In the Silence you can hear His voice, In the Silence you can hear Him say: „Trust My Way”. Trust the mighty destiny that the Lord wrote for you. No matter how hard, walk His way, the narrow path to the Kingdom of Heaven that we believers are seated in. God bless you always, children of love. Love you, Gabriela & Mihaela Modorcea/Indiggo Twins „Trust My Way” is written, composed, orchestrated and performed by Mihaela & Gabriela Modorcea
„Grace Divine” is written, composed, orchestrated and performed by Mihaela Modorcea, my identical twin sister-angel who has been graced by the Almighty with the divine Light from Pure Light to heal the hearts of other angels. Cinematography: Gabriela Modorcea
„Un Haiduc al filmului românesc”-așa îl pot numi pe unul dintre cei mai originali regizori ai filmului românesc: Dinu Cocea (1929–2013). Nu era agreat nici de colegi, nici de puterea comunistă. Se zbătea să facă filme, să apuce și el un ciolan de la masa generoasă a cinematografiei, lungă masă, bogată, în care regizori de mântuială făceau film după film, ca Andrei Blaier, Mihai Constantinescu și Francisc Munteanu. L-am cunoscut bine. Era din stirpea marelui cărturar N. D. Cocea. Discuta mult cu mine fiindcă îi înțelegeam durerea și nevoia de a evada prin film. A căzut în dizgrația regimului comunist cu documentarul „Pe apa sâmbetei”, în care arată cât de prost a fost construit un baraj pe Argeș. S-a retras într-o arie istorică și a făcut o serie de filme care au rămas cele în istoria cinematografiei omănești printre care: Iancu Jianu haiducul, Iancu Jianu zapciul, Ecaterina Teodoroiu, Stejar–Extremă urgenţă, Paraşutiştii, Zestrea domniţei Ralu, Haiducii lui Şaptecai, Săptămâna nebunilor, Răpirea fecioarelor, Răzbunarea haiducilor și Haiducii.
Dar atitudinea lui a rămas aceeași, de incomod, de aceea i s-a interzis să mai facă filme și a fost nevoit în 1986 să plece din țară, s-a stabilit în Franța (a murit la Paris). După evenimentele din ’89, revenea mereu în România și ne întâlneam. Îmi zicea, acolo e libertate, dar mafia din cinemtografia franceză e mai puternică decât la noi. Oricum, condițiile pe care le-au avut în socialism cineaștii, nu există acolo și nicărieri. În Franța, Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu nu ar fi făcut nici trei filme! De ce îl evoc acum pe Dinu Cocea? Fiindcă i-am văzut recent filmul „Răpirea fecioarelor” (1968), care este al doilea episod din seria „Haiducii”, cu 6 episoade/filme, toate date pe Cinemaraton. Scenariul a fost scris de regizor împreună cu Eugen Barbu și Mihai Opriș și are următorul sinopsis: La inceputul secolului al XIX-lea, printr-o tacită înțelegere cu doamna Haricleea (Olga Tudorache), care dorește să-și îndepărteze soțul de la tron, bandele lui Pazvanoglu (George Constantin), pașa de Vidin, atacă fără milă satele, răpind fete. Haricleea își trimite fiul la adăpost, la o mănăstire, dar haiducii lui Amza (Emanoil Petruț) îl răpesc, pentru a-l da în schimbul încetării jafurilor. În timp ce haiducii urmăresc un boier, care vrea să fugă din țară cu averea, Pazvanoglu atacă din nou. La rândul lor, haiducii, ajutați de Anița (Marga Barbu), pătrund în palatul pașei și eliberează fetele. În haosul creat, fiul Haricleei este ucis.
Atmosferea și elemente din acest subiect se află în cartea Principele, faimoasă datorită unui proces de plagiat, dar Eugen Barbu le-a prelucrat în toată seria Haiducii, ca și în serialul care îl are erou pe Mărgelatu, un personaj anunțat tot de Cocea în filmul „Zestrea domniței Ralu”, cu un final total crazy: eroul, Șaptecai (Florin Piersic), este lovit în piept de Anița, lovit cu pumnii, în ropot, de zeci de ori, de parcă ar bătea toaca, în timp ce el râde cu o poftă nebună, cu gura până la urechi, o imagine antologică, așa cum nu există în lume nici un final de film. Cred că americanii și-ar face cruce să vadă așa ceva.
Dinu Cocea este regizorul crazy prin excelență, te aștepți să vezi în filme comerciale, banale, secvențe neașteptate, de geniu, ieșite total din matca unor povești convenționale. Sunt elemente din alt timp, contrastând cu lumea convențională în care se petrece acțiunea, redusă la un conflict comic între turci și haiduci, care se fugăresc unii pe alții, pe motive de bijuterii și femei. Zestrea a ajuns un motiv de batjocură. Lumea aceasta confuză, în plină criză, fanariotă, cețoasă, în care se amestecă boieri cu haiduci și turci, detronări și jafuri, este foarte potrivită pentru a demonstra celebra maximă a lui Karl Marx: „Omenirea se desparte de trecut râzând”. Această harababură istorică este o sursă infinită de scenarii, iar Eugen Barbu, cu negrii lui, s-a dovedit maestru în a colporta aceste subiecte și a le transforma în filme comerciale. O sursă de venituri incalculabile!
Desigur, Dinu Cocea n-a avut ce face, a acceptat această colaborare, din care a ieșit învingător, fiindcă el a luat ca pretext subiectele comerciale pentru a face film adevărat, cum nu s-a mai făcut la noi. Film istoric și de aventuri, da, dar tratat de regizor ca un thriller, cu un ritm nebun, molto vivace, cum se termină simfoniile lui Beethoven sau Dimitri Șostakovici. Nu există nici un echivalent în istoria filmului. Numai în comediile lui Chaplin se mai întâmplă așa ceva. Și Răpirea fecioarelor este total crezy, ca și continuarea sa, Răzbunarea haiducilor. Conflictul este între haiduci și turci. Imaginați-vă această indicație de regie: Fugiți, jucați totul pe fugă, alergând, ca și cum s-a anunțat un cutremur sau o viitură și trebuie să eliberați „ringul”, casa și curtea, să vă salvați viețile și tot ce puteți. Fugiți, mă, că vin turcii și vă fură fetele!
Și actori ca Emanoil Petruț, Marga Barbu, Olga Tudorache, George Constantin, Toma Caragiu, Colea Răutu și încă o sută nu fac altceva decât fug, se sărută, se duelează, se omoară, învie, aleargă cu caii ca nebunii–cred că secvența cavalcadei din Răpirea fecioarelor este unică în lume, antologică. S-a zbătut Doru Năstase să-l imite în Vlad Țepeș, dar nu a reușit. Ritmul nebun l-a epuizat și pe Ion Besoiu, care a jucat rolul lui Amza în primul episod din Haiducii. Rolul a fost preluat de Emanoil Petruț, care a reușit un personaj memorabil. Ce a făcut Dinu Cocea nu a mai reușit nimeni. De aceea era și izolat. Și nimeni nu vorbea despre el. Cel puțin Nicolaescu îl sfida, el îi sfida pe toți, considera că nu are concurență. Dar dacă Dinu Cocea ar fi avut alături un om de casă al lui Ceaușescu, cum l-a avut el pe Titus Popovici, cred că altfel cu totul se scria istoria filmului românesc. Oricum, nu se poate spune că Eugen Barbu și soția lui, Marga, erau departe de casa lui Ceaușescu. Și Titus, și Barbu, reprezintă plenar burghezia socialistă. Au știut ce să atace, subiecte nepericuloase, îndoielnice, fără probleme. Și s-a nimerit să existe și iluștri executanți, ca Sergiu Nicolaescu și Dinu Cocea.
Dar cu iureșul din ființa lui Dinu Cocea nu se putea pune nimeni. Filmele haiducești ale lui Cocea sunt monumentale, antologice, prin ritmul pe care l-a imprimat regizorul și prin efortul echipei lui de a se mula pe stilul crazy. Nici un film istoric al lui Nicolaescu nu are un asemenea decor (Marcel Bogos), ca locurile de filmare găsite de Dinu Cocea (zona vâlceană) în Răpirea fecioarelor. La fel, costumele (Hortensia Georgescu) sunt pe potriva decorului. Cheia trebuia să vină de la operator (Marian Stanciu), care s-a străduit să țină pasul cu nebunia regizorului. Care a trebuit să rezolve unele probleme de la filmare la masa de montaj. Nu a găsit o echipă pe potrivă, fiindcă cinematografia socialistă nu era pregătită să facă filme crazy, total ieșite din matcă. Poate că cel mai bine l-au înțeles actorii, care joacă într-un ritm nebun, în special Emanoil Petruț. Mare surpriză este și Marga Barbu, ca și George Constantin, foarte dispus pe șarade. Fiindcă filmul este o succesiune de gaguri. Lupta dintre haiduci și turci este de un umor nebun. Se apropie de stilul gagurilor lui Piedone (Bud Spencer), de bătăile lui cu pumnul. Istețimea haiducilor este ca în folclorul românesc, ca în dansurile iuți, ca în zicători și proverbe. Plăcerea actorilor de a juca o asemenea nebunie a făcut să strălucească acest film, să poată fi considerat o excepție în istoria filmului românesc și mondial.
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte)
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea îni Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
Dinu Cocea s-a născut pe 22 septembrie 1929 în comuna Periș din județul Ilfov și a fost fiul judecătorului Ilie Cocea și al profesoarei Eugenia Cocea, nepot al jurnalistului Nicolae D. Cocea și al actriței Alice Cocea și văr al lui Tanți și al Dinei Cocea. Datorită educației din familie, tânărul s-a îndreptat spre cinematografie, a absolvit Institutul de Teatru și Film în 1953 și a devenit, în anii 1960–1970, unul dintre cei mai cunoscuți regizori români. Debutul său ca prim asistent de regie a venit în 1959, la vârsta de 30 de ani, când a lucrat la producția filmului „D-ale carnavalului”, realizat de Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi, rolurile principale fiind interpretate de Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru și Ion Lucian.
Au urmat peliculele „Băieții noștri” (1960), „Mândrie” (1961) și „Tudor” (1963), în calitate de regizor second, și, în 1966, „Haiducii”, primul film regizat de el, după un scenariu de Eugen Barbu, Nicolae Mihail și Mihai Opriș. Cea dintâi producție din seria „Haiducii” i-a avut în distribuție pe Ion Besoiu, Marga Barbu, Amza Pellea, Toma Caragiu, Jean Constantin, Fory Etterle și Ion Finteșteanu, filmările exterioare fiind realizate la Slănic Prahova și Sinaia, iar cele interioare la Mogoșoaia, Golești și Buftea.
Regizor de succes şi nepot al scriitorului Nicolae D. Cocea, Dinu Cocea a devenit indezirabil în 1982, după ce soţia şi fiica sa, plecate ca turiste la Paris, au refuzat să mai revină în ţară. În cele din urmă i s-a permis să plece la rândul său în Franţa în 1985, după ce ameninţase că va intra în greva foamei şi va apela la diverse organisme internaţionale pentru rezolvarea situaţiei sale. Deci, cariera cinematografică a regizorului Dinu Cocea s-a întrerupt brusc după ce soţia şi fiica sa, care plecaseră la 15 noiembrie 1981 în calitate de turiste la Paris, au refuzat să mai revină în ţară. Până în acel moment, Dinu Cocea pe numele său real Constantin Eugeniu Cocea, fusese unul dintre cei mai populari regizori ai cinematografiei româneşti. (…) care a debutat încă din 1954, cu documentarul „Pui de şoim”, după care a fost o lungă perioadă asistent sau regizor secund la lungmetraje semnate de Louis Daquin, Marc Maurette, Lucian Bratu sau Marius Teodorescu. Primul său lungmetraj, „Haiducii” (1966) a fost un mare succes, drept pentru care a continuat să realizeze numeroase filme de gen, care l-au consacrat: „Răpirea fecioarelor” (1968), „Răzbunarea haiducilor” (1968), „Haiducii lui Şaptecai” (1971), „Săptămâna nebunilor” (1971), „Zestrea domniţei Ralu” (1972), „Iancu Jianu, zapciul” (1981) şi „Iancu Jianu, haiducul” (1981).
A lucrat pentru o scurtă perioadă şi în Ministerul de Interne, unde a fost şeful secţiei de film, având gradul de locotenent-colonel. La dosarul de urmărire pe care anchetatorii Departamentului Securităţii Statului l-au deschis pe numele său după plecarea soţiei şi fiicei în străinătate, sunt ataşate şi câteva note informative pe care Dinu Cocea le-a semnat despre diverşi colegi de breaslă. La 26 iulie 1975, regizorul afirma despre scenograful Radu Boruzescu care tocmai refuza să se întoarcă din Franţa, că „prin acţiunile şi comportarea sa dovedeşte a fi un tipic mic burghez, nul din punct de vedere al ataşamentului, fără atitudine patriotică”, completând că „relaţiile pe care le are cu numitul Mihu Iulian face să se apropie mai mult de pleiada cineaştilor evrei care se ridică deasupra altora care chiar îi depăşesc sub raportul talentului”. Cu toate acestea, în fişa personală (strict secretă) aflată la dosar se menţionează că „Dinu Cocea a fost luat în studiu, pentru recrutare de către Grupa 0544 din cadrul IMB-Securitate, care a renunţat la includerea acestuia în reţea deoarece: soţia (Elena Cocea) şi fiica (Oana Cocea) au refuzat înapoierea în ţară dintr-o călătorie turistică în Franţa; ascultă în mod frecvent emisiunile postului de radio „Europa Liberă”; în unele ocazii, când se află în stare de ebrietate, comentează negativ realităţile social-politice din ţara noastră”. (…)
Conform relatărilor sursei „Radu”, un apropiat de-al lui Dinu Cocea, în momentul în care soţia şi fiica sa şi-au anunţat intenţiile de a rămâne în Franţa regizorul urma să intre în producţie cu „un film de actualitate cu subiect din lumea medicală, filmările fiind programate să înceapă în martie 1982”, avându-i în distribuţie pe Violeta Andrei, Amza Pellea, Mircea Diaconu şi Constantin Guriţă însă, după cum se precizează într-un raport de sinteză întocmit de Securitatea Municipiului Bucureşti la 6 decembrie 1982, „faţă de situaţia familială creată, Cocea Constantin-Eugeniu nu a mai primit aprobarea forurilor competente din ţară de a mai lucra la filme artistice, în prezent câştigându-şi existenţa din comenzile pe care Ministerul Muncii le face pentru documentare privind protecţia muncii”.
Ulterior, în noiembrie 1983, acelaşi „Radu” povestea: „Am stat de vorbă cu regizorul Dinu Cocea. Acesta este în continuare foarte hotărât să emigreze în Franţa. La convorbire a asistat şi Ion Bucheru, realizator de programe la Televiziune şi fost director al Casei de Filme nr. 1. Acesta l-a sfătuit să ceară conducerii superioare să-i dea film artistic, deoarece el e sigur că ar primi. Dinu Cocea i-a răspuns că deliberat nu cere film artistic, deoarece este convins că i se va da, dar acest lucru i-ar complica intenţiile lui viitoare. În situaţia actuală, făcând comenzi speciale câştigă foarte bine, având mai puţină răspundere şi putând să întrerupă fără consecinţe în clipa când i va veni aprobarea“. Dinu Cocea a primit permisiunea de a părăsi România abia în 1985, după mai multe memorii şi discuţii purtate inclusiv cu Suzana Gâdea, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar şi după ce ameninţase că va face greva foamei şi va apela la diverse organisme internaţionale pentru rezolvarea situaţiei sale.
Conform unei note (100/0047573 din 20.09.1983. clasată „Top secret”) „Sus-numitele (n.r. Elena și Oana Cocea) locuiesc la Paris, în condiţii total neconfortabile, ocupând o singură cameră, cu dependinţe foarte mici. Oana Cocea a reuşit la o şcoală de scenografie, având o bursă de 900 de franci (cca 400 €PPA). Elena Cocea este angajată la o firmă particulară, desenând modele pentru tapete şi diverse materiale textile, cu o retribuţie lunară de 4.000 de franci (cca 1.725€PPA), dar muncind „până la epuizare” pentru a putea să-şi deschidă un atelier propriu. Elena Cocea a confiat sursei că principalul motiv al rămânerii în Franţa a fost problema studiilor fiicei sale, care în ţară a fost respinsă de două ori la examenul susţinut la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, deşi, după părerea ei, era foarte bine pregătită. Cu privire la atitudinea sa actuală, Elena Cocea a afirmat că, datorită situaţiei precare în care trăiesc, ar fi dispusă să se înapoieze în ţară, dar îi e frică de consecinţe, în timp ce fiica sa este hotărâtă să rămână în Franţa. După câteva zile, a comunicat sursei că în urma unei audienţe obţinute la primarul Parisului li s-a promis o locuinţă confortabilă, fapt ce o determină să rămână lângă fiica sa. (…). Ea poate să-l întreţină şi pe soţul ei o perioadă de timp, după ce va veni în Franţa. Acesta a depus o cerere de plecare definitivă din ţară, dar, pentru a putea lucra în domeniul televiziunii sau al cinematografiei, este necesar să renunţe la cetăţenia română şi să obţină statut de refugiat politic. Cea în cauză a confiat sursei că a fost întâmpinată cu „rezervă şi multă ostilitate” de către mulţi români stabiliţi în Franţa, de la care „se aştepta la o altă atitudine”. După afirmaţiile sale, între românii stabiliţi la Paris există „o permanentă stare de tensiune, caracterizată prin bârfă şi calomnii””.
Conform unei alte note (CNSAS Fond „I”, dosar nr. 261177, vol. 1, f. 31, din data de 23.06.1986, Col. Merce Ilie, sursă „Gabriel”) „În perioada deplasării în Franţa (22 mai-11 iunie 1986) m-am întâlnit cu regizorul Dinu Cocea şi împreună cu soţia mea l-am vizitat la Franconville (suburbie în nord-vestul Parisului, situată la cca 17km de centrul Metropolei) unde domiciliază, la aproximativ 30 de kilometri de Paris (informație greșită!). În prezent lucrează împreună cu Jean Pierre Lazarre, realizator şi operator la televiziunea franceză, la două scenarii de film pentru televiziune, şi anume o comedie despre Dracula şi un film artistic inspirat de nuvela „Domnişoara Cristina” de Mircea Eliade. De la venirea în Franţa a lucrat câteva filme publicitare în RFG (Republica Federală a Germaniei). Locuieşte împreună cu soţia, fiica şi soacra într-un apartament cu 4 camere, plus dependinţe, în condiţii acceptabile, dar inferioare celor avute în ţară, din unele puncte de vedere. Existenţa îi e asigurată din veniturile realizate de soţie şi de fiică, ambele fiind desenatoare de modele pentru diverse ţesături. La aceste venituri se adaugă câştigurile lui sporadice din filmele publicitare (aproximativ 15.000 de franci/cca 4.500€PPA/film) şi ajutorul social de 3.000 de franci (cca 900€PPA) pe care îl primeşte soacra lui (…)
După Revoluția din decembrie 1989, Dinu Cocea a revenit în țară, a participat la diverse evenimente culturale și, după grele lupte cu noile autorități, în 2007 și-a recuperat și o proprietate confiscată de comuniști (o locuință valoroasă în centrul Capitalei). În anul 2010, la Festivalul Internațional de Film de la Iași i-a fost decernat Premiul de Excelență pentru întreaga sa carieră culturală. Restabilit în România, Dinu Cocea intenționa să mai realizeze un film artistic „Sub vântul de est”, dar din cauza stării precare a sănătății, nu a mai apucat să-l termine, așa cum nu și-a mai finalizat nici cartea sa de memorii. La 26 decembrie 2013, Dinu Cocea a încetat din viață într-un spital din Paris (ca urmare a unui stop cardio-respirator datorită unei insuficiențe cardiace de care suferea), iar la dorința sa, a fost incinerat. Urna cu cenușa funerară a fost adusă în țară și depusă în cavoul familiei din Cimitirul Sfânta Vineri din București. În urma sa, rămân peliculele lui de succes, vizionate și astăzi de iubitorii de filme, din toate generațiile.
Articole asociate
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…