Am învățat să ajut și am ajutat, nu m-am făcut că nu văd când cineva a avut nevoie nu neapărat de mine, ci de cineva din jur. M-am oferit mereu, deși știam că poate o noapte, două, trei le voi pierde. M-am oferit să pun umărul, să-l încălzesc, să-l aranjez cum aranjezi perna seara, ca oricine să poate plânge pe el, cuvintele le-am modelat să încurajeze, nu să alunge, inima a fost pregătită să primească, să iubească, nu să gonească. Luasem toate astea în bagajul de acasă. Am întâlnit oameni care mi-au rămas alături indiferent de vremuri, m-au acceptat așa cum sunt, chiar cu fricile și cu angoasele mele, m-au iubit, m-au primit în sufletul lor, sunt și acum lângă mine. Au avut și ei un bagaj de acasă încărcat cu sentimente frumoase. Am întâlnit oameni cu care nu am crezut că am nimic în comun, am trecut pe lângă ei, oarecum indiferentă, fără așteptări, dar s-au dovedit a fi atât de asemenea mie! m-au ajutat fără să le cer, m-au ridicat când eram după furtună, m-au pus să scriu, m-au criticat, dar au făcut-o fără răutăți, fără orgolii, m-au lăudat fără să aibă nimic de câștigat, mi-au fost Ane ale lui Manole pe care le-am zidit în inima mea și mi-au susținut-o. Aveau bagaj bogat de acasă.

Dar am întâlnit și oameni cărora le-am dat anii mei, i-am simțit ca suflete pereche, da, încrederea am luat-o în bagaj, m-am grăbit s-o înghesui acolo, deși mi s-a spus, am fost avertizată că unii se vor folosi de ea, nu i-am ascultat pe cei care mi-au făcut cu grijă bagajul, de data asta, nu i-am ascultat, am dus încredere nesfârșită, am ajutat în numele prieteniei, am iubit în numele prieteniei, m-am certat cu alții în numele prieteniei, am acceptat, am suferit, am crezut, am alungat pe cei ce-mi erau împotrivă în împărțirea prieteniei mele, mi-a fost frig, mi-a fost frică, nici nu știam că există atâtea feluri de frică, am crezut în mine, în ceea ce simt, am crezut în mărul roșu, lucios care mi se oferea, dar era otrăvit. Nu aveau nevoie de mine, nu aveau nevoie de încrederea și prietenia mea, nu însemnam nimic pentru ei, doar mă lăsau să cred asta. De ce? Mi se dădea în schimb la bagajul meu, ceea ce primiseră alții în bagajul lor. M-am simțit doborâtă, uitasem să iau în bagaj forță, luasem doar întrebări: de ce? de ce? de ce? și răspunsurile uitasem să le pun. În asemenea momente, am nevoie, atâta nevoie de cei care mi-au făcut bagajul, și mi-aș da ani din viață să pot să mă întorc, prin frig, prin ceață, cu picioarele goale, doar să știu că acolo, acasă, unde s-a făcut bagajul meu, i-aș întâlni pe ei. Doar ei ar putea să-mi spună de ce!

Conf. dr. Cristina–Mihaela Barbu (Craiova)

,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie – 2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina – Mihaela Barbu– mai presus de acestea – este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)

Articolele autoarei Cristina – Mihaela Barbu în Jurnalul Bucureştiului

Nota redacției

Direcția și Redacția Jurnalul Bucureştiui

Thomas Csinta, Chief Editor

Parteneriat Jurnalul Bucureştiului

Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului