Etichetă: Gérard Vigier

3. Jaful secolului Nisa https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/pregatim-viitorul-promovand-excelenta-corespondenta-de-la-pompiliu-comsa-prof-univ-asoc-univ-apollonia-directorul-ziarelor-realitatea-timpul-parteneri-media-ai-jurn/ Rezumatul lucrării „Jaful Secolului de la Nisa (1976)” în format pdf Congresul Internațional al Universității Apollonia din Iași 29...

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

Rezumat. Conform investigațiilor mele (laborioase, atât în mediul „mafiot”–al crimei organizate de mare anvergură, cât și în mediul carceral), de fapt, atacul agenției băncii Societé Générale (unghi cu Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) de la Nisa (Métropole Nice–Côte d'Azur) ar fi făcut parte și dintre „opțiunile” organizației „French Connexion” dar nu prin intermediul rețelei de canalizare a orașului dar sub formă de jaf armat „pe ușa din față” (o procedură clasică în „acele vremuri”) și care atunci când Albert Spaggiari „făcea” pe soldatul-erou în războiul din Indochina era deja implicat într-o serie de alte tipuri de jafuri care alimentau traficul de stupefiante prin intermediul GCMA (Groupement de commandos mixtes aéroportés–creat pe 17 aprilie 1951 de către statul major al generalului Jean de Lattre de Tassigny și dizolvat în 1954) compus din membri ai unor triburi din Laos) care lupta alături de francezi (mai ales în cadrul unor intervenții de tip gherilă) contra transportului producției de opim a acestuia clienților ei din Saigon (Sài Gòn, capitala coloniilor franceze din Indochina), astăzi orașul Ho Și Min (Thành phố Hồ Chí Minh) cel mai mare oraș din Vietnam, așezat în apropierea Deltei Mekongului, un trafic estimate la câteva zeci de tone. Conform mărturiei ofițerului parașutist în răboaiele din Indochina (1946–1054) și Algeria (1954–1962) Roger Trinquier (1908–1986), fost șef și al GCMA, cca 80% din producția de opium ar fi fost controlată de către Vietminh (Việt Nam Ðộc Lập Ðồng Minh Hội/Liga pentru Independența Vietnamului, o mișcare comunistă revoluționară de eliberare națională formată de Hồ Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), iar „banii obținuți din opium ar fi fost utilizați pentru finanțarea zonelor (regiunilor) sălbatice și ale populației acestora din Laos” cee ace ar fi fost clasat „top secret” atât în fața autorităților din Hanoi cât în fața celor de la Paris. Ca urmare, nu Spaggiari ar fi fost cel care ar fi avut ideea de a pune la punct o spargere la banca Societé Générale dar celebra organizație criminală French Connexion, care dispunea pentru această acțiune (misiune, operațiune) de „toate mijloacele necesare” (materiale și umane și poate nu în ultimul rând, „curajul”–pentru a comite jaful utilizând metoda clasică a vremi, jaful armat). Din contră, Spaggiari ar fi avut doar ideea de a pătrunde în bancă prin rețeaua de canalizare a orașului, în loc de metoda clasică de „jaf armat” (ceea ce ar fi fost favorizat de plasarea agenției bancare cu acces din două străzi, Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) numai că rețeaua de canalizare publică a metropolei Nisa este foarte vastă și complexă, totalizând cca 400km, dintre care cca 83km sunt galerii accesibile unde se devarsă apele reziduale și pluviale, care la rândul lor sunt transportate către două colectoare, țevi (tuburi) groase de canalizare, lungi de mai mulți km desfășurați sub sub plajele metropolei și celebra Avenue des Anglais (unde în jurul orei 22h40, pe 14 iulie 2016–de ziua națională a Franței, a avut loc atacul terorist islamist cu un camion de 19 tone perpetrat de către Mohamed Lahouaiej-Bouhlel soldând cu 85 de morți, 458 de răniți și cu decesul agresorului) de unde ajung la stația de epurare Haliotis (de lângă Nice Côte d'Azur Airport) și la care sunt racordate (astăzi) 18 localități totalizând aproape 0,45 milioane de locuitori (apropate jumătate din populația La Métropole Nice Côte d'Azur–a cărei rețea publică de canalizare costă annual cca 60 mil €). Aici sunt tratate annual cca 40 milioane m3 de apă reziduală, înainte de a fi aruncate în mare la cca 1 km de mal la cca 100 m adâncime. Pentru recuparea apei în cazul furtunilor, există două bazine de o capacitate de cca 30.000 m3 (construite în 2000 la Arson și la Ferber). Păntrunderea în această vastă rețea de canalizare se poate face prin una dintre cele 12.000 de plăci de fontă diseminată pe suprafața metropolei și numai cu un echipament special, adecvat, motiv pentru care pregătirea jafului secolului a necesitat obținerea unei serie de informații și planuri ale rețelei publice de canalizare la care Spaggiari nu ar fi putut avea acces sub nicio formă (în ciuda faptului că ar fi avut „contacte” în cadrul primăriei) și care ar fi fost obținut de către membri organizației „French Connexion” prin intermediul unor funcționari ai primăriei, membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), în care un rol important ar fi jucat omul de afaceri corsican Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”, „l'Empereur des jeux, „Parrain des jeux”) proprietar al mai multor cazinouri, implicat și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, în care dispare fără urmă Agnès Le Roux (atunci în vârstă de 29 de ani) în 1977 (moștenitoarea uneia dintre ele–Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de Toussaint (după 27 octombrie), care va genera unul dintre cele mai celebre procese ale secolului trecut, cel al lui Jean–Maurice Agnelet (n.1938), în care am fost implicat și eu prin intermediul investigațiilor mele private. Nevinovat (conform rezultatelor investigațiilor mele), după mai multe achitări (timp de 37 de ani), în final, el va fi condamnat pe 11 aprilie 2014 pentru asasinarea lui Agnès Le Roux (grație insistențelor mamei sale Renée Le Roux, decedată și ea pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani) de către Curtea cu Jurați de la Rennes, la 20 de ani de recluziune criminală, pedeapsă rămasă definitivă, mai ales, după ce pe 8 iulie 2015 Curtea de Casație respinge ca nefondată recursul formulat de către condamnat, după ce deja în cursul lunii mai familia Le Roux obține restituirea sumei de 3 Mil€ pe care Fratoni a plătit lui Agnès Le Roux pentru răscumpărarea părții din cazinoul Palais de la Méditerranée. Director și administrator a două cazinouri de pe Coasta de Azur, al celui de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa, pe care l-a achiziționat în 1974, în 1977, dorește să cumpere și cazinoul Palais de la Méditerranée, având-o ca administrator pe Renée Le Roux, mama lui Agnès–Gloria Le Roux, amanta lui Jean–Maurice Agnelet, care dispare fără urmă. Deși a fost audiat în dosar, el nu a fost niciodată anchetat (cercetat penal, inculpat) pentru dispariția acesteia, așa cum am arătat în lucrările mele, cu toate că ar fi trebuit să fie primul suspect și nu acesta din urmă (Agnelet), pentru că avea un mobil mult mai „solid pentru dispariția ei definitivă”. Desigur, nu el este asasinul, dar este comanditarul, cel care ar fi făcut apel la asasinarea ei prin intermediul unor membri (criminali) ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) cu care întreținea relații mai mult decât strânse, „cordiale” (conform unui infractor de mare anvergură Jean-Pierre Hernandez fost și el membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comanditată de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”, cu care ar fi avut legătură și caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, dar și fostul primar al metropolei Nisa, Jacques Médecin. Conform mărturiei acestuia (care confirmă de altfel, rezultatele anchetei mele private) acestuia (asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, asociat organizatiei criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque-narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare (defăimare) publică contra memoriei unui decedat–Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate. Din contră, Fratoni (prieten apropiat lui Jacques Médecin–fost simpatizant și el al OAS) va fi cercetat penal în dosare penale corecționale legate de infracțiuni fiscale și vamale din octombrie 1978, dar în 1980 se va refugia în Italia și mai târziu în Elveția, ceea ce nu va îmiedica justiția franceză ca să-l condamne (prin contumacie) în 183 si 1985 (în două dosare diferite) la 5 ani de închisoare și la amendă penală de 410 Mil FFr (cca 140 Mil €PPA). Din păcate, pe 4 august 1994 el moare de cancer la prostată (la vârsta de 71 de ani) la Lugano (Elveția), după ce în topul celor 147 de cazinouri franceze a reușit să urce pe 1 martie 1989 pe locul 21 cu Ruhl, apoarținând astăzi Grupului Lucien Barrière. Nu peste mult timp, fiul său Noël Fratoni (care „i-a preluat afacerile”) va fi și el asasinat (în cursul lunii octombrie 1998) la vărsta (de numai) 50 de ani (cu o raflă de 10 gloanțe de 9mm).Conform anchetei mele (private) ar fi fost el cel care ar fi pus în contact membri ai organizației French Connexion, cu funcționari „importananți” (corupți) ai primăriei (din aturajul lui Médecin) membri ai SAC care ar fi furnizat planurile vastei rețele de canalizare a orașului Nisa (astzi, Métropole Nice–Côte d’Azur), ceea ce întărește convingerea că Spaggiaru nu ar fi fost sub nicio formă „creierul” jafului. Este foarte probabil că Tany Zampa din Marsilia (astăzi, Aix–Marseille Métropole) cu apropiații lui să fi jucat un rol important în elaborarea jafului al cărui „erou” a devenit grație unei „conjuncturi favorabile”, legendarul și carismaticul Albert Spaggiari, iar Jacques Cassandri, aparținând organizației French Connexion, n-ar fi fost decât, omul de legătură, care a supravegheat derularea planului, la care, de altfel, ar fi participat și el, ca și Spaggiari, „tot ca un simplu membru” (cu atribuțiuni precise). Printr-un lanți al slăbiciunilor, oamenii lui Zampa intră în contact cu oamenii lui Fratoni, dintre care unul are un prieten apropiat, consilier municipal (membru al SAC) și salariat al Băncii Société Générale din Nisa care va furniza planul băncii. Acesta, împreună cu cel al rețelei de canalizare va permite „echipei” lui Spaggiari (din care vor face parte și 2 amici ai săi, Alain Bournat și Francis Pellegrin), constituiă mai mult ad-hoc, începerea lucărilor. Interesant este faptul că Spaggiari (care întră în echipă grație unui apropiat al său care îi apreciază ideea și o va „transmite superiorilor săi” din French Connexion) susține că prietenii săi ar fi recrutat oamenii lui Zampa, ceea ce sigur nu ar fi declarat în depoziția sa în fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis la Tribunalul judiciar din Nisa, daca nu ar fi reușit să evadeze spectaculos cu ajutorul complicilor săi de la OAS, Robert Desroches și Michel Brusot, pe 10 martie 1977, înainte să fi fost audiat. Ca urmare a evadării reușite, Spaggiari intrând în cavală (fuga de autorități), în timp ce ceilalți membri ai echipei au fost interpelați (arestați), își asumă din plin, rolul de „creier”, care de fapt îi era atribuit tot de către ei, pentru a-si minimiza propriile rouluri în jaf, ceea ce îi permite lui să scrie istorie și să devină un „erou” al marii criminalități, perceput (văzut), oarecum, de o anumite parte a societății civile ca un fel de Robin Hood al lumii moderne, mai ales că echipa lui a devalizat căsuțele cu valori ale băncii, ascunse de către proprietari („bogătași”) de fisc și după ce expediază un mandat poștal în valoare de 5.000FFr (cca 3.500€PPA) proprietarului vehicului, Albert Mandrino, pe care va sări de la etajul 2 al imobilului (aflat la cca 7 m de sol și, ca urmare, îl avariază) și de unde este preluat cu motocicletă de către complici până în centrul orașului Place Masséna aflată la o distanță de cca 1km de la palatul justiției de unde a evadat, unde va fi „preluat” (în portbagajul unui vehicul) și „depus” într-un apartament luxos în cartierul parcului Vigier (unde se întâlnește cu cei 2 prieteni care i-au pus la cale evadarea), devenind astfel cel mai mediatizat bandit în cavală de către presa locală și națională, dar și cea internațională, care vor sugera și faptul că el ar fi profitat de complicitatea primarului Jacques Médecin dar și a lui Christian Estrosi („motodidacte”, n.1955), viitor primar al orașului Nisa și președintele consiliului regional PACA (Provence-Alpes-Côte d'Azur) din 2017 și președinte al Metropolei Nice–Côte d'Azur (din 2012), ministru al Amenajării teritoriale (2005–2007), al Industriei (2009–2010), fost campion național de Moto (de 4 ori, între 1974–1979) și de două ori campion mondial (la 750cm3, pe circuitele Nogaro în 1976 și Dijon-Prenois în 1977), deci, inclusiv, când are loc jaful secolului la Nisa. Numai că, o anchetă aprofundată a poliției ar fi confirmat faptul că în ziua evadării lui Spaggiari, el ar fi asistat la testări pentru Grand Prix de Daytona. (...) Părerea mea este că dacă Spaggiari a luat cu el un secret cunoscut de el (mai mult sau mai puțin), impostorul Cassandri a făcut același lucru, dar fără să-l fi cunoscut în realitate, din păcate (atât pentru el cât și pentru societatea civilă, inclusiv pentru justiția franceză). El susținea că ar fi avut un „amic”, consilier municipal la Nisa, care ar fi fost și angajat al băncii Société Générale, care i-ar fi furnizat și informația că sala care găzduiește casetele (seifurile) cu valori la intrarea din Av. Jean-Médecin (1890–1965, tatăl lui Jacques Médecin, fost și el primar al metropolei între 1945–1965) nu ar dispune de un sistem de alarmă (probabil pentru că lărgimea pereților (cca 1,80m) era considerată „suficient de protectoare”), ceea ce l-ar fi determinat să-i dea o „lecție” primarului de atunci, Jacques Médecin (1928–1998, urmașul tatălui său la primărie până în 1990) pe care, în anumite cercuri, tot „peieten” îl numea, cu toate că acesta din urmă, când a fost audiat în legătură cu jaf susținea că îl cunoștea doar „superficial” în calitatea lui de fotograf care colabora cu primăria, în special, cu ocazia căsătoriilor pe care aceasta le oficia, confirmat de altfel, și la procesul jafului, în care pe 23 octombrie 1979, Spaggiari (în cavală–fugitiv) a fost condamnat la închisoare pe viață (față de complicii săi identificați dar considerați „periferici”, Bournat, Poggi, Michelucci și Vigier, aparținând mediului mafiot din Marsilia) care au fost condamnați „doar” la 8 ani de detenție criminală, practic, liberabili deja după proces, având în vedere faptul că dacă ținem cont de grațiile închisorii (pentru bună purtare), ei au executat, în principiu ½ din pedeapsă (conform procedurii penale, în detenție provizorie). Înainte însă Spaggiari ar fi testat, într-adevăr, absența sistemului de securitate, plasând un ceas deșteptător în caseta pe care ar fi închiriat la bancă (Société Générale) și în plus, ar fi explorat „cu mare atenție” canalizările în preajma fluviului Paillon care străbate Nisa, după care ar fi ajuns la concluzia că tunelul care să aibă acces la sala cu casete cu valori trebuie să fie săpată la nivelul unghiului dintre străzile Gustave-Deloye și Hôtel-des-Postes. Până aici, există adevăr în spusele lui Spaggiari, numai că acel „amic” de care vorbește, nu ar fi fost, sub nicio formă, amicul lui, dar un „apropiat” al lui Tany Zampa (Gaetano Louis Albert Zampa, Gaetano Zampa, Gaëtan Zampa, 1933–1984), originar din Cayolle al Marsiliei (cartier popular de imigranți cu o importantă mixitate–italieni, indochinezi, evrei din centrul Europei și din nordul Americii, magrebini, etc.), unul dintre marii șefi ai mafiei locale (cunoscut și sub numele de „Împăratul nopții”) și cei mai influenți de pe Coasta de Azur, tatăl căruia, Mathieu Zampa (n.1902 la Marsilia, cu origini din Neapole și Campobasso, decedat în 1973), era deja un caid reputat care își face „debutul” în criminalitate (crima organizată) în 1930 sub comanda celebrilor criminali (de mare anvergură) Paul Carbone și François Spirito, fondatorii organizației French Connexion, pentru ca după război să treacă în „subordinea” fraților Guérini (Antoine, Barthélémy/Mémé, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte și Restitude), dintre care primii doi vor deveni cei mai importanți gangsteri de pe Coasta de Azur, implicați în traficul de heroină, proxenetism, jocuri de noroc, extorcare de fonduri, contrabandă cu țigări, crimă de sânge, etc. Tot prin intermediul lui, Spaggiari ar fi „recrutat” și cei 2 infractori Alain Bournat și Francis Pellegrin (membri ai echipei care va comite jaful) care, la rândul lor i-au adus în „comando” și pe ceilați, inclusiv, pe Jacques Cassandri (al cărui rol ar fi fost mai mult nu de „creier” dar cel de „supraveghetor” și de contact cu Franch Connexion (organizația criminală specializată în traficul de heroină între portul Marsilia, Portul New York și Montreal, activă, în principiu, între 1925–1975, fondată de către Paul Carbone–la nivel local și Lucky Luciano cu Vito Genovese–la internațional). În ceea ce privește săparea tunelului și planul acestuia (conceput după „harta” rețelei de canalizare din Nisa), ar fi fost o „muncă” de echipă, în care, un rol important ar fi jucat și un apropiat al lui Jacques Médecin, Jean–Dominique Fratoni (1923–1994) administrator de cazinouri de pe Coasta de Azur (de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa din 1974), pe care exploata „discret” în colaborare cu mafia „locală” (deci, direct sau indirect cu oamenii lui Tany Zampa), cunoscut și sub numele de „Împăratul jocurilor (de noroc)” sau „Nașul jocurilor (de noroc)”. Așa cum am arătat în celebrul dosar criminal al războiului cazinourilor de pe Coasta de Azur în „anii de plumb” (anii 1960–1980), Fratoni ar fi jucat un rol important și în dispariția lui Agnès Le Roux (în vârstă de 29 de ani) pe 27 octombrie 1977, moștenitoarea cazinoului „Palais de la Méditerranée” de la Nisa (împreună cu mama ei, Renée Le Roux–decdată pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani), pentru care Jean–Maurice Agnelet (avocat și președinte al ligii locale a Drepturilor Omului) a fost hărțuit, judecat și rejudecat, pe nedrept (conform anchetei mele private) timp de 37 ani, între 1977 și 2014–când pee 11 aprilie, acesta din urmă a fost condamnat defintiv, la 20 de ani recluziune criminală, datorită unei depoziții (mărturii) a unuia dintre cei 2 fii ai lui Guillaume Agnelet, în care acesta afirma în fața Curții cu Jurați Rennes că inculpatul ar fi mărturisit mamei sale (ceea ce, de altfel, atunci, copil fiind, ar fi auzit și el) că ar fi el asasinul (decedat, până la urmă, de o criză cardiacă pe 12 ianuarie 2021, la vârsta de 82 de ani, după punerea lui în libertate condiționată din rațiuni medicale, la celălalt fiu al lui Thomas Agnelet, în Noua Caledonie). Bănuit că ar fi implicat în dispariția lui Agnès Le Roux dar mai ales în diferite delicte financiare pentru care este inculpat în luna octombrie 1978 (printre care și în cele de cumpărare de voturi electorale), Jean-Dominique Fratoni (fost, printre altele și francmason, prieten intim al lui Jacques Médecin), se refugiază în Italia, iar mai târziu, când CEE (Comunitatea Economică Europeană–devenită Uniunea Europeană) a devenit „nesigură”, în Elveția „italiană”, la Lugano (unde va și muri de cancer la prostată, pe 4 august 1994, la vârsta de 71 de ani) ceea ce va atrage după sine condamnarea lui în 1983 și 1985 (în total, la 5 ani de închisoare și 410 Mil Ffr amendă/cca 121 Mil€PPA pentru infracțiuni fiscale și vmale), prin contumacie. Fiul său Noël Fratoni care i-a preluat „afacerea” (fără să fi avut declarată vreo activitate lucrativă la Fisc), nu a fost nici el foarte norocos, pentru că va fi și el asasinat cu 10 gloanțe de 9mm (ca mulți alți membri ai mafiei de pe Coastă) pe 23 octombrie 1998 la Nisa, atunci când nu avea decât 50 de ani. Corpul său inert (deja rece) este descoperit, cu cheile vehicului în mână, de către un vecin în dimineața zilei (în jurul orei 09h30), lângă acesta, în garajul reședinței sale „Le Parc Vigier” din cartierul portului. Două, din rafala de gloanțe l-au atins la cap.

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Nu știu dacă „adevărul ne face liberi” (sau ne liberează/Biblia), având în vedere faptul că „în majoritatea cazurilor, nu vrem să-l auzim” (Herbert Sebastian Agar, Premiul Pulitzer/1934). Chiar dacă acesta „nu depinde de numărul celor care cred în el" (Henrik Ibsen), acesta este, cu cetitudine,  „ușor de pierdut și trebuie recucerit mereu” (Albert Camus, Premiul Nobel/1957). Nota autorului. Mahmoud-Philippe El Shennawy, figură emblematică a crimei organizate franceze (a jafurilor armate) din secolul trecut (anii 1980), liberabil, teoretic, în 2032, a fost pus în libertate condiționată sub control judiciar (sub „sechestru electronic” timp de 2 ani, prin intermediul unei brățări electronice),  pe 23 ianuarie 2014, la vârsta de 59 de ani, după 38 de ani de privare de libertate.Soția să Martine (cu care s-a căsătorit în timpul detenției) și copil său Christophe (n.1980, conceput în timpul detenției), au fost alături de acesta în ciuda nenumăratelor obstacole judiciare (nu întotdeauna justificate!) pe care Philippe El Shennawya le-a întâmpinat  în timpul încarcerarii sale lungi de aproape 4 decenii.