1.jpg)
„În acest articol am să dezvălui o parte din înclinațiile mele despre care nu am vorbit niciodată dar care s-ar putea să lase un ecou în mintea și sufletul cititorului.” Delia Bodea Jacob (DJB)
Lectura și curiozitatea au fost foarte prezente în copilăria și adolescența mea, ca de altfel și acum. Educația primită (deși cred că am fost privilegiată în privința aceasta chiar dacă astăzi îi văd carențele) anturajul, dogmele și legile rigide de care mă loveam la tot pasul în contradicție cu idealul în care voiam că cred și pe care voiam să-l ating, mi-au provocat îndoieli, neliniști și necesitatea unei permanente căutări. Nimic nu este întâmplător, totul se leagă ca într-o rețea prestabilită. Eram proaspăt absolventă a Academiei de Muzică, și, după ce citisem tot ce se putea găsi din literatura fantastică a lui Mircea Eliade, a ajuns în mâna mea Istoria Religiilor, lucrarea celebră care i-a adus filozofului notorietatea internațională.
În timpul dictaturii comuniste era greu de procurat o asemenea lucrare dar am avut noroc. Chiar dacă atunci demult am înțeles prea puțin, mi-a alimentat totuși și mai mult curiozitatea. Aveam o aversiune pentru omul Eliade (știam multe despre trecutul său și unele aspecte ale lipsei lui de loialitate față de prieteni și iubiri trecute) dar opera lui mă fascina. Știam că merită atenție.
M-au preocupat toate religiile. Am studiat iudaismul și creștinismul fără însă să doresc o aprofundare fanatică care mi-ar crea poate o unilateralitate Mi-am cumpărat cu prima ocazie pe care am avut-o în România, Coranul tradus în românește. Din tot ce am citit până acum, nu am găsit nimic ce poate justifica infernul și otrava pe care unii susținători ai lui le răspândesc. Niciodată nu am crezut în fanatism și negare pe care le văd foarte periculoase cel puțin din modul meu de a privi umanitatea și de a mă strădui s-o înțeleg în ciuda agresivității și a tragicului. Îmi plăcea foarte mult istoria, mă interesau culturile vechi, mai ales cele de pe meleaguri îndepărtate. Așa se face că citeam cărți de călătorii, urmăream filme documentare și pe măsură ce înmagazinam mai multă informație, constatam că în profunzime totul este la fel, se repetă ca într-o spirală, că omul în adâncul său are aceleași dimensiuni spirituale dar care se manifestă diferit datorată educației și contextului în care evoluează.
După ce am citit o carte extraordinară despre civilizația incașilor, am simțit că într-o zi trebuie să ajung acolo să simt energia și vibrația acelui unic Machu Pichiu. Acum câțiva ani mi-am văzut visul împlinit și într-adevăr revelația avută a primit dimensiuni aproape mistice. Deși deja începusem să am probleme legate de coloana vertebrală și mă temeam că nu voi putea urca până în vârf, s-a întâmplat un adevărat miracol. Nu știu de unde am primit forța să parcurg tot drumul în fugă, escaladând treptele destul de înalte cu un entuziasm dar mai ales cu o incredibilă ușurință.
Eram studentă când am citit „Sidhartha” în care autorul Hermann Hesse vorbește despre un prinț ce părăsește perfecțiunea bunăstării în care trăia, încercând să înțeleagă izvorul durerii în lume, suferința oamenilor, destinul tragic al ființei umane. Era vorba despre Buddha, cel care acum aproximativ 2500 de ani a inițiat un nou mod filozofic de a vedea existența. M-a fascinat și m-a pus pe gânduri. De atunci am încercat să citesc tot mai mult despre budism, despre practicile adepților acestei filozofii pe care unii cu totul impropriu o numesc religie. M-a atras în primul rând prin faptul că nu obligă la nimic, la nici un fel de constrângere, este o alegere liberă în a te strădui să te privești pe tine însuți precum și lumea și omul în general cu conștiință, empatie, cu înțelegere și cunoaștere de sine. „Gândește corect, vorbește corect, poartă-te corect” sunt dezideratele de bază dar care cu cât le aprofundezi sunt aproape imposibil de atins mereu din cauza ego-ului și a contextului aparținător. Necesită o permanentă preocupare care de multe ori depășește capacitatea noastră limitată și nu destul exersată.
Iată că acum mi s-a împlinit încă un vis. Am făcut o călătorie spirituală în Nepal și încerc să transmit câteva din experiențele mele de la poalele munților Himalaya. Mi-am propus inițial să descriu locuri, să vorbesc despre oamenii întâlniți, despre lumea atât de diferită și fascinantă pe care am vizitat-o și care m-a îmbogățit și mi-a dat poate un plus de înțelegere și înțelepciune. O voi face probabil în viitoar. Astăzi nu pot să mă concentrez la altceva decât la durerea noastră a tuturor, acum când a trecut deja un an de la tragedia din 7 octombrie 2023 (Masacrul de la Kissufim), la ostaticii care încă se află în captivitate, la războiul declanșat cu alte nenumărate victime, la soldații noștri care se sacrifică pentru apărarea și siguranța noastră.
În această călătorie sau poate mai bine spus în această expediție spirituală am avut parte de o organizare și o orientare perfectă în această direcție și nu numai. Tot grupul de altfel a fost ales și acceptat în urma unui interviu și a unui chestionar din care să reiasă o potrivire de idei, de preocupări și de așteptări. Totul la un loc a făcut posibilă o simbioză de trăiri, de emoții și de energii între toți participanții. Cu toții voiam să ne îmbogățim și să ne întărim sufletește, oarecum să fim singuri cu noi înșine și totuși atât de laolaltă, rămânând în același timp în permanentă legătură cu situația dramatică de acasă. Am să mă opresc doar la două evenimente emoționante a căror mesaj vorbește de la sine.
Eram găzduiți la o mănăstire budistă pe un vârf de munte în apropierea capitalei Katmandu. Ne pregăteam să întâmpinăm Sabatul într-un mod deosebit, original mai puțin dogmatic dar nu mai puțin semnificativ. Înaintea binecuvântării tradiționale obișnuite, în locul celor două lumânări, fiecare dintre noi, am aprins câte una și cu glas tare în fața tuturor ne-am spus rugăciunea, am cerut Divinității ceea ce ne dorim cel mai mult. A fost un moment înălțător, profund și autentic în care dragostea și speranța tivite cu multă compasiune și durere ne-au copleșit pe toți. Următoarele două zile am trăit cu toții experiența unei totale tăceri, în meditații, goliți de patimi dar foarte adânc intrați în propriile noastre gânduri și sentimente. Singurele zgomote erau murmurele călugărilor, șoaptele organizatorilor și ciripitul păsărilor. Am simțit cu toții energii pozitive care împotriva grijilor, fricii și a durerii, se îndreptau spre Israel, spre soarta noastră a tuturor, cu nădejdea într-un bine care chiar dacă nu știm când, cu siguranță va veni.
Un alt moment semnificativ pentru noi israelienii care a depășit curiozitatea culturală sau turistică a fost vizitarea Pagodei Păcii, situată pe o înălțime de 1.100 m, într-un sat aparținător localității Pukhara. Pe lângă așezarea atât de pitorească având în zare lanțul munților Himalaya cu vârful Annapurna (peste 8.000 m), ești fermecat de frumusețea construcției. Îți lași încălțările jos în spatele unui gard despărțitor, după care urci foarte multe trepte până ajungi pe platforma circulară unde admiri cele 4 statui ale lui Buddha, semnificând cele 4 etape ale vieții marelui filozof, până la iluminare. De la această înălțime ești fermecat de o panoramă care îți taie respirația.
Nota redacției. Cum să ajungi la Pagoda Păcii?
Autobuzele regulate circulă din capitala Nepalului, Kathmandu, spre orașul Pokhara. Călătoria durează aproximativ 6h. Puteți alege un autobuz public obișnuit sau un autobuz de lux. Tariful autobuzului variază în funcție de modul de transport, dar aproximativ 1.100/1.600 NPR (1 NPR=0,0069€) este suficient. De asemenea, puteți zbura către Pokhara din Kathmandu la un tarif de aproximativ 30 $US până la 150$US. un zbor spre Pokhara durează doar 30 de minute. Intrarea în Pokhara Pagoda Păcii Mondiale este gratuit. Nu poți purta pantofi pe scări și pe teritoriul Stupa Păcii, așa că este mai bine să aduci șosete pentru a evita mersul desculț.
Din orașul Pokhara pentru a ajunge la Pagoda Păcii Mondiale sunt următoarele posibilități:
- Acces pe jos: Drumul este pietriș, dar potrivit. Lungimea căii către scări este de 4 km. 2 până la 3 ore de drumeție vă vor duce la vârful Stupa.
- Pe o barcă multicoloră: traversați lacul Phewa, apoi mergeți în sus până la Stupa timp de aproximativ 20-30 de minute. După aranjament, barcagiul vă poate aștepta și vă poate duce înapoi.
- Cu taxiul sau cu autobuzul: World Peace Pagoda se află la 6 km de partea centrală a orașului Pokhara. Autobuzele regulate trec de trei ori pe zi. Puteți ajunge la deal cu taxiul sau cu autobuzul de transfer, apoi pe jos până în vârf.
Dar nu despre asta vreau să scriu ci despre ceremonia sinceră și spontană pe care am făcut-o noi, israelienii. Ne aflam într-un locaș al Păcii noi, zdrobiți de evenimentele pe care le trăim în ultimul an în țara noastră, copleșiți de compasiune pentru ostatici, pentru victime, pentru soldații căzuți și familiile îndoliate. După ce am legat de stâlpul „dorințelor împlinite” panglicile galbene simbolice, ne-am ținut cu toții de mână și într-un gând și suflet, fără nici un fel de prescripții dogmatice preînvățate, am cerut Divinității fiecare cu propriile cuvinte, Eliberarea și Pacea. Rugăciunea a fost în mod firesc însoțită de lacrimi, suspine și amărăciune dar sentimentul unității și al speranței a fost înălțător. Am simțit cu toții poate pentru o clipă sau mai mult sau poate chiar definitiv că, ura, revolta, furia, supărarea, distrugerea, nu pot aduce împăcarea și pacea mult visată.
Am fost atacați în toată țara de sute de rachete, alarmele continuă, acum mai ales în nord, pericolele se ivesc la tot pasul, tinerii noștri soldați se sacrifică, își periclitează viața pentru siguranța și apărarea noastră, moartea tronează peste tot. În tot acest infern, avem datoria să ne păstrăm valorile și integritatea morală și sufletească. Un călugăr budist din Tibet a fost întrebat la eliberare, după cei 17 ani de detenție chinezească, în care a fost torturat și umilit, ce simte, cât de mare îi este supărarea. Răspunsul este edificator: „Nu simt nici un fel de supărare. Am suferit atât de mult toți acești ani încât ar fi o greșeală să-mi împovărez sufletul acum cu o nouă formă de tensiune și zbucium ”.
Corespondență de la DBJ (Delia Bodea Jacob), scriitoare, fostă profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv (Israel)
Notă. Delia Bodea Jacob s-a născut în 2 noiembrie 1952 la Mociu, județul Cluj. A urmat cursurile Liceului de Muzică și pe cele ale Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. După absolvire a făcut parte, timp de zece ani, din corpul Filarmonicii din Tg. Mureș ca violonistă iar în paralel a predat vioara la Liceul de Artă din același oraș. În anul 1985, după căsătorie, a emigrat în Israel și s-a stabilit la Haifa unde a intrat prin concurs în Orchestra Simfonică a orașului. S-a dedicat în paralel în special învățământului, ca profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv.
De la vârsta de nouă ani scrie povești, povestiri, poezii, însă niciodată nu a încercat să publice nici măcar în revistele școlare. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici, a participat la un concurs inițiat de Al. Mirodan, iar după obținerea unui premiu, a publicat proză în revista Minimum. În anul 2021 a debutat cu primul roman „Pe drumuri de sticlă” apărut în prima ediție la Editura Familia din Israel iar după câteva luni în a doua ediție revizuită la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, România. Romanul a fost tradus în limba engleză de către Dorina Loghin, urmând să fie în curând publicat sub titlul „Walking on Glass”. (care de altfel, este și titlul celui de-al doilea roman al scriitorului scoțian Iain Banks, publicat în 1985).
În anul acesta i-au apărut și câteva poezii în revista „Neuma” din România și în revista „Izvoare” din Israel. Din anul 2022 scrie în mod consecvent cronici muzicale despre concertele Filarmonicii Israeliene din Tel Aviv, ale orchestrei din Haifa și uneori despre spectacole de operă, articole publicate în „Gazeta Românească” și în „Jurnal Israelian”. În anul 2022 i s-a publicat la editura „Familia” din Israel romanul „Eleonora” al treilea volum din tetralogia „Destine mici pe drumuri imperiale” iar în anul 2023 i-au fost publicate și primele două volume ale aceeași tetralogii, „Leopold” și „Odon”.
Onoarea de a fi israelian (Corespondență de la ziaristul Viorel Maier din Tel Aviv – Israel)
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
