Recrutat de Securitate în scopul încadrării informative a studenților la Facultatea de Filozofie București (acolo unde predă acum), profesorul Mircea Dumitru a semnat la data de 23 octombrie 1980 un angajament olograf de colaborare. Atunci și-a primit de la căpitanul Danilevici Dumitru din cadrul Securității Municipiului București numele conspirativ Negulescu II. „Mă aflu în relații mai apropiate cu Ș.M., S.M., C.L.F., O.I.R”, turna de la primele întâniri integrul profesor de logică Mircea Dumitru. În perioada octombrie 1980– iulie 1983, student fiind, Mircea Dumitru livrase Securității cinci note informative, ceea ce i-a determinat pe ofițerii de Securitate ce îl aveau în rețea să îi aprecize munca: „Pe perioada colaborării a dat dovadă de solicitudine, furnizând informații utile muncii noastre”.
A fost turnător, dar nu a făcut poliție politică
Evident, la apariția detaliilor descoperite de CNSAS profesorul Mircea Dumitru nu a mai negat colaborarea cu fosta Securitate. Iar acuzațiile de calomnie s-au stins fără să se mai ajungă măcar pe treptele vreunui tribunal. Pragmatic, profesorul Mircea Dumitru s-a preocupat să supraviețuiască scandalului. Deși era dovedit cu documente din arhivă că a a fost recrutat de Securitate și a oferit note despre studenți și cunoscuți, conducerea CNSAS a considerat în iunie 2017 că Mircea Dumitru nu a făcut chiar poliție politică. Poate doar un pic. Adică a turnat, e drept, dar prin turnătoriile sale nu a făcut chiar atât de mare rău celor vizați. De parcă Securitatea–beneficiarul notelor informative scrise de profesorul Mircea Dumitru, îi alinta apoi pe cei vizați și le aducea acasa flori. Singurii ce l-au încadrat corect pe Mircea Dumitru drept turnător în sensul legii au fost experții din aparatul tehnic al CNSAS. Însă punctul lor de vedere a fost îndepărtat din concluziile raportului de către președintele CNSAS din 2017, Dragoș Petrescu. Totul a fost însă un aranjament ieftin, dâmbovițean, bazat pe interese reciproce ce se întrepătrund în sfera penală.
Profesorul Petrescu l-a salvat pe rectorul Dumitru
Dragoș Petrescu, presedintele CNSAS din 2017 ce l-a scos colaborator, dar nu chiar securist pe Mircea Dumitru, este și el cadru universitar, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București. Iar Mircea Dumitru a fost, să nu uităm, chiar în 2017, rector al Universității din București. Ceea ce înseamnă că profesorului Petrescu–presedinte CNSAS, i-a fost imposibil să îl declare pe șeful său, rectorul Mircea Dumitru, colaborator al Securității în sensul legii. Mai merită a fi reținut despre actualul președinte al Comisiei de Etică a Universității din București și faptul că a mers până într-acolo încât, pus în fața angajamentului cu Securitatea, nu și-a mai recunoscut scrisul. A fost nevoie de o expertiză criminalistică pentru a-i aminti lui Mircea Dumitru de scrierea stundetului Negulescu II.
Noua conducere a Academiei Române, în urma alegerilor din 5 aprilie și 4 mai 2022
Pildele lui Gabriel Liiceanu: Cu toții făceați cu putință teroarea!
Într-un caz similar, din anul 2006, de deconspirare a colaborării Monei Muscă cu Securitatea, filozoful Gabriel Liiceanu a adoptat o atitudine tranșantă. Cum Mona Muscă susținea, asemeni lui Mircea Dumitru, că a avut angajament cu Securitatea, dar nu a făcut poliție politică, Liiceanu și-a eprimat opinia printr-o scrisoare publică. „„Încep prin a vă ruga să nu vă mai ascundeți după deget folosind acest mizerabil tertip. Nu-i demn de d-voastră. Pe ăsta îl folosesc securiștii, nu d-voastră, doamnă. E adevărat, nu ați facut poliție politică, pentru că Securitatea toată, cu colaboratorii ei cu tot, nu făcea poliție politică. Ea era poliția politică. Toată Securitatea, de la femeia care spăla cu cârpa coridoarele MAI-ului și până la generalii de Securitate, de la persoana „contactată“ fără angajament, dispusa însă să „flirteze“ cu ofițerul care o vizita, și până la „angajatul“ cu acte în regulă și cu nume de cod (ca d-voastră), de la „lucrătorul“ dinăuntrul țării și cel care spiona, dinafara și, „spre binele patriei“, cu toții, doamnă dragă, făceau să funcționeze sistemul cel mai perfecționat de represiune și de generare a fricii. Cu toții făceați cu putință teroarea””, scria filozoful Liiceanu în anul 2006.
Articole asociate
- Mircea Dumitru, ministrul Educaţiei, acuzat că a colaborat cu Securitatea. Mircea Dumitru neagă
- Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securitatii: Mircea Dumitru a semnat un angajament olograf cu Securitatea, dar nu i se poate atribui calitatea de colaborator in sensul legii
- Justiția bunului simț. Cazul securistului ales președinte al Comisiei de Etică a Universității din București – până unde poate merge indolența?
- Dovada că Mircea Dumitru, fost ministru al Învăţământului, a semnat un angajament cu Securitatea Citeste mai mult: adev.ro/pbi45t
- Dezvăluirile „Evenimentul zilei”, confirmate de CNSAS. Mircea Dumitru, fostul ministru al Educației, a turnat la Securitate, dar nu a făcut poliție politică
- Cum ai fost manipulat zilele astea să crezi că un ministru tehnocrat din România a fost securist
- Demisie în semn de protest față de „întorsătura grotescă” din Educație: Mircea Dumitru, unul dintre puținii universitari care au luat atitudine față de numirea ministrului Valentin Popa
Ați zis că sunteți sătui de presa care face scandal din orice, dar care nu pune în dezbatere subiecte adevărate, problemele reale ale societății românești. Hai, dacă e așa, vă dau eu astăzi, la Strict Secret, un subiect de dezbatere greu, tabu, cu impact social enorm: salariile profesorilor și atârnătorilor administrativi din universitățile românești. Vă plângeți că țara asta nu merge bine, că pruncii noștri sunt tot mai needucați, tot mai agramați, vă plângeți că nu își găsesc de lucru sau că diplomele lor universitare nu mai valorează nimic. Vă plângeți că resursa umană de lucru a României e tot mai slab pregătită. Că, deși fac facultăți și mastere, majoritatea absolvenților ajung să nu lucreze în „domeniu”, ba chiar ajung angajați la casele de marcat de la Kaufland sau Lidl. Pentru dumneavoastră, cei care dați share în sute de mii de exemplare la ancheta Recorder cu „Marele Alb”, dar nu sunteți în stare să donați un euro ca să le susțineți jurnalismul, pentru voi, cititorii Strict Secret, care vreți investigații jurnalistice, dar să fie despre vedetele de carton ale cluburilor de noapte, ei bine, pentru dumneavoastră mi-am șters câteva zile din viață ca să pot să vă ofer topul salariilor nesimțite ale profesorilor universitari din România, mă refer la cei care lucrează în universitățile de stat.
Muncă de chinez bătrân, asta am făcut, o muncă pe care niciun jurnalist din România nu a făcut-o până acum. Și rezultatul e șocant. Voi înjurați politicienii, securiștii, înjurați magistrații că au salarii foarte mari, prea mari, dar uitați că, undeva, pitiți după siglele universităților de stat românești, se ascund mii de profesori universitari sau personal administrativ care trăiesc regește fără să le ceară nimeni socoteală. Și o fac de ani de zile, pe silent, ca și cum noi nu ar trebui să îi vedem cum își trag salarii din banii noștri. Mai mult, acești nababi universitari au stat bine mersi acasă în ultimii 2 ani de Covid: nu i-ați auzit zbierând că pe angajații din HoReCa sau că pe angajații altor sectoare din societatea românească. Și știți de ce? Că ei nu au avut de ce să zbiere: profesorii universitari din România și-au încasat simbriile grase la secundă, lună de lună, fără să aibă probleme.
Demersul meu jurnalistic va crea multă emoție, cu siguranță multe reproșuri din partea universitarilor nababi. Pentru că scutur pomul unei caste ce se pretinde de neatins în România: profesorii universitari de la stat, plătiți cu mii de euro pe lună. Înainte însă de a mă înjura, măcar ascultați-mi argumentele cu care am pornit la drum în a scrie și documenta această investigație. Prin această anchetă, eu și miile de cititori nu le cerem musai socoteală profilor universitari, ci le batem obrazul. Avem multe motive să o facem. Am fost chemați să înțelegem și să susținem, acum mulți ani, ideea că profesorii universitari au nevoie de salarii mai mari, ca să se poată ocupa cu demnitate de formarea elitei României.
Dar, în ultimii 32 de ani, universitățile de stat românești nu au fost altceva decât fabrici de diplome inutile: de pe băncile universităților de stat românești au ieșit prea puține note înalte, prea puține elite. În 32 de ani, sistemul universitar de stat a bifat foarte puține reforme, a făcut foarte puțină cercetare. Cu superioritatea prostească a celor ce și-au văzut sacii în căruță, universitarii României nu au mișcat niciun deget ca să convingă opinia publică și politicienii că și dascălii din sistemul preuniversitar merită să fie mai bine plătiți. În școlile și liceele românești, dascălii sunt plătiți cu salarii de mizerie, însă predau cu mai multă pasiune și vocație decât universitarii. Ei și-au păstrat menirea.
Dar cea mai mare greșeală de care pot fi acuzați universitarii de stat ai României este lipsa de responsabilitate. Au uitat că sunt responsabili pentru meseria prestată, pentru felul în care creierele României trebuie pregătite ca să ducă țara spre mai bine. Au uitat să fie responsabili pentru miile de euro pe lună pe care îi primesc din buzunarele noastre, ale tuturor românilor. An de an, Ministerul Educației împarte peste 1 miliard de euro celor 55 de universități de stat din România. Din acest bani, universitățile folosesc un procent situat între 54 și 65 % pentru „cheltuielile cu personalul”. Practic, își dau salarii obeze din banii românilor și, dacă îi întrebi de sănătate, zbiară iritați și scot în față sintagma „autonomie universitară”.
Avem însă această observație: de câteva vreme, și sistemul universitar de stat, dar și sistemul medical românesc, au angajați care sunt plătiți regește, „așa cum merită”, în timp ce alte categorii importante ale societății salivează la aceste privilegii (sau normalități) financiare. Observația de mai sus ne aduce însă și o concluzie: deși acum ambele sisteme au salarii performante, ele nu performează.
Zeci de mii de profesori universitari și personal administrativ din universitățile de stat din România halesc lună de lună TIR-uri de bani pe post de salarii și „produc” foarte puțin, dezolant de puțin: cei mai mulți nu produc cărți relevante, ci maculatură, în urmă lor nu rămâne mai nimic; toți vânează bani din proiecte, bani ușori, unde îi pun la muncă pe asistenți, iar ei vin la încasare.
Am selectat dintre zecile de mii, doar 1100 de bastani universitari. În zilele obositoare de documentare, am ridicat de mai multe ori „pragul” de selecție, până am ajuns la un minim de 150.000 de lei pe an. Atât de bogați sunt oamenii ăștia. Din cei 1100, cei mai mulți sunt pleavă academică. Foarte puțini sunt cei ce merită aplauze și despre care se poate spune că merită chiar mai mult: câțiva cercetători reputați, dascăli serioși ce nu abdică de la rostul lor. Dar și pe aceștia îi acuz, chiar mai abitir decât pe cei ce constituie pleava universitară. Pe Dascăli și pe cercetătorii adevărați ai României îi acuz că tac deja prea strident în fața crizei morale ce otrăvește România. Unde sunt creierele României, de ce nu vorbesc? De ce nu iau poziție în fața lipselor de reforme, a birocrației mentale din aparatul de stat românesc? De ce nu le mai pasă de România și de viitorimea ei? Vezi în continuare aici!
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
