de persoane își vor pierde viața (inclusiv, naționalistul Corsican Yvan Colonna, pe 21 martie 2022, la închisoarea de maximă siguranță din Arles). Dacă n-ar fi fost ucis (asasinat), „ciobanul din Cargèse” Yvan Colonna (1960–2022), „icoana” naționalismului corsican ar fi împlinit astăzi, pe 7 aprilie, 62 de ani. În 2013, urma să-l vizitez la închisoarea de maximă siguranță din Arles (cu un efectiv de 156 de persoane, pe o suprafață de 110 000 m2) dar din motive de siguranță (națională), administrația penitenciară l-a transferat în centrul penitenciar (modern) Réau (în sudul regiunii urbane pariziene, cu o capacitate de 798 de locuri, dat în folosință începând cu luna octombrie 2011) pentru câteva săptămâni, sub pretextul că ar fi existat suspiciuni (cu mai multe variante), conform cărora, acesta, împreună cu alți naționaliști corsicani, ar fi pus la cale evadarea lui cu ajutorul unui important arsenal explozibil „de distrugere în masă”). Personal, eu l-am considerat, întotdeauna, nu vinovatul, dar țapul ispășitor în dosarul asasinatului prefectutului de Corsica Claude Erignac, motiv pentru care de-a lungul anilor, în cadrul anchetei mele (private), am încercat (și reușit) să adun o serie de „elemente noi” în dosar (foarte probabil, cunoscute și lui !) care îi puneau, serios, la îndoiala vinovăția și pe care urma să le fac cunoscute avocaților săi încă din 2020. Din păcate, însă, pandemia covid-19 a defavorizat acest demers, iar acum este, deja, mult prea târziu pentru el, dar nu și pentru familia lui și mai ales pentru restabilirea adevărului istoric într-un dosar criminal, cu caracter terorist în care victima este un înalt funcționar al statului francez.Conform acestor „elemente noi” Colonna nu ar fi putut participa (fizic), nici la atacul contra Jandarmeriei din Pietroaella și nici la asasinatul prefectului de Corsica, Claude Erignac. Alți 4 complici ai săi (interpelați puțin timp după asasinat) ar fi declarat (în timpul audierilor - interogatoriilor lor) că ar fi fost el „trăgătorul” comandoului care l-a executat pe prefect, probabil pentru că el se afla în cavală (fugă) până la arestarea lui pe 4 iulie 2003, cănd aceștia s-au retractat.După părerea mea, el a fost „obligat” (mai mult sau mai puțin) să „acopere” o decizie și acțiune politică (a unor „miei de rang înalt”), motiv, pentru care ar fi acceptat, formal, implicarea lui în asasinat. I s-au făcut multe promisiuni și bani dar foarte probabil, că „mieii au tăcut” și nici n-ar făcut „mare lucru” pentru el, iar punererea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce urma, relativ, în scurt timp – având în vedere că, practic, i-a executat pe cei 18 ani de recluziune criminală–sancțiune penală minimă în cazul condamnării la închisoare pe viață fără perioadă de siguranță) i-ar fi pus, pe aceștia, pe gânduri, că „icoana” ar putea „vorbi” și evident, ceea ce „nu trebuie”. Ca urmare, tot conform unei decizii politice, „mieii” au hotărât lichidarea lui, imediat, când acest lucru va fi posibil.În acest context, camerunezul Franck Elong Abé (condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru asociere de răufăcători într-un dosar de „planificare” de acte de terorism) a fost un alt țap ispășitor ideal, numai că este puțin credibil faptul că un „terorist aspirant” cu un debut „modest” în cadrul organizației criminale Boko Haram (fondată în 2002, operativă în Nigeria, Niger, Camerun si Ciad) care intenționa să adere la Statul Islamic (ISIS, Daesh, fondat în 2006, operativ în Irak, Siria, Liban, Libia, Nigeria, Niger, Algeria, Maroc, Yemen, Arabia Saudită, Palestina-Fâșia Gaza) și în scurt timp, și el, coniționabil, să ucidă un alt „terorist”, Yvan Colonna fost membru al FLNC (Frontul de Eliberare Natională Corsican, creat în 1976) clasat de asemenea organizație criminală, care nu ar fi fost nici dușmani dar din contră, îi lega o cauza pierdută pentru care luptau. Primul pentru triumful și prosperitatea Statului Islamic, ca o „entitate națională independentă” iar celălalt pentru independența Insulei Corsica.Totuși, ca urmare a evenimentului dramatic, asasinarea lui Yvan Colonna, FLNC a amenințat autoritățile locale (și naționale) pe 16 martie (când încă victima era în viață, dar într-o comă profundă) că are de gând să reia lupta armată, după o scurtă pauză. Inculpat pentru participarea sa la atacul (armat) contra Jandarmeriei din Pietrosella (departamentul Corsica de Sud, regiunea administrativă Corsica–„ Ile de Beauté, colectivitate teritorială franceză unică) pe 6 septembrie 1997, precum și pentru participarea sa la asasinarea prefectului de Corsica, Claude Érignac (1937 - 1998) la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud și a regiunii administrative Corsica), cu armele furate de la 2 jandarmi dezarmați (Daniel Herniaux și Didier Paniez) pe 6 februarie 1998, „Ciobanul din Cargèse”, fiului fostului deputat socialist al departamentului Alpes-Maritimes, Jean-Hugues Colonna (n.1934, fost profesor de ducație fizăcă și sportivă), dispare fără urmă pe 23 mai 1999, dar după o lungă cavală (sustragere de la judecată, „fugă de jusiție”), el este interpelat, pe baza unui mandat de arestare (european) emis de către autoritățile judiciare franceze pe 24 mai 1998, pe 4 iulie 2003, de către o unitate de intervenție de elită RAID (Recherche– Assistance–Intervention–Dissuasion) a Poliției Naționale lângă Olmeto (Corsica de Sud, circumscripția Sartène), într-o ascunzătoare amenajată în machia (maquis, macchia–asociație vegetală formată din tufărișuri xerofile sempervirescente–veșnic dense, cu înălțimea de 8—10 m, dezvoltate în climatul uscat mediteranean, greu de străbătut care se întinde pe tot țărmul nordic al Mediteranei–pe dealuri de până la 400—600 m altitudine, formate din roci și soluri silicioase, pe litoralul occidental al Italiei, sudul Portugaliei, Grecia, în insulele Sardinia, Sicilia și Corsica în care ocupă aproape ¼ din suprafața insulei). Notă. A se vedea lucrarea„ Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită ale Poliției (PN) și Jandarmeriei Naționale (GN) franceze care intervin în combaterea marii criminalități (intervențiile lor spectaculoase, detaliate și controversate, în conflicte și jafuri armate, atacuri teroriste, kidnapping, etc.). Regimul armelor şi muniţiilor în Franța (clasificări, legislația în vigoare).”Încarcerat în detenție provizorie din 5 iulie 2003 la celebra închisoare pariziană La Santé (de pe str. Santé nr.42 în cartierul Montparnasse, sectorul/arondismentul 14) tranzitată de către majoritatea brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze printre care și François Besse (jafuri armate, evadări spectaculoase), Antonio Ferrara (jafuri armate, atacuri de furgoane blindate transportoare fonduri în cash, evadări), „inamicul public nr.1” Jacques Mesrine (jafuri armate, asasinate, răpiri, evadări), Toni Musulin (deturnare de furgon blindat transportor de fonduri în cash), Pascal Payet (jafuri armate de furgoane blindate, asasinat, evadare), Albert Spaggiari (autorul „jafului secolului” de la banca Societé Générale de la Nisa în 1976), Carlos (Ilich Ramírez Sánchez, terorism internațional), etc, el este condamnat, în prima instanță, de către Juriul Popular Special de la Paris (compus din 5 magistrați în calitate de „jurați”) într-un proces desfășurat între 12 noiembrie–13 decembrie 2007 la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță (deci „condiționabi”–adică, liberabil condiționat sub control judiciar, teoretic, după o pedeapsă privată de liberate de 18 ani), pe care Curtea de Apel Paris, ca urmare a recursului, o confirmă pe 27 martie 2009 dar căreia va anexa și o „perioadă de siguranță” (înainte de care mi poate fi „condiționabil”) de 22 de ani (maximă). Notă. A se vedea lucrarea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez (MCF). Brand-uri..., Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria..., Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală Dar pe 30 iunie 2010, Curtea de Casație anulează sentința Curții de Apel Paris (cu Juriu Popular Special) pentru „viciu de procedură” având în vedere faptul că înalta jurisdicție sub președinția lui Didier Wacogne n-a răspuns la întrebările ridicate de către Apărare (reprezentată atunci de către avocatul Patrice Spinosi) într-un document depus pe 13 februarie 2009, conform căruia un martor al apărării care făcea o „depoziție la bară”, în mod spontan, a fost întrerupt de către avocații părții civile, motiv pentru care declarația acestuia, nu ar fi fost luată în considerare (ccea ce corespunde din punct de vedere juridic la nerespectarea art.331 din Codul de Procedură Penală). În ciuda faptului că pe 23 iunie 2010, avocatul general al Acuzării (Ministerul Public) Christian Raysséguier, a susținut (estimat) că „toate drepturile Apărării au fost respectate”. Ca urmare, prin casarea sentinței, va avea loc cel de-al 3-lea proces (având ca avocat general pe Annie Grenier – care solicita aceași pedepsă ca și cea acordată în prima instanță, cu 22 de ani ca perioadă de siguranță) care se va derula între 2 mai–20 iunie 2011 la care Yvan Colonna va fi asistat de o echipă de avocați prestigioși, Gilles Simeoni, Antoine Sollacaro, Pascal Garbarini, cărora se va alătura și celebrul avocat franco-italian Éric Dupond-Moretti, („campionul” achitărilor în dosarele infracționale criminale de mare anvergură–cu care am avut ocazia să colaborez la mai multe procese, devenit din 6 iulie 2020 ministrul Justiției). Dar, din păcate, „Ciobanul din Cargèse” (care întotdeauna și-a susținut nevinovăția), este recunoscut de către Curtea cu Jurați Specială (prezidată de către Hervé Stephan) ca asasinul prefectului Erignac, adică, „trăgătorul” comandoului care a executat misiunea și va fi condamnat la aceași pedepsă ca și în primul său proces 12 noiembrie–13 decembrie 2007, adică, la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță, o sancțiune penală, care astfel, rămâne definitivă. Între timp însă, pe 8 iulie 2010, el va fi condamnat la un an de 1 închisoare cu executare, într-un alt dosar infracțional (corecțional) pentru deținere și transport a unei arme de prima categorie (fără permis/autorizație), pedeapsă confirmată și în apel pe 11 iulie 2010, după ce pe 23 septembrie 2005, judecătorul de instrucție Gilbert Thiel care a instrumentat dosarul „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” din 6 septembrie 1997 (ocazie cu care a fost furată pistoletul Beretta n°A00199, cu care prefectul Claude Ericnac a fost ucis), îl trimite pe Yvan Colonna în fața Curții cu Jurați de la Paris. El era cercetat penal în dosar pentru „distrugere de bunuri cu substanțe explozive/explozibile, răpire și sechestrare în bandă organizată, furt și violență asupra unui agent de ordine publică–depozitar al autorității publice, toate în relație cu o întreprindere/organizație teroristă”, fapte sancționabile cu închisoarea pe viață. Dar în cursul lunii mai 2006, magistrații Parchetului hotâresc joncțiunea celor două dosare, adică, ale „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” și „asasinatului prefectului Claude Ericnac”, având în vedere „legătura organică” dintre acestea, ceea va avea ca efect judecarea ambelor, simultan, în cadrul procesului lui Yvan Colonna. Cum s-a procedat de altfel, și cu presupușii complici ai lui Yvan Colona, în ambele dosare au fost deja condamnați (în ambele dosare) într-un proces care se va derula (cu puțin timp după interpelarea lui) între 2 iunie–11 iulie 2003 (după o instrucție care a durat peste 3 ani). Cei 2 inculpați „principlali” Pierre Alessandri și Alain Ferrandi vor fi condamnați la închisoare pe viață, ceilalți 6 „secundari” la recluziuni criminale cuprinse între 15 și 30 de ani (maximă îin executare) și alți 2 „periferici”, la 1 an de închisoare cu executare. De remarcat este aici și faptul că la cel de-al 3-le proces al lui Yvan Colonna (în care de altfel, sentința rămâne definitivă, după confirmarea ei de către Curtea de Casație pe 11 iulie 2012) este prima oară în istoria judiciară franceză când o Curte cu Jurați își justifică (motivează) verdictul, conform unei jurisprudențe europene, generată de către o serie de procese infracționale criminale belgiene postbelice. Notă. A se vedea lucrarea „Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale). Brabantul în haos și sub teroare (integral). „Letopisețul” marii ciminalități belgiene postbelice (inclusiv, a „anilor de plumb”).” Nu pot să nu menționez aici faptul că, este sau nu vorba de o coincidență, pe 16 octombrie 2012, unul dintre avocații lui Yvan Colonna, Antoine Sollacaro, a fost asasinat într-o stație de alimentare cu carburant pe șoseaua Îles Sanguinaires. Totuși, considerându-se nevinovat în dosarul asasinatului prefectului Erignac, ca de altfel și în cel al atacului Jandarmeriei de la Pietrosella (unde urma să fie plasată o bombă artizanală), dar mai ales, convins de faptul că nu ar fi avut parte de procese echitabile pe teritoriuul național (francez), pe 11 ianuarie 2013, Yvan Colonna va sesiza CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) prin intermediul avocatului său „principal” Patrice Spinosi, ceea ce, cel puțin teoretic, ar fi permis revizuirea procesului său, adică, șansa de a fi judecat pentru a 4-a oară în cele două dosar joncționate, în care, întotdeauna, avocații săi au solicitat achitarea lui. Dar șansa nu-i va surâde, din nefericire, acestuia pentru că în verdictul său din 8 decembrie 2016, CEDO consideră că acesta nu poate beneficia de Art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția"–care garantează dreptul la un proces echitabil) și proclamă principiul supremației legii, pe care este construită o societate democratică, precum și rolul primordial al sistemului judiciar în administrarea justiției, detaliat în Art. 47 (Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.”) În sfărșit, încarcerat la Centrul Penitenciar Fresnes (departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris, cea mai mare închisoare din Europa, dată în folosință în 1898 cu o capacitate de 1.700 de locuri și trecut pe lista patrimoniului cultural), după 8 ani de detenție criminală, Yvan Colonna va fi transferat la Toulon (oraș-port la Marea Mediterană, prefectura departamentului Var, numit „Micul Chicago” în timpul activității organizației criminale „French Connexion”), de unde după 1 ani la închisoarea de maximă siguranță (Maison Centrale) din Arles (sediul unor monumente romane și romanice înscrise în anul 1981 pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco, sub-prefectură a departamentului Bouches-du-Rhône, în regiunea administrativă PACA-Provence-Alpi-Coasta de Azur) cu scopul de a se „apropia” de familia sa din Corsica (locul de reședință al acestuia). Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion” (Montages financiers frauduleux... Între timp, în cursul anului 2013 (când l-aș fi putut vizita cu scopul de a mă întreține cu el în privința revizuirii procesului său, ca urmare a rezultatelor unor investigații de-ale mele, care aduceau „elemente noi” în dosarul său, dar mai ales în privința nevinovăției sale), datorită unor suspiciuni conform cărora ar planifica o evadare cu explozibil, Colonna (devenit între timp „Icoana naționalismului corsican”) a fost transferat câteva săptămâni la închisoarea din Réau (departamentul Seine et Marne, regiunea pariziană), înainte de a fi readus la Arles, unde pe 22 martie 2022 este agresat (printr-0 sufocare/ștrangulare de lungă durată) în sala de sport de către un fundamentalist radicalizat și jihadist musulman de origine cameruneză, aresta în Afganistan, Franck Elong Abé (în vârstă de 36 de ani, însărcinat cu întreținerea sălii), condamnat la 9 ani de detenție criminală într-un dosar de „asociere de răufăcători în vederea perpetrării de atacuri teroriste”. Internat în regim de urgență la Spitalul regional din Arles, el va fi transferat la spitalul Nord de la Marsilia (din cartierul Notre Dame Limite, aflat în sectorul 15) într-o stare gravă (de comă/moarte cerebrală), unde moare pe 21 martie 2022. Pe 22 martie, colectivitatea teritorială din Corsica, pentru a-și exprima tristețea, anunță coborârea drapelurilor (steagurilor) în bernă, după ce 15 martie după maoi multe zile de violență în care cca 130 de persoane au fost rănite, ministrul de Interne Gérald Darmanin a declarat că guvernul este pregătit să-i acorde insulei chiar și autonomie teritorială. Crearea Frontului de Eliberare Națională Corsican Corse (FLNC) are loc mult mai târziu, în noaptea de 4–5 mai 1976, având ca bază „Fronte paesanu di liberazone di a Corsica” (FPCL) și Ghjustizia paolina (organizație presupusă că ar fi fost o branșă armată a ARC), după ce Corsica ar fi „epuizat”, deja, practic, complet, toate „mijloacele” pentru a deveni independentă pe „cale pașnică”, inclusiv, proiectul Actiunii regionaliste corsicane (ARC), ceea a determinat-o să ia măsuri mult mai radicale. Acesta pare să fi avut ca sursă de „inspirațite” FLN (Frontul Național de Eliberare din Algeria), un partid politic de stânga (de ideologie social–democrată, social– liberală, socialistă, naționalistă algeriană, socialită arabă, naționalistă arabă), fondat de către Krim Belkacem, Mostefa Ben Boulaïd, Larbi Ben M'Hidi, Mohamed Boudiaf, Rabah Bitat și Didouche Mourad, cu cca 1,2 milioane de aderenți) creat special cu scopul de duce (dezlănțui) o luptă politică contra Administrației franceze pentru obținerea independenței (dar și armată cu branșa sa Armata de Eliberare Națională–ALN), fost membru consultativ al Internaționalei Socialiste din 5 februarie 2013 expulzată ca urmare a manifestațiilor din 2019. Ca urmare, „nașterea” (înființarea) acesteia va debuta cu o serie de atentate (cu explozibil și bombe artizanale sau profesionale) și atacuri armate (cu echipament militar de război), având caracter terorist naționalist, mai ales, după conferința de presă de la Couvent Saint-Antoine de la Casabianca („Cunventu Sant'Antone di a Casabianca”) un loc simbolic al Insulei Corsica, unde a fost votată Constituția, iar în 1755, Pascal Paoli a declarat indepența ei), care până în 2011–2012 au continuat fără întrerupere sub o formă mai mult sau mai puțin gravă (aproape zilnic, pentru ca în ultimul deceniu să fie, comparativ, mult mai rare), cu distrugeri materiale (cu bombe plasate în special în imobile administrative, incluusiv, socio-judiciare și polițienești sau direct, în „vehicule capcană”) dar și cu victime omenești (cca 70 de persoane ucise), cu precădere, în timpul nopții, dintre care cele mai semnificative ar fi ar fi din așa numite „Nuit bleue” (Noaptea albastră) și care, în afară de noaptea inființării organizației FLNC (fondată de către Jean-Michel Rossi și Yves Stella, cu peste 1.500 de membri, având ca ideologie naționalismul corsican, „independentismul”, francofobia–ură față de galofobie/ostilitate față de tot ceea ce aparține sau provine de la francezi, anticolonialism, antiimperialism, marxism-leninism și maoism), prin fuziunea dintre PCS, GP și FPCL („U partitu corsu pà u sucialismu”, „Ghjustizia Paolina” și „Frontu paesanu corsu di liberazione”) cu 22 de atentate în diferite cartiere din Corsica, Nisa și Marsilia, sunt cele din noaptea de 31 mai–1 aprilie 1976, la Paris (din nou, cu 22 de atentate) sau din noaptea de 19–20 august 1982, cele mai violente din istoria conflictului dintre Insula Corsica și Franța metropolitană (cu 99 de atentate) sau mult mai recent, cele perpetrate cu un deceniu în urmă, în noaptea de 7–8 decembrie 2012 (21 de atentate), cu precădere, contrara rezidențelor secundare din insulă. (https://youtu.be/5Yh0Ph3ZfjI, https://youtu.be/15i2KqpmyBo).Subliniez aici faptul că în paralel cu FLNC (care, oficial, ar fi „depus armele”, adică ar fi pus capăt luptei armate pe 24 iunie 2014, până când ar fi comis peste 10.000 de atentate, dintre care 4.700 ar fi fost și revendicate) au mai existat și multe alte organizații naționaliste (rivale !) care au militat pentru independența (autonomia) insulei, dar acestea nu au „reușit” să se ridice, din fericire, la nivelul acesteia.În 1999, însă, își face apariția pe lista organizațiilot teroriste naționaliste corsicane și Armata Corsa (activă până în 2001), care ar fi fost fondată de către François Santoni (n.1960, fost șef al FLNC, asasinat pe 17 august 2001) și Jean-Michel Rossi (n.1956, unul dintre fondatorii FLNC, asasinat pe 7 august 2000).În scurta sa activitate (1999–2001), Armata Corsa („în ruptură” cu FLNC) care ar fi comis mai multe atentate și asasinate (cu precădere la Paris și Strasbourg) se opune (categoric) atât revendicărilor politice ale FLNC cât și negocierilor cu Guvernul francez pentru normalizarea situației politice și social–economice în insulă, iar în perioada 2000 – 2001, mai mulți membri ai săi sunt asasinați datorită rivalității dintre organizațiile naționaliste corsicane, dar mai ales ca urmare a implicării în lupta lor armată (naționalistă) a gangului (bandei) de la Brise de mer („Gangul de la Briza de mării”–o grupare criminală de drept comun, armată care activă începând cu sfârșitul anilor 1970, specializată în jafuri armate, spălare de bani, racket și extorcare de fonduri, proxenetism și prostituție, escrocherii financiare–montaje financiare frauduloase, evaziune fiscală, asasinates, administrare de săli de joc - jocuri de noroc ilegale și de hoteluri, restaurante, cluburi de fotbal, etc.) care se compune, în principiu, din 6 „familii (Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali și frații Voillemier, respectiv, Guazzelli, Patacchini) cu o serie de legături și cu paradisurile fiscale. Presenza Naziunale, un partid politic reprezentând interesele naționaliste corsicane rezultând ca urmare a scindării partidului A Cuncolta Naziunalista, în 1998 (fonat de cuplul François Santoni și Jean-Michel Rossi) ar fi avut ca branșă armată, Armata Corsa.Alți 2 naționaliști corsicani, foști leaderi ai FLNC–Canal Istoric, ar fi simpatatizat cu 2 membri ai organizațieiu criminale Gang de la Brise de Mer, Charles Pieri cu Francis Mariani și François Santoni cu Richard Casanova (asasinați amândoi, ulterior), ceea ce l-ar fi determinat pe Santoni să părăsească FLNC–Canal Istoric și să fondeze Armata Corsa, ai căror membri ar fi comandidat asasinate membrilor gangului de la Brise de Mer, într-un dosar criminal în care au fost judecați și condamnați Jacques Mariani, fiul lui Francis Mariani și Joseph Menconi (n.1965, specializat în jafuri armate și evadări, condamnat la 12 ani de recluziune de către TGI – Tribunalul de Înaltă Instanță din Grasse în cursul lunii octombrie 2003 pentru un jaf armat de la Saint Laurent din departamentul Var, în timp în noiembrie 2003, condamnarea sa inițială pentru prima sa evadare, la 10 ani de detenție criminală va fi redusă de către Curtea de Apel din Bastia la 6 ani de închisoare, pentru ca în cursul lunii decembrie 2003 să fie din nou condamnat de către Curtea cu Jurați din Bastia la 5 ani de închisoare pentru complicitatea sa la asasinarea unui legionarului la Calvi, la care se va adăga pe 18 decembrie 2008, cea de-a doua condamnare a sa de către Tribunalul Corecțional din Bastia pentru o altă evadare cu ajutorul unei false lansatoare de grenade, pentru ca, în sfârșit, pe 29 septembrie 2020 să fie interpelat pentru rolul său logistic pe care l-ar fi jucat în tentativa de asasinare a lui Guy Orsoni, fiul omului politic corsican Alain Orsoni–care și el la rândul său a făcut obiectul unei tentative de asasinat în 2008 la Ajaccio, pentru care care 6 naționaliști – criminali ai bandei Le Petit Bar, printre care și Stéphane Raybier – considerat instigatorul au fost condamnați la închisoare în 2011). Menționez aici și faptul după punerea în libertate a lui Menconi în 2016 (după 13 ani de recluziune criminală) acesta aderă (oficial sau nu) la „Banda (Gangul) din Micul Bar (Barul Mic)” un grup de criminalite (crimă) organizată corsican (activ în Corsica de Sud) rezultat prin destrămarea bandei lui Jean-Jérôme Colonna (Jean-Baptiste Jérôme/„Jean-Jé”, n.1939, naționalist-independentist, decedat într-un accident de mașină pe p1 1 noiembrie 2006) fără nicio legătură cu Yvan Colonna, specializat în extorcare de fonduri, șantaj și în „protecția” (contra unei taxe importante!) a micilor comercianți. Numele bandei este îmrumutat de la numele localului (cafenelei, berăriei) „Micul Bar” din Ajaccio, al cărui patron era Ange-Marie Michelosi (n.1954 – asasinat pe 8 iulie 2008 pe un teren de golf pe malul de sud al Golfului Ajaccio), locotenet al lui „Jean-Jé”, fratele lui Marie-Jeanne Bozzi (primarul din Grosseto-Prugna-Porticcio) asasinată în 2011, și tatăl lui Ange-Marie Michelosi Jr. (n.1989) condamnat la 2 ani de închisoare pentru deținere de armă de prima categorie[1] (letală) în cadrul dosarului tentativei de asasinat Alain Orsini, nepotul lui Guy Orsoni (asasinat pe 17 iunie 1983). În acest dosar vor avea loc o serie de asasinate în perioada 2008–2012, care sunt atribuite gangului de la Brise de Mer : Richard Casanova (23 aprilie 2008, Porto-Vecchio), Daniel Vittini (6 iulie 2008, Poggio-di-Venaco), Francis Mariani (descoperit mort pe 15 ianuarie 2009, Haute-Corse), Pierre-Marie Santucci (10 februarie 2009, Vescovato), Francis Guazzelli (15 noiembrie 2009), Benoît Grisoni (25 februarie 2010, Monticello), François-Antoine Mattei (22 februarie 2011 Corscia, Haute-Corse, regiunea Niolu), Christian Leoni (28 octombrie 2011, Moriani-Plage), Ange Pietrucci (8 noiembrie 2011, Casalta en Haute-Corse) și Maurice Costa (7 august 2012, Ponte-Leccia en Haute-Corse).Alte victime ale gangului de la Brise de Mer ar fi fost și Dominique Marcelli și Jean-Christophe Marcelli, găsiți ciuruiți de gloanțe pîntr-un vehicul pe 21 august 2001, după câteva zile de la asasinarea lui Santoni.Cu câteva săptămâni mai târziu, sunt asasinați, succesiv, Nicolas Montigny (5 septembrie 2001), Nicolas Gros (26 octombrie 2001), Jean-Jacques Navarra și Pierre Martelli (13 decembrie 2001), toți foști meimbri ai organizației Armata Corsa. În dosarul asasinatelor fraților Marcelli, Jacques Mariani și Joseph Menconi, membri gangului dela Brise de Mer/Briza de Mare au fost judecați de către Tribunalul Créteil în departamentul Val-de-Marne/Métropole du Grand Paris).Conform autorităților polițienești, asasinatele s-ar datora unor reglări de conturi între membri gangului și din 2008 războiului dintre cele două clanuri rezultate ca urmare a scindării acestuia, partea rămasă și „Bande des bergers de Venzolasca" (Banda ciobabilor din Venzolasca), dirijată multă vreme de către Ange-Toussaint Federici („ATF”, figură a marelui banditism din Marsilia și Corsica, condamnat la 30 de ani de recluziune criminală în 2012 pentru un tiplu asasinat pe 4 aprilie 2006 în barul „Des Marronniers” în sectorul 13 la Marsilia: Farid Berrahma/1966-2006, ucis cu 9 gloante ; Radouane Baha în vârstă de 28 de an, ucis cu 3 gloanțe ; Heddie Djendeli, în vârstă de 32 de ani, rănit mortal, decedat în cursul zilei următoare și încarcerat în închisoarea ultrasecurizată din Alençon - Condé-sur-Sarthe în departamentul Orne), ) și din care ar fi făcut parte, printre alții și Jean-François Federici („JFF”, în cavală/fugă între 2012–2015, deținut în Centrul penitenciar de maximă siguranță din Toulon-La Farlède, condamnat tot la 30 de ani de recluziune criminală pentru omicidere voluntară cu premeditare și în bandă organizată, de către cei 2 veri ai săi Jean-Baptiste Mattei și François-Antoine Mattei, în cursul lunii februarie 2011 în contextul unei confruntări între familiile Mattei și Costa în Haute Corse–Corsica de Nord).Din contră, asasinarea lui Christian Leoni (leaderul bandei de la Brise de Mer/Briza de Mare, probabil, asasinul lui Philippe Paoli) în octombrie 2011, a fost revendicată de către FLNC (deci în acest dosar gangul de la Brise de Mer a fost disculpat).Este prima revendicare a FLNC după 1993.Iată aici și o listă cu persoanele assassinate în Corsica.În sfărșit, în anii 2000, chiar dacă numărul atacurilor teroriste se reduce semnificativ în raport cu anii 1970, ostilitățile naționaliștilor insulei față de politica social -economică a Franței în insulă nu încetează și asta în ciuda numeroaselor interpelări, inculpări în dosare infracționale criminale și condamnări ale membrilor ogranizației (clandestine) teroriste criminale FLNC (FLNC-UC și FLNC din 22 Octombrie) care va rezista și va supraviețui, pentru ca pe 22 iulie 2009 (la ora 0605) să comită un atentat cu un vehicul capcană contra unei foste cazărmi a Jandarmeriei din Vescovatu (la cca 30km de Bastia) pe RN(DN) 198.Mai tărziu, pe 1 februarie 2010, FLNC reunificat va comite alte 24 de atentate teroriste naționaliste, iar pe 29 noiembrie 2011, acesta va revendica alte 38 acțiuni clandestine, dintre care 33 contra „speculației imobiliare” și 5 contra statului francez.Pe 9 iulie 2012 FLNC crează un grup dizident (cunoscut și sub numele de „FLNC du 9 juillet”), iar acesta revendică pe 19 decembrie 2012 „noaptea albastră” din noaptea de 7 decembrie (34 de acțiuni teroriste pe întregul teritoriu corsican).Peste 2 ani, pe 25 iunie 2014, acesta anunță că intenționează o demilitarizare și o „iesire progresivă” din clandestinitate.Pe 28 iulie 2016, militanții „FLNC du 22 octobre” vor anunța un triplu mesaj în insulă.Primul, „musulmanilor din Corsica”, cărora solicit să ia o poziție fremă, alături de ei, contra islamismului radical, apoi, „musulmanilor radicalizați” calificați (considerați) „pescarii morții” (cu o filosofie medievală) , cărora le atrag atenția că orice atac contra poporului va genera o „ofensivă” sângeroasă, fără nicio remușcare, iar cel de-al 3-lea contra Statului francez, căruia „îi atrag atenția că acesta trebuie să înceteze să intervină „militarește” în problemele lor interne și să le dea lecții de democrație, pentru că altfel boomerangul aruncat contra lor va reveni pe teritoriul ei național”.

Ca urmare a răpirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al președintelui Franței în exercițiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în funcție între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) și nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias și om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 și dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferată și al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Președinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internațională, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celulă de criză este formată independent de instituțiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial și patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, că apărător benevol al celor condamnați la moarte și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța sub președinția primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 și consultant în elaborarea constituției românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, polițist francez, fost director al PJ[1]Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”. Pentru că, din motive de precauție și securitate, polițiștii, vor să evite, cu orice preț, că familia baronului să între în contact și să negocieze cu răpitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d'Estaing), prin intermediul miniștrilor săi, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în funcție între 1977 –1981) și al Justiției Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în funcție între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educației naționale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetării științifice, al problemelor nucleare și spațiale/1966–1967, ministrul informației/1962–1966 și ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a și instaurat „situația (specială) de criză” care trebuia gestionată în „condiții optime”, astfel încât, viață baronului să nu  fie pusă în pericol. Édouard-Jean Empain (Wado) este răpit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din față domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m și larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile și porte Dauphine/place du Măréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle și Arc de Triomphe, după ce vehicului de serviciu al acesta (condus de șoferul sau Jean Denis–în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare). După blocarea vehiculului baronului, 3 răpitori (cagulati) înarmati coboară din furgonetă și îl urcă pe baron (amenințat cu arme de foc) forțat în acesată (în care alte 3 persoane vor fi prezente), după ce îi pun cătușe și o cagulă în cap (pentru a-i acoperi față), spunându-i : „dacă nu ne asculți te lichidăm”. Primul mesaj din partea răpitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei următoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populară), revendicăm răpirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarășilor noștri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urmă și alți (mari) patroni francezi” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminală a PJ). În sfârsit, această pistă indicată de către răpitori (aparent, de natură politică) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsă, cu atât mai mult cu cât după 36h00 de la răpirea baronului ei se vor manifestă și vor anunță familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe stradă Anjou din sectorul 8), aflată în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, aceștia îl vor trimite pe René Engen (însotit de către membri ai Brigăzii Criminale) la Gare de Lyon (astăzi, gara TGV –tren de mare viteză, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din căsuța no 595, care avea că scop să probeze faptul că baronul este în viață și că el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (față cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la căsuța și care o va deschide în prezența lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Națională) a baronului, o scrisoare (după dictare) a acestuia către soția să Silvana (născută Bettuzzi), și în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite mărimi, de către mai multe persoane, etc.), al cărui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era menționată suma necesară răscumpărării baronului: 80MFfr (astăzi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba că nu glumesc și sunt mai mult decât determinați, în plic mai era și un „pachețel” (un flacon de formaldehidă/aldehidă metilică sau aldehidă formică - soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formulă chimică este H2CO sau CH2O), care conținea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain! Răpitorii vor menționa și faptul (sub formă de postum scriptum) că dacă banii nu vor fi plătiți în timp util (adică, conform indicațiilor lor), vor urmă și alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucăți din corpul baronului. Timp de 6 zile, aceștia nu se vor (mai) manifestă sub nicio formă, ceea ce va crește tensiunea în familia Empain dar și în cadrul instituțiilor ministeriale ale Republicii. În sfârsit, datorită scurgerilor de informații de la cei implicați în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viață privată a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean și  Silvana. Pentru că baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker și, oarecum, viciat de această pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, să fi fost și o sancțiune datorită lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe să vehiculeze ideea că baronul ar fi pus la cale, el însusi, răpirea, pentru a face rost de banii datorați creditorilor săi. În plus, societatea civilă va descoperii, tot prin intermediul presei, și viață extraconjugală tumultuoasă a baronului, ceea ce va „avaria” și mai grav imaginea să, în față acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât și pentru opinia publică, răpitorii se vor manifestă din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de către Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie plătiți pentru răscumpărare, cu mențiunea că, sub nicio formă, poliția să nu fie implicată în „tranzacție”, pentru că în caz contrar, baronul ar putea fi executat. Mai mult decât înspăimânta, în urmă mesajului primit, familia baronului, nu previne poliția și încearca să negocieze cu răpitorii suma de plătit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi că intermediar între răpitori, familia baronului Empain și René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia că s-ar putea reuni suma de 30MFfr fără a pune în pericol situația financiară a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain. Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni.  În ceea ce priveste Brigada Criminală, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza. O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet's Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet's Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni.  Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d'Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician). Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza”) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday. În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d'Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris–Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane). În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L'Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera. În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalu l Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte-Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta.