Etichetă: Jean-François Buslik

Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.

Înainte de a exploara (detaliat) celelalte piste belgiene (privilegiate de către autoritățile judiciare competente în materie criminală), pe care l-am investigat, trebuie să subliniez faptul că acest dosar excepețional (fără precedent) a fost instrumentat de-a lungul timpului (timp de 3 decenii, între 1982–1912) de către 5 judecători de instrucție, Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, până la numirea în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, care ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Aceștia au fost numiti, la rândul lor, de către procurorii regelui Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta între 1983–1987), urmat de Jean-Claude Elslander (între 2002– 2019), căruia îi va succede, în sfârșit,din 9 septembrie 2019, Marc Rézette, dar și procurorul general de Liège Christian De Valkeneer, care din acest an va prelua președinția Tribunalului de Prima Instanță din Namur.Având în vedere derularea evenimentelor (jafurile armate și asasinatele) și modul operator, primul magistrat instructor însărcinat cu dosarul, Guy Wezel, era ferm convins că banda din Nivelles ar fi copmpusă din foști polițiști sau/și jandarmi (extremiști de stânga sau de dreapta), trecuți în rezervă (în principiu, din motive disciplinare sau pentru diferite abuzuri în serviciu–escrocherii, trafic de inflență, etc.), care ar fi avut ca scop destabilizarea social–politică a Regatului Belgiei și, „mai mult ca sigur”, ar fi acționat la o „comandă politică”. Ca urmare, înainte ca „grupul G”–„Gendarmerie” (și în particular, ceianchtați și inculpați în dosar, Christiaan Bonkoffsky, Madani Bouhouche, Robert Beijer, Martial Lekeu și Christian Amory) să intre în atenția judecătorului de instrucție Jean-Michel Schlicker (cel de-al 2-lea magistrat instructor), Guy Wezel (primul judecător de instrucție) numit în dosar de către procurorul regelui Jean Deprêtre (decedat pe 12 iunie 2014, la vârsta de 76 de ani, ca urmare a unui cancer generalizat, la spitalul Sainte-Élisabeth de la Bruxelles) își concentrează „atenția” (mult mai mult decât ar fi fost necesar, din păcate) asupra unei bande, înregistrată în dosarul de instrucție sub numele de „Filiera Boraine” (după numele zonei geografice belgiene La Borinage din regiunea administrativă Valonia, provincia Hainaut, la vest și la sud–vest de orașul Mons, până la frontiera franco–belgiană și extremitatea vestică Sillon Sambre-et-Meuse–Faille du midi) (.....) În iulie 1997 a fost declanșată o anchetă de către procurorul regelui din Bruges după interceptarea (de către vameșii de pe aeroportul Ostende) materialul militar destinat statului Burundi. Ar fi fost vorba de o încărcătură de aproape 40 de tone de material militar dintr-un surplus al armatei olandeze și destinată Angolei (care urma să fie livrat în cursul lunii mai 1998), într-un Boeing 707 al companiei Avistar Airlines (înmatriculat în Cipru cu indicativul 5B-DAZ) închiriat de către Occidental Airlines. Conform altor investigatii ale noastre, în decembrie 1998 și februarie 1999, aeronave ale companiei slovace Hermes ar fi decolat de pe aeroportul din Ostende cu încărcătură de arme către Sudan, în ciuda embargoului UE. În 1999, Occidental Airlines, împreună cu London Sky Air Cargo de la Syed Naqui, au aranjat transportul a 400 de tone de material militar destinat statului Congo de la Bratislava în Sierra Leone, prin intermediul unor aeronave Boeing.(....). În ceea ce privește CEPIC (Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens), acesta a fost înființat pe 14 iunie 1972, de către Vanden Boeynants, împreună cu Paul Vankerkhoven, baronul Benoît de Bonvoisin („Baronul Negru”, probabil cel mai notoriu personaj din această organizație), Edmond Nerincx, cavalerul Jean Breydel și André Saint-Rémy. În anii 1970, de Bonvoisin era „consilierul politic” al lui Paul Vanden Boeynants. Chiar și atunci, însă, este (în secret) unul dintre principalii contribuabili ai Front de la Jeunesse și omul care ținea frâiele revistei Nouvel Europe în mâinile sale. La mijlocul anilor 1970, Baronul Negru a fost și la originea creării organizației „Mouvement des Forces Nouvelles”, emanația politică a Front de la Jeunesse, iar Albert Lambert, un prieten de afaceri al Baronului, devine primul președinte al Forces Nouvelles.În toamna anului 1975, baronul, împreună cu Emile Lecerf, Francis Dossogne și Albert Lambert, au organizat o întâlnire a „euro dreptei” în castelul său din Maizeret, iar pe lista invitaților figurau și leaderi ai MSI italian (Movimento Sociale Italiano) și Ordine Nuovo (Centro Studi Ordine Nuovo/New Order Scholarship Center) Parti des Forces Nouvelles Franceze (Naționalismul francez care se manifestă în general sub formă de naționalism cultural prin care se promovează unitatea culturală a Franței).   Frontul Național Britanic (BNF, numit Frontul Național, un partid politic ultranaționalist Marea Britanie fondat în 1967 de mare succes în anii 1970 – 1980, care se opune multietnismului și multiculturalismului) și Fuerza Nueva (partid politic spaniol de extrema dreată, fondat de căte notarul și omul politic franchist Blas Piñar López pe 19 octobrie 1976 și dispărut pe 20 noiembrie 1982).(....). Conform investigațiilor noastre, printre „apropiații” majorului Jean Bougerol ar fi fost și comisarul pentru securitatea statului Victor Massart (decedat pe 10 ianuare 2016 la Braine-l'Alleud), colonelul de jandarmerie René Mayerus (decedat în 1985 ca urmare a unui infarctus al miocardului, fost membru al al organizației de extremă dreată WNP, dar și al Rezistenței, colaborator al Office of Strategic Services–fostă agenție de informații guvernamentale ale SUA activă între 13 iunie 1942–1 octombrie 1945 și fondator al grupului de intervenție de elită Diane, angajat al CIA din 1981 și manager al EIM- European Institute of Management, o companie de securitate finanțată de SUA, specializată în paza depozitelor de muniții și a cazărmilor armatei, care conform investigațiilor noastre ar fi fost „a privatized fascist army intelligence group which tried to undermine the Belgian democratic process and appears to have been at the center of a child abuse, torture and murder ring”)  și comandanții  Robert Fagnart (de la Poliția Federală) și Claude Déry (fost comandant al Forțelor Aeriene, șef al serviciului de informații militare ADIV-Algemene Dienst Inlichting en Veiligheid/Serviciul General de Informații și al Securității și expert în balistică al instanțelor judecătorești, decedat în 1995 la vârsta de 60 de ani, care în cei 20 de ani de activitate în cca 17.000 de dosare criminale ar fi efectuat cca 20.000 de expertize balistice) ai SDRA, care în „timpul liber”, în numele procurorului regelui de la Nivelles Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta în dosarrul TWB/AB–Asasinii din Brabantul Valon între 1983–1987), s-au ocupat de majoritatea investigațiilor balistice ale soliciutate de către Instanță.Subliniez aici faptul că Francine Lyna (1922–2013, fost judecător de instrucție în cadrul Parchetului de la Bruxelles), care deși nu desfășurat niciodată investigații („direct”) în dosarul TBW (Bende van Nijvel), a fost responsabil cu anchetarea CCC (Celule Comuniste Combatante, organizație teroristă de extremă stângă activă între 1983–1985) și WNP (Westland New Post, organizație teroristă de extremă dreaptă activă între 1970–1984) și care, ca urmare a jucat (totuși), un rol (indirect), foarte important, în acesta, într-o emisiune RTL a programului dominical Controversy a declarat pe 19 noiembrie 1995, că masacrele bandei din Nivelles nu au nicio legătură cu jafurile (armate) obișnuite (clasice) cu violență și că acestea erau într-adevăr acte teroriste, „iar de mai multe ori ancheta lui a dat peste obstacole care nu puteau fi depășite, parțial, pentru că Securitatea Statului a fost implicată în acestea și a încercat să ascundă adevărul”. (...). În sfârșit, să revenim acum, la Claude Dubois (n.1943 la Ixelles-Bruxelles, un psihopat „foarte inteligent” care pentru a ucide nu ar fi avut, neapărat, nevoie de motive întemeiate), implicat, oarecum (direct sau indirect), în ramificațiile tentaculare ale dosarului TBW (al Asasinilor din Brabant), care ar fi fost bănuit de asasinarea lui Djamila (decapitată), fata lui Kaçi Bouaroudj suspect (inculpat) în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), care în barul său ar fi asistat (intenționat sau nu) la toate discuțiile (dezbaterile) răufăcătorilor din zonă și în special, la cele dintre Adriano Vittorio (considerat, mult timp,de către anchetatori, creierul atacurilor armate din Brabant) și restul inculpaților în dosarul „filierei boraine” (inclusiv, jandarmul Daniel Choquet), considerat de către membri bandei din „borinage”, un trădător (turnător al poliției).După cum am menționat, el scapă miraculous, achitat în dosarul criminal Collette Dumont (în „beneficiul îndoielii”), grație intervenției lui Rossignol (Ronny) Ronald, misteriosul avocat, unul dintre cei mai dotați și apreciați și poate în ultimul rând, bogați (cu o avere estimate la cca 400Mil FB–20 M€PPA) și influenți avocați în Baroul din Bruxelles. După cum am menționat, corpul acesteia (în vărstă de 42 de ani) este găsit la începutul lunii noiembrie sub un pod peste care trece o autostradă (viaductul autostrăzii des Ardennes) la nivelul localității Beez, în fluviul Meuse (fluviu european care izvorăște din regiunea franceză Lorena și traversează Belgia și Țările de Jos, până la vărsarea în Marea Nordului). Dar, peste două decenii, pe 26 aprilie 2004, Claude Dubois va fi judecat de către Curtea cu Jurați din Bruxelles într-un alt dosar criminal de mare anvergură neelucidat (Dépeceur de Mons) legat de cadavrul lui Karim Mounouar (Menouar Megherbi, algerian în vârstă de 33 de ani), descoperit pe 22 octombrie 2001, în canalul Bruxelles-Charleroi (pe rol încă din 1983 și în care, tot din probe insuficiente, a fost achitat în 1989).Asistat de către cel de-al 9-lea avocat al său, Cédric Waucquez (cu peste 300h de studiu consacrat dosarului), în acest ultim dosar, Dubois a fost condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (sancțiune penală destul de rară în Belgia), după ce justiția i-ar fi reproșat alte 6 asasinate în 1996 (fără probe fiabile). Avocatul ar fi avansat și ipoteza că victima ar fi în viață și ar trăi în Algeria, unde ar fi fost și văzută la Oran, Blida și Alger, dar justiția belgiană refuză comisia rogatorie care l-ar putea disculpa pe clientul său. Ea (care, lucra în garajul Park Inn din strada Vanderkinderen la Uccle, aparținând Leila Boukhoubza din Ixelles–Bruxelles), ar fi fost torturată după care, executată în genunchi, cu un glont în ceafă și cu două gloanțe în spate, înainte de a fi decupată (secționată) în 6 bucăți, dintre care una–brațul drept al acesteia, n-ar fi fost găsit niciodată.Conform investigațiilor noastre, înainte de fi măcelărit, algerianul ar fi fost ras în cap, mutilat cu acid, iar sexul lui ar fi fost secționat, după care asasinul l-ar fi îmbrăcat cu chiloți de damă. Rămășițele corporale acestui solicitant de azil politic în Danemarca au început să fie pesccuite începând cu 22 octombrie 2001, dar conform legiștilor el ar fi fost ucis pe 19 octombrie. Studiile lui Claude Dubois la o școală de carmangerie (ocazie cu care ar fi frecventat și abatoarele din Andrelecht) l-ar fi ajutat în „dezosarea” și secționarea victimei sale și poate nu în ultimul rând, în ambalarea și disimularea părților corpului în saci de plastic înainte de a fi aruncate în Canalul Bruxelles–Charleroi. Alte investigații de-ale noastre aduc în prim plan și alte „elemente” care nu cred că ar fi fost exploatate suficient. În primul rând faptul că algerianul ar fi fost amantul lui Leila Boukhoubza,companionul lui Claude Dubois și proprietarul garajului în care el lucra, apoi, acesta ar mai fi avut și o datorie de cca 60.000 FB (cca 3.000€PPA) pe care aceste „uita” (voit sau nu) să-i rambursese „stăpânului”.Arestarea lui Claude Dubois va avea loc (conform investigațiilor noastre) pe 6 noiembrie 2001 la Anderlecht, în toaleta casei vechiului său prieten Raymond Lippens (inculpat pentru complicitate într-un „jaf al secolului” –în valoare de 400 Mil FB, cca 20 M€PPA, de la Agence Chapelle–Société Générale de Banque, din strada Haute la Bruxelles, în week-endul de Paște de 11–14 aprilie 1980, în urma a spargerii a 220 de căsuțe cu valori, inclusiv, acțiuni și tiluri). Ar fi fost el cel care ar fi transportat banii rezultați din „jaful secolului” de la Société Générale într-o camionetă cu portbagajul „înzestrat” cu dublu capitonaj, adus special, cu acest scop din Franța. Acest jaf, cel puțin teoretic, este reiterarea celebrului jaf al secolul de la Nisa în 1976 (în week-endul 16–17 iulie), de la Société Générale (Av. Jean-Médecin), avândul „în calitate de creier al loviturii”, pe legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari. Cu această ocazie, 200 de căsuțe cu valori au fost sparte (cu cash, bijuterii, lingouri de aur, titlui și acțiuni, etc.) pentru un total de 46MFFr (cca 30 M€PPA). Justitia franceză l-ar fi considerat ca șef al operațiunilor (în absența lui Spaggiari) pe Jacques Cassandri. (...). Nu pot să nu menționez aici, totuși, faptul că el a fost inculpat într-un dosar de corupție în 1990 și condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare în 1996, pedeapsă redusă la 10 luni în 1999, în Apel. În concluzie, esențial este faptul că Claude Dubois era prieten cu frații De Staerke și Lippens (în acea perioadă, gestionar al unui bistrot cu numele satiric de „Loi”–Legea), care (conform investigțiilor noastre) ar fi fost „brațul drept” al „nașului” Michel Dewit (care în anii 1970 era „stăpânul” infracțiunilor criminale în regiunea Bruxelles–Capitală). Trebuie să adaug aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai.Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon De Staerke („Petit Léon”) a fost anchetat timp de 1 an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, într-un dosar în care putea fi implicat și evadatul, adică Philippe De Staerke, fratele său. În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-ar fi acordat nicio importanță acestuia, probabil, datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Foarte probabil, pentru a nu „bruia” pista (pistele) jandarmilor legate de asasinii din Brabant, care, ar fi avut deja „clienții” lor.În sfârșit, investigații aprofundate în dosarul asasinilor din Brabant (TBW) ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin, care avea o relație „secretă” cu Elise Dewit de peste un deceniu), au fost uciși de către asasinii din Brabant în jaful armat de la supermarketul Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), pe 17 septembrie 1983, ocazie cu care este ucis și jandarmul Marcel Morue, iar un altul, Jean-Marie Lacroix a fost rănit.(Re)amintesc faptul că  Jacques Fourez era patronul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (dedistribuție), fiind asociat și într-o afacere cu dulciuri (și cafea) iar amanta sa Elise Dewitera, era proprietarul unui apartament de lux și a unui hotel (particular) la Bruxelles (dar și a unei proprietăți la Knokke). Conform investigațiilor noastre aprofundate (în care am inclus și autoritățile belgiene), se pare că între Michel Dewit („nașul” afacerilor de tip mafiot în regiunea Bruxelles) și Elise Dewit n-ar fi existat nicio „relație de sânge”, dar, cel puțin, eu, personal, nu sunt convins de acest lucru, având în vedere „activitățile lucrative”, ale lui Michel Dewit și ale cuplului Jacques Fourez – Elise Dewit.În sfârșit, tânărul algerian ar fi fost identificat după amprentele sale digitale de către poliția daneză, care l-ar fi interpelat în 1999 pentru „ședere ilegală pe teritoriul național”. Inspectorii de la Brigada criminală Bruxelles vor identifica rapid reședința (domiciliul) lui Karim, iar din aproape, în aproape, identifică și garajul (dezafectat) din strada Vanderkindere la Uccleîn care acesta a efectuat lucrări de reparații (zugrăveală) și în care găsesc, spre surprinderea lor, și o găletă plină cu sângele aparținând acestuia. Proprietarul acestuia va fi interpelat si el la scurt timp, dar și Claude Dubois, care, imediat va fi arestat, inculpat și încarcerat în detenție provizorie, grație mai ales, trecutului său criminal (după punerea lui în libertate în 1984) de către judecătorul de instrucție de la parchetul din Bruxelles, Sophie Huguet. Acesta n-ar fi recunoscut niciodată asasinatele care i-au fost reproșate, iar pe 5 mai 2012 ar fi murit (din motive medicale) în penitenciarul de maximă siguranță din Louvain, unde își executa pedeapsa, în contextul în care urma să fie audiat în dosarul asasinatelor din Brabant, de care se pare că n-ar fi fost străin.Menționez că „Prison centrale de Louvain” (Geldenaaksevest nr. 64), monument protejat din 9 iulie 1996, este o închisoare (foarte) veche cu o capacitate de 350 de locuri, iar din 1 octombrie 1860 (când a fost dată în folosință, conform unui proiect al directorului administrației penitenciarelor al epocii Édouard Ducpétiaux) este destinată executării pedepselor lungi de închisoare (cel puțin 5 ani). Moartea lui Claude Dubois n-ar fi fost mai puțin suspectă decât cea a lui Paul Latinus sau siunciderea lui Patrick Haemers (în închisoare). Cei din urmă ar fi avut legături „solide” cu grupul neonazist WNP (Westland New Post) organbizație de extremă dreaptă fondată în 1979, și ar fi avut informații despre autorii jafurilor armate din Brabant comise în perioada 1982–1985. După sinuciderea leaderului grupului Paul Latinus pe 24 aprilie 1984. WNP a fost dizolvat, cel puțin, teoretic.(...). Conform documentelor, către Congo, ar fi fost folosite avioanele companiei Congolese Planet Air și New Goma Air. Conform unor surse (mai mult sau mai puțin oficiale), se pare Rossignol ar fi fost implicat și în transportul de arme, de pe Aeroportul „Henri Coandă” București–Otopeni al companiei românești Romtehnica (una din companiile naţionale de renume cu 40 de ani de experiență pe piața internațională, aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară și promovează produsele de apărare fabricate în România pe pieţele internaţionale de profil).Tot conform investigaiilor noastre, ca fapt divers sau ca o simplă „coincidență”, Jacques Van Camp se pare că îi datora lui Ronny (Rossingol) o mare sumă de bani. Ori, acesta are legătură cu dosarul TBW (Aasasinatele din Brabantul Valon) pentru că pe 2 octombrie 1983, în jaful armat de la Auberge (restaurant-pensiune) „Les Trois Canards” (Ohain, provincia administrativă Brabant), în care patronul localului Jacques Van Camp își pierde viața, iar vehiculul furat (de la fata acestuia), un VW Golf GTI (roșu, model 1981, inamatriculat FGK-991, cu jante sport, argintii) va fi utilizat de către asasini în alte jafuri armate, în care alți nevinovați vor fi uciși fără scrupule (no mercy).În momentul atacului, în bucătăria restaurantului sunt 7 persoane, patronul, fiica sa și 5 salariați, care după ce sunt „culcați pe podea cu fața în jos” sunt obligați să colaboreze cu asasinii care solicită cheile vehicului Porche (al patronului) și cele ale vehicului Alfa Romeo (al bucătarului), aflate în parcare, dar se mulțumesc, până la urmă cu vehiculul Golf GTI (al fetei patronului, Catherine Van Camp), probabil pentru că erau „presați” (jandarmii fiind pe urmele lor) iar cheile vehiculelor nu ar fi fost la îndemână.În sfârșit, dacă ținem cont și de „afacerile” (mai mult decât dubioase) pe care le avea Ronny cu Claude Dubois (printre care și  exploatarea celui mai mare hangar de pe aeroportul Oostende, lângă turnul de control, care se bucura de favorurile lui Paul Waterlot, unul dintre directorii executivi ai aeroportului), pare motivată (justificată), cel puțin la prima vedere, intervenția acestuia din urmă pe lână autoritățile judiciare belgiene în favoarea „clientului” său, ceea ce va avea ca efect, până la urmă, achitarea lui în dosarul asasinării lui Dumont Colette.Dacă ținem cont și de alte documente, conform cărora s-ar părea că unul dintre avioanele lui Ronny ar fi fost implicat în traficul de droguri în care ar fi fost implicați și foștii jandarmi Madani Bouhouche (care a efectuat, deja, 38 de luni de detenție provizorie în dosarul Mendez și 18 luni în dosarul Suleiman, până în 1991, ccondamnat la 20 de ani recluziune criminală, pus în libertate condiționată sub control judiciar pe 15 septembrie 2000) și Jean-François Buslik (american din Florida, originar din Bruxelles), ne întrebăm dacă anchetorii au avut sau nu motive să-i audieze pe Ronny și Dubois în dosarul asasinilor din Brabant  (TWB). (...) Investigațiile noastre în acest dosar au condus la rezultate, absolut, inedite. După război (în care ar fi condus o unitate de „mercenari”), Christian Elnikoff se mută (se stabilește) în Belgia și devine membru al EPE (Partidul European–de extremă dreptă) al lui Jacques Borsu, fondat în 1971, fost șef al grupurilor de acțiune „Tânăra Europă” (Jeune Europe) și ofițer al mercenarului francez Bod Denard (Robert Denard, 1929 – 2007, presupus că ar fi fost implicat într-o serie de lovituri de stat în Africa în perioada 1960–1995), iar ulterior, membru al WNP (având ca mentor pe Nemry) și începând cu luna decembrie 1982, al societății secrete Hagal devenită Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă) condus de către Herman Wachtelaer (n.1934, fiul unui fost Waffen SS) cărora ar fi aparținut o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff  (din 20 decembrie 1982, cu numele de cod „Müller”/„G. Béranger”) și care ar fi trebuit să se „sinucidă” (ca de altfel  și Paul Latinus în 1984), însă în 1984 el a declarat (categoric): „Mon ami Paul, un type bien, un gars de valeur qui ne s’est pas suicidé. On l’a suicidé !” (Prietenul meu Paul, un băiat bun, de valoare care nu s-a sinucis. L-au sinucis!). Între martie–iulie 1989, Wachtelaer, ar fi fost audiat timp de 144h în dosarul TWB (Asasinilor din Brabantul Valon) care, întotdeauna și-a negat implicarea în jafurile armate comise de către Banda din Nivelles în care 28 de persoane și-au pierdut viața în perioada 1982–1985. Audierea lui era justificată prin faptul că el ar fi avut contacte cu dooă persoane ucis în jafuri armate de către membri ai bandei din Nivelles (Bende van Nijvel).Este vorba de șoferul de taxi Constantin Angelou, ucis pe 9 ianuarie 1983, la Mons (provincia Hainaut), respectiv, de José Vanden Eynde (în vârstă de 72 de ani), pe 23 decembrie 1982, cu ocazia jafului armat de la  Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), executat cu 6–8 gloanțe (trase în cap prin urechea stângă), după ce acesta ar fi fost bătut cu bestialitate și torturat cu sadism.Conform fiului acestuia Marc Vanden Eynde, ar fi fost vorba de „o răzbunare spaniloă”, având în vedere legătura tatălui său cu „extrema dreaptă și mai ales cu Léon Degrelle (șeful nazi belgian) cu care în perioada post–belică ar fi și locuit îmrpeună la Leuven și cu care ar fi vrut să lanseze și niște proiecte”. Din contră, conform lui Siegfried Debbaudt (fiul lui Jean-Robert Debbaudt–mort în 2003, vecin cu Degrelle), Eynde n-ar fi făcut parte din „apropiații intimi” ai acestuia. Ulterior, investigațiile noastre ne-au confirmat bănuiala că între Herman Wachtelaer și cei 2 asasinați ar fi existat o „legătură  și mai strânsă”.Și înt-adevăr, Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru carea lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme, la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta). Acesta din urmă ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde. Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În cee ace îl privește pe Christian Elnikoff , acesta ar fi locuit  în Etterbeek (pe Avenue Hansen-Soulie nr. 121, etajul 3), una dintre cele 19 localități din Regiunea Capitalei Bruxelles, situată în partea de centru-est a aglomerației Bruxelles, vecină cu  Bruxelles, Ixelles, Auderghem, Woluwe-Saint Lambert și Schaerbeek), iar într-o declarație în 1989 el ar fi susținut că înainte de a tenta o siuncidere (eșuată), ar fi fost el cel care ar fi comis dublul asasinat din Anderlecht (pe strada Pastorale) pe 18 februarie 1982, al cuplului  Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din ordinal lui Paul Latinus și nu Marcel Barbier care a fost inculpat în dosar și condamnat pe 27 mai 1987 la închisoare pe viață (atunci, compresibil după 15 ani de privare de libertate). Iar primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile (între 1985–1994) urmând această pistă, ar fi fost fost subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018), după ce Jean Bultot (pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, ca urmare a inculpării lui Madani Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez pe 26 ianuarie 1986, de către judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel).Numai că, conform investigațiilor noastre Alphonse Vandermeulen, a fost căsătorit cu actuala iubită a lui Barbier, Marcelle Gobert, ceea ce putea din el, la nevoie, „să facă un țap isășitor” în acest dosar, cee ace de altfel s-a și întâmplat. Cu atât maim ult cu cât, victima a contractat și o asigurare de viață de 5 Mil. FB (750000 FrF, cca 265.000€), de care ar putut beneficia (indirect). Ca dovadă că în ciuda mai multor interogatorii ale lui Barbier (și Gobert), până pe 16 august 1983 (când a avut loc un incident violent la casa lui Barbier din Saint-Gilles), anchetarorii nu l-au putut aresta pe acesta.Dar în timpul interogatoriilor anchetatorii au aflat de apartenența acestuia la Westland New Post, ceea ce a avut ca efect și audierea lui Paul Latinus, care ar fi declarat anchetatorilor (pentru a-l proteja pe Christian Elnikoff) că el îl suspectează pe Marcel Barbier (de dublul asasinat), pe care l-ar fi ajutat să se debaraseze de arma crimei și toate brobele „materiale” fiabile care îl incriminau și care, la rândul său, ar fi „făcut o mărturisire mincinoasă, tot sub ordinele lui Latinus”. (Je me suis accusé sur ordre). (...). Herman Geschier (supranumit „Le Russe”, fost agent secret și persoană de contact pentru WNP, fost membru al VMO -Vlaamse Militanten Orde-organizație naționalistă flamandă și mai târziu un grup de propagandă și de acțiune de extremă dreaptă în Flandra între 1950 și 1983, fondat de către Bob Maes, ca reacție împotriva represiunii împotriva naționaliștilor flamanzi după cel de-al Doilea Război Mondial).și-a făcut intrarea și în Comité d'Ouwendijck și la Bernard Mercier, membru al Milice du Jésus Christ, din care a făcut și Libert.Din sursele noastre, Libert l-ar fi asigurat pe Mercier că Geschier ar fi călătorit în străinătate cu Jean Bougerol de mai multe ori, inclusiv în America de Sud, Africa de Sud, Liban și Taiwan și era prieten apropiat cu VDB și Bonvoisin dar și cu liderul VMO din Anvers, Eriksson. Libert ar fi descoperit că Bougerol face un joc dublu pentru că Geschier a lucrat cu Stasi (prescurtare Das Ministerium für Staatssicherheit - Ministerul pentru Securitatea Statului–oficial MfS, fost serviciul secret și poliția politică a fostei Republicii Democrate Germane) și Kintex (o companie a serviciilor secrete bulgare). De asemenea, se pare că el ar fi călătorit adesea și în China comunistă și ar fi avut și o relație (strânsă) cu o femeie (membră a Patidului comunist), pe care ar fi folosit-o pentru trafic de droguri și de arme.În Zair și în Africa de Sud ar fi fost sub acoperire (pentru operațiuni ascunse) ca reprezentat al firmei de baterii Varta, dar ar fi fost bănuit de spiuonaj și ar fi fost expluzat. Tot după părerea lui Libert, Geschier (al cărei soție ar fi fost toxicomană–fiind dependentă de stupefiante) ar fi fost, un mare traficant de droguri, cumpărând diferite substanțe chimice (cu conținut important de heroină) din Elveția, cu ajutorul unui intermediar (Arabin), pe care, ulterior, le importa (ilegal) pe continentul african. În anii 1970, ar fi condus chiar și consorțiul Eurosystem Hospitalier, care pe 14 iunie 1976 aparținând holdingului belgian De Generale Maatschappij, cu sprijinul guvernului condus de către Leonard Clemence „Leo" Tindemans (1922 – 2014, fost un politician federalist convins, creștin-democrat din Flandra, prim-ministru al Belgiei între 1974–1978) a încheiat un contract în valoare de 36.257.829.000 FRB (cca 1,8Md€PPA) cu Garda Națională a Arabiei Saudite (compusă din 30.000 de soldați), care trebuia să protejeze câmpurile petroliere împotriva oricărei amenințări (motiv pentru care urma să fie modernizată cu ajutorul unor achiziții militare).Contractul prevedea construirea unui complex spitalicesc gigant în Riad.Car urmare, nu este o coincidență faptul că mulți prieten –investitori din mediul de afaceri al lui Vanden Boeynants (precum agentul imobiliar de la Bruxelles Charly De Pauw, comerciantul de arme Roger Boas, baronul Benoît de Bonvoisin și Philippe Chauveau), și-au găsit locul pe această piață arabă. Însă, din păcate pentru ei, în iulie 1979, proiectul Eurosistemului s-a încheiat cu un faliment fraudulos (când cca 8MdFRB – cca 400Mli€PPA au fost deja cheltuiți pe „comisioane”).Pentru că Proiectul spitalului Eurosistem a fost parțial pregătit din inițiativa Prințului Moștenitor Albert II (care în 2013, la vârsta de 79 de ani, după 20 de ani la încoronarea sa, cedează tronul în favoarea fiului său, Prinţul Moştenitor Philippe) președintele de onoare de atunci al Serviciului Belgian de Comerț Exterior, iar pe 23 iulie 1979, președintele PS de atunci Karel Van Miert s-a opus categoric acestuia, declarând că biroul socialiștilor flamanzi era foarte revoltat de „modul scandalos (mafiot) în care aceștia au acționat în cadrul proiectului spitalului Eurosistem”.Dar, conform investigațiilor noastre, în acest (vast) dosar financiar (nr.4982/79), înainte ca, consorțiul de întreprinderi belgiene să semneze contractul cu Arabia Saudită, (pentru a se asigura că va câștiga contractul) aceesta o angajează în calitate de „director de comunicare și relații publice” pe Israël Habib Fortunato (o prostituată de lux olandeză de origine egipteană, stabilită din 1986 la Bruxelles, cunoscută sub pseodonimul Tuna), care dirija o echipă de call-girls (Cercle de Tuna/Tania, Tounia–cu membrii societății Asco (uzină la Zaventen) printre clienții săi, aparținând lui traficantului dearme Roger Boas, amantul ei, si apropiat ministrului apărării VDB–Van Den Boeynants) și care „călătorea” pe cheltuiala Eurosystems (ESH) în toată lumea, pentru a-i seduce pe magnații saudieni (în particular și pe cei din Peninsula Arabică, în general).Sarcina ei principală la ESH era să-și „plaseze fetele” în anturajul prințului Abdullah bin Abdul Aziz, șeful saudit (Saoedische Nationale Vvacht).Dar, Tuna lucrează, simultan, și cu serviciul de informații isrelian Mossad, care în colaborare cu CIA, vor face niște înregistrări compromițătoare (cu caracter sexual–în special, în timpul actului sexual în desfășurare), care pentru Prințul saudit Abdullah bin Abdul Aziz (și anturajul său diplomatic) dar și pentru funcționarii de rang înalt al ESH, respectiv, ai statului belgian („Roze Balletten/Ballets roses”, dosar 38.66.4982/79 și „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538 în care sunt implicați și minori) va constitui un (puternic) instrument de șantaj din partea „coaliției” israelo–americane. După părerea mea, acesta a fost motivul pentru care Belgia va pierde contractul pentru construirea complexului spitalicesc saudit.Ca dovadă, nici măcar călătoria regelui Baudouin (1930–1993, cel de-al 2-lea copil și primul fiu al regelui Léopold III și al reginei Astrid, fratele predecesorului rege Albert II și al Grande-duchesse Joséphine-Charlotte de Luxemburg, cel de-al 5-lea rege al Belgiei din 1951 și până moartea sa) în Arabia Saudită (însoțit de Michel Pirkin (dealer de vape), nu va conduce la niciun rezultat, iar pe 12 iulie 1979, ESH intră în lichidare judiciară (faliment) și contractul va fi atribuit unui consorțiu anglo-american pentru, aproximativ, la un preț dublu.Începând cu luna februarie 1977, Lydia Montaricourt (care conducea un club de noapte cu caracter sexual în Schaerbeek–Bruxelles Capitală) preia direcția „echipei” Cercle de Tuna (în cadrul căruia ar fi activat ca „angajată din vara anului 1975) dar va fi interpelată pe 21 februarie 1979 de către o echipă a BOB (Bevvakings en Opsporings Brigade Staatsveiligheid) după o percheziție la domiciliul ei din Schaerbeek (efectuată pe 19 februarie de către fițerii BOB, Lainé și Jacques ordonată de către judecătorul de instrucție Jacques Schellekens) și încarcerată în detenție provizorie până pe 2 mai (la închisoarea Forest), din ordinul substitutului procurorului regelui de la Bruxelles Jean Deprêtre, însărcinat cu dosarul (rețelei de prostituate Cercle lui Tuna), care va fi, de altfel, fa fi însărcinat (la început) și cu dosarul ABV/TWB (Asasinilor din Brabantul valon).Într-o oarecare măsură, Lydia Montaricourt, era, printr-o „prelungire prin continuitate” Madam Claude (Fernande Grudet, 1923–2015, proxenet de lux la Paris în anii 1960–1970) „matroana de lux a Franţei, care i-a numărat printre clienţii săi, printre alții și pe John F. Kennedy, Marlon Brando şi Charles de Gaulle”, deţinătoarea unei reţele de prostituţie de lux (cu cca 500 de dame de companie) În cadrul percheziției efectuate la Lydia Montaricourt, ca urmare a unei plângeri depuse la Jandarmerie cu un an în urmă (6 februarie 1978) au fost ridicate o serie de documente compromițătoare care o acuzau (agende, fotografii, registre, chei, scrisori, obiecte sexuale, vibratoare, echipamente SM, etc.).Rețeaua ar fi intrat în vizorul Poliției Germane (Bundeskriminalamt - BKA), după moartea suspectă a unei prostituate la München, care ar fi decedat într-un apartament care aparținea lui Lydia Montaricourt din Belgia.Pe 2 mai 1979 ea a fost condamnată de Tribunalul Corecțional Bruxelles la 15 luni de închisoare cu suspendare, din care a și executat 70 zile de detenție provizorie („nejustificat”) la închisoarea Forest, motiv pentru care a și fost pus, imediat, în liberate, după proces, ceea ce i-a permis să părăsească Belgia și să se stabilească în Franța.Trebuie să adaug aici faptul că dosarul „Ballets roses” (pângere depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79), în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi, etc.), chiar și regele Albert II, au exista bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără utmări, în 1981 (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, psihiatrul André Pinon și soția sa Josiane Jeuniau („les monstres du loch Ness”) din Bruxelles ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.Legătura cu dosarul TWB ar fi constat în fapul că asasinii ar fi încercat să recupereze casete video cu înregistrările partuzelor organizate de către André Pinon pentru a putea face presiuni (a putea șantaja) înalții funcționari ai jandameriei și ai ministerului justiției cu blocarea anchetei în dosar sau dirijarea aceseia către o pistă fasă.Totul ar fi început pe malul lacului Genval (pe 30 august 1979), când Josiane Jeuniau sotia lui André Pinon s-ar fi lansat într-o serie de partuze mixte cu bărbați și femei (cca 10–12 persoane) în vila somptuoasă (și clubul de golf din Bercuit) a amantului ei, dr. Ronald Bettens, organizate în fiecare week-end (sera).Audiată, Josiane Jeuniau va identifica și câteva personalități, printre care unii în funcții înalte în cadrul departamentului securității Statului și dr. Jacques Crokaert din Waterloo (oraș francofon din regiunea Valonia, celebră datorită Bătăliei de la Waterloo care a avut loc aici la 18 iunie 1815 și a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliție anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a acestuia din urmă).„Secretul” ar fi fost păstrat, dacă pe 7 septembrie 1979, când Pinon se întoarce acasă constată că a fost jefuit, numai că ceea ce îi lipseau, de fapt, erau îngrestrările (casetele) video cu partuzele soției sale, care, intenționa să le folosească pentru obținerea tutelei copiilor după divorț.Deși ar fi reușit să obțină o copie de la detectivul privat care le-a furnizat, el va trece și pe la Comisaritul central de poliție și va depune o plângere pentru jaf, care pe 10 octombrie 1979 va fi înregistrat la Parchetul din Nivelles într-un dosar de cercetare penală (cu nr. 38.91.1005/79).Dar după numai 5 zile de la audierea lui Josiane Jeuniau, Anne Dedeurwaerder (în vârstă de 44 de ani), soția dr. Crokaert se sinucide în camera 419 a hotelului Holiday Inn din Machelen în urma unui consum important (supradoză) de Vesparax.Din contră, Josiane Jeuniau susținea că ar fi decedat în timpul unei orgii sexuale, la care participa și ea, cu regularitate.Ceea ce este înă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Și evident, nu pentru ai proteja pe „protagoniștii principali”, dar pe cei din „sfera” înalților demintari ai statului, dar această decizie a magistratului va determina pe JDE (Judecătorul de Minori) să încredințeze copii lui Pinon, fostei sale soții, Josiane Jeuniau. La tribunal, cu această ocazie, Pinon o cunoaște pe Christine Doret (o tânără în vârsta de 31 de ani), care și ea era implicată într-o procedură de divorț, pentru că șiea, alături de fosta soție a lui Pinon participa la petrecerile (cu partuze) organizate de către dr. Ronald Bettens, iar printre clienții fidideli ai acestora figurau, printre altele și fostul prim-ministru Paul Vanden Boeynants (VDB), Guy Mathot (1941–2005, fost om politic, deputat valon din partea Partidului Socialist) comandantul jandarmeriei Fernand Beaurir, regele Albert II, Blondeel Paul, consilier de pe lângă Curtea de Apel Bruxelles, implicat și în dosarul Forstigate, etc., precum și promotorii imobiliari Charly De Pauw și Ado Blaton, foarte apropiați lui VDB.Tot ea susținea că la orgii ar fi participat și copii dintre care, 2 s-ar fi siuncis, dar ulterior, pe 20 iulie 1981, când inspectorii belgieni o găsesc pe Coasta de Azur (în vacanță), ea se va retracta și va spune că ar fi „inventat” totul pentru că i-ar fi fost milă de Pinon atunci când acesta a pierdut custodia copiilor săi.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr (atunci în vârstă de 42 de ani, dar fizic „epuizată”) ar fi susținut (cu capul acoperit) în jurnalul de seară pe canalul de televiziune flamand VTM (Vlaamse Televisie Maatschappi) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a...Din păcate (sau din fericire), se pare că Maud Sarr ar fi fost plătită pentru a afirma cele mai sus menționate, care, readuceau în atenția justiției și a societății civile, din nou, printre altele și dosarele Uzina Asco (Bruxelles–Zaventen), Eurosystems, Latinus și Pinon.Mai mult, încă din 1989, Maud Sarr afirma că în anii 1970 ar fi participat la partuze la Knokke la care participau și copii, dar nimeni nu știa de unde erau aduși aceștia.Dintre aceștia Regina Louf (a copilărit la a Knokke) și alte două tinere X2 și X3 ar fi confirmat la Parchetul din Neufchâteau existența unei rețele de sex, ceea ce concordă cu declarațiile lui Sarr, Doret, Pinon și alții.Merită să menționez aici faptul că jandarmul Col. Herman Vernaillen (asupra căruia s-ar fi tras) afirma că el ar fi văzut o casetă cu „ballets roses” dar ulterior nu s-ar mai fi manifestat, de ce? Poate de frică?Mai ales că în mai multe imagini ar fi apărut și fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot, care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția sa și copilul său în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche Mandani și în Dosarul criminal Suleiman (asasinarea comerciantului libanez din Anvers, Ali Suleiman Ahmad în vârstă de 40 de ani, pe 2 septembrie 1989, care ar fi avut o datorie de 2,5MFB patronului italian al unui Casino) și dosarul asasinatului inginerului Mendez, care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), amândoi cercetați penal și în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon). Dar investigațiile noastre nu se opresc aici, pentru că acest dosar ar putea avea „legături” și cu moartea lui Paul Latinus fondatorul mișcării de extremă dreaptă WNP (Westland New Post) care s-ar fi sinucis, conform legistului pe 24 aprilie 1984.Numai că, comisarul pj-ist Georges Marnette (de la Poliția Judiciară) care a ajuns primul la locul dramei, susținea că, coarda cu care Latinus s-a spânzurat ar fi fost mult prea scurtă, deci el nu s-ar fi sinucis, dar ar fi fost „siuncis” de către o altă sau alte persoane.Și într-adevăr, acesta ar fi depus o plângere la jandarmerie pentru „amenințări cu moartea în dosarul Pinon”, cu 6 luni înainte de a se „sinucide”.Iată acum și o posibilă legătură „strânsă” cu asasinatele din Brabant. În noaptea de 16–17 decembrie 1983, atunci când cu ocazia jafului armat de la supermarketul Colruyt din Nivelles, omul de afaceri Jacques Fourez (printre altele și promotor imobiliar) și amanta sa Élise Dewit sunt asasinați (de către membri bandei din Nivelles), un proces verbal al BSR de Wavre (Biroul de Supraveghere și Căutare/Biroul Special de Căutare) indica că în porbagajul vehiculului Mercedes alb 190 (cu nr. De inmatriculare CNN254) al cuplului s-ar fi aflat o copie a unei casete video (VHS) cu partuze sexuale la care ar fi participat și copii și pentru recuperarea căreia, Charly De Pauw ar fi plătit suma de 140 Mil FB (cca 5 Mil€PPA), ceea ce, înainte de a fi plecat de la Paris, ar fi susținut și cuplul asasinat și puțin timp înainte de acest eveniment dramatic, acesta ar fi negociat și cumpărarea unui domeniu prestigios în Ardennes (departament în nord-estul Franței, situat în Champagne, în regiunea administrativă Grand Est–zonă în care au avut loc lupte intense în ambele războaie mondiale, unul dintre departamentele originale ale Franței create în urma Revoluției din 1790, numit astfel, după Munții Ardeni a căror parte semnificativă se află pe teritoriul departamentului). În plus, Élise Dewit ar fi colaborat și cu cubinetul unui candidat din Bruxelles la alegeri legislative din partea PVC (Partid Popular Creștin „olandofon”, creat oficial în 1972, dar neoficial în 1968, după scindarea PSC–Partidul Social Creștin) foarte apropiat lui VDB. Rămâne totuși neclar faptul că asasinii ar fi știut că cei uciși se vor opri la benzinăria de la supermarketul Colruyt, pentru că s-ar părea că Fourez nu și-ar fi „făcut plinul” niciodată la această benzinărie, cel puțin conform lui Christel fiica lui Dewit) și mai ales în noaptea asasinatului când cei 2 reveneau de la Paris (unde ar fi asistat la niște lucrări de reparații în apartamentul pe care îl aveau închiriat) și se grăbeau să ajungă acasă (în Belgia).După această „sumară” descriere a lui Michel Libert („uriașul”–le géant) și conexiunea acesteia cu o serie de organizații și persoane (mai mult sau mai puțin influente în „anii de plumb” belgieni), să-i analizăm acum pe ceilați doi presupuși membri ai bandei din Nivelles, Jean–Paul (Pol) Dauphin („bătrânul”–șoferul) și Christian Elnikoff („ucigașul”– asasinul), care asa cum am menționat, în ciuda faptului că ar fi fost membri ai organizației de extremă dreaptă WNP și au fost anchetați în dosarul TBW (Asasinatele din brabantul Valon) ar fi fost foarte puțin probabil să facă parte din banda din Nivelles, având în vedere afecțiunile lor medicale.Primul ar fi fost cardiac, iar celălalt epileptic.Jean–Paul (Pol) Dauphin (supranumit „le bancal”/cel șchiop, pentru că șchiopăta), membru al WNP (Westland New Post) a fost identificat de către Michel Libert și Eric Lammers ca membru al GAP (Groupe d'Action Politique, filială a WNP cu membri militari și ofițeri de poliție). (...). Prieten intim cu Jean-Louis Nemry (descris de către Eric Lammers ca un nazist însetat de sânge, inteligent, cu bune cunoștințe de engleză și japoneză, care a lucrat pentru banca japoneză „Nomura” până în anul 1992/1993, și ulterior, pentru banca japoneză „Mitsui”, al unul dintre leaderii săi, Iijima Ken, fost membru al Cercle des Nations), Frédéric Saucez, membru WNP și soldat transmisionist la Centrul de transmidie din Evere, ar participat la toate acțiunile pe care le-a intreprins organizația de extremă dreaptă și a realizat o serie de rapoarte confidențiale, fiind responsabil, printre altele și cu furtul (sustragerea) de documente de la sediul NATO. Grație lui Michel Libert, a intrat în contact cu Bernard Mercier („Profesorul Tournesol”, membru al comitetului executiv al CEPIC, administrator al Institutului Européen de Développement, fondat de Bonvoisin și membru WACL–Liga Mondială Anti-Comunistă devenită Liga Mondială pentru Libertate și Democrație după căderea Uniunii Sovietice,  fondată în 1966 în Taipei, Taiwan dar și președintele unui club de iaht din Landelies din regiunea urbană Charleroi) însărcinat cu activitățile grupului Milice de Jésus-Christ (având ca membri principali pe Bernard Mercier, Jean Bougerol, Michel Libert, Marcel Barbier, Frédéric Saucez, Claude Dery, Antoine Humblet și Claude Nancy). Într-un interogatoriu (cu indicativele Ch, F17, K54, MA V, CWB) din 3 februarie 1988 (PV nr.21294/88), Frédéric Saucez (atunci în vârstă de 35 de ani, originar din Jemappes) descrie cu detalii structura activităților mișcării, prezentată, de altfel, în cursurile lui Christian Smets („Canard”/Rața, foarte inteligent și foarte bun manipulator) comisarul Securității Statului, însărcinat cu întocmirea unui dosar împotriva baronului de Bonvoisin și al spionului majorul Bougerol la Charleroi. Acesta se infiltrează (sub acoperire) în WNP și îi învață pe membri acesteia să fie operativi în acțiunile lor dar și învețe să „confecționeze” bombe artizanale. Este la curent cu tot felul de dosare (de infracțiuni criminale, sabotaje, atentate, furtul de telexuri și coduri ultrasecrete al NATO, etc.) dar și cu dubla crimă din strada Pastorale (adică, cu asasinarea cuplului Vandermulen–Arcoulin) fără să informeze poliția judiciară și Parchetul. Ar fi fost prieten apropiat al lui Jean-Francis Ferrari Calmette (instructor de karate la Bruxelles în cadrul unor firme de paza si cluburi sportive, instructor la Front de la Jeunesse și WNP, fost soldat vetran francez în OAS - Organizația Armată secretă în timpul Războiului Algreriei/1954-1962, stabilit în Belgia), un perfecționist, meticulos, suspicios și considerat foarte periculos) cu solide (și profunde) cunoștințe în domeniul tehnicilor de comandă (de luptă), precum și în cel al vehiculelor militare, fiind și un specialist (de înalt nivel) în tehnica și echipamentul militar, respectiv, în utilizarea armamentului (convențional și neconvențional) și ale tehnicilor de luptă și combatere a „atacurilor teroriste”. Dar și protejatul ministrului Justiției Jean Gol și Albert Raes, cu care a fondat celula specială SS „P” la începutul anului 1983 și se spune că ar fi colaborat cu Bouhouche și Beijer, dar neagă acest lucru. Conform declarației lui Saucez, Latinus se temea că membrii WNP vor „deraia”. În declarația sa el menționa: „eram sigur că vom lucra pentru un serviciu guvernamental, în special pentru Securitatea Statului. Pentru că mai întâi am fost contactați de către Michel Libert și apoi de o doamnă Nicole Schollaerts care avea numele de cod „Valk” și care atunci lucra pentru Securitatea Statului." În plus, „cred și faptul că este posibil ca anumiți membri ai WNP să aibă de-a face cu Bende van Nijvel”. La întrebarea dacă „Crezi că membrii WNP sunt capabili de asemenea crime brutale?”, Frédéric Saucez, a răspuns fără ezitare: „Da, unii sunt. Nu voi da nume, pentru că au fost deja condamnați pentru alte fapte (infracțiuni) și riscă alte pedepse. Nu am dovezi, dar bănuiesc, simt ceva." (...). „Oamenii vorbesc mereu despre cele 28 de victime ale bandei din Nivelles. Recent, Juan Mendez de la FN (inginer comercial la Fabrica Națională de Arme din  Herstal)  a fost „notat” cu numărul 29. În realitate, au fost cel puțin 50 de morți. Inclusiv leaderul nostru Latinus  care a murit pentru că știau prea multe...” (...). „Sper că nu se va face o nouă conexiune „filiera Borinage”, spune el.  Înainte să se alăture organizației de extrema dreată Westland New Post, el ar fi fost militant al Socialistische Jonge Wacht (Garda Tânără Socialistă).

Asasinatele din Brabant (Brabant wallon, Belgia) sunt crime deosebit de sângeroase comise într-o serie de bracaje (jafuri armate) care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în magazinele (supermarketuri) ale grupului agroalimentar Delhaize Group (Mega Image) din Flandra Orientală (în provinciile Hainaut și Namur), respectiv, în magazine rețelelor de supermketuri Colruyt Group și GB Group dar și în nordul Franței, la Maubeuge (în departamentul Nord), de către un gang (o bandă) de răufăcători (gangsteri–criminali cu sânge rece), „Banda din Nivelles” neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane și-au pierdut viața (printre care și 3 copii și 2 polițiști). Este cel mai sângeros dosar criminal de „drept comun” (dacă admitem că nu este politic!) și printre cele mai sângeroae din întreaga istoria criminală a Belgiei (inclusiv, printre cele politice, extremiste-de stânga, de drepta, separatiste, atacuri teroriste -jihadiste), care așteaptă și astăzi „soluționarea”. Pentru vizualizarea rezumatului (consistent, în 4 pagini) este suficientă accesarea (printr-un click) a oricărei etichete (din bcâteva zeci) după deschiderea articolului.. Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem clasifica în două etape. Prima, între 1982–1983 (13 martie 1982–1 decembrie 1983) iar cea de-a doua, în toamna anului 1985 (27 septembrie și 9 noiembrie). Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l'Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777–937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. În ceea ce privește identificarea asasinilor din Brabant, adică, ai membrilor gangului (comandoului) care comitea jafurile armate, poliția federală și justiția belgiană ar fi făcut eforturi ieșite din comun (apelând chiar și la colegii lor din Franța și din Germania Federală–Germania de Vest), dar fără succes. Au existat, într-adevăr, câteva piste (mediatizate sub formă fake news) care păreau a fi reale (cel puțin, în timpul și ulterior derulării evenimentelor), între care ar fi existat, chiar și o oarecare „convergență”, în sens mai „slab”, suficientă însă, pentru enunțarea unei „conjecturi judiciare” ca o posibilă „soluție” în dosarul de instrucție, dar, ulterior, acestea au fost (toate) abandonate pentru că s-ar fi dovedit, din păcate, a fi false (adică, lipsite de un „suport material solid și fiabil”). În caduil investigațiilor noastre în acest dosar (sub formă de „privat investigation”) an enunțat o conjectură, care credem că va conduce la „soluționarea” dosarului, adică, la identificarea asasinilor și ca urmare, la restabilirea adevărului istoric în acest dosar. În acest vast material (în cca 60 de pagini) prezint din punct de vedere cronologic, „construcția” mai mult sau mai puțin artificială a acestor conjecturi „oficiale”, care, până în prezent nu au condus nicăieri (adică, au înaintat către o „fundătură”), probabil și unul dintre motivele pentru care timp de 4 decenii acest dosar criminal de excepîie nu a putut fi soluționat. Adunând toate informațiile disponibile la aceea vreme despre atacurile (jafurile) armate ale asasinilor din Brabant (derularea evenimentelor, caracterul lor infracțional-criminal, modul operator, depoziția martorilor, descrierea asasinilor, etc.) poliția (judiciară) federală belgiană a emis, încă de la început, ipoteze care, deși, aparent, păreau justificate, nu ar fi avut nimic de-a face cu realitatea. Este vorba de o posibilă reglare de conturi (sub formă de răzbunare) față de lanțul de supermarketuri  Delhaize (cu filialele AD Delhaize, Proxy Delhaize, City Delhaize, Shop & Go, Tom&Co, cca 16.000 de salariați în Belgia și o cifră de afaceri de cca 20Md €) aparținând grupului Ahold Delhaize (creat în 1867 de către care Jules Delhaize, cu sediul social în strada Osseghem din Molenbeek-Saint-Jean–una dintre cele 19 localități ale regiunii Bruxelles Capitală), care, ulterior va exploata magazine și într-o serie de state din Europa și SUA. Dacă ținem cont și de faptul că în 1982, comandoul, practic „s-a echipat” (adică, „s-a pregătit”) doar pentru jafurile armate pe care urma să le comită, ulterior, în supermarketuri (pe 13 martie 1982 furtul unei puști de la Armureria din Dinant–provincia Namur, pe 30 septembrie furt de arme din Armureria Daniel Dekaise din Wavre–provincia  Brabant, iar pe 23 decembrie furtul vehicului VW Golf GTI de la Auberge du Chevalier din Beersel–provincia Brabant) sentimentul răzbunării față de rețelele de magazine implicate în marea distribuție pare și mai justificat, cu atât mai mult cu cât vor fi vizate, pe lângă magazinele  Delhaize și magazinele rețelei Colruyt (fondată în 1965 sub numele „Discount”, de către Franz Colruyt la Lembeek din provincia Brabant flamandă, regiunea Flandra făcând parte din Colruyt Group, o întreprindere familială belgiană multinațională ca și Delhaize). Particularitățiile acestor atacuri constau în faptul că în timpul derulării lor, gangsterii „trăgeau în tot ce mișca” în jurul lor, fără niciun fel de milă, chiar dacă în cauză erau și copii, sau mai mult, forțele de ordine (polițiștii și jandarmii), dar și sumele mici de bani furate, care erau într-o totală disconcordanță cu amploarea și anvergura acestora. Primul ucis, va fi polițistul comunal (municipal) Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani, de 10 în serviciu) la Wavre, pe 30 septembrie 1982, care atunci când are loc atacul de la armureria lui Daniel Dekaise (în vârstă de 27 de ani) de pe strada Bruxelles, deschis cu 4 ani în urmă (în 1979), distribuia convocări în cutiile de scrisori (legat de alegerile care urma să aibă loc peste 10 zile. În momentul atacului (hold–up), Dekaise se întreținea cu 2 clienți (Gérard Gradzki și Cyrille Seykens) și niciunul dintre ei nu a observat parcarea în fața magazinului a unui VW Santana (albastru), la bordul căruia au sosit 2 asasini. Cei 2 nu păreau interesați de bani, doar de arme.Vor alege 15 handgun (pistoale, revolvere cu țeavă scurtă), o pușcă de vânătoare (semiautomată) Baretta (calibrul 12), două pistoale-mitraliere Ingram, 3 Colt 45, un pistol calibrul 7,65 (italian), un pistol FN Browning M1910 (semi-automat proiectat de John Browning și produs de Fabrica Națională din Belgia, folosit de naționalistul sârb Gavrilo Princip ca să-l asasineze pe arhiducele austro-ungar Franz Ferdinand pe data de 28 iunie 1914, de fapt, pretextul declanșării Primului Război Mondial), 4 Smith & Wesson 9 mm (American Outdoor Brands Corporation, noul nume din 2016 al Smith & Wesson Holding Corporation), un pachet de cartușe (muniție) polivalentă 357 Magnum (.357 Smith & Wesson Magnum, .357 S&W Magnum, .357 Magnum, sau 9×33mmR), 3 Ruger 45 (calibrul 45 Auto, cu o capacitate 7+1, Novak® LoMount Carry 3-Dot). Cel de-al 2-lea ucis, va fi jandarmul Marcel Morue cu ocazia atacului de la magazinul Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983. Acesta din urmă, împreună cu colegul său Jean-Marie Lacroix (fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”!), vin la magazin doar pentru un control de rutină, pentru că semnalul de alarmă al acestuia (aparținănd societății de supraveghere din Hal) ar fi fost foarte „sensibil” și suna la orice zgomot de mai mare intensitate. Dar, fiind așteptați în parcarea magazinului, imediat după ce se opresc (la o distanță de cca 3 m) lângă un Saab Turbo 900 (de culoarea albastră) un individ deschide focul asupra lor cu un .22 long rifle. Jean-Marie Lacroix fiind rănit ușor la mâna stângă, se ascunde în spatele vehiculului (un combi VW T3, aflat în dotarea Jandarmeriei belgiene) și încearcă să riposteze cu pistolul său de calibru 7,65 trăgând 3 gloanțe, după care urcă la volanul vehiculului pentru a părăsi locul dramei, nu înainte însă de a transmite mesajul la Jandarmeria din Nivelles „Marcel este ucis, repede, întăriri” (la ora 01h34). După o altă rafală trasă asupra vehicului său, „făcându-l pe mortul” cu picioarele căzute (ușor din cabină), scapă cu viață. Din contră, Marcel Morue rănit la gleznă cu două proiectile, cade pe spate și solicită ajutoare prin stația radio, dar în acel moment, un alt criminal (cu corpulență medie, cca 1,80m înălțime, purtând barbă, îmbrăcat cu un impermeabil lung) va deschide focul asupra lui (tot cu un 22 long rifle) dintr-un alt vehicul, marca Mercedes 190 (alb), rănindu-l grav la gât, iar ulterior, îl execută cu 3 gloanțe trase în cap cu o pușcă cu acțiune la pompă (tip de pușcă de vânătoare, aproape întotdeauna cu țeava lisă, care utilizează un mecanism numit „sistem de alunecare" sau pompare pentru a încărca un nou cartuș. Pentru a activa mecanismul de resetare, a scoate cartușul deja explodat și a introduce noua muniție mânerul din față trebuie din tras înapoi. Unele modele particulare, cum ar fi Rys-K-ul rusesc produs de către KBP instruments și Neostead-ul produs de Truvelo, funcționează cu o așa-numită pompă inversată, deoarece mișcarea de rearmare se face împingând mânerul spre față. Acest tip de armă este mult mai rapid decât o pușcă tip bolt-action și deasemenea decât una cu levier, deoarece nu necesită scoaterea mâinii utilizatorului de pe trăgaci în timpul reîncărcării). La locul dramei jandarmii vor descoperi și cadavrele omului de afaceri Jacques Fourez (în vârstă de 49 de ani) figurând cu domicilul Knokke (dar rezident la Uccle, pe Av. Mercure nr.13) și Elise Dewit (de aceași vârstă, cu același domiciliu, secretara unui notar de pe strada Jordaens din Bruxelles) Cuplul ar fi plecat de la Paris la începutul serii, la bordul unui vehicul marca Mercedes 190 (CNN254, alb) iar Fourez ar fi ieșit de pe autostradă pentru a se alimenta cu carburant la stația de benzină al supermaketului Colruyt, la care acesta avea un card de credit magnetic de alimentare (cu numărul DATS 00/321336).Înainte de alimentare, el s-ar fi îndepărtat însă de vehicul („pentru a-și satisface niște nevoi personale”) și „ar fi dat nas în nas” cu 2 dintre asasini aflați în parcare déjà de la ora 01h10.Ca urmare, asasinii vor deschide focul asupra lui și îl vor răni mortal cu un proiectil de 7,65 în cap, după care „îl lichidează” cu alte două proiectile, tot în cap.Acele ceasornicului său Seiko, au rămas blocate (probabil în urma căderii pe bitum) la ora 01h16. Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin), care avea o relație („secretă”) cu Elise Dewit (de peste un deceniu), își cunpștea mașina și consumul acesteia și nu s-ar fi „alimentat decât la nevoie”, iar cei 2 aveau o situație materială prosperă. El era girantul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes ” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (de distribuție) și era asociat într-o afacere cu dulciuri și cafea. Elise Dewit era proprietarul unui apartament (de lux) și a unui hotel la Bruxelles, dar și a unei proprietăți la Knokke.În sfârșit, investigații aprofundate în dosar ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez ar fi fost un „client fidel” al restaurantului gastronomic din Ohain, cunoscut la Bruxelles sub numele de Auberge des „Trois Canards”. Trebuie să menționez aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai (construit în 1868 după modelul Ducpétiaux, avându-l ca director, astăzi, pe Madeleine Den Haerynck).Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon („Petit Léon”) a fost anchetat timp de un an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, un dosar în care putea fi implicat și evadatul.În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-a acordat nicio importanță acestuia datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Merită să adaug aici și faptul că, gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost bănuit și de implicarea sa și în Dosarul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale), evident, cu complicitatea unor „oameni din interior” (jandarmi), ceea ce va îi orienta, de altfel, pe anchetatori, către o pistă conform căreia gangul ar fi compus fie din jandarmi cu orientări extremiste de stânga, membri ai CCC (Celulele Combatante Comuniste, organizație belgiană clandestină de luptă armată de ideologie marxist–leninistă, fondată în 1983) sau cu orientări de extremă dreaptă WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste, de către Paul Latinus–inginer de cercetări aplicate în domeniul industriei nucleare care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor, protejat un timp de către leaderii CEPIC–Centrul Politic al Independenților și Cadrelor Creștine (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică condusă de către Paul Vanden Boeynants, ai căror membri frecventau „Cercul Națiunilor”), fie acesta ar avea complicitatea unor jandarmi (deveniți bandiți), care, la rândul lor, ar fi avut legături cu organizația Gladio (rețeaua clandestină stay-behind a NATO o structură creată „sub egida” ministrului de Interne, Mario Scelba, imediat, după terminarea celui de-al 2-lea Război Mondial, contra unei posibile invazii sovietice). Dar ambele organizații vor dispare însă, CCC în 1985, după arestarea membrilor săi, iar WNP, după „siunciderea” lui Paul Latinus pe 23 aprilie 1984, ca urmare a unei anchete minuțioase lansate de către autoritățile juridico–poliținești responsabile cu siguranța statului. Dacă foarte mult timp ancheta va stagna în acest dosar, un eveniment neașteptat, foarte important și nefericit, o va relansa și va bulversa opinia publică. Este vorba de asasinarea la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a iginerului comercial Juan Mendez (de la FN Herstal–fabrica națională belgiană de armament), șef al departamentului de Apărare și Securitate pentru America Latină, Spania și Portugalia. Acesta practica tirul sportiv și avea la domicilul său o importantă colecție (un arsenal) de arme.O parte (considerabilă a acestei colecții) va fi furată, de către necunoscuți, de la domiciliul său din Overijse pe 15 mai 1985, atunci cănd, gangul asasinilor din Brabant era, încă, operativ și era în pregătirea perpetrării celor 3 jafurilor armate (deosebit de sângeroase) din cea de a doua etapă a activității sale criminale (două, pe 27 septembrie și unul pe 9 noiembrie 1985). Ca urmare, Memdez își va lansa propria anchetă în acest „dosar” (în care autoritățile competente nu „prea” s-ar fi implicat!), pentru ca până la urmă să-și bănuiască prietenul (intim), fostul jandarm Madani Bouhouche.Cu ocazia celor două atacuri armate de la supermarketurile Delhaize pe 27 septembrie 1985, acesta (fiind în străinătate, deci „mai presus de orice bănuilă”) s-ar fi temut că asasinii ar fi comis atacurile cu armele furate de la el, avându-l ca intermediar pe Bouhouche.Nu vom cunoaște niciodată raționamentul lui (care l-ar fi condus la identificarea lui Bouhouche), pentru că pe 7 ianuarie 1986, el va fi „ciuruit” și ucis cu mai multe gloanțe în cap, în vehiculul său descoperit pe „breteaua” autostrăzii Bruxelles–Namur de la Rosières, iar Madani Bouhouche, a decedat pe 22 noiembrie 2005 la Fougax-et-Barrineuf (în regiunea muntoasă din zona Foix–prefectura departamentului Ariège, în sudul Franței), unde trăia sub identitatea Daniel Bureau. Arme dispărute de la sediului Grupului Diane, vor fi găsite, ulterior în locuința lui Mendez (o mitralieră HK de fabricație germană), „depusă” la acesta după asasinarea lui, în locuința lui Bouhouche (urme de „riot gun/less-lethal launcher”, arme-puști/lansatoare de muniție neletală–din cauciuc/grenade-cu caze lacrimogene sau fumigene utilizată contra manifestanților, în revoltele urbane, în revoltele din mediul carceral etc.), apoi, ascunse sub viaductul Vilvorde (în 1988) sau în vehiculul Renault 25 ascuns la Woluwe-Saint-Etienne ascuns într-unul dintre garejele „rețelei” de jandarmi, grație infomațiilor recuperate de pe hardiskul calculatorului lui Beijer (un jandarm prieten intim cu Bouhouche). Justiția belgiană bănuia că în jafurille și asasinatele din Brabant ar fi implicat jandarmii Grupului „G” și Diane (grup de intervenție de elită în Belgia) din care ar fi făcut parte, alături ce 2 menționați mai sus și ații, printre care Christian Pattijn și Marc Fiasse, care în 1974, ar fi făcut parte din grupul Diane, alături de Martial Lekeu și Christian Amory (împreună cu Claude Godin, Mirco Trava, Jean-Pierre Stiénon, Alain Libert și Jean-Pol Quasin, respectiv, Jean-Pierre Stiénon) și după ce s-au refugiat în Florida (SUA) s-ar fi convertit în „diferite” funcții în cadrul Bisericii de Scientologie, respectiv, Christian Pattijn, Marc Fiasse și Jean-Pierre Stiénon refugiati în Florida (la Clearwater) chiar, puțin mai devreme în 1983, care conform investigațiilor noastre, împreună cu încă câțiva, printre care și Francis Pattyn, Lucien Marbaix, Jean-Pierre Stiénon, Jean-Marie Millet, Madani Bouhouche și Martial Lekeu, ar fi fost și membri ai „grupului G”. În sfârșit, acest lucru s-ar fi datorat unul alt fost jandarm din Dendermonde, Christiaan Bonkoffsky (menționat în repetate rânduri în documente cu inițialele C. B.), care era bănit de către anchetatori că ar fi fost „le géant” (gigantul, uriașul–cca 1,90m) în jafurile armate din Brabant. Fratele acestuia ar fi indicat presei flamande că Robert Beijer și Madani Bouhouche ar fi venit la domiciliul lor (din Dendermonde), la sfârșitul anilor 1970 și prima jumătate a anilor 1980, în repetate rânduri (desori) „pentru a se consulta” cu Christi(a)an Bonkoffsky (1954–2015, originar din Termonde), fost jandarm membru al Brigadei Diane (Direcția de unități speciale–Directorate  of Special Units-fostul Comisariat General al Unităților Speciale al Poliției federale creat în 1972, însărcinat cu misiuni de supraveghere, de protecție, de arestare și intervenție specializată în materie de crimă organizată, banditism și terorism), al Carnavalului din Termonde (înființat în 1979) și vivepreședinte al asociației De Tijlvrienden (cu pseudonimul „Bonno”). În urma unui incident (utilizare nejustificată a armei de serviciu) pe Aeroportul Bruxelles–Zaventem, este mutat în 1982 de la Brigada Diane la cea din Alast, în cadrul Poliției Locale (după reforma Poliției belgiene în 2001), de unde se va pensiona în 2014, cu puțin timp înainte decesul său pe 14 mai 2015 la Alost (și incinerarea corpului acestuia). În concluzie, cu alte cuvinte, cei 3 jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche ar fi fost mai mult decât „apropiați”.Ceea ce Robert Beijer a negat cu vehemeță, afirmând că el nici măcar nu l-ar fi cunoscut pe fostul jandarm Christiaan Bonkoffsky, deci cu atât mai puțin ar fi fost probabil ca să-l întâlnească la el acasă și ca urmare, fratele acestuia ori îl confundă, ori ar fi făcut această declarație cu un scop precis, datorită unei manipulări din partea unor instituții ale statului care vor să claseze („soluționeze”) dosarul, cu atât mai mult cu cât recompensa de 10 Mil FB (cu o valoare de 250.000€ dar cca 520.000€PPA în 2021) promisă de rețeaua de supermarketuri Delhaize (în cazul furnizării unor informații fiabile care pot conduce la descoperirea „adevărului istoric” în dosar) și-a păstrat valabilitatea. În sfârșit, pe 13 februarie 1995, Curtea cu Jurați a provinciei Brabant, îl va condamna pe Bouhouche la 20 de ani de recluziune criminală pentru complicitatea sa în toate dosarele criminale mai sus menționate, mai puțin în cel al lui Mendez, în care va fi achitat. El ar fi murit accidental pe 22 noiembrie 2005 (atunci în vârstă de 52 de ani), după ce un copac, pe care îl tăia (în cădere) i-ar fi strivit capul (craniul) în proximitatea locului retras (și greu accesibil) unde locuia, cunoscut sub numele de Barthole de la Fougax-et-Barrineuf (conform procurorului republicii de Foix).El a fost eliberat din închisoarea de la Jamioulx în cursul lunii iunie 2000, după ce testul pe care la trecut la poligraf (ca de altfel și fostul său coleg, jandarul Beijer) în cursul lunii mai, i-a fi fost favorabil. În sfârșit, nici Robert Beijer nu scapă de justiția belgiană, chiar dacă „cavala” lui va fi mult mai lungă. Interpelat ca și Bouhouche, dar mult mai târziu (peste 5 ani), el va fi extrădat din Tailanda (unde se ascundea) în Belgia (via Aeroportul Internațional de la Frankfurt) și încarcerat în închisoarea de la Nivelles pe 30 august 1991, pe baza unui mandat internațional de arestare delivrat pe 12 septembrie 1989 de către autoritățile judiciare belgiene, după ce va fi interpelat la Bangkok la data de 18 ianuarie 1991. În aceleași dosare criminale ca si Madani Bouhouche, Robert Beijer va fi condamnat la („numai”) la 14 ani de recluziune criminală, jurații considerâand că implicarea lui în cele ce i-a reproșat justiția ar fi fost „considerabil” mai mică decăt al colegului său.Eliberat condiționat din închisoare în 1999, el își va reface viața în Tailanda (pentru tratamentul cancerului său pe căi neconvenționale), țara în care a fost interpelat de către autoritățile polițienești cu aproape un deceniu în urmă. În 2010 Beijer publică o carte cu titlul „Le dernier mensonge”, (Ultima minciună) în care susține că ar fi fost însărcinat cu destabilizarea Jandarmeriei belgiene din partea GRU (Direcția Principală de Informații–agenția de informații militare externe a statului major al Forțelor Armate ale Federației Ruse) fostul Stat Major al Armatei Sovietice a Uniunii Sovietice), care începând cu anul 2010, oficial, se va numi (complet), Direcția Principală de Activitate a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse și este cea mai mare agenție de informații externe a Rusiei, considerată mai activă pe plan internațional decât succesorul KGB-ului, FSB (serviciul secret al Federației Ruse, înființat oficial pe 12 aprilie 1995, cu sediul central în Moscova, având ca principale activități în interiorul țării, contra-inteligența, securitate internă și de frontieră, contra-terorism și supraveghere, precum și investigarea altor tipuri de infracțiuni grave, inclusiv, încălcarea legii federale).

Ca urmare a unei noi „piste” propuse autorităților belgiene (aflată în studiu) pentru unul dintre cele mai mari și spectaculoase jafuri de diamante (în valoare de 21M€) comise în Belgia (la ABN Amro din Anvers Diamond Center), pe 2 martie 2007, fără violență, am fost contactat pentru realizarea unei anchete private legate de identificarea membrilor unei grupări infracționale de crimă organizată specializată în jafuri armate (banda din Nivelles), care în prima jumătate a deceniului opt al secolului trecut (1982–1985) a comis o serie de bracaje (jafuri armate), cu precădere în spații comerciale mari (Delhaize - Mega Image) din provincia belgiană flamandă Brabant, făcând 28 de victime (29 din surse sigure), dintre care 3 copii. Autoritățile belgiene consideră că dosarul „teroii din Brabant”, care urmează a fi prescris în 2025 și în care asasinii nu au fost identificați, încă, nici astăzi, este cel mai sângeros dosar criminal din întreaga istorie a regatului. În acest vast articol de investigatie, încerc să lansez o nouă pistă, în care fac o serie de conexiuni între evenimentele infracționale criminale de mare anvergură din anii 1980, care au marcat atât istoria criminală a Franței cât și a Belgiei, bazându-mă pe rezultatele unei anchete (cercetări) minuțioase conform căreia, unii infractori francezi (criminali) de mare anvergură din acea perioadă istorică (cu care am reușit să intru în contact) ar fi avut legături cu membri ai bandei din Nivelles, care și ei, la rîndul lor, ar fi fost, la origine, infractori francezi, iar ulterior, ar fi devenit criminali (asasini) în Belgia. [A se vedea pentru detalii lucările autorului: O nouă pistă după 12 ani. „Jaful secolului” (Partea VI). Regula lui Spaggiari. Jafuri de diamante remarcabile comise în Europa, în acest secol, „cu sau fără armă de foc, fără violență și fără ură”. O posibilă legătură dintre jaful de diamante de la ABN Amro din Anvers și vastul trafic belgian de carne de vită contaminată cu Encefalopatia Spongioformă Bovină, O nouă pistă după 12 ani. Belgische tak. Vastul trafic belgian de carne bovină contaminată cu ESB (Encefalopatia Spongioformă Bovină). Legătura cu jaful de diamante de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre)]. Dacă în Franța, pedeapsa capitală a fost abolită pe 9 octombrie 1981 (cu puțin timp după câștigarea alegerilor prezidențiale de François Mitterrand) de către profesorul de drept Robert Badinter (ministru al Justiției între 23 iunie 1981-19 februarie 1986, consultant la elaborarea Constituției României în 1991, președinte al Consiliului Constituțional Francez între 4 martie 1986-4 martie 1995, etc.), considerat, printre altele, și părintele abolirii pedepsei capitale, în Belgia, această sancțiune penală (care exista după cîștigarea indeperndeței în 1830–și era rar aplicată) va fi abolită doar prin legea din 10 iulie 1996, adică, peste un deceniu și jumătate. Însă, după 1950 (când are loc ultima execuție), pedeapsa de condamnare la moarte, este, automatic, comutată la pedeapsa de înnchisoare pe viață (compresibilă), adică posibilitatea (e)liberării condiționate sub control judicar (în majoritatea cazurilor „sub sechestru electronic”), cel puțin, teoretic, după 15 de ani de recluziune criminală (18 ami, în Franța), dacă nu există și alte amendamente (printre care și o perioadă de siguranță, care în principiu, este de 22 de ani de recluziune criminala, iar în cazuri excepționale, poate ajunge până la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare, în Franța– în funcție de o serie de factori, printre care menționez recidiva criminală și circumstanțele agravante).În Belgia, ca și în Franța (în trecut), în principiu, în cazul coondamnării la 30 de ani de recluziune criminala (maximă în executare) sau la închisoare pe viată, condamnatul este liberabil condiționat după 15 ani de încarcerare (recluziune criminală), care, practic, poate fi pus ăn aplicare, dupa 19, 20, 23 sau chiar și 25 de ani îin cazurile menționate mai sus. Este JAP (Judecătorul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei), care împreună cu TAB (Tribunalul responsabil cu executarea și amenajarea pedepsei– compus din 3 magistrați, la recomandarea unei comisii formate din experți–psihiatrii, membri ai Administrației penitenciare) iau această decizie. (A se vedea pentru detalii La perpétuité en Belgique).În sfârșit, deși după cel de-al 2-lea Război Mondial exista o reală tendință (din partea tribunalelor) de a-i sancționa pe „colaboraționiștii” (belgieni) cu cel de-al 3-lea Reich (Germania nazistă) cu pedeapsa capitală, dintre cei 1.202 condamnați la moarte (mai puțin, cei condamnați la moarte prin contumacie–în lipsă), numai 242 au fost executați (106 în regiunea flamandă Flandra, 122 în regiunea francofonă Valonia și 14 în regiunea Bruxelles - Capitală).Este criminalul de război german Philipp–Johann–Adolf Schmitt (1902–1950), comandantul Fortăreței (Fort) Breendonk (Breendonck–din Willebroek, o comună din regiunea Flandra) și a lagărului de tranzit (fosta cazaemă) „General Lt. Dossin de Saint–Georges” de la Malines (Mechelen), ultimul și singurul criminal german executat în Belgia, pe 8 august 1950 (în urma unui verdict pronunțat pe 25 noiembrie 1949), arestat în Olanda, în 1945 și încarcerat la închisoarea din Rotterdam, după ce a fost recunoscut de către jurnalistul Paul–Michel–Gabriel Lévy (1910–2002), profesor la UCL (Univeritatea Catolică de la Louvain la Neuve), fost șef al serviciului de informații al INR (Institutul Național de Radiodifuziene belgian) înainte de război. În sfârșit, revenind la banda (gangul) de asasini din Nijvel (Nivelles) provincia Brabant, care a activat în prima jmătate a anilor 1980, în ciuda indulgenței autorităților judiciare belgiene, în contextul social–istoric de atunci, membrii acesteia (acestuia) ar fi fost condamnați la moarte, fără niciun fel de îndoială.Din contră, în ceea ce privește execuția lor, desi unii specialiști în materie criminală nu se îndoiau de acest lucru, eu sunt sigur de faptul că, „principiul” comutării automate a pedepsei capitale în închisoare pe viață ar fi funcționat și în cazul lor, iar ei ar fi fost eliberați (sub o formă sau alta), cel mult, dupa un sfert de secol de recluziune criminală.În ceea ce privește abolirea pedepsei capitale în Franța, ea devine în 1981 cel de-al 36-lea stat aboliționist în lume, era însă ultima țară a CEE (Comunitatea Economică Europeenă – predecesorul UE) care o mai aplica (practica).Iar ultimul executat în Franța, nu este Christian Ranucci (așa cum crede o importantă majoritate a societății civile–susținută greșit chiar și de mijloacele mass– media), dar Hamida Djandoubi, ghilotinat pe 10 septembrie 1977 la celebra închisoare Baumettes de la Marsilia.În sfârșit, nu pot să nu fac o conexiune (indirectă) între jafurile armate, cu precădere, din supermarket-urile Delhaize (Mega Image) ale Bandei din Nivelles (din provincia Brabant) și cele ale Bandei „Deghizaților” (de la Paris), derulate, practic, în aceași perioadă (1981–1986), specializată în spargerea de seifuri (bancare) care au comis 27 de atacuri armate, fără, însă a comite asasinate.A se vedea pentru detalii lucrările autorului: „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați..., Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam...), Condamnații la moarte sub președinția lui Giscard d’Estaing (In memoriam..., Pedeapsa Capitală (Document istoric – Thomas CSINTA), Împreună contra pedepsei cu Moartea (Congresele internaționale de la Geneva, Kuala Lumpur și Oslo). Asasinatele din Brabant (Brabant wallon din 1995, Belgia) desemează (de fapt), o serie de bracaje (jafuri armate) deosebit de sângeroase care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în supermarket-urile Delhaize (Mega Image) din Flandra Orientală (provinciile Hainaut, Namur), dar și în nordul Franței în departamentul Nord (la Maubeuge), comise de către un gang (o bandă) de răufăcători (criminali), neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane își vor pierde viața (printre care și 3 copii).Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem grupa în două etape.Prima, între 1982–1983 iar cea de-a doua, în toamna anului 1985.Iată și atacurile aramate (din punct de vedere cronologic) pe care Poliția federală belgiană presupune că ar fi fost comise de către acest gang (compus, din 3 sau 4 persoane purtătoare de măști) ca, de altfel, și „les postiches” (deghizații), care operau, aproximativ, în aceași perioadă istorică (la Paris). Prima etapă.- 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) dintr-o armurerie (Dinant, provincia Namur).- 13 august 1982, furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot (Maubeuge, departamentul Nord, regiunea administrativă Nord-Pas de Calais, astăzi, Hauts de France), un polițist rănit grav.- 30 septembrie 1982, jaf armat comis de către doi indivizi (fără măști sau cagule) la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), 15 pistoale automate furate, un polițist municipal, ucis la fața locului și mai mulți răniți, aflați la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.- 23 decembrie 1982, jaf armat la Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), 1 mort–administratorul, după ce acesta a fost torturat cu sadism, în timp ce criminalii au „ospățit” și petrecut (cu voie bună), ciocnind cu șampanie, la fața locului.- 9 ianuarie 1983, asasinarea unui șofer de taxi (la Mons, provincia Hainaut).- 11 februarie 1983, jaf la un supermarket Delhaize (Genval, provincia Brabant), sustrași 692.384 FB (echivalentul a cca 35.000€PPA).- 25 februarie 1983, jaf armat la un supermarket Delhaize (Uccle, provincia Brabant/regiunea Bruxelles–Capitală), sustrași 600.000FB (cca 30.000€PPA), un rănit grav. - 3 martie 1983, jaf aramat la un supermarket Colruyt (Hal, provincia Brabant), 704.077 FB (36.000€PPA), un mort.- 7 mai 1983, jaf armat la un supermarket Grand Bazar (Carrefour Market din 2009), sustrași 800.000 FB (echivalentul a cca 41.000€PPA).- 10 septembrie 1983, jaf armat la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem (Tamise, provincia Flandra Orientală), 7 veste anti-glonț sustrare, un mort și un rănit.- 17 septembrie 1983, jaf armat la un supermarket Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), 3 morți (jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit) și un rănit (jandarmul Jean-Marie Lacroix).- 2 octombrie 1983, jaf armat la Auberge des Trois Canards (Ohain, provincia Brabant), 1 mort.- 7 octombrie 1983, jaf aramat la un supermarket Delhaize (Beersel, provincia Brabant), 1 mort.- 1 decembrie 1983, jaf armat la o bijuterie (Anderlues, provincia Hainaut), 2 morți.A doua etapă.- 27 septembrie 1985 (între orle 20h00–21h00), jaf armat la un supermarket Delhaize (Braine–l’Alleud, provincia Brabant), 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), sustrași 200.000 FB (cca 10.000€PPA). Probabil că, având în vedere faptul că Jurnalul Le Soir afirmă (din greșală) că și Bozidar Djuroski Jr. ar fi fost ucis, numărul victimelor (persoanrlor ucise de către gangul din Brabant) este indicat în mijloacele mass–media că ar fi fost 29, în loc de 28.- 27 septembrie 1985 (dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné), un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), sustrași 991.103 FB (cca 50.000€PPA)- 9 noiembrie 1985, jaf armat la un supermarket Delhaize (Alost, provincia Flandra Orientală), un măcel, 8 morți și 9 răniți, sustrași 937.777 FB (cca 47.500 €PPA).Notă. Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l'Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777– 937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. Ancheta dirijată între 1985–2000 de către Lionel Ruth (sub conducerea procurorului Regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre și al magistratului Eric Van der Sypt, procuror la Parchetul federal de la Bruxelles) ar fi pus în evidență o serie de elemente comune acestor jafuri (în număr de 17–dintre care 4 comise în 1982, 10 comise în 1983 și 3 comise în 1985), mai ales, balistice (cu același tip de armament), vehicule utilizate (Volkswagen Golf GTI), modul operatoar (asasinte la întâmplare), zona geografică (provincia Brabant și vecinătăți) etc., mai ales în urma unor descoperiri, în cursul lunii noiembrie 1986, care vor avea loc în Canal Bruxelles-Charleroi, la Ronquières (componența municipalității Braine-le-Comte, în provincia valonă Hainaut din Belgia, înainte de fuziunea comunelor belgiene din 1977, cunoscută în special datorită planului înclinat, o construcție hidrotehnică de mari dimensiuni, inaugurată în 1968 și realizată pentru a compensa o diferență de nivel de aproximativ 68 de metri pe canalul Bruxelles-Charleroi). Aceste obiecte (probe materiale judiciare) apartinând presupușilor membri ai gangului din Nivelles, sunt adunate și păstrate în arhiva procuraturii federale, de care răspunde Eddy Renard. Portretrul robot al atacatorilor ar pune în evidență 3 persoane, cu trăsături (fizice) diferite.Un „ucigaș cu sânge rece” (descreierat, probabil și toxicoman), un „uriaș” (copulent de cca 1,80–1,82m) și un „bătrân” (probabil, peste 60 de ani).Identificarea lor însă, timp de cei 35 de ani care au trecut de la „retragerea lor voluntară la vatră” („pensionarea” lor) nu a fost posibilă, în ciuda unor eforturi deloc neglijabile din partea autorităților polițienești și judiciare belgiene, care, susțin că au exploatat cîteva zeci de piste, aparent, fiabile de-a lungul anilor (din câteva sute posibile). Ce am flat de la membri organizației criminale a lui Ruddy Decock ? Nimic, pentru că nu eram un om de încredere, așa cum era Tornel, al cărui loc de boss în cadrul firmei l-am preluat, privizoriu. S-au prins că nu sunt de-al lor, cu toate că am făcut tot posibilul ca să le fiu pe plac. Oricum, eu sunt convins că ei habar nu aveau cine erau membri bandei din Nivelles, dar bănuiau și ei că erau francezi și că ar fi avut relații cu membri poliției locale și chiar cu polițiștii–judiciari federali. N-ar fi fost exclus faptul că interesul meu deosebit pentru acest dosar să le fi atras atenția și să fi căzut, întocmai, din acest motiv, în dizgrația lor. Dar eram la începutul activității mele de investigator și corespondent de presă al Ziarului (Revistei) Poliției Capitalei (la investigații criminale) și mă gândeam că fiind în contact cu răufăctori (criminali) ar trebui să insist pentru că în cei aproape două decenii de la debutul bandei, bembri săi nu au fost identificați și nici dosarul jafurilor și asasinatelor lor, nu a fost clasat. Cuvinte cheie: Thomas Csinta – jurnalul bucureștiului, Albert Fagniard, Albert II al Belgiei, Ali Suleiman Ahmad, Bruno Berliner, Célestin Rinchard, Christiaan Bonkoffsky, David Van de Steen, Paul Van den Boeynants, Lionel Ruth, Francis Zwarts, François Rasse, Freddy–André Horion si Roland Feneulle, Jan Caubergh, Jean-Claude Myszka, Jean-François Ertrijckx, John Thomas Straffen, Juan Mendez, Julien Lahaut, Lucien Léger, Mahmoud-Philippe El Shennawy, Marc Dutroux și Michel Nihoul, Michel Bellen, Odon Renard, Patrick Geay, Patrick Haemers, porte-avions-Michel Ardouin, Robert Marguery, Roger Champenois, Serge Hernout, Staf Van Eycken, Taleb Hadjadj, Philipp–Johann–Adolf Schmitt, banda din Nivelles (Nijvel)