Etichetă: Tany (Gaëtan) Zampa

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.

Dosarul criminal Le Roux–Agnelet (în care, de-a lungul timpului, am obținut rezultate deosebite), a fost și va rămâne unul dintre cele mai complexe și cele mai controversate din întreaga istorie a criminalității franceze, în care, după părerea mea, adevărul este incert și există șanse foarte mici ca acesta să fie cunoscut vreodată. Ca urmare, sunt forțat de împrejurări ca în acest dosar șă recunosc conjectura lui Pablo Neruda (poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China și ambasador la Paris, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971), conform căreia „adevărul este că nu există adevăr”. În acest dosar criminal, excepțional, legat de „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, respectiv, de organizația criminală french connexion” (specializată în traficul de stupefiante – în care Jean-Dominique Fratoni, Tony Zampa, Jacques Médecin, au jucat un rol important) este vorba de dispariția misterioasă a lui Agnès–Gloria Le Roux (n.1948, moștenitoarea celebrului Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de „Sărbătoarea Tuturor Sfinților (Toți Sfinții)”, estimată între 25 octombrie și 2 noiembrie 1977. Anchetatorii găsesc în apartamentul ei o scrisoare, de tip „adio” în care ea sugerează că s-ar fi săturat de viață și că intenționează să se sinucidă, în care însă, îl desemnează ca moștenitor al averii ei pe amantul său pe Jean–Maurice Agnelet (n.1938, francmason–Masonic lodge officer, avocat la Nisa, președinte al Ligii Drepturilor Omului pe plan local). Jean-Maurice Agnelet leaves his office on October 10, 1978 in Nice. Ca urmare, acesta din urmă, întră, automat, în colimatorul justiției, care este convinsă, încă de la început (grație anchetatorilor implicați în dosar de la SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciatră) de la Nisa, că scrisoarea semnată de către Agnès („Îmi pare rău, abandonez. Aici se oprește drumul meu. Doresc ca Maurice să se ocupe de toate”) nu ar fi fost semnată de ea, adică, cu alte cuvintea, aceasta ar fi falsă. Cu atât mai mult cu cât, în cursul lunii septembrie 1978, Jean-Maurice Agnelet a și transferat banii ei pe contul său, la care avea acces și noua sa amantă Françoise Lausseure.Interpelat de către polițiștii de la SRPJ (Serviciul de Poliție Judiciară) de la Nisa, acesta susține că în perioada dispariției lui Agnès (care nu va fi declarată moartă decât peste 3 decenii–pe 12 aprilie 2007), el ar fi fost în Elveția, în compania amantei sale, care va confirma acest lucru, ceea ce îi asigură eliberarea sa și scoaterea lui de sub urmărire penală. În concluzie, după cum era și de așteptat, pe 30 septembrie 1985, Jean-Maurice Agnelet va fi achitat la Nisa de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes (regiunea administrativă PACA–Provence–Alpes–Côte d'Azur) în dosarul criminal al dispariției lui Agnès–Gloria Le Roux, pentru omucidere dar el va fi condamnat de către Curtea de Appel Lyon, într-un alt dosar penal (corecțional) financiar, de abuz de încredere și înșelăciune (având ca obiect cumpărare de voturi) la 30 de luni de închisoare dintre care 6 cu suspendare.Cum din 1980 el trăia în Canada, în cursul lunii august 1983 autoritățile judiciare franceze vor emite contra acestuia un mandat de arestare internațional, iar pe 8 august 1983 el va interpelat la revenirea în Franța pe  Complexul aeroportuar Chasrles de Gaulle Paris–Roissy și încarcerat în detenție privizorie până pe 7 octombrie 1983 când justiția franceză va înceta umărirea sa penală în dosarul lui Agnès Le Roux, avînd ca efect punerea lui în libertate, definitiv, pe 17 februarie 1984.Dar Renée le Roux (mama lui Agnès și fostă PDG a Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée–luxos complex hotelier cu casino, aflat pe celebrul bulevard promenade des Anglais), fiind convinsă ca Agnelet este criminalul, nu se lasă, iar în 1997 va depune o plângere penală contra acestuia (bazîndu-se pe rezultatul unei serii de investigații private) conform cărora alibiul lui Françoise Lausseure pe care aceasta a furnizat lui Agnelet ar fi fost un fals. Și într-adevăr, amenințată de mai multe ori, în cursul lunii iunie 1999, aceasta recunoaște acest lucru pe care va și confirma în cursul lunii februarie 2000 în fața judecătorului de instrucție Anne Vella însărcinat cu instrumentarea dosarului, care pe 7 decembrie 2000 va redeschide dosarul dispariției lui Agnès Le Roux.Pentru că justiția franceză „se mișcă” cu viteza melcului, în cursul lunii martie 2004, faptele din dosarul criminal Agnelet vor fi reclaificate în „asasinat”, iar pe 23 noiembrie 2006 Agnelet va fi judecat, din nou, la Nisa, de către Curtea cu Jurați a departamentului Alpes Maritimes, care în verdictul său din 20 decembrie 2006, îl achită din nou pe acesta în „beneficiul îndoielii”. Încheiere, născută pe 22 decembrie 1922, Renée Le Roux (Bousquet înainte de căsătorie, originară dintr-o familie bască), a fost manechină la casa de modă Grès et Balenciaga, înainte de a se căsătorii  în 1942 cu cu omul de afaceri bogat Henri Le Roux PDG al „Société des bains de mer” (SBM) la Monaco, cu care va avea 4 copii, dintre care Agnès-Gloria (n.1966),  și Jean-Charles (n.1957), vor deveni celebri. Ea pentru dispariția ei, iar el pentru că, impreună cu mama sa va scrie o carte legată de dispariția ei cu titlul „Renée Le Roux, une femme face à la Mafia" (Editura Albin Michel, 1989). În ceea ce îl privește pe Jean–Maurice Agnelet (care toată viața lui și-a susținut nevinovăția în dosar), după o serie de demersuri judiciare pe lânga TAB (Tribunalul de aplicare și de amenajare a pedepselor) Caen, făcute de către avocatul său Katia Gabriel, obține pe 8 septembrie 2020, o înterupere a executării pedepsei, având în vedere faptul era încarcerat în Centrul Penitenciar Caen (prefectura departamentului Calvados, regiunea administrativăNormandie), cunoscută și sub numele de Închisoarea Beaulieu (cu o capacitate de 438 de locuri, aflată în cartierul Maladrerie la Caen), unde din 1975 sunt încarcerați detinuți condamnați la pedepse lungi de închisoare și care din 29 octombrie 1975 este considerat, simultan, și monument istoric, pentru că a fost dat în folosință în 1696. Dar Parchetul face apel la această decizie considerănd că punerea în libertate condișionată a lui Agnelet (în vărstă de 82 de ani) n-ar fi justificată, care va fi refuzat, iar pe 24 decembrie 2020 (în ajunului Crăciunului), Agnelet este eliberat pentru a fi în îngrijirea fiului său Thomas Agnelet în Noua Caledonie (colectivitate teritorială franceză peste mări – arhipelag   în vestul Oceanului Pacific în regiunea Melanezia, situat la câteva grade nord față de Tropicul Capricornului). El moare Nouméa (capitala colectivitîții teritoriale) ca urmare a unei crize cardiace, pe 12 ianuarie 2021. Între timp, conform unor investigatii aprofundate în dosar, în martie 2011, vom identifica un celebru infractor, al cărui nume apare într-o serie de dosare penale (criminale), de mare anvergură, Jean-Pierre Hernandez (atunci în vârsta de 75 de ani) fost membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comandata de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”.Conform acestuia, asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa  de la  Marsilia, asociat organizatiei  criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque - narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru  casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare publică contra memoriei unui mort (decedat)-Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate.