Etichetă: In umbra vietii

Justiția este o componentă esențială a oricărei societăți democratice și ea trebuie să fie eficientă în protejarea drepturilor omului. Însă, din păcate, în...

Rezumat. Teoria haosului sau teoria sistemelor complexe este o ramură a matematicii și fizicii teoreticii care descrie comportamentul anumitor sisteme dinamice neliniare care prezintă fenomenul de instabilitate numit sensibilitate față de condițiile inițiale, motiv pentru care comportamentul lor pe termen relativ lung (deși se conformează legilor deterministe) este imprevizibil, adică aparent haotic (de unde și denumirea teoriei), formulată de Edward Lorenz (1917 - 2008, matematician și meteorolog american) în 1960. Conform acestuia, "un fenomen care pare a se desfășura la întâmplare, are de fapt un element de regularitate ce ar putea fi descris matematic." În termeni mai simpli, există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui sistem dinamic complex. Deci sistemele complexe reprezintă un domeniu de cercetare în matematică, fizica teoretică (cu aplicații în stiintele socio - umane, economico - comrrciale și filozofie) care se ocupă cu studierea comportamentului sistemelor dinamice foarte sensibile față de condițiile inițiale (numită și efectul fluturelui). Mici modificări ale condițiilor inițiale (cum ar fi rotunjirea numerelor cu care se lucrează) au ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie imposibilă. Acest lucru se întâmplă chiar dacă sistemele sunt deterministe, ceea ce înseamnă că comportamentul lor viitor este determinat în întregime de condițiile inițiale, fără intervenția altor elemente aleatorii. Cu alte cuvinte, natura deterministă a acestor sisteme nu le face predictibile. Acest comportament este cunoscut sub denumirea de “haos determinist”. Teoremele de incompletitudine ale lui Gödel pun în evidență caracterul deschis al cunoașterii matematice. Aceste teoreme au fost inspirate din opera logică a lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646 - 1716, matematician, fizician și filozof german) și au arătat că rolul formalizării matematice introduse de David Hilbert (1862 - 1943, matematician, fizician și filozof german) este de nerealizat. Ele arată imposibilitatea unei formalizări complete a gândirii umane, pentru că în orice sistem deductiv, destul de implicat pentru a include raționamente aritmetice, există teoreme (propoziții) matematice care pot fi nerezolvabile în cadrul sistemului (nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate). În prima perioadă a activității sale, Kurt Gödel (1906 - 1978, matematician - informatician, fizician și filozof americsn de origine austriacă) a făcut parte din Cercul de la Viena. Mai târziu a criticat subiectivismul lui Bertrand Russell (1872 - 1970, matematician - logician, eseist, epistemolog, scriitor și critic social britanic) și al altora în problemele filosofice ale logicii moderne. Este considerat ca fondatorul filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege (1848 - 1925, matematician - logocian. și filozof german) și protejatul său Ludwig Wittgenstein (1889 - 1951, filosof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei limbajului), fiind considerat ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX. Teoria CSG (Codul Socio-Genetic) este o teorie științifică (relativ) recentă, în evoluție (pe care am prezentat-o, pentru prima dată, cu 4 in urmă Academiei de Științe Social - Politice, de când a suferit o serie de îmbunătățiri) și este în plină „testare” (încă) în diferite medii comportamentale deviante (cu precădere, în cele cu caracter infracțional criminal) deci modificări „de fond” (și chiar de proporții) pot apărea în viitor în funcție de rezultatele furnizate de observația directă (experiența) și confruntările acesteia cu MS (Modelul Standard) al teoriei. De altfel, cercetări de mare anvergură, cu ajutorul sistemelor complexe, au loc și în modelizarea matematică a fenomenelor urbane, și în special, în studiul sistemelor urbane, cu scopul elaborării unui unui „spațiu urban ideal”, în care, un loc important ocupă și lucrările lui Marc Barthelemy, director de studii & cercetări la Institutul de Fizică Teoretică din cadrul CNRS (Centrul Național de Cercetare Științifică), membru asociat al Centrul de Analiză și Matematică Socială al celebrei școli superioare de științe sociale EHESS (cu statut de „Grand Établissement”, membră a „Paris Universitas“, o Școală Superioară de Înalte Studii, care promovează un învățământ superior elitist fondată prin decret pe 23 ianuarie 1975, cunoscută până atunci sub numele EPHE – Școala Practică de Înalte Studii), având ca domenii de cercetare științele socio-umane (istoria, arheologia, antropologia, geografia, demografia, statistică, filosofia, sociologia, psihologia, științele economice, lingvistică, dreptul) dar și altele ca amenajarea teritorială, medicina sau artele. Alte cercetări, în domeniul modelizării matematice a societății, tot, cu ajutorul sistemelor complexe, dirijează și Pablo Jensen, director de studii & cercetări la CNRS, cercetător în cadrul Laboratorului de Fizică al celebrei școli superioare de înalte studii științifice și literare ENS Lyon (fondată în 1880 sub numele de École normale de Fontenay-aux-Roses, devenită în 1987 la ENS de Saint-Cloud de la Lyon) și autor al conceptului „Café des sciences” (1997), și al unor celebre cărți în Editura Seuil: „Des atomes dans mon Café crème”(2004), respectiv, „Pourquoi la société ne se laisse pas mettre en équation” (2018). Lucările sale au la baza ideea lansată în 1971 de către economistul american Thomas Crombie Schelling (1921–2016, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2005, devenit celebru prin teoria jocului, cu aplicații în economie și strategie nucleară, autor al lucrări, printre altele, „Arms and Influence”, New Haven and London, Yale University Press, 1965, ISBN 0-300-14337-0), care își imagina un model simplu de segregație rasială cu scopul combaterii discriminării cu care se confruntau majoritatea metropolelor americane. În sfârsit, cu studiul (dimensiunea și influență retelelelor de socializare) Twitter, Facebook, etc. (că sisteme complexe), se ocupă o echipa de cercetători în cadrul CNRS, sub conducerea lui David Chavalarias, director de studii & cercetări la Centrul de Analiză și Matematică Socială al EHESS, directorul Centrului de Studii Complexe de la Paris – Ile de France. Notă. Ziarul „955 – Poliția Capitelei” n°249 din luna martie 2004, vizibil și în acest material, ar fi la baza rețelelor de socializare Facebook, Twitter, Instagram, Linkedin, etc….în care SU (subiectul uman), ar fi, de fapt, un „om–matrice” reprezentat într-un spațiu psihosocial (de psihologie socială) cu structuri matematice specifice sistemelor formale complexe! Ca urmare a atacurilor teroriste islamiste din 11 septembrie 2001 în SUA, George W. Bush (n.1946, în funcția de cel de-al 43-lea președinte al SUA între 20 ianuarie 2001–20 ianuarie 2009) lansează pe plan politico-militar, pe 28 septembrie războiul contra terorismului internațional GWOT (Global War on Terror

Notă. Acest material este inspirat din fapte reale, la care autorul acestui articol a asistat în „direct", dar orice asemănare cu personajele care apar în derularea evenimentelor este doar o întâmplatoare, adică, o simplă coincidență. Articolul a fost publicat într-o versiune simplificată și puțin diferită, și în Revista (Ziarul) Penitenciarelor Les Gobelins News, care are ca obiectiv familiarizarea deținuților cu noțiuni (elementare) de cultură generală și tehnico-științifici, termeni judiciari (carcerali) și administrativi, etc. În sfârșit, articolul a fost publicat și în Ziarul Poliția Capitalei 955, într-o versiune puțin diferită. Cele 191 de instituții publice (sau semi-private) ale MCF (Mediul Carceral Francez) gestionat de către AP (Administrația Penitenciarelor), în care sunt deținuți astăzi, cca 66.995 de condamnați (cu sentința judecătorească rămasă definitivă), respectiv, preveniți (în detenție provizorie, înainte de proces), pentru un Parc Carceral (PC) de 57.236 locuri (operaționale) în celule individuale (9-11m2) sau duble (13-15m2) în administrarea cărora se află și încă alte 10.104 persoane sub supraveghere electronică fixă sau mobilă (în semi-libertate, respectiv, libertate condiționată sub control judiciar), sunt împărțite în două mari grupe. Grupa A: Centre de Arest Preventiv - Maison d’Arrêt (106 MA, create în 1791 de către Adunarea Constituțională, în care sunt plasați în celule individuale închise 24h/24h, preveniții în timpul detenției provizorii, respectiv, deținuții care au de executat pedepse scurte, mai mici de 1 an, extins la 2 ani din 2009, datorită suprapopulării carcerale). Grupa B: Centre pentru Executarea Pedepselor: Centre de Detenție-CD (24 CD și 43 QCD -Cartiere de Centre de Detenție, orientate către resocializare, pentru deținuți condamnați la o pedeapsa mai mare de un an și care prezintă șanse reale de reinserție în societate); Închisori de Maximă Siguranță - Maisons Centrales (5 MC și 6 QMC - Cartiere de Închisori cu Maximă Siguranță, rezervate deținuților condamnați la pedepse lungi de închisoare, respectiv, pe viață, cu șanse slabe de reinserție în societate sau deținuților dificili, periculoși, numiți DPS: Deținuți în regim special de supraveghere sau cu regim special de detenție); Centre de Semi-libertate (12 CSL și 4 QCSL-Cartiere de Semilibertate, rezervate deținuților care prestează o activitate lucrativă, studiază sau efectuează un tratament, în exterior, cu precădere aflați în pragul eliberării din MCF); Închisori pentru minori (8 EPM, rezervate adolescenților între 13-18 ani); Centre Penitenciare (37 CP, centre mixte private de libertate, conținând cel puțin două tipuri de regimuri de detenție diferite: MA, CD, MC sau CSL); o Instituție Publică de Sănătate Națională (EPSNF) și un Centru Național de Evaluare (CNE, numit CNO - Centrul Național de Orientare a deținuților, până în 2010), amândoua în cadrul Închisorii Fresnes-MA (Maison d’Arret cu 1.700 de locuri, în general, suprapopulată, cu o populație carcerală între 1.600-2.200, construită între 1895-1898, Departamentul Val de Marne, Regiunea pariziană). În privința personalului medical MCF (AP) dispune (conform ultimului raport) de: 2.447-personal de sănătate; 178 de UCSA (Unități de Consultație și Îngrijire Ambulatorie) implantate în proximitatea centrelor penitenciare; 8 UHSI (Unități Spitalicești Securizate Interregionale) implantate în CHU (Centre Spitalicești Universitare): Nancy (2004), Lille (2004), Lyon (2005), Bordeaux, Toulouse et Marseille (2006), Paris Pitié-Salpêtrière (2008), Rennes (2012), în total cu 181 de paturi; 26 SMPR (Servicii Medico-Psihiatrice Regionale), în 26 de instituții penitenciare; 152 de Sectoare de Psihiatrie și UHSA (Unități Spitalicești Special Amenajate), în cadrul UCSA. Conform documentelor AP, cca 25.000 de deținuți au desfășoară o activitate lucrativă remunerata, adică 39,1% din populația penala (34,7% în Centre de Arest Preventiv și 48,4% în Centre pentru Executarea Pedepselor) pentru o suma de 60,3 M€, remunerație brută. În ultimul său raport Controlorul general al locurilor private de libertate, menționa că numai 17.500 dintre ei au fost remunerați cu titlul de „activitate lucrativa în regim de detenție″, adică, în jur de 27,7%. Ca regula generala exista 3 tipuri de activități lucrative : a) Serviciul General - SG (pentru funcționarea instituției penitenciare, plătit de către AP, cca 50,4% din totalul de deținuți; cost 22,8 M€) ; b) Serviciul de Regie Industrială - RIEP (Regie Industrială a Instituțiilor Penitenciare-ateliere ale instituțiilor penitenciare; cca 7,5% din totalul de deținuți ; cost 7,5 M€) ; c) Serviciul de Concesiune-SC (activitate în întreprinderi private cu mâna de lucru carceral; cca 42% din totalul de deținuți; cost 30 M€) Cu toate că în MCF nu există contract de munca între AP și deținut, conform art.33 din Legea Penitenciară (din noiembrie 2009), prevede un „act de angajament″. Art.32, fixează și remunerația deținuților, în funcție de tipul lor de activitate desfășurată: 45% din SMIG (Salariul Minim Garantat, care la 1 ianuarie 2020 era de 10,15 € brut/h sau 1539,42€ brut lunar, respectiv, 1185,35€ net lunar, pentru 35h00 de munca) în cazul activității de producție (RIEP, SC) și între 20-30% din SMIG în cazul activităților lucrative din cadrul SG. SMR (Salariu Minim de Remunerare) în regimul de producție a fost fixat de către AP la cca 4,05€/h (acordat doar 4,03€, în general), care conform Decretului din 23 decembrie 2011, a ajuns, începând din 1 ianuarie 2012, la 4,15€, în urma creșterii SMIG-ului la 9,22€ de la 9,00€, în 2011, care astăzi, în 2020, a ajuns la 10,15€/h. Teoretic, el poate însă varia, în funcție de munca prestata și în funcție de instituția penitenciara (intre 3,54€/h în MĂ și până la 7,61€/h în exterior), precum și în funcție de clasa de muncă în cadrul SG (Clasa I:2,97-3,04€/h ; Clasa II :2,25-2,30€/h ; Clasa III: 1,80-1,84€/h). Începând din 1977 persoanele încarcerate (deținuți, preveniți) cotizează la regimul de pensie, însă pentru validarea unui trimestru (în regim de libertate), ele ar trebui să beneficieze de un salariu echivalent cu 200 SMIG-uri. Bibliografie „În umbra vieții”. https://patriaromana.com/2021/07/28/in-umbra-vietii/

Profesor de modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginereștiși social– economice, Director de Studii CUFR – ROMÂNIA, Franța (Le Parisien) În sfârșit, iată și...

SUA dispun de cea mai mare populație carcerală dintre toate statele lumii! Nu mai puțin de 2,3 milioane de americani sunt încarcerați, condamnați deja sau în arest preventiv (detenție provizorie), ceea ce înseamnă 762 de deținuți în medie pentru fiecare 100.000 de locuitori. SUA sunt leaderi și în ceea ce privește disparitatea rasială a celor încarcerați.Numărul oamenilor de culoare în închisorile și centrele americane de detenție este de 6 șase ori mai mare decât a celor de origine europeană. Și totuși, chiar dacă SUA este cea mai mare „închisoare” a lumii, cea mai mare închisoare din lume nu se află în SUA, dar în Filipine, la Manila. Este închisoarea Bilibid (cunoscută sub acest nume din 1941), un „oraș” în metropola Manila, în care aproape 30.000 de prizonieri (ecact, 29.369 la data efectuării anchetei noastre !) conviețuiesc în „libertate” limitată și „înțelegere”, încercând să ducă o viață cât se poate de „normală” indiferent de situația lor carcerală (condamnat sau cercetat penal), indiferent de natura și durata pedepselor lor, indiferent de profilul lor criminal, precum și de natura crimelor comise (politice sau de drept comun). Închisoarea Bilibid, așa cum este ea organizată și administrată este unică în lume. Considerată închisoarea „Sing Sing” a Asiei, o închisoare de stat de maximă sigurnță, a cărei construcție începe în 1825 în statul New York situată la 48 de km de metropolă NY pe malurile fluviului Hudson, numele ei derivând din numele de origine a orașului Ossining unde se află și funcționează din 1828, vechea închisoare Bilibid „Carcel y Presidio Correccional” (închisoare corecțională și militară) începe să fie construită din 1947 (la Mayhalique, Manila) pe o suprafață de 446,78 de hectare și este împărțită în două sectoare: „Carcel” conceput astfel încât să poată găzdui 600 de deținuți și „Presidio” care să permită încarcerarea a 727 de prizonieri de drept comun (pentru crime sau delicte)! Deși la începuturile existenței sale, (fiind deschisă pe 25 iunie 1865 printr-un decret regal spaniol) avea câteva puncte comune cu „Sing Sing”, ca număr de deținuți (suprapopulată) și în special în ceea ce privește regulile stricte de detenție, ulterior ea devine o închisoare model (în 1953 va fi și ultimul „domiciliu” al soților Rosenberg) abritând astăzi 1.700 de deținuți, pe când „omologul” sau filipinez, Bilibid, mutat în noile sale localuri în 1940 (la Muntinlupa, Manila) construcția cărora debutează în 1936, New Bilibid Prison (NBP) nu va oferii condiții mult mai decente de trai celor încarcerați față de ceea ce oferise la începu. De-a lungul istoriei sale ea a fost un „domiciliul forțat” pentru majoritatea revoluționarilor filipinezi, precum și a câtorva sute de deținuți politici. În octombrie 2004, din investigațiile pe care le-am întreprins reiese că numărul deținuților era de numai 16.747, iar inițial teritoriul acestei vaste închisori era de 551 de hectare, din care 104,22 de hectare de teren au fost transferate programului de amenajare teritorială a Ministerului de Justiție, care planificase construcția de imobile pentru populația, respectiv, administrația carcerală. Și asta pentru că populația carcerală a NBP era în permanentă creștere! Înainte de „marea reforma”, pentru cei 20.000-25.000 de deținuți, în general „locatari” permanenți ai închisorii Bilibid, viața era un adevărat calvar, iar pentru administrația penitenciară un stress permanent, care era complet depășit de evenimente, ajungând în pragul disperării. Furturile, violența, violurile, extorcările de bani prin violență și șantaj, crimele, tâlhăriile, erau la ordinea zilei. Pentru a face față unei crize profunde care se instaurase între administrație și deținuți, conducerea închisorii NBP a „decretat” o nouă ordine socio-carcerală, aprobând funcționarea închisorii Bilibid că un fel de „oraș” în orașul Manila. În primul rând, ea „semnează” un acord (de „parteneriat”) cu leaderii celor 12 bande - comunități carcerale, instalate fiecare într-un imobil din cele 13 ale închisorii, conduse de către un „Bosyo” și adjunctul sau „Mayor” (unul fiind consacrat noilor „recruți”) care să vegheze la ordinea și disciplina „aderenților” săi și care să le și controleze viața și activitățile lor. Pentru că la Bilibid, fiecare deținut, imediat cum este încarcerat, este „sindicalizat” prin licitație la una dintre cele 12 bande care fac legea! Și asta nu în funcție de natura crimei comise sau durata pedepsei la care el a fost condamnat, dar în funcție de „potențialul” său financiar, în general și, intelectual, în particular. Numărul celor „independenți” este foarte mic și ei sunt slab protejați de către administrația penitenciară. Șansele lor de supraviețuire pedepselor lor sunt relativ scăzute. În al doilea rând, pune la dispoziția prizonierilor terenuri de basket și săli de sport pentru desfășurarea unor activități sportive „de performanță” incitând comunitățile celor 12 bande la competiții „intercomunitare”! În al treilea rând, ea legalizează „talipapa”, piața de desfacerea a mărfurilor de toate tipurile: alimente, îmbrăcăminte, medicamente, chiar și droguri (sub control), etc ., dar și a serviciilor utile într-un centru de detenție și care sunt întreținute din exterior de către rudele celor încarcerați. În urmă investigațiilor pe care le-am făcut, numărul lor ar fi de 56! În plus, administrația penitenciară a aprobat, pentru diminuarea agresitvitătii deținuților, vizitele soțiilor și rudelor acestora (pe timp „nelimitat” în cursul zilei, de 5 ori pe săptămâna). Cei care își permit să aibă o „camera separată”, chiar și ca o „locație” temporară își pot petrece noaptea de sâmbătă spre duminică cu soțiile sau femeile lor. Pentru că la Bilibid, „banul este rege”. Totul se vinde, totul se cumpără și Bilibid are „pretenția” unei adevărate economii de piață în plină desfășurare, în plină expansiune! Pășind pragul labirintului, în interior, nu ai impresia că ești într-o închisoare, dar mai mai mult într-un bazar în genul cum au fost ale noastre în România la începutul anilor 90 sau cum pot fi și acum întâlnite în Turcia sau în unele țări arabe, în special în cele din Magreb (Africa de Nord) sau în cele asiatice (în special, din Asia de Sud-est) și de ce nu, în particular chiar și în Filipine, la Manila! Bilibid este într-adevăr organizat din punct de vedere socio-economic cu un oraș. În care deținuții sunt liberi.

Merită să subliniem și faptul că, Codul de Procedura Penală nipon prevede două moduri în care poate fi executată pedeapsa privată de libertate: înschisoare fără sau cu efectuarea unei munci silnice, cea care predomină în majoritatea pedepselor lungi de închisoare, inclusiv, în cazul închisorii pe viață, conform Art.12, Aliniatul 2. din Codul Penal. Dacă în 1994, 35.803 deținuți efectuau muncă silnică (forțată) care au adus Administrației Penitenciarelor peste 15,7 Md Yeni (cca 150Mil $US), în cele 70 de penitenciare japoneze, astăzi peste 81.000 de deținuți condamnați la muncă forțată crează tot felul de valori, bunuri materiale, în aproape toate domeniile de activitate ale societății civile, care aduc la bugetul național (al statului) peste (1/2) Md$US. Contribuțiile cele mai importante aduc închisorile din Fuchu (cea mai mare din Japonia), Tokyo (Kosuge), Tochigi și Hakodate (delincvenți juvenili) din nordul insului Hokkaido.După condamnare, aproape toți deținuții de sex masculin străini (în special din Europa) din estul Japoniei sunt încarcerați la Fuchu Prison (Harumi-cho, Fuchu-shi, Tokyo), iar cei de sex feminin la Tochigi Prison (Soja-machi, Tochigi-shi, Tochigi-ken). În vestul Japoniei, cei de sex masculin la Osaka Prison (Tadei-cho, Sakai-shi, Osaka-fu) Kobe Prison şi Fukuoka Prison, și cei de sex feminin la Wakayama Prison (Kano, Wakayama-shi). Deținuții pot opta la sosire între mai multe tipuri de meniuri (vegetariene, mai mult sau mai bogate în carne, dietetice, etc.), în funcție de religia și obiceiurile lor sau în funcție de maladiile de care suferă. Însă numai la început. În principiu! Odată optiunea făcută este practic imposibil de modificat meniul. Europenilor nu este exclus nici faptul ca Administrația Penitenciarelor să le pună la dispoziție celule cu paturi în loc de saltele. Dar nu este obligatoriu. În primele două săptămâni, prizonierul este „studiat" (din punct de vedere intelectual, biologic și psihologic) și este „orientat" de către Administrația Penitenciarelor (cu ajutorul unor broșuri, majoritatea în limba engleză, care trebuie înapoiate odată cu punerea lui în libertate, direcției penitenciarului), în funcție de abilitățile sale intelectuale și fizice, în funcție de profesiunea și pregătirea să, respectiv, experiența sa profesională, într-o anumită direcție în care își va desfășura activitatea de muncă forțată (lînică). Încadrarea în muncă (forțată) înseamnă 8 ore pe zi, cu trei pauze, din care una este pentru masa de prânz, iar retribuția (deși existentă oficial) este relativ mică și nu acoperă decât la limtă nevoile personale. Închisoarile nipone funcţionează pe baza unui sistem destul de complex de pedepse şi recompense, în funcție de sancțiunea penală, precum și de comportamentul deținutului, la activități (locul de muncă, școală, celulă, etc.). Un fel de combinație „neliniară" între „Teorema celor 4 culori" (conform căreia patru culori sunt necesare dar și suficiente pentru a colora o harta, astfel încât două țări cu aceași culoare să nu fie vecine) și sistemul american de grade militare. Cei îmbrăcăți în alb (portocaliu la americani) sunt cei „noi", cu libertăți „restrânse " (destul de limitate) și au dreptul la numai două vizite pe lună. Odată ce costumele lor albe se „murdăresc" în intrevalul spațio-temporal carceral " (atât la propriu cât și la figurat !), ele devin verzi, roșii și albaștri, iar deținuții și ei câștigă niște drepturi „suplimentare" (libertăți extinse) cum ar fi: dreptul la scrisori și vizite mai multe, acces la telefon, etc. Sistemul „Star and Stripes", permite obținerea de trese albe (odată la 6 luni), pentru un comportament bun, verzi (odată la un an) și o stea galbenă (odată la trei ani !). În unele închisori (cum este și Tochigi Prison), codurile de clasare ale deținuților sunt reprezentate numai cu trese: aurii, vrezi și albastre. Prizonierii care nu respectă regulamentul și se „ceartă" cu legile închisorii, își pot pierde atât dungile (tresele) cât și stelele lor, cu alte cuvinte pot fi retrogradati, pentru a porni din nou de la zero. Exact cum se întâmplă în instituțiile militare sau în unități militarizate. În timpul activității lucrative, discuțiile între prizonieri sunt strict interzise, conform principiului nazist: „Arbeit macht frei", iar în restul timpului ele sunt destul de limitate, mai puțin în pauzele, nu lungi și dese, dar scurte și rare. În ceea ce privește regimul de vizite, el diferă de la o închisoare la alta. Ele nu sunt permise decât rudelor (inclusiv logodnicilor dacă logodna datează înainte de încarcerare), avocaților și funcționarilor consulari, care au obligația să-și viziteze conaționalii cel puțin odată pe trimestru.Și numai în prezența gardienilor. Regimul de scrisori este și el foarte limitat. Prizonierul trebuie să menționeze în scris, după încarcerarea lui, pe o listă numele tuturor persoanelor cu care urmează să corespondeze. Toate scrisorile sunt citite cu atenție și cenzurate, elle fiind limitate la un număr de caractere, în funcție de nivelul de educație și cultură al incarceratului! Studiul individual este în schimb, destul de stimulat. Dar într-un anume fel, adică, numai, cât să rămâi în contact „cât de cât" cu „exteriorul", cu civilizația din lumea liberă. Deși Fuchu, respectiv, Tochigi Prison au biblioteci vaste (peste 10.000 de titluri în limba engleză), numărul mare de deținuți care participă la cursuri și timpul scurt afectat acestora, face dificilă învățarea limbii suficient de bine, pentru a perimite lectură în această limba. Numai 15 minute sunt acordate zilnic pentru citirea ziarelor și maximum două ore pentru vizionarea unui film, care în majoritatea cazurilor sunt japoneze și netitrate. În schimb, evenimentele religioase sunt sistemetic organizate și deținuților le este permis să participe „intens" la activitățile lor, în funcție de sexul, de rasă și religia lor. În principiu, Curtea Supremă niponă estimează că Pedepasa Capitală nu poate fi aplicată decât atunci când „responsabilitatea autorului crimei de sânge est de o extreme gravitate și că sancțiunea maximă este inevitabilă atât din din punctul de vedere al echilibrului dintre crimă și pedeapsa cât și din punctul de vedere al prevenției". „Teoria" Pedepsei Capitale în Japonia, a fost „minuțios" elaborată odată cu celebrul dosar criminal (de sânge) al scriitorului și asasinului japonez Norio Nagayama (27 iunie 1949-1 august 1997), care a ucis 4 persoane (Masanori Nakamura, Tomejiro Katsumi, Tetsuhiko Saito, Masaaki Ito), între 11 octombrie și 5 noiembrie 1968, fiind încă minor la acea dată (conform legilor nipone de stare civilă). Arestat pe 7 aprilie 1969, el este condamnat la moarte în 1979, dar în apel, în 1981, i se comută pedepasa la închisoare pe viață. În 1983 însă, Curtea Supremă estimează că Norio Nagayama merită pedeapsa cu moartea și tranferă dosarul acestuia la Înalta Curte (Curte de Apel), care în 1987 se pronunță din nou pentru condamnarea acestuia la moarte, confirmată ulterior, în 1990 și de către Curtea Supremă. În închisoare, Nagayama, până la execuția sa, pe 1 august 1997, scrie o serie de romane de mare valoare literară care îl fac celebru, nu numai în Japonia, dar chiar și în cercul „aristocrației literare" nipone (Muchi no Namida-1971, Aika Muka-1973, Kibashi-1984, Sooren no Tabigeinin-1986, Sutego Gokko-1987,  Shikei no Namida-1989,  Nazeka Umi-1989, Isui-1990,  Hana-1999), care nu îl va accepta ca „membru", datorită statutului său de condamnat! (Contrar lui Philippe Maurice, pentru eliberarea căruia din închisoare au semnat o petiție 150 de mari personalități ale culturii și civilizației mondiale, ca semn de prețuire ale cercetărilor de istorie medievală ale acestuia, în mediul carceral).Celebrele „criterii" ale lui Nagayama (publicate și în lucrările sale), conform cărora judecătorii trebuie să pronunță sentința de condamnare la moarte în cazul unei crime de sânge sunt: natura crimei; motivul comiterii crimei; condițiile în care ea a fost comisă (în special, dacă a fost comisă cu cruzime); gravitatea consecințelor acesteia (în special dacă există mai multe victime); efectul social al crimei; vârsta criminalului (minor sau major, conform Codului Civil nipon); antecedentele criminale al autorului crimei (criminalului); circmstanțele în care crima a fost comisă, precum și sentimentele familiei (familiilor) îndoliate (ale victimei/victimelor). Până în septembrie 2013, în total, 157 de persoane ar fi fost executate (dintre care 13, legat de atentatul cu gaz Sarin, un gaz toxic de luptă descoperit de către Schrader, Ambros, Rüdiger și Van der LINde), pe 20 martie 1995 în Metroul din Tokyo..