O Românie care nici nu mai pare românească și care nici nu mai este a românilor.
Chiar și oamenii simplii au ajuns să înțeleagă situația cu adevărat gravă în care a ajuns țara noastră, în care nu prea mai avem nimic al nostru, care, pe alocuri, nici nu mai pare românească, care nici nu mai este a românilor și care își duce existența, în mare măsură, pe împrumuturi externe. Uneori, când sunt bine dispuşi, conducătorii noștri ne spun că n-are importantă faptul că străinii au acaparat cea mai mare parte din bogățiile României, căci ei, străinii, sunt oameni muncitori, eficienţi şi inteligenţi şi că, dacă fac avere pe bogăţiile şi pe munca noastră, averile lor rămân tot în ţara noastră, ceea ce este fals. Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu ne-am preda cu totul acestor străini, să nu mai fim numai colonizaţi, căci ei sunt muncitori, eficienţi şi inteligenţi? Dar un neam a cărei clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte laudativ despre calităţile străinilor care-l acaparează, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria, nu va mai avea loc în istorie; un asemenea neam este în risc acut de dezintegrare și de colaps. Doar nişte lideri patrioți și capabili, cu autoritate internă şi internaţională, ar mai putea salva România, prin politici credibile şi responsabile.
Numai că, suprastatalii care ne hotărăsc destinele, au grijă ca la conducerea României să nu ajungă asemenea oameni. După ce România a ajuns în mâna străinilor, cei care au predat-o, trădători de neam și de țară, nici nu mai pot fi trași la răspundere din cauză că sunt protejați de Guvernul Mondial. Sun Tzu (544 î.Hr.-496 î.Hr.) a avertizat lumea încă de acum circa 2.500 de ani, că „Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”. Ce să mai zicem de România când tot omul vede că și Europa întreagă (cu toată Uniunea ei) este pe cale să fie pusă pe butuci pentru ca, după aceea, să fie ușor preluată sub conducerea Guvernului Mondial. Greu pentru omul de rând să mai înțeleagă mersul lumii, scenariile după care se vrea ca întreaga planetă să fie integrată într-o singură structură, cu o singură conducere, cea a Guvernului Mondial.
„[…] Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!/A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns/Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!/Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău, /Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,/Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi./Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii, […]” (Din poezia „Cârmacii”, de Alexandru Vlahuţă).
„Cei care și-au uitat strămoșii, nu merită ca, în lumea veșniciei, să fie alături nici de înaintașii și nici de urmașii lor.” (N. Grigorie Lăcrița)
Se spune că murim cu adevărat nu atunci când medicul notează ora decesului, ci atunci când ultima persoană dragă uită de noi. De aceea, comemorarea celor dragi trecuți în neființă este un moment atât de mare însemnătate spirituală, cât și un prilej de amintire și meditație. Cu gând curat şi adevărat, să mergem, din când în când, cel puțin la marile sărbători, la mormântul strămoșilor noștri, aprinzând o lumânare şi închinându-ne lor cu profund respect, cerându-le smerită iertare pentru câte le-am greşit cândva, să le aducem un pios omagiu și să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace în Împărăția Cerurilor! Astfel vom avea clipe de adâncă trăire, simţindu-i aproape de noi, mulțumiţi că nu i-am uitat, în special atunci când o lacrimă fierbinte şi curată va porni din adâncul sufletului nostru și ne va umezi, fie şi numai pentru o clipă, pleoapele. Aşa le vom plăti, cu recunoștință și cu bunătatea sufletului nostru, nemăsurata lor trudă, încrederea şi speranţa pe care ei au pus-o în noi, nădăjduind că vom fi buni, drepți şi omenoși și că ne vom cinsti cum se cuvine înaintașii din care ne tragem.
Sunt strămoşii iluştrii, pentru care urmașii lor sunt o fală, și sunt și strămoşii la fel de iluştrii, dar pentru care urmașii lor sunt o ruşine. Depinde de fiecare ceea ce vrea să fie, și pentru strămoșii și pentru urmașii săi. Cum fiecare se poartă cu înaintașii săi, așa se vor purta și urmașii săi cu el, atât în vremelnica şi trecătoarea viaţă pământeană, cât și după trecerea spre veşnicie. Sunt adevăruri pe care le vedem în viața de zi cu și: cei care și-au uitat strămoșii, sunt și ei uitați de urmași lor; cei care nu și-au uitat strămoșii, nu sunt nici ei uitați de urmași lor.
Gloria străbunilor este o lumină pentru urmașii care nu i-au uitat, numai că unii ajung în întuneric. În această lume, tot mai viciată, tot mai mulți uită că una dintre marile responsabilități ale fiecăruia este și aceea de a fi atât un demn urmaș, cât și un bun strămoș, că șirul neamului trebuie să aibă continuitate. Mai grav este faptul că tot mai mulți rămân, prin voia lor, ca „puncte ultime” al unor linii de generații ce se întrerupe și se pierde (se trece în uitare definitivă) o dată cu pieirea lor. Cu asemenea „puncte ultime” ale unor linii (șiruri) de generații ce se pierd o dată cu pieirea unora, omenirea ar degenera; acești „puncte ultime” ar trebui să fie conștienți de faptul că numai prin fiecare viața se eternizează prin în a lua în stăpânire viitorul prin descendenții săi.
„Cea mai mare responsabilitate a noastră este aceea de a fi buni strămoși.” (Jonas Edward Salk. In: Responsabilitate, Strămoși). „Prin familie viața individului se eternizează. Precum se cufunda în trecut prin strămoșii săi, așa ia în stăpânire viitorul prin descendenții săi.” (Athanase Paul Doumer. In: Familie, Strămoși, Trecut, Viață, Viitor). „Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții; nu sîntem numai punctul ultim al unei linii de generații ce se pierde în trecut ci și punctul de plecare al generațiilor ce vor veni la lumină; nu sîntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai strănepoților tîrzii; obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut.” (E. Lovinescu)
N. Grigorie Lăcrița: „Celor care își uită strămoșii: Cei ce uită de bunici și de părinți,/Sunt fără simțăminte omenești,/Uitați vor fi de copii și de nepoți,/Și vor rupe legăturile strămoșești.”, „Cei care și-au uitat strămoșii, sunt condamnaţi uitării de urmași”, „Celor care nu își uită strămoșii: Nici nu trece grija de bunici și de părinți,/Că-ncepe alta pentru copii și nepoți,/Și uite așa unii-n alții viețuim,/În unica viață pe care o trăim.”, „Așa cum îți tratezi înaintașii, la fel vei fi tratat de urmași.”
Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița. Articolele autorului Nicolae Grigorie-Lăcrița în Jurnalul Bucureştiului
Notă. A se vedea și celelate articolele asociate despre Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), în Jurnalul Bucureștiului
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] […]