Mă gândesc în seara asta la Răzvan Ducan (n. 25 iunie 1957, publicist)…Unui Răzvan de Ducan
Nu vreau să-mi pun șapca unui critic de meserie, sau pălăria unui prefațator de excepție, pentru că această mesreie (prefațator), nu există. Pot însă să-mi dau cu părerea despre ceva bun și frumos. De curând, zestrea bibliotecii mele s-a îmbogățit cu o carte bună și frumoasă, „De ce nu piste și pentru poezie?” Năzbâtiosul meu prieten, Răzvan Ducan, mi-a îmbogățit colecția de carte. Dedulcit în aforisme și cu regina metaforă dirijând angelic simfonia literelor și cuvintelor, Răzvan Ducan te face să uiți de orice când îți pică-n mână o scriere de-a sa și-apoi nu te mai saturi de citit. Prietenul meu nu se folosește de mânuși când înșiră cuvinte dalbe pe foaia albă. Niciodată la el coala pe care răstoarnă cuvinte nu plânge. Cu adevărul și curajul frați cu penița, scriitorul ardelean unge cu mir, de cele mai multe ori, o realitate dureroasă. Cuvintele din scrierea lui Răzvan nu-ți pun și nu pun bariere cotonogiste, ci te luminează. Captivându-te total, rareori ai ocazia să mai ridici sprânceana și să spui: –Are dreptate ăsta, mă!
Răzvan Ducan și Vasile Ursuți, Cetățeni de Onoare ai Sărmașului
Sriitura poetului târnăveniștean nu-ți cereează frisoane negativiste, ci pur și simplu îți așează adevărul pe față în condiții de exprimare de înaltă ținută scriitoricească. În atelierul său de tâmplărie literaără nu apar gropi printre cuvinte, scrierea lui Răzvan cântă și te-ncântă. Iată: De ce nu piste și pentru poezie,/pe unde toți poeții să circule/nestingheriți cu capul în nori,/cu marcaje corespunzătoare/viselor la purtători?… sau „Poezia, această mașină nervoasă,/ce se conduce fără permi și care încalcă toate regulile,/nu prea este dusă la biserică...ori, „Mi-am deschis firmă./Repar poezii:/schimb metafore sforăitoare,/înlocuiesc comparații depășite,/reglez emoții,/recalibrez rime care șchioapătă,/dau culoare versurilor albe,/toaletez strofe etc:”. Răzvan mai aduce un „Omagiu cititorului necunoscut”, pentru că, „A fost odată o planetă cu o lume/formată numai și numai din poeți./Miliarde și miliarde de poeți.” Și asta pentru că înainte de a exista zvonul și mirarea,/poezia era un singur continent…
Prietenul meu, Răzvan Ducan, ne mai spune că A umbla fără poezie,/înseamnă să fii atât de sărac/încât să nu ai o frunză/de toamnă căzând/după care să bei apă…„Sunt o dimensiune conlocuitoare” unde „Poezia mă duce în lesă de hârtie” , iar „Când se va închide și ultima librărie”, voi rămâne „Chiriaș într-o revoltă”, mai aflăm de la valorosul poet din Târnăveni. Să-l citim, să-l prețuim, să-l iubim!
La ce mă gândesc, se zbârlește părul pe mine…E toamnă
În pivnița neamului se pun la dospit reziduurile societății românești, resturi ciudate, escremente rămase în urma unui proces chimic, fizic și politic efectuat asupra unui material brut, poporul român, brut de prost. Se pun la dospit și culori; roșu, galben și-o țâră de verde ca de obicei, kașay la noi. Deja pute a hazna descoperită, dar suntem obișnuiți pentru că toată țara-i o hazna. Împuțiciunea începe să dea-n fierbere. Aceleași minciuni c-o vom duce bine se strecoară printre resturile celelelte…interlopism, justiție, poliție, jandarmerie, toate în uniformele lor distructive. Problema este ce va ieși din acest mizerabil aluat la votările ce urmează. Dumnezeiește ar fi ca împuțiciunea să dispară și s-ar putea de-o vrea mult oropsitul popor care este dirijat prin azile fasciste spre-o pieire rapidă.
Cei care se „păruiau” cu spume la gură la aegerile trecute s-au unit acum întru distrugerea noastră totală. Pentru apărarea celor mai stupide măsuri care au îngrozit lumea, acele venituri nesimțite, interlopii din conducere refuză printre altele sumele imense de bani nerambursabili de la „centrul Europei” unde fără merit am intrat. Și forfota crește, promisiunile minciuni încep să dea în clocot. Împuțim tot pământul. Cu doar o nară pe-afară, mândri fleașcă, spunem că hoții noștri sunt mai buni ca ai lor, dar putrezim în haznaua națională, ne sufocăm și votăm. Oare să nu mai avem scăpare? De rupem o bucată de timp și privim în urmă exclamăm nostalgic: Ce bine era când era rău!
La tatuaje mă gândesc…
Opus caracterului, cunoașterii de carte, dar mândriei de „absolut”, crezându-se mai grozavi, „tatuatiștii” nu văd că n-au pic de carte, că au multă lipsă din cei 7 ani de-acasă, că n-au nimic în comun cu bunul simț. Doar trebuie să-și mai schimbe organele și grozăvenia lor este la loc de „prima-n frunte”. Baba ghicitoarea, oracola de la Bălcești, spunea despre un fotbalist (atunci la Rapid), care se prezenta ca o mare speranță a fotbalului românesc (și acum este tot speranță deși a ajuns la ora stingerii), când a auzit că s-a tatuat: –Gata! L-am pierdut și pe ăsta! Ce este acest tatuaj? La ce este bun? Nu cumva pentru a crede că, tatuat fiind, ești mai grozav decât poți? Da, este o modă, mai ales la fotbaliștii cu sărăcime la creier, că dacă n-ai tatuaj și n-ai „tras pe nas”, Nu ești nimic.
–Bă, m-ai lovit peste tatuaj, strigă vedeta-n gura mare după o deposedare a unui adversar! Uite că tatuajul și doare. Doare când ne tatuează nemernicii ăștia fără pic de rușine. O vedetă televizoristă spune cănu poate face copii că-i suferă tatuajul din „acolo” al ei…Și „acolo” s-a tatuat mândra să vadă el, prostovanul bogat, de ce nu poate pătrunde-n adâncimi scârboase. Duceți-vă, bă-n tatuajul vostru de spurcați!
Marea
Iubita mea, Marea, își pune mereu pletele pe pieptul Litoralului. Nu, n-a murit Marea! Așa face ea de când s-a născut. În visul din noaptea ce trecu priveam cum îmi șterge urmele de pe nisipul unde tocmai mă iscălisem. Marea aceeași, nisipul același, eu și urmele, ba. Cu ce să fie vinovate urmele ce se rup de tălpi? Nu toate urmele fac asta? În miresme de clipe, frământ flori de lut pe amprenta suferinței, visez la marea cea dragă, unde, precum peștoaicele icrele, se depun urme pe nisipul din care marea le șterge. Și-atunci, de ce vă mai chinuiți, îndrăgostiților! Trupul vânturilor umple fântânile deliciilor cu rosturi și resturi demodate. Este plină marea cu aceste delicii. De-aia o iubim. Dorm îngeri fără nume în viscolul ce se furișează în odaia dragostei. Ni se pune frig în noaptea sumbră chiar și când Cerurile înmuguresc. Și Marea este tot vie. I-a fugit moartea. Gloanțele destinului se odihnesc pe o cruce de oase, iar serile tușesc la scântei de lumânări albastre pe gâtul clondirului cu agheasmă. Povestea ochilor mei goi este recitată de marea care ne dorește. Mereu, mereu…
La Zăvoiul vâlcean mă gândesc…De-ale toamnei
Iată-mă din nou pe „domeniul” domnitorului Barbu Știrbei din „orașul domniei mele”. Velința toamnei agățată-n copaci se prezintă-n ținută de gală. Fiecare zi este o sărbătoare. Cât ar fi el curcubeul de frumos, ca al toamnei nu există un altul atât de bogat. Mersul pe aleile Zăvoiului vâlcean devine visător. Frumos mai ești azi, Zăvoiule! Pe-o alee iau o mică pauză să recitesc cele spuse de domnitorul Barbu Știrbei despre minunea noastră de parc.
În urma unor întâmplări ciudate din capitală, îmi vine să spun: Uite că aici, la noi, în Vâlcea, nu vin interlopi susținuți politic să ne acapareze Zăvoiul, sau, mai rău, să-i dea foc. Zăvoiul nostru este frumos și curat. Mă plimb întru refacere sufletească pe aleile lui, fascinat de frumusețea sa. Simt cum Toamna mă-mpinge-ntr-o parte. Mă privește cu sfârcurile din obraznicu-i decolteu direct în ochi. Parcă ar vrea să mă anestezieze. Și parcă reușește o țâră.
-Fă-mi loc să binecuvintez Zăvoiul și pe cel care vi l-a lăsat! O mai aud murmurînd.
-Doamne, câtă treabă mai am! Atâtea frunze am de colorat în mirosul ăsta de struguri copți!…
Mă execut, ce să fac, și, toamna trece, ca și celelalte toamne pe lângă mine, dar parcă asta este cea mai frumoasă. Tot măsor cu pașii aleile Zăvoiului și iată-mă în fața obeliscului celui care ni la dăruit, domnitorul Barbu Șrtirbei, iubitul reginei și al nostru. Stă și el singur pe aleea din începutul toamnei. Continui să umblu prin Zăvoi, să mă binecuvinteze și mă trezesc în fața ochilor cu Nicolae Bălcescu, pașoptistul, cel rătăcit prin catacombele călugărilor capucini din Palermo, insula mafiotei Sicilii. Parcă și el se scarpină-n barbă și întreabă:
–Ce e, bă, cu voi? Și toamna mă mângâie pe față.
–Stai blând, băiete, nu te speria că de-abia este începutul sfârșitului (pare-a-mi spune)! Mă-nchin toamnei, măreției sale, dar nu pot vorbi despre Zăvoi, minunea lăsată de domnitorul Știrbei fără a-l pomeni pe Anton Pann, cel care a pus pe muzică Imnul României cântat prima dată în Zăvoiul vâlcean. Și cum să nu iubești Zăvoiul, plimbărețule care ești? Rămas uimit de frumusețea acestei toamne, las îngerii să-mi păstreze memoria și scrisul ca să mă pot iscăli.
Pe drumul Băile Olănești-Țepești. Zarva liniilor din podul palmei
Azi a fost o zi minunată. Am mers în satul care m-a născut, Țepești, unde mi-am revăzut minunatele nepoțele, Camelia din Spania și Viviana din Craiova. Pe drumul de la Olănești la Țepești am însăilat articolul de mai jos. Nici n-apucasem bine s-adorm în noaptea burdușită cu nesomn (chiar dădusem drumul la gânduri să meargă-n umbletul lor), că, deodată liniile din palmă declanșează o hărmălaie de nedescris. Ce au astea, Doamne, îmi zic?! N-au făcut așa ceva de când dudul din fața casei părintești a asistat la nașterea mea. (Se holba pe fereastră să mă cunoască, de-l dureau vaietele mamei)
Au luat-o razna liniile din palmă, îmi zic. Își pun mâinile la ochi să acopere ridurile timpului și ghioceii vârstei care sunt. Toamna mă zornăie rău pe la încheieturi, iar linia vieții a făcut gâlci. Cele trei inele (brățară) de la mâna stângă, fiecare dotate cu câte 30 de ani, sunt două, iar chiromanțiștii mi-ar spune că pe la 60 mă duc. Păi, bă, oi fi eu dus, dar și cei 60 s-au dus demult. Uite că și ăștia mă mint, la fel ca și cele 3, pardon, două inele. Și toamna mea-și face de cap prin grădina vieții. Liniile din palmă o iau spre ofilire, nu mai stau la blând taifas, ba a dat strechea-n ele, așa cum sunt de bătrâne.
–Ce facem cu ăsta? strigă linia vieții la linia capului. Îl mai lăsăm? Anii motoliți se reazemă deja de ecoul clopotului. Zorul se apropie și eu tot n-am terminat de scris. Tot linia vieții, cea mai agitată, se șterge la frunte și-o-ntreabă pe cealaltă, pe-a capului, de parcă și asta ar deranjea-o:
–Ce zici, soro, se mai face ăsta bine? Ce facem cu el? Linia inimii cu riduri la sprânceană și cu ochii cârpiți de oboseală nici nu vrea să audă de așa ceva și din sufrageria sufletului se adresează celor două: Lăsați-l, dragă, să termine omul cu scrisul! Ce vă dernjează? Anii plecați au pus semințe de zornăială. Îmi curge ploaia pe toamnă, de mă doare acoperișul și liniile astea tocmai acum s-au pus pe gălăgie. Ce ziceți, sunt nomale?
Ah, toamna asta!…
Domnule, când o văd în rochia de brumă, iar printr-un minunat decolteu un sutien arămiu, îmi vine să mor. Dacă-și mai scutură rochia de i se văd genunchii catifelați, am senzația că sunt la cules de veșnicii. Mărgeanul de la gâtu-i dezvelit strălucește cât un anotimp, iar sfârcurile-i mă privesc direct în ochi. În cureaua din zeci de gânduri, strâng cămăşile cu dor brodate, pe când vinurile morții din ciutura sufletului ei, cu degete de ceară și stropi de izbândă fac rugăciuni în tagma lichelelor de secunde tare neastâmpărate.
Mă tot scald în sângele Șasei și văz cum trena toamnei se-ntinde pe toată valea „Iordanului” în care am copilărit. Frumoasă ești toamnă ce mi-ai sosit! Frumoasă-mi ești copilărie unică! Am să comand câteva nopți albe în tăcerea tristă a ultimului gând care mi s-a-ntors acasă târziu. M-au spălat noiane de ani cu rugina lor catastrofică, iar pe dinăuntru mă arde neliniștea mare. Serile tușesc la scântei de lumânările albastre din gâtul clondirului cu agheasmă, unde se reflectă povestea ochilor mei goi.
Luna hrănește singurătatea fiarelor și simt cum depărtările îmi suflă în ceafă. Toamna asta atât de frumoasă mă fascinează. De frica urâtului îmi acoperă cu bobițe gloria anilor de la cingătoare. Pădurile aleargă flămânde pe drum cu toamna în spinare, în timp ce cu priviri de-ndrăgostit ascult glasul din lacrima tăcerii de pe tremurul conturului. În splendida toamnă aud șoapte de înger care-mi mi-adapă lumina. Mi-e lividă zodia, Doamne, și în depărtările care se apropie văd cum se sfătuiesc speranțele. Frumoasă mai ești, măi Toamnă!
Mă gândesc cum o cronică făcută de prof. dr Ion Predescu (scriitor, eminent critic literar), mi-a înseninat ziua și zilele: „Puiu Răducan, De la tinerețe… păn’ la bătrănețe…”
„Academicianul Gheorghe Păun afirma despre Puiu Răducan că este un fenomen: Și este. Are o ubicuitate, pe care o cultivă exponențial. Chiar exponențial. Am scris despre el, când a alcătuit o antologie a poeziei despre simbolul mamei din literatura română. A fost acribios. O mână de neîntâlnit. A alcătuit apoi o antologie a fabulei. A antolgat numele autentice din literatura română și universală, cu aceleași instrumente ale dăruirii. Acum a publicat o carte de referință la editura „Limes”, a lui Mircea Petean. Volumul are umor de ludic sapiențial: „De la tinerețe pân’ la bătrănețe…” Mircea Petean afirma tranșant si exhaustiv: „Puiu Răducan face ce face și privește îndărăt, la raiul copilăriei sale, nereprimându-și, ba, dimpotrivă, savurănd voluptatea rostirii…”
„Insușire rară, în timpuri mai ales minimaliste. Despre Puiu Răducan au scris, l-au citat, personalitati, diverse ca scriitori, de la Mihai Cimpoi pănă la Gheorghe Păun, ceea ce este notabil, notabil. Mircea Petean se înscrie în ceea ce se numește critica literară de tip canonic. A fost un apropiat al lui Mircea Zaciu. Întâi și întâi este poet. Cronica literară a lui Mircea Petean face diferența, axiologic discutând. Formarea lui Puiu Răducan, un stadiu, când au vorbit despre el, Mihai Cimpoi si Gheorghe Păun, la Mircea Petean, altă paradigmă, înseamnă profesionalism. Puiu Răducan a ajuns să realizeze ceea ceea ce puțini pot însemna: diferența calitativă. Sensurile mute, profunde. Acum, mai ales, în rostire. Nu este nici activist, nici activist cultural. Priviți poemul: „Sănii”. Puiu Răducan este prospăt, freș. Nu vine din haștagul dogmatismelor. Din deformările celor, care s-au vopsit, atunci când a trebuit să intre în normalitate. Apa hidrocentralelor rămâne curată și zvăpăiată în textele lui Puiu Răducan. Înnegurată în redactările ziaristului. Melancolică, dacă nu depresivă, cu atăt mai mult germinativă, în viața și textele scriitorului. – prof. dr Ion Predescu
Puiu-Gheorghe Răducan (poet și prozator, corespondent al Jurnalului Bucureștiului)
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Toamna…la Băile Olănești si în Zăvoiul vâlcean cu zarva liniilor din podul palmei (Cores… […]