Etichetă: Léon Finné

Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.

Pe 30 martie 2015 anchetatorii belgieni „consideră credibile declarațiile lui Joël Lhost” și ca urmare, pe 17 aprilie vor organiza o confruntare între acesta și colonelul Rémy Ulens, care l-ar fi identificat, amândoi pe Cassidy (de la DIA) ca „superiorul” lor ierarhic.Cu această ocazie, cei 2 ar fi făcut dezvăluiri legate și de existența altor misiuni în „cursul anilor trecuți” în care, însă, ei n-ar fi fost implicați.Probabil că și din acest motiv, în cursul lunilor care vor urma, Michel Graindorge, avocatul victimelor pleda pentru explorarea acestei piste (americane).Dar faptul că el ar fi fost adeptul ecesteia avea la bază ideea că autoritățile americane nu ar fi sprijinit niciodată, sub nicio formă, cele belgiene în identificarea asasinilor din Brabant, cu toate că Shape era la curent cu cele ce se întâmplau în Brabant (în anii 1982–1985), iar poliția belgienă i-ar fi cerut ajutorul chiar și în mod „explicit”.După părerea mea însă, această pistă converge către cea abordată deja în cadrul dosarului mișcării WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste sub comanda lui Paul Latinus care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor), protejat un timp de către leaderii CPICC (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică anticomunistă (de dreapte și radical dreapta, liberal–conservatoare și democrat–creștină, activă între 1972–1982) condusă de către Paul Vanden Boeynants. Deosebirea ar fi constat doar în faptul că implicarea nu ar fi venit din „interior” dar din exterior, din partea CIA, DIA, etc.Mai ales că până și Marele Ducat de Luxemburg (cel mai mic stat european, cu cca 650.000 de locuitori) a cunoscut o serie de atentate teroriste în prima jumătate a anilor 1980 (între 30 mai 1984–25 martie 1986) care ar fi fost atribuite celulelor „stay-behind” (rețele clandestine coordonate de către NATO în timpul Războiului Rece).De altfel și procurorii generali Christian De Valkeneer și Ignacio Della Serna erau convinși că în cadrul acestei piste (de extremă dreaptă) cu cât anchetatorii se apropiau (mai mult) de adevăr, cu atât acesta „părea misterios și inpenetrabil”.O concluzie la care ar fi ajuns în octombrie 1991 și Comisia Parlamentară.Implantate în 16 țări ale Europei de Vest (Occidentale), în principiu, aceste celule aveau ca obiectiv combaterea unei eventuale intervenții militare din partea blocului de Est (forțele Pactului de la Varșovia).Cea mai cunoscută rețea a fost gruparea italiană Gladio.Aceste evenimente cu caracter terorist (cca 20, în aproape 2 ani, fără să fi făcut victime) au constituit un dosar criminal cunoscut sub numele de „Bommeleeër” (al „plasatorilor de bombe”) al cărui proces a fost sistat în 2014.Se pare că vinovații ar fi fost 2 jandarmi Gaston Vogel și Lydie Lorang (soldați, fără grade militatre), membri ai jandarmeriei mobile (un grup de elită al Jandarmeriei Marelui Ducat) ar fi terorizat ducatul și guvernul acestuia timp de 2 ani.În cursul lunii februarie 2013, după aproape 30 de ani de la evenimente (înainte de prescrierea lor), alături de cei 2 ar fi fost judecat și Ben Geiben (fostl șef al Jandameriei Mobile), doar „simbolic” pentru clasarea dosarului cu mențiunea „soluționat”.Cronologic, debutul ar fi avut loc pe 30 mai 1984 (cu acțiunea reiterată pe 2 iunie 1984) la Sociatatea Pylône de la société Cegedel (Compagnie Grand-Ducale d'Électricité du Luxembourg)–Beidweiler (secțiune a comunei Junglinster situată în cantonul Grevenmacher). Din contră, anul următor atacurile au luat o mare amploare care, de altfel, au și generat probleme serioase gruvenului din Luxemburg.Pe 12 aprilie 1985 la Ferienhaus-Bourscheid, pe 27 aprilie la Pylône de la société Cegedel–Stafelter, pe 7 mai la Pylône de la société Cegedel–Schléiwenhaff, pe 27 mai la Jandarmeria Centrală din Verluerekascht, pe 29 mai la Pylône de la société Cegedel - Itzig, pe 23 iunie la Societatea l’Usine à gaz de la Hollerich, pe 5 iulie la Blaschette și la Cazarma fostei fortărețe din Luxemburg, urmat pe 26 iulie la sediul Luxemburger Wort, principalul cotidian al țării, pe 29 august în Glacis, la sediul poliției și la sediul Societații Ponts & Chaussées, pe 30 septembrie la piscina olimpică din Kirchberg, pe 20 octombrie la Palatul Justiției din Luxemburg, pe 9 noiembrie pe aeroportul Luxembourg-Findel pe 30 noiembrie la Pylône de la société Cegedel-Grünewald, pe 2 decembrie pe autostrada care la sediul guvernului din Kirchberg (cu ocazia unei întâlniri la înalt nivel a șefilor statelor europene).Anul 1986, a consemnat și acesta (ca de altfel și 1984) și numai la domiciliile unor persoane publice, care vor pune capăt atentatelor, pe 17 februarie, la cel al notarului Camille Hellinckx din Cents și în sfârșit, pe 25 martie la cel al colonelului Jean-Pierre Wagner din Belair.Revenind acum la cetările efectuate în adâncurile canalului Bruxelles-Charleroi, acestea au fost (re)efectuate de către scafandrii Protercției Civile (cu mijloace moderne, de ultimă generație) și pe 26 octombrie 2017 (între orele 11h00–16h00), din ordinul procurorului regelui de la Liège, Christian de Valkeneer, după ce clasarea dosarul TBW a fost prelungită (în 2015) cu încă 10 ani (adică, în 2025), pe o porțiune mare (cca 200m lungime) la nivelul podului Charles Catala (Ittre), la cca 3 km distană de locul unde ar fi fost aruncat în canal echipamentul militar utilizat de către asasini, dar fără niciun rezultat.Cu alte cuvinte, anchetatorii nu ar fi găsit (absolut) nimic în canal (închis în timpul scufundărilor, mai puțin între orele 15h00–15h15), după cele două scufundări „improvizate” (prima pe 12 noiembrie 1985) și apoi la începutul lunii noiembrie (între 3 și 7, cu ajutorul societății Vallon și scafandrii–militari geniști din Burcht) ca urmare a unui denunț anonim (care susținea că în noaptea de 10/11 noienbrie 1985, după ultimul lor atac, asasinii din Brabant s-ar fi „descotorist” de armele și munițiile lor, utilizate, în canal).(Re)amintesc aici faptul că pe 6 noiembrie 1986, anumite „componente” ale echipamentului utilizat de către asasini ar fi fost pescuite din canal la nivelul locallității Ronquières, dar în 2014, o anchetă complexă și aprofundată ar fi permis că acestea ar fi fost aruncate în canal (cu scopul manipulării anchetei) cel mai devreme „cu 8–10 zile înainte de descoperirea lor”, adică, pe 28 octombrie 1986 și sub nicio formă în noaptea de 10/11 noiembrie 1985, după ultimul atac (deosebit de sângeros) din noaptea de 9 noiembrie la Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), soldat cu un adevărat masacru (8 morți și 9 răniți), pentru suma de 937.777 FB (cca 47.500 €PPA) sustrași. În sfârșit, astăzi ne punem întrebarea dacă nu cumva chiar și INCC (Institutul Național de Criminalistică și Criminologie) ar fi fost manipulat în privința rezultatelor analizelor (obiectelor „pescuite” din canalul Bruxelles–Charleroi la nivelul localității Ronquières) pe care le-a furnizat autorităților judiciare belgiene, ceea ce ar fi deosebit de grav.Pentru că Institutul Național de Criminalistică și Criminologie (100 Chaussée de Vilvorde–1120 Bruxelles, Belgia), ca „instanță centrală”, este o instituție științifică federală gestionat de către ministerul Justiției și este singura în Belgia, însărcinat cu realizarea de expertize științifice la solicitarările autorităților judiciare, cu crearea și deținerea (stocarea) de baze de date cu profile genetice (ADN), cu arme și muniții, autovehicule, stupefiante, etc., implicate în (diferite) infracțiuni criminale, cu participarea la coordonarea științifică a laboratoarelor de poliție științifică și tehnică ale poliției federale, cu pregătirea și formarea cadrelor din domeniul judiciar și cu efectuarea aprofundată a cercetărilor științifice criminalistice.Iar în cazul manipulării acestuia, ar trebui să admitem complicitatea (directă sau indirectă) a autorităților statului Belgian, ceea ce pare puțin credibil, având în vedere amploarea (de mare anvergură) a asasinatelor din Brabant (în cei 40 de ani de la derularea lor).Ca urmare, acest rezultat, coroborat și cu rezultatele anchetelor noastre din toate marile dosare criminale belgiene și în special cele postbelice (pe care le-am analizat detaliat pe parcursul lucrărilor consacrate TBW), noi am emis o conjectură conform căreia asasini, nu ar fi fost nici „politici” și nici belgieni (de naționalitate) dar francezi și infractori de drept comun.Această pistă nu este chiar atât de recentă, doar că poliția federală belgiană fiind mult prea concentrată pe pistele locale cu caracter politic (extremiste), a neglijat-o pe aceasta, mai mult sau mai puțin intenționat. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, înn vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuru precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți.De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, în cursul lunii mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux (pedofilie și crimă. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul (cu o arecare prestigiu în regiune) „L'Arche de Noé”, acesta era un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice – mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionar al unui local „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată în circumstanțe rocambolești de care se interesau autoritățilr polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe văduvă care ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora Piro ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne și cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15 august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el), și complicitatea lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Este fostul ofițer jandarm–anchetator de la Neufchâteau (implicat în celebrul dosar belgian de pedofilie Dutroux), Jean–Pierre Adam (comisar de Poliție Judiciară pensionar) cel care pentru prima oară emite o conjectură conform căreia asasinii ar putea fii francezi (originari din nordul Franței–frontalier cu Belgia) din zona metropolitană Lille (capitala departamentului Nord și a regiunii administrative Hauts de France, cu o suprafață de cca 7.200km2 și 3,8 milioane de locuitori) având ca (sub)entități administrati–teritoarile Lille-Kortrijk-Tournai Eurometropole (primul grup european, binațional și tricultural, de cooperare teritorială cu o suprafață de cca 3.600km2 și cca 2.2 milioane de locuitori), respectiv, Métropole européenne de Lille (cu o suprafață de cca 680km2 și o poulație de cca 1,2 milioane de locuitori).Grație anchetei în acest dosar Dutroux, imediat după jaful comis pe 30 septembrie 1982 la armureria lui Daniel Dekaise (Wavre, provincia Brabant), în care au fost sustrase (furate) 15 pistoale automate și un polițist municipal a fost ucis (la fața locului), Jean–Pierre Adam se va deplasa la Comisariatul Central de Charleville-Mézières (prefectura departamentului Ardennes în regiunea Grand Est, pe cursul fluviului Meuse, creat în 1966 prin gruparea a 6 comune cu o populație de 58.000 locuitori, orașul natal al poetului Arthur Rimbaud), pentru consultarea bazei de date a acesteia, ocazie cu care descoperă, întâmplător, faptul că și polițiștii francezi s-au (auto)sesesizat și au deschis un dosar de informație judiciară legat de actul criminal de la Dekaise, în care în fotografii îl descoperă (recunoaște) pe Xavier Sliman al cărui portret–robort a fost deja „pus în circulație” și distribuit în Belgia, ca urmare a consultării martorilor de la locul evenimentului.Acesta din urmă, împreună cu fratele său Thierry Sliman (atunci încă minor, în vârstă de 17 ani) erau deja cunoscuți pentru o serie de infracțiuni, printre care și traficul de arme (între Franța și Belgia) gestionat de către Xavier și jafurile armate inițiate de către Thierry („trăgătorul nebun” adept al PM–pistoale mitraliere automate). Este o casieră care i-ar fi văzut fără mască dar și tatuajul de pe antebrațul lui Xavier, pe care l-ar fi identificat și după voce. Jandarmul Jean-Pierre Adam susține că, în ciuda unor elemente acuzatoare fiabiale, autoritățile belgiene (dar nici cele franceze”) nu ar fi luat nicio măsură judiciară (foarte probabil, intenționat !) contra acestora pentru a-i stopa, ceea ce ar fi permis salavarea celor 27 de morți în atacurile următoare, având în vedere faptul că primele 3 atacuri precedente (în care ar fi fost implicați), în noaptea de 31 decembrie 1981/1 ianuarie 1982 (jaful de arme de la cazarma grupului de elită Diane–pentru care, de altfel, au fost bănuiți și foștii jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche), urmate, pe 13 martie 1982 (furtul unei carabine de la armureria Dinant, provincia Namur) și pe 13 august 1982 (furtul a câtorva cutii de ceai și sticle de vin din băcănia Piot de la Maubeuge–regiunea urbană Lille, departamentul Nord, regiunea administrativă Hauts de France, fosta Nord-Pas de Calais) nu s-au soldat cu crime de sânge, decât cu răniți. De fapt, Adam încerca să găsească o „conexiune” între dosarul criminal de pedofilie Dutroux și jaful urmat de asasinat de la armureria Dekaise din Wavre, ceea ce implicit la condus către dosarul TBW (al asasinilor din Brabant), în care, spre deosebire de autoritățile polițienești și judiciare belgiene care exploatau (explorau) piste politice extremiste locale (și americane), acesta avea în vedere o pistă franceză cu protagoniștii Xavier și Thierry Sliman, împreună cu un prieten al lor, fidel, Patrick Verdin (din Charleville-Mézières) condamnat în trecut pentru proexenetism (la 2 ani de închisoare în Franța și la 1 an în Belgia), iar mai târziu, cercetat în 3 dosare criminale, dintre care unul legat de asasinarea unui alt, fost proxenet și el (reconvertit, ulterior, în restaurație), Michel Piro(t) (în vârstă de 50 de ani), patronul restaurantului (exotic) „Arche de Noé” de la Nalinnes. Până la urmă, ancheta în dosar a ajuns la concluzia că asasinatul comis cu sânge rece pe 5 decembrie 1996 în proximitatea orașului Charleroi, ar fi fost comanditat de către soția acestuia Véronique Laurent (cumnatul lui Patrick Verdin) pentru că Piro(t) era brutal și (extrem de) violent cu ea. Ca urmare, Curtea cu Jurați a provinciei valone Hainaut (de la Mons) o condamnă pe aceasta din urmă, pe 12 mai 1999 (atunci în vârsta de 36 de ani) la 15 ani de recluziune criminală. Ea suținea însă în fața instanței că Patrick Verdin (atunci în vârstă de 52 de ani) și Thierry Sliman ar fi fost cei 2 asasini plătiți pentru executarea „contractului”, iar asasinarea soțului ei nu ar fi avut nicio legătură cu faptul că era violent cu ea și că o amenința că o „lasă pe drumuri” (după ce va vinde și fiarele sale exotice din „colecția” restaurantului „Arche de Noé” aflat în apropierea intersectiei Bultia de la Nalinnes), dar pentru a nu putea face dezvăluiri în dosarul Dutroux. Dar din păcate, avocatul general M. Yernaux (reprezentantul Ministerului Public) nu s-a lăsat impresionat, iar cei 2 presupuși „asasini–plătiți”, Thierry Sliman și Patrick Verdin, vor achitați, la mijlocul lunii aprilie 2001 de către Curtea cu Jurați a departamentului Ardennes de la Charleville-Mézières.Restarantul „L'Arche de Noé” (cu o arecare prestigiu în regiune) ar fost un „adevărat mini zoo”, unde putea fi consumată la comandă carea de tigru, de leu sau de alte fiare săbatice–mai mult sau mai puțin exotice”.În ceea ce privește sasinatul, acesta are loc în jurul orei 04h00, la puțin timp după ieșirea de la Luttre, pe „aria autorutieeă” de la Fromiée pe autostrada A54 care leagă Charleroi de Bruxelles. În dimineața acelei zile, Michel Piro (în vârstă de 50 de ani) și soția sa Véronique Laurent (în vârstă de 36 de ani) pleacă de acasă cu camioneta lor în jurul orei 03h30 pentru a ajunge devreme la Bruxelles pentru a se aprovizona (cu alimente, inclusiv pentru „bestiile exotice”) la „piața matinală” din Bruxelles.Dar, Véronique Laurant se „simțea obligată să ajungă la o toaletă”, motiv pentru care Michel Piro decide să se oprească în parcarea autorutieră Fromiée, unde soția sa „dispare în tufișuri”.Însă, nu peste mult timp aude două „detonări puternice” care vor fi de fapt două cartușe (gloanțe) trase (de aproape) asupra lui Michel Piro, pe care, după revenire la vehicul îl găsește mort, într-o baltă de sânge și ar fi văzut un vehicul–tip berlină (semi)lux (cu capacitate cilindrică mare) de culoare închisă, îndepărtându-se.Primul proiectil traversează geamul portierei din partea șoferului, care îl rănește la umărul stâng, iar cel de-al doilea, în cap sub urechea stângă.Nu departe de vehiculul lui Piro staționa și un camion în care șeferul dormea, deci acesta era incapabil să furnizeze vreo informație utilă, exploatabilă.Interesant este faptul că Michel Piro nu ar fi avut dușmani (cel puțin, conform anturajului său), în ciuda trecutului său tumultuos de proxenet (ca gestionarul localului „Bar à filles” la Loverval pe DN5 la câțiva km de restaurantul său, de invidiat, „l'Arche de Noé”).Până la urmă, această crimă operată (perpetrată) în circumstanțe mai mult decât rocambolești, de care se interesau autoritățile polițienești de la Neufchâteau, va fi elucidată (soluționată, corect sa nu–nici nu mai contează !) de către comisarul Jean Laitem (și echipa sa de anchetatori) de la Charleroi, căruia nu i-ar fi trebuit mult timp să o bănuiască pe „văduva veselă” a lui Piro (care, fără niciun fel „remușcări”, ar fi redeschis restaurantul chiar înainte de înmormântarea victimei).De fapt, femeia nu ar fi negat nici ura pentru soțul ei datorită violenței conjugale căreia ar fi fost supusă „în formă continuată”.Ca urmare, ea va fi inculpată în dosar cu capul de acuzare de „crimă cu premeditare” de către judecătorul de instrucție Victoria Lohet, iar ceilați 2 cu „executarea contractului”, care, erau deja încarcerați (preventiv) într-un alt dosar infracțional în Centrul de detenție provizorie din Reims (închisoare veche, construită în 1835, dată în folosință în 1905 după renovarea ei, cu o capacitate operațională de 154 de locuri, aflată în subordinea Tribunalului Judiciar și a Curții de Apel Reims) sub-prefectura departamentului Marne (regiunea administrativă Grand Est).După cum am menționat, din contra, cei 2 francezi, presupușii asasini–plătiți Thierry Sliman și Patrick Verdin vor fi achitați pe 17 aprilie 2001.Ancheta a durat însă, pentru că ar fi existat și surse conform cărora acesta ar fi avut intenția să facă dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux (în special, legat de dispariția fetițelor Julie Lejeune si Mélissa Russo pe 24 iunie 1995 la Grâce-Hollogne, cu cadavrele lor descoperite pe 17 august 1996), al cărui protagonist principal era Marc–Paul–Alain Dutroux″ („Monstrul din Charleroi", le „Demonul belgian", n.1956), de profesie „electrician″, criminal sexual, pedofil, recidivst belgian, care în perioada 5 iunie 1995–15  august 1996, împreună cu complicele său Bernard Weinstein (ulterior, ucis si el) și cu „sprijinul” lui Michelle–Thérèse Martin (n.1960) proaspăt absolventă a școlii superioare de învățători, care îi devine amantă, ar fi violat 7 copii și tineri între 8 și 19 ani (dintre care ar fi ucis 5).Arestat pe 15 august 1996, el va fi condamnat de catre Curtea cu Jurati din Arlon (provincia Luxembourg, regiunea Valonia) pe 17 iunie 2004, la închisoare pe viață. Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa (pedo)criminalității în regiunea frontalieră franco–belgiană şi studiul ei cu ajutorul sistemelor (formale) complexe. Cei 3 „monştri sacri” ai violului, pedofiliei şi asasinatului în serie: „Măcelarul din Yonne” (Emil Louis), „Demonul belgian” (Marc Dutroux) și „Pădurarul din Ardennes” (Michel Fourniret). În căutarea și restabilirea adevărului istoric. De remarcat este și faptul că peste un deceniu, pe 23 noiembrie 2009, Patrick Verdin (atunci în vârstă de 62 de ani), apărat de către Sébastien Busy (de la Baroul din Reims) va fi judecat și achitat de către Tribunalul Corecțional de la Charleville-Mézières, pentru alte tipuri de infracțiuni (mai mult sau mai puțin grave), printre care și proxenetism agravat, însușire de bunuri necuvenite, escrocherie, abuz de încredere, spălare de bani, infracțiuni relativ la legislația stupefiantelor, activitate lucrativă (salariată) disimulată, etc., după ce între timp, a fost disculpat în alte două dosare crminale, unul de asasinat (în 1996, a lui Piro) și altul de tentativă de asasinat (în 1989 al lui Patrick Lacaze în Ardennes). În ceea ce îl privește Jean–Pierre Adam, acesta devine jandarm în 1973 (după 3 ani de pregătire) la Neufchâteau, iar din 1976 jandarm–anchetaor, pentru ca ulterior, să fie însărcinat cu investigațiile în celebrul dosar de pedofilie și crimă Dutroux. Așa cum am menționat acesta „intră în contact” cu dosarul TBW (în 1982), întâmplător, ca și mine, de altfel, mult mai târziu, peste un deceniu și jumătate. De cei identificați de către acesta ca potențiali (presupuși) asasini în acest dosar (frații Xavier și Thierry Sliman, Patrick Verdin), am auzit, pentru prima dată în vara anului 1998 de la un fost delincvent juvenil, François–Xavier Dupire (n.1967, în nordul Franței, undeva în regiunea metropolitană Lille), care ulterior, ar fi comis și o crimă de sânge (conform propriilor sale dezvăluiri)–în care cei menționați mai sus ar fi fost implicați și pentru care ar fi fost și încarcerat timp de 5 ani. Este el „omul meu” cel care „m-a pus” pe pista franceză și mi-a făcut dezvăluiri despre frații Xavier și Thiery Sliman, respectiv, despre Patrick Verdin, care (după o serie de cercetări și investigații cu caracter științific și jurnalistic pe care le-am efecutat. pe de o parte în zeci de mii pagini și documente ale epocii, iar pe de altă parte, în mediul carceral francez și belgian în anturajul celor care i-au cunoscut pe cei bănuiți) confirmă conjectura jandarmului Jean-Pierre Adam, adică, faptul că cei 3 ar fi format „nucleul dur” al asasinilor din Brabant (în dosarul criminal TBW), formulat „axiomatic” și „faptic” în teoria mea. Începând cu vârsta de 15 ani (adică în 1982, când banda din Nivelles „își face debutul” pe scena criminalității de sânge de mare anvergură), Xavier Dupire fuge de acasă și va frecventa mai multe „găști” (bande) locale de delincvenți juvenili, pentru ca ceva mai târziu, în 1985 (cu puțin timp înainte să devină major) să fie inculpat într-un dosar de omor calificat și condamnat la 10 ani de detenție criminală, dar ar fi fost eliberat după 5 ani de închisoare, cu o serie de măsuri administrativ –judicare asociate (tratement medicamentos antidepresiv, supraveghere socio – judiciară timp de 3 ani, să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta, să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa, să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare din localitate – fără drept de părăsire a teritoriului național, să comunice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, să nu frecventeze anumite locuri sau manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nu comunice cu victima sau cu membri familiei acestuia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea, să nu conducă anumite tipuri de vehicule stabilite de instanţă, să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme, etc.). Pe care le-ar fi trebuit să le respecte, de altfel și după punerea sa în libertate, după prima sa condamnarepentru crimă de sânge. El susținea, întotdeauna, că este un om foarte periculos și că ar fi fost „format” (instruit și pregătit) pentru infracțiuni criminale (jaf armat, vătămări corporale grave, omor, etc.) de către un gang „local” care opera și în Belgia.Unul dintre ei avea același prenume ca și el (dar mult mai în vârstă, până în 30 de ani, probabil Xavier Sliman), iar fratele său (puțin mai în vârstă ca el, probabil Thierry Sliman) ar fi fost un debusolat, un psihopat, „rău ca el”, „îndrăgostit” de armele de foc, un colecționar „nebun capabil să ucidă” fără milă și fără niciun motiv, pe care l-a considerat idolul și „asociatul” lui, ceea ce de altfel, pe tot parcursul „legăturii” noastre a și încercat să confirme (probeze) printr-o serie de acțiuni infracționale aberante (lovitură cu capul în nasul și în gura unui locatar în vârstă de cca 50 de ani–pe care l-a umplut de sânge, în lift, în imobilul Sonacotra, pentru simplul motiv că nu a răspuns la saltul lui, lovitură cu pummnul în bărbia unui alt bărbat–puțin mai în vârstă, în centrul comercial Carrefour din Annecy, pentru că s-ar fi uitat „urât” la el, molestarea 2 indivizi–prieteni, în localul „Cave à Champagne” în orașul vechi din Annecy, pentru că unul dintre ei l-ar fi atins cu spatele (intenționat, conform lui) în timpul dansului, dar și a unui cuplu de homosexuali în barul gay de lângă local – pentră îi ura pe aceștia, deși stătea desori cu ei la masă sau a unui portar la intrarea în BNF (Biblioteca Națională a Franței) pentru că nu i-ar fidat voie să intre fără legitimație, după ce în nord, înainte să ajungă în Annecy, ar fi spart geamul cu piciorul a unui ghișeu de bilete din gara centrală Roubaix pentru că agentul i-ar fi dat restul numai în monede și ar fi molestat 1 brancandier la urgență în Lille, etc.). Dacă atunci aceste evenimente nu mi-au atras atenția în mod deosebit, pentru că în mediul carceral (unde am făcut cursuri de matematici superioare și speciale dar și de fizică - mecanică, electricitate, magnetism, termodinamică și fizică statistică - pentru deținuții studenți înscriși în universitățile franceze tehnico-știintifice și economico-comerciale) am cunoscut și deținuți foarte violenți, chiar și printre cei care frecventau cursurile mele, după ce am „descoperit” dosarul TBW, am găsit o asociere prefectă între Xavier Dupire și Thierry Sliman. Cu alte cuvinte, dacă Thierry a făcut parte din banda asasinilor (așa cum suține Jean–Pierre Adam), pentru modul său operator (în timpul jafurilor sale armate), îl imaginez pe acesta ca pe Xavier Dupire („fratele meu de cruce”, cum mă nyumea) care nu rareori, când ne așezam pe o bancă în parc să mai povestim la o bere „Amsterdam Maximator” (verde, cu o concentrație de 11,6%) care nu se găsea in localuri (baruri, berării, etc.) și nici în magazine decât în micile băcănii „arabești”, îl bufnea plânsul, pe de o parte, pentru „viața lui de rahat” (pe care o avea!), iar pe de altă parte, pentru ura lui față de cei din jur, care reușeau să se descurce și să trăiască ca oameni „normal” (pe care, voia să-i „masacreze”, „să-i ucidă fără milă” înainte de a-t tortura cu „metode barbare” – pe care le-ar fi însușit în timpul frecventării diferitelor ganguri „nordiste”). Conform spuselor lui, cel în vârsta (Xavier) ar fi fost rănit la picior de „nebunul” (Thierry, un „nesupus”) din greșală cu un pistol Baretta pentru că l-ar fi enervat, iar de atunci ar fi rămas „puțin schiop”. Acesta a avut un prieten cu care ar fi comis multe infracțiuni criminale grave, pe nume Patrick (identificat de mine în persoana lui Patrick Verdin). Cei 3 ar fi constituit „nucleul dur” al asasinilor din Brabant.

Conform rezultatelor investigațiilor noastre minuțioase (de mare anvergură), în Dosarul TBW (Asasinatelor din Brabant) ar exista o serie de „coincidențe” (mai mult sau mai puțin), între activitatea criminală a lui Claude Dubois și faptele pe care justiția le-a reproșat și care cred că (poate) nu sunt întâmplătoare, dar și o serie „elemente noi”, de altă natură, care nu au fost exploatate, fie pentru că nu au fost considerate importante de către anchetatori, fie pentru că nu au fost cunoscute în cei 40 de ani de anchetă. Prezentăm aici câteva de mare importanță, dintr-un material laborios de anchetă (în peste 100 de pagini, în format A4). Auberge du Chevaliers (Beersel, provincia Brabant în sudul regiunii Bruxelles–Capitală), unde în atacul armat pe 23 decembrie 1982, gestionarul (administratorul) José Vanden Eynde a fost ucis (asasinat) aparținea lui Jef Jurion (fost fotbalist), iar localul ar fi fost un loc de întâlnire al membrilor direcției echipei de fotbal RSC Anderlecht.Iar legătura Claude Dubois face „legătura” dintre acesta și banca Van Loo (aparținând echipei RSC Anderlecht), căreia acesta aducea clienți importanți (printer altele, și pentru spălare de bani!), împreună cu prietenul său, avocatul Ronny (Ronald Rossignol).Bancherul Léon Finné, unul dintre cei 5 asasinați pe 27 septembrie 1985 (după jaful armat de la Braine–l’Alleud), la un alt supermarket Delhaize din Overijse (provincia Brabant) lucra pentru banca Van Loo (după ce, înainte, a fost gestionarul Banque Copine de pe Avenue Louise, unde avea biroul avocatul și prietenul lui Claude Dubois, Ronald Rossignol).Acesta revenea din Le Grand-Duché (Marele Ducat de Luxemburg) și s-ar fi oprit la supermarketul din Overijse pentru a cumpăra ziarele locale.Colette Dumont, cealată presupusă vitimă a lui Claude Dubois, revenea tot din Le Grand-Duché.În ceea ce privește cuplul Fourez-Dewit, Jacques Fourez era (printre altele) și agent imobiliar și era în contact cu o serie persoane care „făceau business”, mai mult sau mai puțin legal cu Claude Dubois, în timp ce Elise Dewit lucra (printre altele) și pentru serviciul de urbanism al orașului Bruxelles cu care acesta „colabora” deseori (prin intermediul angajaților–funcționari ai săi). În plus, ulterior, am mai decoperit și o altă „coincidență”.Înainte de cele 3 jafuri armate (deosebit de sângeroase) comise în 1985 (în „etapa a 2-a” a atacurilor Bandei din Nivelles), pe 27 septembrie, la supermarketul Delhaize din Braine–l’Alleud (provincia Brabant), cu 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), respectiv, la cel din Overijse (provincia Brabant) cu 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné) și un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), iar pe 9 noiembrie, la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), cu 8 morți, ceea ce i-a făcut pe anchetatori să creadă că ar fi fost vorba de o „intervenție” (de răbunare) din partea filierei mafiei americane care controla Food Lion, numele lui Claude Dubois apare din nou în dosarul TBW (asasinilor din Brabant) pentru că pe 26 aprilie 1984, la ieșirea Lot-Beersel de pe Autostrada E19 este găsită o valiză–roller, care conform amprentelor recuperate de pe aceasta, ar fi aparținut presupusului „decupator din Mons”, iar printre alte obiecte (o revistă de specialitate despre armament și cu informații detaliate despre incendierea unei mașini, aceasta ar fi conținut și două arme de foc, câteva cărți de identitate furate dar și o scrisoare de santaj contra directorului regional al supermarketelor Delhaize (cu o avere estimate la cca 1,25MdFRB, echivalentul a cca 51M€).După părarea mea, ar fi fost vorba de o înscenare pentru compromiterea lui Claude Dubois (pentru că valiza îi aparținea și o ținea Le Top Ten, din Vilvoorde, dar amprentele sale nu ar fi fost identificate nici pe arme și nici pe scrisoarea de șantaj) sau a lui Ronny (Ronald Rossignol) având în vedere legătura dintre cei doi și afacerile oculte și tentaculare în care erau implicați. (....). De remercat este aici faptul că un martor de sex feminin X2 (în X-dossiers), care ar fi frecventat în anii 1980 o bandă de tineri din Nivelles din care făceau parte Philippe Lauwaert (Le Snoous), Philippe Franck, Bernard Paulus (și frații săi: Jehanne, Françoise, Camille, Juliette), Laurent Ledec și fratele său, Eric Bekaert, Philippe Mouton, François Mouton, Pascal Bekaert, Anne Huybrechts, Jesus, Jean-Paul Pilate, frații Etienne și Muriel Bernard, Damien Taverne, Eric Steenwerk, Kurt Vandera, Manuel Mauquois, fiul notarului Molle, Jijacli Nabil, Catherine Françoise, având ca leaderi pe Bernard Paulus, pe Franck Philippe și pe Pascal Bekaert, înainte de jafurile armate din Brabantul Valon, ar fi frecventat un club de tragere (tir sportiv) la Seneffe (regiunea Wavre) sub podul autostrăzii A19 al fostei papetării din Genval, în proximitatea pădurii Hall. O altă bandă de tineri (sau „superpoziționată”, oarecum, peste cea de mai sus) care „gravita” în jurul lui Kurt Vandera, ar fi comis 47 furturi cu violență, 6 tentative și 9 furturi calificate, un „rackett” la restaurantul Menestrel pe malul lacului Genval, pe 13 iunie 1982 (în care unul dintre membri bandei ar fi fost rănit de către un jandarm) dar și un furt de la Contele Launoy din Waterloo, tot în 1982.Un alt „amănunt” remarcat de către martorul X2 ar fi fost că un tinichigiu italian ar fi împrumutat bandei vehicule și arme de foc, probabil, nu pentru a se deplasa și a se antrena la clubul de tir din Seneffe.Sau faptul că Nadine Dubois (prietenul lui Daniel St-Jean, care, ulterior, a devenit prostituată la Bruxelles), este rugată în seara zilei de 17 septembrie 1983 de către Philippe Lauwaert să aducă niște prieteni (care nu au permis de conducere), la barul (cafeneaua) „Telephone” din Lillois, înainte de jaful aramat de la supermarketul Colruyt din Nivelles (soldat cu 3 morți, jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit).Interesant este faptul că la primul drum al ei ea observă prezența unui vehicul Mercedes 190 (de culoare albă sau gri) la stația de benzină, iar la revenire, în jurul orei 01h30, vehiculul era tot acolo.În cursul zilei următoare, ea află din presă de atacul armat din noaptea trecută.Cu dosarul jafului armat de la Colruyt din Nivel sunt însărcinați comisarii Bernard Glimes, Patrick Denis, Luc Haulotte (de la PJ) și Procurorul Jean Deprêtre.Mama lui Philippe Lauwaert a fost secretara lui Jean-Marie Schlicker (cel de-al 2-lea judecător în dosarul TBW) pe vremea când acesta era avocat. Odată cu mutarea sediului Poliției Judiciare din Nivelles în 1987, o parte o serie de documente din dosarul „Les Balettes roses” au dispărut.(Re)amintesc aici faptul că dosarul „Les Ballets roses” (pângere penală depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79, în conexiune cu „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538) în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi cu rang înalt, oameni politici, înalți funcționari ai statului, etc.), chiar și regele Albert II al Belgiei, au existat bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără urmări (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, André Pinon (psihiatru din Bruxelles) și soția sa Josiane Jeuniau, „Les monstres du loch Ness”, ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.„Pista” purta numele de „Teoria „cadavrelor distinse” (crime–asasinate cu un scop precis, dismulate în măcel uman) în raport (legătură) cu celebrul dosar Pinon (de orgii sexuale în grup, în care, ar fi existat dovezi că înalți funcționari ai statului, miniștri, jandarmi cu grad înalt și chiar regele Albert II al Belgiei, ar fi participat la partuze–sex în grup, în care ar fi fost implicați minori), mai ales, după asasinarea bancherului Léon Finné (pe 27 septembrie 1985).Ceea ce este însă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Les Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr afirma (sub anonimat) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a...În sfârșit, după părerea lui Nadine Dubois, vehiculul Mercedes era utilizat de către cei care frecventau Ciupercăria de la Auderghem (Bruxelles–Capitală), unde pe 14 februarie 1984, în jurul orei 21h00, anunțați telefonic (anonim), de un incendiu devastator, pompierii din Bruxelles vor descoperi cadavrul (gol și carbonizat) al adolescentei Christine Van Hees (în vârstă de 16 ani)Însărcinat cu ancheta în dosar, a fost comisarul general Christian de Vroom, de la PJ (Poliția Judiciară) Bruxelles, iar conform declarației acestuia, înainte ca trupul tinerei să fie ars pe un rug improvizat, aceasta a fost violată și ștrangulată. Timp peste 3 decenii anchetatorii de la poliția federală belgiană vor explora zeci de piste fără niciun succes, după ce pe 13 septembrie 1984, un punk, Serge Clooth este arestat și inculpat, dar va fi eliberat după peste 3 ani de detenție provizorie, pentru că anchetatorii vor ajunge la concluzia că indiviul nu era vinovat. În 1997, un anonim, la început, iar ulterior cunoscut sub numele de Régina Louf, afirma că ea ar fi participat la execuția lui Christine și susținea că ea ar fi fost victima unui un ritual satanic, practicat de către pedocriminalul Marc Dutroux și Jean-Michel Nihoul (om de afaceri și escroc belgian din Bruxelles, asociat cu criminalitatea sexuală a lui Marc Dutroux) dar, în 2014 pista lor va fi abandonată de către Parchet, iar cei doi sunt scoși de sub urmărirea penală în dosar. (A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții...)Aparent, acest dosar criminal „La Champignonière”, care nu are nicio legătură cu cu dosarul TWB (Asasinatele din Brabant) transmis Parchetului din Nivelles.Procurorul găsește însă similitudini între Banda din Nivelles și cea de tineri de la Ciupercărie, în dosar, dar există divergențe „serioase” între anchetatorii implicați Georges Marnette, Joël Stevens (de la PJ Nivelles) și Bernard Glimes.Într-un raport, în acesr dosar, apare mențoionat numele de „Jesus” și o mașină cu un „vultur” pe capotă, precum și locurile (localurile) pe care acesta le frecventa.Iar italianul (garajistul), poseda un vehicul Ford Transam și în plus, se pare că, printre altele, ar fi și „șchiopătat”.Printre alte „amănunte”, martorul X2 afirma că un „oarecare” Olivier Castiaux (al cărui amantă ar fi devenit în 1984, în timp ce era într-o „relație cu fratele acestuia, Karel Castiaux), se afla în întreținerea garajistului italian, care era în relații (foarte) bune cu patronul localului Les Trois Canards, frecventat, printre alții și de către cuplul format din dr. Mailleux și dr. Lombard, care cu dr. Zimmer, făceau parte din anturajul bandelor din Nivelles.Un martor în dosarul Dutroux, afirma că numele înregistrat în documente al lui Maileux era „Mah.ieu” (care se pronunță Mailleux) și care organiza partuze (sex–party) la Feluy.Conform investigațiilor noastre, acesta ar fi fost medic în închisoare, dar conform martorului X2, el ar fi avut o activitate și în „centrul medical Place E. Delalieux din Nivelles" (X2, PV.118379).Proprietarul unei carmagerii (măcelării) la Bruxelles, el ar fi avut un angajat cunoscut ca „marele blond” (le grand blond) care ar fi fost în contact cu Jean-Michel Nihoul și cunoștea un oarecare „Marceleau”, pe lângă proprietea căruia ar fi fost găsite armele pescuite în cursul lunii noiembrie 1986, la locul „Le Large de Fauquez” (Ronquières) de-a lungul canalului Charleroi-Bruxelles de către o echipă de anchetă flamandă Delta) pentru a cerceta fundul acestuia cu scopul găsirii unor arme de foc de care s-ar fi debarasat în locul indicat mai sus asasinii (conform unui denunț anonim).În plus, conform declarației martorului X2, Castiaux l-a fi cunoscut și pe Jacques Van Camp, patronul pensiunii „Les Troi Canards” din Ohain (pe care Mailleux și Lombard l-ar fi frecventat cu regularitate) și care a fost ucis de membrii bandei din Nivelles, pe 2 octombrie 1983Un alt cuplu, Dassonville Carine și Emmanuel („clarvăzători”, „vrăjitori”), „prieteni” cu martorul X2, l-ar fi frecventat pe Castiaux, iar Carine ar fi fost în relații bune cu cei de „La Champignonière și l-ar fi cunoscut și pe VDB (Paul Vanden Boeynants, 1919–2001, om politic belgian, fost prim-ministru în perioada 1966–1968 si 1978–1979), pe care l-ar fi întâlnit cu ocazia decesului Santini.Ei l-ar fi hipnotizat pe martorul X2 și i-ar fi străpus gâtul cu ace n mai multe locuri.Conform lui Castiaux (care își mai întreținea, din când în când, vehiculul și la garajul Wauthier Braines, unde a avut loc un alt asasinat anchetat de către comisarii Patrick Bertrand și Patrick Denis, anchetorii lui Jean-Marie Schlicker), martorul X2 ar fi fost o „vrăjitoare” într-o viață anterioară, pentru că pe corpul ei ar fi fost prezente 3 triplete de 3 neguri, iar substitutul procurorului Jean Deprêtre, ar fi fost îndrăgostit de ea, căreia de altfel, i-ar fi și mărturist acest lucru în scrisori, pe care i le-ar fi dat lui, personal.În cursul anului 1987, ea (martorul X2) si Castiaux ar fi luat masa de mai multe ori cu Christian Bayens (judecător de instrucție) și De la Chevalière (probabil, Damien „judecător de pace și libertate” la Tribunalul din Tournoi).Bayens susținea că la dineurile Opus-Déi de la castelul Don Jolbert (supravegheat de către Patrick Denis, copii ar fi făcut felații invitaților (chiar în timpul mesei sau după). În 1988, Castiaux și martorul X2 ar fi fost într-un voyage în Franța, ocazie cu care l-ar fi întâlnit pe Wilfried Martens (1936–2013, om politic flamand, cu tendințe democrat creștine, fost membru al Christen-Democratisch en Vlaams–CD&V, ex-CVP și prim-ministru belgian în perioada 1981–1992 și președinte al Partidului European între 1990–2013).Castiaux s-ar fi întâlnit cu un jandarm sau polițist de la Nivelles (probabil, pe Lionel Ruth care împreună cu Eddy Vos conduceau, atunci, o echipă formată din 12 anchetatori), iar martorul X2 ar fi revenit singură, după un sejur de 10 zile.Tot Patrick Bertrand și Patrick Denis (de la PJ Nivelles, care ar fi fost și unul dintre amanții martorului X2) susțineau și faptul că în cele două atacuri armate la supermarketurile Delhaize din Braine Alleud și de la Overijse, pe 27 septembrie 1985, ar fi acționat, simultan două bande, distincte.Din contră, jandarmul Costa din cadrul echipei de anchetatori susținea că ar fi fost vorba de aceași bandă, în cazul în care aceasta ar fi avut „niște informații” și ar fi dispus de un „itinerariu favorabil”. De remarcat este și faptul că în perioada 85/86 dosarul TBW a fost transferat celulei de anchetă din Jumet (condusă de către Lionel Ruth), ca de altfel și dosarul „La champignonière”.Într-o seară la Dolo (club privat de partuze din Etterbeek, administrat de către Dolores Bara), martorul X2 ar fi surprins o conversație între comisarii Georges Marnette și Patrick Bertrand legată de „eliminarea” unui taximetrist.În cursul zilei următoare, aflăm din presa locală că pe 9 ianuarie 1983, un șofer de taxi independent Constantin Angelou a fost găsit în portbagjul mașinii sale, asasinat, la Mons (provincia Hainaut), controlat cu puțin timp înainte de către comisarul Alex Deloyer (de laAntigang–Poliția Judiciară Bruxelles) în timp ce aștepta un client pe Av. de l’Hippodrome la Ixelles). Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru care a lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme (ucis pe 23 decembrie 1982 în pensiunea–restaurant Chevalier din Beersel, de către banda din Nivelles, după ce a fost torturat cu bestialitate) la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta), fiul unu Waffen SS, care a condussocietatea secretă Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă), cărora ar fi aparținut și o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff . Wachtelaer ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde.Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În sfârșit, în privința lui Jean Deprêtre (fost procuror al regelui din Nivelles, timp de 22 de ani, pa care l-a părăsit la vârsta de 67 de ani, în 2003) putem menționa faptul (puțin cunoscut) că acesta ar fi fost șantajat cu moartea fiicei sale Claire–Anne (branșată la aparate pentru a trăi în clinica Anne-Sophie Bordet), decedată ca urmare a unei grave maladii în 1987.El ar fi fost coleg cu Dassonville Carine la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve), care la rândul ei, ar fi fost și ea amenințată cu moartea, ca de altfel și comisarul Marc Simon și fiica sa. Martorul X2 ar fi frecventat și ea Dolo, unde l-ar fi cunoscut pe Madani Bouhouche, dar și pe soția acestuia, în cadrul unei „reuniuni”, la Hilton, la care ar fi participat Jean Gol (1942–1995, om politic belgian, fost deputat de Liège din 1971, apoi, secretar de stat al economiei regionale Valonia între 1974–1977), (1939–2018, om politic și istoric belgian, fost membru al Partidului socialist, autor al legii contra rasismului și xenofobiei adoptată în 1981), Wilfried Martens, VDB, Willy-Clarisse-Elvire-Hector) De Clercq/De Clerck (vicomte, 1927–2011, om politic belgian flamand) Jean-Michel Nihoul, Delvoye și Karel) și la care ea n-ar fi fost prezentă „la fața locului” pentru că ar fi „așteptat la bar”. Conform comisarului lui Jean-Pierre Dorane (obligat să demisioneze din postul de director al Poliției Judiciare din Charleroi în 2009, după 10 ani în funție), ar mai exista un nume în dosarul TBW care nu ar fi fost dat „publicității”.Este vorba de Schwart (un traficant de arme) numele căruia apare, pentru prima dată, în dosarul criminal Mendez (asasinarea în vehiculul său, un WW Passat break–verde închis, pe autostrada Bruxelles–Namur, la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a inginerului comercial Juan Mendez de la Fabrica Națională de Arme din Herstal, care ar fi făcut dezvăluiri fratelui său José Maria referitor la faptul că firma utiliza pentru desfacerea produselor sale o piață paralelă ilicită în America Latină, de care ar fi beneficiat și țări aflate sub embargou–cum ar fi Surinam sau Venezuela, care ar fi adus Belgiei un beneficiu anual de cca 400.000$US).Atât Castiaux căt și Jacques Van Camp, patronul pensiunii Trois Canards (care ar fi fost, conform investigațiilor noastre, o parte, a unei „loje masonice”) îl cunoșteau bine pe Schwart (aparținâmd fie la Mossad fie unei organizații paramilitare arabe), ca de altfel și jurnalistul belgian Serge Dumont (cu numele său real Maurice Sarfatti), corespondent în Orientul Mijlociu al cotidianelor Le Soir (Bruxelles), Le Temps (Genève) și La Voix du Nord (France), răpit și sechestrat timp de 24 ore la Cairo pe 2 februarie 2011, care ar fi avut relații apropiate cu Dorane și frații Mendez, și ar fi lucrat în dosarul TBW și cu celebrul jurnalist belgian René Hacquin (1941–2006) colaborator al cotidianelor La Libre Belgique, iar ulterior, al Le Soir, cu jurnalistul și scriitorul belgian Walter De Bock (1946–2007, fiul lui Alfons De Bock, fost profesor de fizică și prorector la Universitatea Catolică din Louivain), care a colaborat la Nieuwe Linie, Knack, BRT, De Krant și De Morgen, respectiv, cu Paul Ponsaers (n.1952, licențiat în sociologie și doctor în criminologie, profesor la Universitatea Gand) sur les tueries. (https://www.youtube.com/watch?v=f51i7zDpepc) În ceea ce îl privește pe Lionel Ruth, acesta l-ar fi frecventat și pe Bill șoferul lui Paul Vanden Boeynants (răpit pe 14 ianuarie 1989, de către banda lui Patrick Haemers, operațiune pusă la cale de către BRS–Brigada Socialistă Revoluționară și eliberat pe 12 februarie la Tournai de 63Mil FRB–cca 10,3Mil€PPA), cu care, conform martorului X2 se întâneau pe parkingul (în parcarea) motelului Drogenbos, unde ea venea acpmpaniată de către amantul ei, comisarul Patrick Denis. Merită adăgat și faptul că Bill ar fi fost în contact și cu un alt dr. Zimmer, iar la în clubul Dolo, pe care îl frecventa, intra în contact cu Bouhouche. În sfârșit, în acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant) existau o serie de întrebări, dintre care la majoritatea nu au putut fi „exploate” nici până în prezent, cu toate eforurile depuse de către judecătorii de instrucție care l-au instrumentat (Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix, Jean-Paul Raynal), până la numirea oficială în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Este vorba de conexiunile (legăturile) dintre infracțiunile (aproape, în exclusivitate, criminale) care ar fi fost comise de către membri bandei din Nivelles. (...). În această (vastă) conspirație, în care după cum am văzut, ar fi fost implicați jandarmi (conform unui raport în 39 de pagini ai jandarmilor–subofițeri–adjutanți șefi, Gérard Bihay, Guy Dussart și Franz Balfroid de la BSR–Biroul de Supraveghere și Cătare de la Wavre), membri ai grupului G („Gendarmerie”), care ar fi acționat la comanda (și din ordinul) unor personilități politice (de extrema dreaptă), până la urmă, nu a condus la niciun rezultat în privința identificării membrilor bandei din Nivelles.Primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile în dosar, în perioada 1985–1994, subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018, la vârsta de 64 de ani), a urmărit această pistă, care îl avea ca protagoniști pe Paul Latinus (fondatorul Westland New Post (WNP), dar mai ales pe Michel Libert (presupusul „uriaș”), Eric Lammers și Marcel Barbier, militanți neonaziști (membri ai WNP), cercetați penal pentru asasinarea cuplui Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din Anderlecht în 1982 și pe Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel, l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) Aici îmi permit să fac o observație importantă legat de complicitatea lui Michel Libert la jafurile armate și asasinatele din Brabant.Într-un interviu, acesta din urmă (fost unul dintre leaderii organizației de extremă dreaptă Westland New Post–WNP), răspunde pe 23 mai 2018 unei provocări din partea unui martor anonim (recrutat în WNP), care într-o declarație a sa susținea că chiar el i-ar fi spus că în 1982 ar fi fost implicată într-o fuziadă (schimb intens de focuri de armă) cu poliția în care un jandarm a fost ucis și că ar fi făcut parte din banda din Nivelles (fiind „le géant”).În ceea ce îl privește pe Michel Libert, acesta recunoaște că ar fi efectuat, des, misiuni de „reperaj” în lanțul (rețeaua) de magazine GB (Grand Bazar, creat în 1985 exploatat de către grupul Carrefour și oficial, dispărut în 2009, cu toate că în acest an existau înca 780 de magazine, dintre care 58 încă și în 2013) și în special în cel din GB Crainhem, dar neaga orice implicare a sa în jafurile armate și asasinatele din Brabant. Și într-adevăr, în mărturia anonimă există o serie de incoerențe.Pentru că în atacul armat de la armureria Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, este ucis nu un jandarm, dar un polițist comunal, inspectorul Claude Haulotte și nu în timpul urmăririi vehiculului asasinilor, dar în fața armuriei.Doi jandarmi au fost, doar, răniți și nu uciși, în timpul urmăririi vehicului asasinilor către Bruxelles.Și în sfârșit, pe 30 septembrie 1982 era singura dată când dintre cei 3 („uriașul”, „bătrânul” și „asasinul”) membri „activi” ai bandei a lipsit unul, iar acesta a fost uriașul, ori Libert măsura 1m91, deci este imposibil să nu fi fost remarcat dacă ar fi fost la fața locului (dramei). Apoi, faptul că Michel Libert efectua reperaje des în contul WNP, nu înseamnă mare lucru, pentru că lucra, atunci, îm magazin în calitate de „agent de securitate”, iar în acesta nu s-a comis niciun jaf armat și ca urmare, nici n-au fost victime. În ceea ce privește fuziada cu poliția din 1982 (probabil, în cea de la Maubeuge), Libert susține că ar fi fost, doar, în trecere (tranzit), o singură dată în viața lui, în drum către un prieten care locuia la Charleville-Mézière.În concluzie, Alain Lachlan (adjutant la jandarmeria din Wavre) primul jandarm-anchetator aparținând CBV (Celula Brabantului Valon) însărcinat cu investigațiile în dosar (în perioada 1985–1994), legat de implicarea organizațiilor extremiste, ar fi fost convins, ca de altfel și adjuntatul șef Gérard Bihay, că asasinatele din Brabant ar fi avut un caracter politic și ar fi avut ca scop destabilizarea țării pentru înlocuirea regiumului politic regalist.(Re)amintesc aici faptul că, oficial, activitățile WNP se vor încheia după moartea lui Latinus, dar WNP se destrama deja în 1983 – cănd are loc trădarea lui Latinus. După eliberarea lui Libert în ianuarie 1984 (care el însuși va fonda, ulterior, două organizații de etremă dreaptă: „Les compagnons du Christ Graal” și Cersber–Centre d’étude et de recherche socio-biologiques et raciales) au existat două grupuri în cadrul WNP: Grupul Latinus (Paul Latinus, Karl Delombaerde, Guido Delvaux și Jean-Paul Dauphin), respectiv, Grupul Libert ( Michel Libert, Xavier Sandron, Benoit Delcorps, Christophe Delcorps, Xavier Delcorps, Marcel Barbier și Eric Lammers). Pe lângă aceste două facțiuni rivale, un al treilea grup („pro-violență”, format din Bruno Caille, Christian Elnikoff și Lucien Marbaix) a fost activ în cadrul WNP, cel mai probabil după moartea lui Latinus. Alături de cei menționați mai sus au mai apărut ca inculpați la procesul corecțional al WNP de la Bruxelles din 1988 Frédéric Saucez, Jean-Bernard, Pèche, Francine Vandenborre, Françoise Durvin, Philippe Vandenherewege și Marc De Jode. În sfârșit, în afară de cei menționați mai sus, inculpații „principali” și cei „periferici”, în dosarul filierei „boraine” (Cocu, Michel; Baudet, Michel; Vittorio, Adriano; Bouaroudj, Kaci; Estiévenart, Jean-Claude; Debruyn, Josiane) au mai fost anchetați începând cu 1983 (dar până în 1985 disculpați în dosar) și alți posibili complici, denunțați de către Adriano Vittorio: Jean-Louis Dramaix, Vincent Louvaert, Willy De Schepper, Robert Becker, respectiv, taximetristul Constantin Angelou (asasinat la Mons și găsit în portbagajul mașinii sale).. Au existat, evident, și alții.Dintre aceștia aș menționa pe Daniël Blanchart (1955–2008, constituție ateletică–robust, înalt–1m90, posibilul „uiriaș”, decedat ca urmare s unui cancer) care avea în gestiune o întreprindere de fierărie (pe care ar fi exploatat-o timp de 34 de ani) pe strada comerțului nr.345 la Elouges (secțiune a orașului Dour din provincia Hainaut, regiunea Brabantul Valon) numai că acesta n-ar fi avut niciodată nimic de-a face cu justiția, chiar dacă i-ar fi cunoscut pe mulți dintre cei incupați din „filiera boraine”, în special, cu ocazia perecerilor pe care le organiza. Se pare că s-a căsătorit cu puțin timp înainte de a muri cu o cameruneză (în vârstă de 26 de ani), pe care l-ar fi cunoscut-o prin internet și cu care avea și un copil. Din contră, conform anchetei noastre, Daniel Blanchart nu ar fi murit de cancer, dar ca urmare a unui traumatism cerebral (după o comă profundă care a durat o săptămână) pe care l-ar fi suferit  într-o altercație (de o rară violență) între fierari (dealeri) rivali.Pe de altă parte, terenul pe care funcționa întreprinderea lui nici nu ar fi fost a lui, personală, dar fi fost în locație și ar fi aparținut unei societăți de pompe funebre. Aici menționez faptul că el ar fi intrat în colimatorul justiției când în proximitatea întreprinderii sale (de la sfârșitul anilor 1979 și până în prima jumătate a anilor 1980), cu ocazia uor amenajări teritoriale (locale) ar fi fost găsite schelete (umane) și diferite obiecte (printre care și arme) care ar fi aparținut victimelor jafurilor armate sau ar fi fost „originare” din magazinele în care au avut loc jafuri armate.Richard Brouette (decedat la începutul anilor 1990) un antreprenor de pompe funebre (și dealer de fier vechi din Boussu), în contact „direct” cu  Daniël Blanchart dar și cu  Michel Cocu, respectiv, Michel Baudet (care erau inculpați principali în dosarul TWB și ar fi lucrat în trecut pentru el) a fost și el în arest preventiv (detenție provizorie) timp de 1 an (în perioada 1983–1984, în pauza „asasinatelor”), ca un posibil „potențial” membru al „filierei boraine”, după ce vehiculul marca Saab 900 Turbo (implicată în jafurile armate ale Bandei din Nivelles) ar fi fost văzută (și parcată) într-o magazie (garaj) a lui. În plus, acesta ar fi fost și el un fanatic al armelor de foc și posesorul unui revolver de 9mm, respectiv, o carabină (pușcă automată, cu numărul de inmatriculare 413.424) care l-a început, „părea că ar fi fost utilizate în atacuriile armate ale asasinilor”. Conform anchetei noastre, Brouette ar fi fost arestat pe 18 iunie 1984 pentru deținerea ilegală a unui Luger P38 (revolverul de 9mm) și eliberat pe 25 iulie 1984, iar tatăl lui Richard Brouette, ar fi fost vărul lui Michel Baudet.Jean-Claude François (n.1945, cca 1m77–înălțime, originar din Thulin, de lângă Bergen, fost temnicer–gardian la închisoare, înainte de a fi șofer) care locuia în orașul Dour, a fost  și el suspect în cadrul anchetei că ar fi aparținut  Bandei din Nivelles. Într-un interogatoriu al lui Michel Cocu (cel din 2 decembrie 1983), François a fost „menționat” pentru prima oară (de către acesta) drept coautor al jafului de la supermarketul din Nivelles. El ar fi fost în vehiculul Saab 900 Turbo, împreună cu Cocu și alți 2 și tot el ar fi fost cel care–potrivit lui Cocu–ar fi folosit (deschis focul) cu pistolul Colt .45 la jaful armat de la Nivelles. El ar fi fost în contact cu  Adriano Vittorio (pe care l-ar fi cunoscut în închisoare), după ce acesta a fost pus în libertate, cu care ar fi participat la un jaf din Drogenbos, alături de Baudet, Estiévenart și Cocu.Jean-Claude Ilegems (poreclit „Tonton Zébule”, care locuia pe proprietatea lui Richard Brouette și lucra ocazional pentru el),  găsit mort–spânzurat (de un stâlp din beton) pe 9 iunie 1983 lângă rulota în care locuia de pe proprietatea lui Brouette. Odată cu arestarea acestuia în primăvara (vara) anului 1984 în dosarul TWB (Asasinatelor din Brabant), un alt dosar urma să fie deschis, cel al sinuciderii foarte ciudate (bizare, dubioase) a lui Jean-Claude Ilegems, căruia, Richard Brouette (care a apelat uneori la serviciile lui contra cost), i-ar fi  oferit adăpost într-o rulotă pe un teren viran din Boussu (pe același teren pe care ar fi fost ascuns Saab 900 turbo, utilizat la jafurile din Temse și supermarketul Colruyt din Nivelles).După furtul vehicului Saab 900 turbo din garajul Jadot din Braine-l'Alleud în noaptea de 8 spre 9 iunie 1983, anchetatorii s-au întrebat în mod firesc dacă nu cumva Jean-Claude Ilegems ar fi aflat despre activitățile infracționale criminale ale celor din anturajul său (Richard Brouette, Michel Cocu și Michel Baudet), ceea ce ar fi „necesitat” eliminarea (lichidarea) lui. De altfel, cei 3 ar fi lucrat, în trecut și pentru firma de construcții a lui Richard Brouette. Înmormântat într-o „mare grabă” (fără practicarea unei autpsii medico–legale „adevărate”), pe 13 iunie 1984, judecărul de instrucție însărcinat cu instrumentarea dosarul a ordonat exhumarea lui, iar examinarea cadavrului de către legist ar fi pus în evidență faptul că acesta, înainte de a se „sinucide” ar fi fost îmbătat și bătut.Comisarul Jean–Pierre Tilmant de la Poliția Judiciară din Bruxelles ar fi fost și el convins că Tonton nu s-ar fi siuncis (din cauza pozțiței anormale a corpului în cazul unui siuncigaș), dar, această pistă nu a fost explorată în continuare și Richard Brouette a fost eliberat după câteva săptămâni în detenție provizorie din motive de „probe fiabile insuficiente, pentru menținerea lui în detenție”. Cei din Boussu care l-au cunoscut pe Ilegems și care îl știau de „bon vivant” (gurmand), un tip amuzant (distrativ), foarte „mobil” (dinamic) rămân convinși și ei că Tonton a fost pur și simplu ucis. El (care locuia într-o rulotă, înconjurată de „mașini–epave” abandonate), pe proprietatea dealerului local de servicii funerare (pompe funebre) Richard Brouette, era ultimul care închidea, în fiecare seară, cafeneaua (berărie) din Boussu, după ce ultimul client „avea chef să plece”.Jean-Louis Dramaix (n.1945 la Wasmuel–regiuna Mons, mecanic de profesie cu domiciliul pe Chaussée de Bruxelles nr. 157 din Vorst/Forest, care semăna foarte mult cu fostul jandarm Christian Amory, consemnat de altfel, într-un proces verbal de către anchetatori) a fost acuzat și el de către unii membri ai „filierei boraine” că ar fi participat (și lel) la jaful din supermarketul Delhaize din Uccle. În plus, Michel Cocu ar fi susțiunut într-unul dintre cele 28 variante ale declarațiilor sale că Dramaix ar fi participat atât la jaful armat de la Nivelles împreună cu Adriano Vittorio cât și la cel de la Temse (Tamise) de unde au fost furate cele 7 veste anti-glonț.Dramaix a fost interpelat pe 13 decembrie 1983 (în urma unui denunț ai membrilor „filierei boraine” deja anchetați în jaful armat de la supermarketul Delhaize din Genval pe 4 martie 1983) de către echipa GRB (Grupul de Reprimare a Banditismului) al Poliției Judiciare condusă de către comisarul  Georges Marnette (acuzat de falsă pedofilie și suspendat temprar în dosarul Elio Di Rupo, decedat în 2010), care a interpelat și pe legendarul criminal François Besse („regele evadărilor”), dar și pe ați răfăcători belgieni, printre care pe Hassan Maâche (gangster belgian, care împreună cu fratele său Mohammed și Baghdad Maâche, au fost implicati într-o serie de jafuri armate și evadări), respectiv, pe Marcel Habran („specializat” în atacul furgoanelor blindate transportoare de fonduri în cash), fiind implicat și în ancheta privind activitatea teroristă a organizației de extremă dreaptă WNP (Westland New Post), fondată de către  Paul Latinus, respectiv,  Front de la Jeunesse (condus de către  Francis Dossogne). „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez (MCF). Brand-uri...). Cu o jumătate de ani înainte de jaful comis pe 19 decembrie 1969 (în valoare de cca 50.000€PPA) de către Jean-Claude Estiévenart și Oswald Rigali la uzina Carbochimique din Tertre), în noaptea de 18/19 iunie 1969, Dramaix, împreună cu  Estiévenart și alți 2 complici, ar fi escaladat zidul cazarmei Rolinkazerne din Etterbeek (unde își terminase serviciul militar) și ar fi furat 3 mitraliere semiautomatre, participând cu acestea la diferite spargeri ale „filierei boraine” și la 7 furturi de automobile.Mai mult, arma (pistolul) de serviciu al unui agent național fiscal din Eugies, furat pe 12 iulie 1970, a găsit la domiciliul lui Dramaix cu ocazia unor percheziții efectuate în cursul lunii august, după arestarea complicilor săi. Exista deasemenea și suspiciunea implicării sale în jaful armat pe 1 decembrie 1983, la magazinul de bijuterii al familiei Szimusyk din Anderlues (provincia Hainaut) în care soții Maria Krystina Szimusyk (în vârstă de 38 de ani) și Jean Szimusyk (în vârstă de 43 de ani) de origine poloneză stabiliți peste un deceniu în Belgia, au fost asasinați cu sânge rece. El a fost pus în libertate și disculpat în dosarul TBW pe 28 iulie 1984, iar înainte de a fi arestat, lucra ca șofer și susținea că ar fi „rupt” deja cu trecutul său de infractor, deci, n-ar fi avut, absolut, nicio legătură cu jafurile armate în care anchetatorii au vrut să-l implice „forțat” ca țap îspășitor.În sfârșit, ultimul de pe lista suspecților Cel Waals Brabant, a fost politicianul de extremă dreaptă Simon Gevenois (fost membru al Blocului neo-nazist de extremă dreaptă Belge și al Agir, organizații–cu mulți susținători în regiunea La Borinage și  colaboratoare cu Frontul Național Francez al lui Jean-Marie Le Pen) care locuia la o fermă în Honnelles, lângă granița belgiano-franceză–la cca 50km, și era astfel vecin cu gangsterul Adriano Vittorio, considerat mult imp, „părintele spiritual” al bandei din Nivelles. Ferma sa organiza tot felul de întruniri cu militanții de extremă dreaptă ai „Front de la Jeunesse” la care nu rareori ar fi participat si gangsterul Adriano Vittorio (în „calitate” de fost membru al SAC – Serviciul de Acțiune Civică). În percheziția efectuată pe proprietatea sa ar fi fost descoperite o serie de conversații (înregistrate pe casete) cu 10 ofițeri de rang înalt al Armatei belgiene, material propagandistic  neo-nazist, pistoale antirevoltă, etc, dar nu și echipament (armament) utilizat îm jafurile armate de către banda din Nivelles. Ca urmare, el  (fost, printre altele și informator al securității statului, devenit în 1985 leaderul partidului de extremă dreaptă „Forces Nouvelles”) a fost, doar, învinuit și audiat în dosarul TWB fără să fi fost inculpat și acest lucru, foarte probabil și din cauza „vecinului” său Adriano Vittorio, dar nu numai, pentru că mulți dintre susținătorii săi avea legături cu lumea interlopă sau cu crima organizată.În sfârșit, după achitarea în „bloc” a filierei boraine”, magistrații tribunalelor din Brabant vor continua să instrumenteze dosarul TBW (Asasinilor din Brabant), dar fără succes. Guy Wezel, prinul judecător de instrucție însărcinat cu dosarul (care însumează astăzi, cca 1,2 milioane de pagini scrise și peste 2 milioane cu anexe) va fi urmat de alți 4, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, iar judecătorul de instrucție de Charleroi Martine Michel (împreună cu fostul său șefi de anchetă, comisarul Eddy Vos–care a dirijat ancheta timp de un deceniu și jumătate cu comisarul Lionel Ruth, înlocuiți, ulterior, cu Gilles Quinet și Jean-Luc Duterme de la PJ Charleroi), numit în 2012, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi, este cel de-al 6-lea, până în prezent, sub „îndrumarea” procurorului regelui de Liège, Christian De Valkeneer  și sub „spravegherea” procurorilor de la parchetul federal, Eric Van Duyse și Eric Van der Sypte.De remarcat aici faptul că după retragearea lui Ruth în 2010, Eddy Vos (un profesionist care ar fi cunoscut cel mai bine dosarul, după Ruth, cu 15 ani de vechime în dosar) rămâne șeful de anchetă al CBW (Cellule de Brabant Walon) dar va fi eliberat („îndepărat”) din funcție pe 9 noiembrie 2015 (ca urmare, a „clasării” dosarului) pentru că aceasta va fi reorganizat „pe baze noi” iar în conducera acesteia vor fi numiți comisarii Quinet și Duterme (cu o experiență de 25 de ani, care va juca un rol important și în dosarul pedocriminalului Marc Dutroux, care vor colabora cu cei 8 anchetori ai PJF (Poliția Judiciară Federală). Când Jean-Pierre Doraene, directorul PJ (Poliția Judiciară) din Charleroi se retrage din funcție, Gilles Quinet îi va succede.În sfârșit, ca urmare a unor „elemente noi” care au fost semnalate în dosar, în special de către anchetatorii francezi (printre care figurez și eu), data clasării dosarului a fost prelungită cu încă un deceniu, adică până în 2025, când  se împlinesc 4 decenii de la utimul jaf armat comis pe 9 noiembrie la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), în care 8 persoane vor fi ucise și alte 9 rănite, pentru suma „derizorie” de 937.777 FRB (cca 50.000 €PPA). Însă, pentru ca acest lucru să fi fost posibil, era nevoie de o refromă în procedura civilă (în cursul lunii mai 2015) care să permită prelungirea anchetei în dosar (până la clasarea lui definitivă), de la 30, la 40 de ani.

Asasinatele din Brabant (Brabant wallon, Belgia) sunt crime deosebit de sângeroase comise într-o serie de bracaje (jafuri armate) care au avut loc în perioada 1982–1985, în special, în magazinele (supermarketuri) ale grupului agroalimentar Delhaize Group (Mega Image) din Flandra Orientală (în provinciile Hainaut și Namur), respectiv, în magazine rețelelor de supermketuri Colruyt Group și GB Group dar și în nordul Franței, la Maubeuge (în departamentul Nord), de către un gang (o bandă) de răufăcători (gangsteri–criminali cu sânge rece), „Banda din Nivelles” neidentificat(ă) până în prezent, în care 28 de persoane și-au pierdut viața (printre care și 3 copii și 2 polițiști). Este cel mai sângeros dosar criminal de „drept comun” (dacă admitem că nu este politic!) și printre cele mai sângeroae din întreaga istoria criminală a Belgiei (inclusiv, printre cele politice, extremiste-de stânga, de drepta, separatiste, atacuri teroriste -jihadiste), care așteaptă și astăzi „soluționarea”. Pentru vizualizarea rezumatului (consistent, în 4 pagini) este suficientă accesarea (printr-un click) a oricărei etichete (din bcâteva zeci) după deschiderea articolului.. Practic, activitea criminală a acesteuia (acesteia) o putem clasifica în două etape. Prima, între 1982–1983 (13 martie 1982–1 decembrie 1983) iar cea de-a doua, în toamna anului 1985 (27 septembrie și 9 noiembrie). Dacă în privința victimelor nu există niciun fel de dubii (28 de morți și 22 de rănăți), în ceea ce privește suma totală realizată din jafuri (între 6–7 MFB, adică între 300.000–355.000€PPA), există o serie de divergențe, în fuuncție de surse, pentru că sumele sustrase erau approximative, între 200.000–776.000 FB la Braine–l'Alleud, între 991.103–2.511.103FB la Overijse și între 737. 777–937. 777FB la Alost. Trebuie sî ținem cont și de faptul că 1.000FB, în acea perioadă, valorează astăzi, cca 50€PPA. În ceea ce privește identificarea asasinilor din Brabant, adică, ai membrilor gangului (comandoului) care comitea jafurile armate, poliția federală și justiția belgiană ar fi făcut eforturi ieșite din comun (apelând chiar și la colegii lor din Franța și din Germania Federală–Germania de Vest), dar fără succes. Au existat, într-adevăr, câteva piste (mediatizate sub formă fake news) care păreau a fi reale (cel puțin, în timpul și ulterior derulării evenimentelor), între care ar fi existat, chiar și o oarecare „convergență”, în sens mai „slab”, suficientă însă, pentru enunțarea unei „conjecturi judiciare” ca o posibilă „soluție” în dosarul de instrucție, dar, ulterior, acestea au fost (toate) abandonate pentru că s-ar fi dovedit, din păcate, a fi false (adică, lipsite de un „suport material solid și fiabil”). În caduil investigațiilor noastre în acest dosar (sub formă de „privat investigation”) an enunțat o conjectură, care credem că va conduce la „soluționarea” dosarului, adică, la identificarea asasinilor și ca urmare, la restabilirea adevărului istoric în acest dosar. În acest vast material (în cca 60 de pagini) prezint din punct de vedere cronologic, „construcția” mai mult sau mai puțin artificială a acestor conjecturi „oficiale”, care, până în prezent nu au condus nicăieri (adică, au înaintat către o „fundătură”), probabil și unul dintre motivele pentru care timp de 4 decenii acest dosar criminal de excepîie nu a putut fi soluționat. Adunând toate informațiile disponibile la aceea vreme despre atacurile (jafurile) armate ale asasinilor din Brabant (derularea evenimentelor, caracterul lor infracțional-criminal, modul operator, depoziția martorilor, descrierea asasinilor, etc.) poliția (judiciară) federală belgiană a emis, încă de la început, ipoteze care, deși, aparent, păreau justificate, nu ar fi avut nimic de-a face cu realitatea. Este vorba de o posibilă reglare de conturi (sub formă de răzbunare) față de lanțul de supermarketuri  Delhaize (cu filialele AD Delhaize, Proxy Delhaize, City Delhaize, Shop & Go, Tom&Co, cca 16.000 de salariați în Belgia și o cifră de afaceri de cca 20Md €) aparținând grupului Ahold Delhaize (creat în 1867 de către care Jules Delhaize, cu sediul social în strada Osseghem din Molenbeek-Saint-Jean–una dintre cele 19 localități ale regiunii Bruxelles Capitală), care, ulterior va exploata magazine și într-o serie de state din Europa și SUA. Dacă ținem cont și de faptul că în 1982, comandoul, practic „s-a echipat” (adică, „s-a pregătit”) doar pentru jafurile armate pe care urma să le comită, ulterior, în supermarketuri (pe 13 martie 1982 furtul unei puști de la Armureria din Dinant–provincia Namur, pe 30 septembrie furt de arme din Armureria Daniel Dekaise din Wavre–provincia  Brabant, iar pe 23 decembrie furtul vehicului VW Golf GTI de la Auberge du Chevalier din Beersel–provincia Brabant) sentimentul răzbunării față de rețelele de magazine implicate în marea distribuție pare și mai justificat, cu atât mai mult cu cât vor fi vizate, pe lângă magazinele  Delhaize și magazinele rețelei Colruyt (fondată în 1965 sub numele „Discount”, de către Franz Colruyt la Lembeek din provincia Brabant flamandă, regiunea Flandra făcând parte din Colruyt Group, o întreprindere familială belgiană multinațională ca și Delhaize). Particularitățiile acestor atacuri constau în faptul că în timpul derulării lor, gangsterii „trăgeau în tot ce mișca” în jurul lor, fără niciun fel de milă, chiar dacă în cauză erau și copii, sau mai mult, forțele de ordine (polițiștii și jandarmii), dar și sumele mici de bani furate, care erau într-o totală disconcordanță cu amploarea și anvergura acestora. Primul ucis, va fi polițistul comunal (municipal) Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani, de 10 în serviciu) la Wavre, pe 30 septembrie 1982, care atunci când are loc atacul de la armureria lui Daniel Dekaise (în vârstă de 27 de ani) de pe strada Bruxelles, deschis cu 4 ani în urmă (în 1979), distribuia convocări în cutiile de scrisori (legat de alegerile care urma să aibă loc peste 10 zile. În momentul atacului (hold–up), Dekaise se întreținea cu 2 clienți (Gérard Gradzki și Cyrille Seykens) și niciunul dintre ei nu a observat parcarea în fața magazinului a unui VW Santana (albastru), la bordul căruia au sosit 2 asasini. Cei 2 nu păreau interesați de bani, doar de arme.Vor alege 15 handgun (pistoale, revolvere cu țeavă scurtă), o pușcă de vânătoare (semiautomată) Baretta (calibrul 12), două pistoale-mitraliere Ingram, 3 Colt 45, un pistol calibrul 7,65 (italian), un pistol FN Browning M1910 (semi-automat proiectat de John Browning și produs de Fabrica Națională din Belgia, folosit de naționalistul sârb Gavrilo Princip ca să-l asasineze pe arhiducele austro-ungar Franz Ferdinand pe data de 28 iunie 1914, de fapt, pretextul declanșării Primului Război Mondial), 4 Smith & Wesson 9 mm (American Outdoor Brands Corporation, noul nume din 2016 al Smith & Wesson Holding Corporation), un pachet de cartușe (muniție) polivalentă 357 Magnum (.357 Smith & Wesson Magnum, .357 S&W Magnum, .357 Magnum, sau 9×33mmR), 3 Ruger 45 (calibrul 45 Auto, cu o capacitate 7+1, Novak® LoMount Carry 3-Dot). Cel de-al 2-lea ucis, va fi jandarmul Marcel Morue cu ocazia atacului de la magazinul Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983. Acesta din urmă, împreună cu colegul său Jean-Marie Lacroix (fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”!), vin la magazin doar pentru un control de rutină, pentru că semnalul de alarmă al acestuia (aparținănd societății de supraveghere din Hal) ar fi fost foarte „sensibil” și suna la orice zgomot de mai mare intensitate. Dar, fiind așteptați în parcarea magazinului, imediat după ce se opresc (la o distanță de cca 3 m) lângă un Saab Turbo 900 (de culoarea albastră) un individ deschide focul asupra lor cu un .22 long rifle. Jean-Marie Lacroix fiind rănit ușor la mâna stângă, se ascunde în spatele vehiculului (un combi VW T3, aflat în dotarea Jandarmeriei belgiene) și încearcă să riposteze cu pistolul său de calibru 7,65 trăgând 3 gloanțe, după care urcă la volanul vehiculului pentru a părăsi locul dramei, nu înainte însă de a transmite mesajul la Jandarmeria din Nivelles „Marcel este ucis, repede, întăriri” (la ora 01h34). După o altă rafală trasă asupra vehicului său, „făcându-l pe mortul” cu picioarele căzute (ușor din cabină), scapă cu viață. Din contră, Marcel Morue rănit la gleznă cu două proiectile, cade pe spate și solicită ajutoare prin stația radio, dar în acel moment, un alt criminal (cu corpulență medie, cca 1,80m înălțime, purtând barbă, îmbrăcat cu un impermeabil lung) va deschide focul asupra lui (tot cu un 22 long rifle) dintr-un alt vehicul, marca Mercedes 190 (alb), rănindu-l grav la gât, iar ulterior, îl execută cu 3 gloanțe trase în cap cu o pușcă cu acțiune la pompă (tip de pușcă de vânătoare, aproape întotdeauna cu țeava lisă, care utilizează un mecanism numit „sistem de alunecare" sau pompare pentru a încărca un nou cartuș. Pentru a activa mecanismul de resetare, a scoate cartușul deja explodat și a introduce noua muniție mânerul din față trebuie din tras înapoi. Unele modele particulare, cum ar fi Rys-K-ul rusesc produs de către KBP instruments și Neostead-ul produs de Truvelo, funcționează cu o așa-numită pompă inversată, deoarece mișcarea de rearmare se face împingând mânerul spre față. Acest tip de armă este mult mai rapid decât o pușcă tip bolt-action și deasemenea decât una cu levier, deoarece nu necesită scoaterea mâinii utilizatorului de pe trăgaci în timpul reîncărcării). La locul dramei jandarmii vor descoperi și cadavrele omului de afaceri Jacques Fourez (în vârstă de 49 de ani) figurând cu domicilul Knokke (dar rezident la Uccle, pe Av. Mercure nr.13) și Elise Dewit (de aceași vârstă, cu același domiciliu, secretara unui notar de pe strada Jordaens din Bruxelles) Cuplul ar fi plecat de la Paris la începutul serii, la bordul unui vehicul marca Mercedes 190 (CNN254, alb) iar Fourez ar fi ieșit de pe autostradă pentru a se alimenta cu carburant la stația de benzină al supermaketului Colruyt, la care acesta avea un card de credit magnetic de alimentare (cu numărul DATS 00/321336).Înainte de alimentare, el s-ar fi îndepărtat însă de vehicul („pentru a-și satisface niște nevoi personale”) și „ar fi dat nas în nas” cu 2 dintre asasini aflați în parcare déjà de la ora 01h10.Ca urmare, asasinii vor deschide focul asupra lui și îl vor răni mortal cu un proiectil de 7,65 în cap, după care „îl lichidează” cu alte două proiectile, tot în cap.Acele ceasornicului său Seiko, au rămas blocate (probabil în urma căderii pe bitum) la ora 01h16. Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin), care avea o relație („secretă”) cu Elise Dewit (de peste un deceniu), își cunpștea mașina și consumul acesteia și nu s-ar fi „alimentat decât la nevoie”, iar cei 2 aveau o situație materială prosperă. El era girantul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes ” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (de distribuție) și era asociat într-o afacere cu dulciuri și cafea. Elise Dewit era proprietarul unui apartament (de lux) și a unui hotel la Bruxelles, dar și a unei proprietăți la Knokke.În sfârșit, investigații aprofundate în dosar ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez ar fi fost un „client fidel” al restaurantului gastronomic din Ohain, cunoscut la Bruxelles sub numele de Auberge des „Trois Canards”. Trebuie să menționez aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai (construit în 1868 după modelul Ducpétiaux, avându-l ca director, astăzi, pe Madeleine Den Haerynck).Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon („Petit Léon”) a fost anchetat timp de un an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, un dosar în care putea fi implicat și evadatul.În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-a acordat nicio importanță acestuia datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Merită să adaug aici și faptul că, gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost bănuit și de implicarea sa și în Dosarul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale), evident, cu complicitatea unor „oameni din interior” (jandarmi), ceea ce va îi orienta, de altfel, pe anchetatori, către o pistă conform căreia gangul ar fi compus fie din jandarmi cu orientări extremiste de stânga, membri ai CCC (Celulele Combatante Comuniste, organizație belgiană clandestină de luptă armată de ideologie marxist–leninistă, fondată în 1983) sau cu orientări de extremă dreaptă WNP (Westland New Post, creat în 1970 de către un grup de neonaziști, cu aspirații teroriste, de către Paul Latinus–inginer de cercetări aplicate în domeniul industriei nucleare care lucra în cabinetul ministerial al lui Cécile Goor, protejat un timp de către leaderii CEPIC–Centrul Politic al Independenților și Cadrelor Creștine (Centre politique des indépendants et cadres chrétiens), o organizație politică condusă de către Paul Vanden Boeynants, ai căror membri frecventau „Cercul Națiunilor”), fie acesta ar avea complicitatea unor jandarmi (deveniți bandiți), care, la rândul lor, ar fi avut legături cu organizația Gladio (rețeaua clandestină stay-behind a NATO o structură creată „sub egida” ministrului de Interne, Mario Scelba, imediat, după terminarea celui de-al 2-lea Război Mondial, contra unei posibile invazii sovietice). Dar ambele organizații vor dispare însă, CCC în 1985, după arestarea membrilor săi, iar WNP, după „siunciderea” lui Paul Latinus pe 23 aprilie 1984, ca urmare a unei anchete minuțioase lansate de către autoritățile juridico–poliținești responsabile cu siguranța statului. Dacă foarte mult timp ancheta va stagna în acest dosar, un eveniment neașteptat, foarte important și nefericit, o va relansa și va bulversa opinia publică. Este vorba de asasinarea la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a iginerului comercial Juan Mendez (de la FN Herstal–fabrica națională belgiană de armament), șef al departamentului de Apărare și Securitate pentru America Latină, Spania și Portugalia. Acesta practica tirul sportiv și avea la domicilul său o importantă colecție (un arsenal) de arme.O parte (considerabilă a acestei colecții) va fi furată, de către necunoscuți, de la domiciliul său din Overijse pe 15 mai 1985, atunci cănd, gangul asasinilor din Brabant era, încă, operativ și era în pregătirea perpetrării celor 3 jafurilor armate (deosebit de sângeroase) din cea de a doua etapă a activității sale criminale (două, pe 27 septembrie și unul pe 9 noiembrie 1985). Ca urmare, Memdez își va lansa propria anchetă în acest „dosar” (în care autoritățile competente nu „prea” s-ar fi implicat!), pentru ca până la urmă să-și bănuiască prietenul (intim), fostul jandarm Madani Bouhouche.Cu ocazia celor două atacuri armate de la supermarketurile Delhaize pe 27 septembrie 1985, acesta (fiind în străinătate, deci „mai presus de orice bănuilă”) s-ar fi temut că asasinii ar fi comis atacurile cu armele furate de la el, avându-l ca intermediar pe Bouhouche.Nu vom cunoaște niciodată raționamentul lui (care l-ar fi condus la identificarea lui Bouhouche), pentru că pe 7 ianuarie 1986, el va fi „ciuruit” și ucis cu mai multe gloanțe în cap, în vehiculul său descoperit pe „breteaua” autostrăzii Bruxelles–Namur de la Rosières, iar Madani Bouhouche, a decedat pe 22 noiembrie 2005 la Fougax-et-Barrineuf (în regiunea muntoasă din zona Foix–prefectura departamentului Ariège, în sudul Franței), unde trăia sub identitatea Daniel Bureau. Arme dispărute de la sediului Grupului Diane, vor fi găsite, ulterior în locuința lui Mendez (o mitralieră HK de fabricație germană), „depusă” la acesta după asasinarea lui, în locuința lui Bouhouche (urme de „riot gun/less-lethal launcher”, arme-puști/lansatoare de muniție neletală–din cauciuc/grenade-cu caze lacrimogene sau fumigene utilizată contra manifestanților, în revoltele urbane, în revoltele din mediul carceral etc.), apoi, ascunse sub viaductul Vilvorde (în 1988) sau în vehiculul Renault 25 ascuns la Woluwe-Saint-Etienne ascuns într-unul dintre garejele „rețelei” de jandarmi, grație infomațiilor recuperate de pe hardiskul calculatorului lui Beijer (un jandarm prieten intim cu Bouhouche). Justiția belgiană bănuia că în jafurille și asasinatele din Brabant ar fi implicat jandarmii Grupului „G” și Diane (grup de intervenție de elită în Belgia) din care ar fi făcut parte, alături ce 2 menționați mai sus și ații, printre care Christian Pattijn și Marc Fiasse, care în 1974, ar fi făcut parte din grupul Diane, alături de Martial Lekeu și Christian Amory (împreună cu Claude Godin, Mirco Trava, Jean-Pierre Stiénon, Alain Libert și Jean-Pol Quasin, respectiv, Jean-Pierre Stiénon) și după ce s-au refugiat în Florida (SUA) s-ar fi convertit în „diferite” funcții în cadrul Bisericii de Scientologie, respectiv, Christian Pattijn, Marc Fiasse și Jean-Pierre Stiénon refugiati în Florida (la Clearwater) chiar, puțin mai devreme în 1983, care conform investigațiilor noastre, împreună cu încă câțiva, printre care și Francis Pattyn, Lucien Marbaix, Jean-Pierre Stiénon, Jean-Marie Millet, Madani Bouhouche și Martial Lekeu, ar fi fost și membri ai „grupului G”. În sfârșit, acest lucru s-ar fi datorat unul alt fost jandarm din Dendermonde, Christiaan Bonkoffsky (menționat în repetate rânduri în documente cu inițialele C. B.), care era bănit de către anchetatori că ar fi fost „le géant” (gigantul, uriașul–cca 1,90m) în jafurile armate din Brabant. Fratele acestuia ar fi indicat presei flamande că Robert Beijer și Madani Bouhouche ar fi venit la domiciliul lor (din Dendermonde), la sfârșitul anilor 1970 și prima jumătate a anilor 1980, în repetate rânduri (desori) „pentru a se consulta” cu Christi(a)an Bonkoffsky (1954–2015, originar din Termonde), fost jandarm membru al Brigadei Diane (Direcția de unități speciale–Directorate  of Special Units-fostul Comisariat General al Unităților Speciale al Poliției federale creat în 1972, însărcinat cu misiuni de supraveghere, de protecție, de arestare și intervenție specializată în materie de crimă organizată, banditism și terorism), al Carnavalului din Termonde (înființat în 1979) și vivepreședinte al asociației De Tijlvrienden (cu pseudonimul „Bonno”). În urma unui incident (utilizare nejustificată a armei de serviciu) pe Aeroportul Bruxelles–Zaventem, este mutat în 1982 de la Brigada Diane la cea din Alast, în cadrul Poliției Locale (după reforma Poliției belgiene în 2001), de unde se va pensiona în 2014, cu puțin timp înainte decesul său pe 14 mai 2015 la Alost (și incinerarea corpului acestuia). În concluzie, cu alte cuvinte, cei 3 jandarmi, Christiaan Bonkoffsky, Robert Beijer și Madani Bouhouche ar fi fost mai mult decât „apropiați”.Ceea ce Robert Beijer a negat cu vehemeță, afirmând că el nici măcar nu l-ar fi cunoscut pe fostul jandarm Christiaan Bonkoffsky, deci cu atât mai puțin ar fi fost probabil ca să-l întâlnească la el acasă și ca urmare, fratele acestuia ori îl confundă, ori ar fi făcut această declarație cu un scop precis, datorită unei manipulări din partea unor instituții ale statului care vor să claseze („soluționeze”) dosarul, cu atât mai mult cu cât recompensa de 10 Mil FB (cu o valoare de 250.000€ dar cca 520.000€PPA în 2021) promisă de rețeaua de supermarketuri Delhaize (în cazul furnizării unor informații fiabile care pot conduce la descoperirea „adevărului istoric” în dosar) și-a păstrat valabilitatea. În sfârșit, pe 13 februarie 1995, Curtea cu Jurați a provinciei Brabant, îl va condamna pe Bouhouche la 20 de ani de recluziune criminală pentru complicitatea sa în toate dosarele criminale mai sus menționate, mai puțin în cel al lui Mendez, în care va fi achitat. El ar fi murit accidental pe 22 noiembrie 2005 (atunci în vârstă de 52 de ani), după ce un copac, pe care îl tăia (în cădere) i-ar fi strivit capul (craniul) în proximitatea locului retras (și greu accesibil) unde locuia, cunoscut sub numele de Barthole de la Fougax-et-Barrineuf (conform procurorului republicii de Foix).El a fost eliberat din închisoarea de la Jamioulx în cursul lunii iunie 2000, după ce testul pe care la trecut la poligraf (ca de altfel și fostul său coleg, jandarul Beijer) în cursul lunii mai, i-a fi fost favorabil. În sfârșit, nici Robert Beijer nu scapă de justiția belgiană, chiar dacă „cavala” lui va fi mult mai lungă. Interpelat ca și Bouhouche, dar mult mai târziu (peste 5 ani), el va fi extrădat din Tailanda (unde se ascundea) în Belgia (via Aeroportul Internațional de la Frankfurt) și încarcerat în închisoarea de la Nivelles pe 30 august 1991, pe baza unui mandat internațional de arestare delivrat pe 12 septembrie 1989 de către autoritățile judiciare belgiene, după ce va fi interpelat la Bangkok la data de 18 ianuarie 1991. În aceleași dosare criminale ca si Madani Bouhouche, Robert Beijer va fi condamnat la („numai”) la 14 ani de recluziune criminală, jurații considerâand că implicarea lui în cele ce i-a reproșat justiția ar fi fost „considerabil” mai mică decăt al colegului său.Eliberat condiționat din închisoare în 1999, el își va reface viața în Tailanda (pentru tratamentul cancerului său pe căi neconvenționale), țara în care a fost interpelat de către autoritățile polițienești cu aproape un deceniu în urmă. În 2010 Beijer publică o carte cu titlul „Le dernier mensonge”, (Ultima minciună) în care susține că ar fi fost însărcinat cu destabilizarea Jandarmeriei belgiene din partea GRU (Direcția Principală de Informații–agenția de informații militare externe a statului major al Forțelor Armate ale Federației Ruse) fostul Stat Major al Armatei Sovietice a Uniunii Sovietice), care începând cu anul 2010, oficial, se va numi (complet), Direcția Principală de Activitate a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse și este cea mai mare agenție de informații externe a Rusiei, considerată mai activă pe plan internațional decât succesorul KGB-ului, FSB (serviciul secret al Federației Ruse, înființat oficial pe 12 aprilie 1995, cu sediul central în Moscova, având ca principale activități în interiorul țării, contra-inteligența, securitate internă și de frontieră, contra-terorism și supraveghere, precum și investigarea altor tipuri de infracțiuni grave, inclusiv, încălcarea legii federale).

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...