Printre oamenii din Maramureș care s-au preocupat de studierea naturii, pentru a doua jumătate a secolului 20 Béres József (Iosif Béres) este cel mai reprezentativ. A avut o viață lungă, 90 de ani, 28 iulie 1933-24 octombrie 2023 și în mare parte a existenței a putut să se preocupe de ceea ce îi plăcea cel mai mult: ieșirile în pădure și pe lângă ape, studierea păsărilor, inelatul, studierea bibliografiei științifice, scrierea de articole faunistice și despre biologia unor specii, crearea muzeului de științe ale naturii din Sighet șamd. Pentru mulți ani, omul acesta a fost mentorul nostru, al unui grup de tineri (la vremea aceea), preocupați de natură (tot la vremea aceea). Cred că am un fel de obligație morală să creionez aspectele esențiale ale vieții lui profesionale, puse în contextul vremurilor. Nu este simplă povestea. Ar trebui atinse variate elemente, de la strădaniile lui, comparativ cu alții, de la vânătoare la fotografiere, de la studii cu hrănirea prin ligaturarea (gâtului) puilor de cocoșar, aspecte etice care atunci erau altele decât azi, de la sincera lui implicare cam 100% în cunoașterea naturalistică, variatele compromisuri pe care a trebuit să le facă pentru a putea avea arma de vânătoare, lipsa doctoratului în timp ce alții care nu știau nici 1 la mie din cât știa el deveneau rând pe rând doctori în științe biologice. Și multe altele. Doar că pentru a scrie decent despre astea, e nevoie de un anumit tip de stare sufletească. O stare zen, pentru a putea vedea clar și a putea formula la fel de impecabil ceea ce trebuie zis despre omul acesta.
Cred că atracția lui pentru natură, mai concret cunoaștere a peisajelor, pădurilor, mlaștinilor, mai ales a speciilor de vertebrate și în primul rând a păsărilor se baza pe o iubire profundă, intrinsecă a stilului naturalistic clasic, de secol 19, 20. Nu sofisticărelile recente, de multe ori absurde, auto-mutilarea cercetării așa cum se petrece cu tot felul de birocratisme duse cu pluta, alunecărea în aberant pe tot felul de planuri… inclusiv unele care blochează orice fel de progres științific. Considera că din imensitatea naturii sălbatice, cât timp asta funcționează în mod natural, nu e o mare problemă dacă sunt extrase ici-colo niște probe, niște exemplare care ajung să fie studiate în colecții științifice. Indiferent că e vorba de plante puse în ierbar, de insecte ajunse în colecții, de pești, amfibii și reptile în spirt sau formol, de păsări și mamifere împăiate, de ouă colectate. Adică, omul nostru nu se abținea să împuște o pasăre dacă era nevoie de un exemplar sau de câteva care să fie împăiate și expuse la muzeul de științe ale naturii. Să facă o colecție de balguri de alunar, inclusiv subspecia siberiană Nucifraga caryocatactes macrorhynchos, încât să vadă cam în ce perioadă a anului sunt astea prezente prin peisajele maramureșene. Să împuște câteva limicole aflate în migrație, niște rațe mai speciale șamd. Atitudinea asta de vânător era caracteristică marii majorități a ornitologilor din secolele 19 și 20, fiind perceptibilă o schimbare pe la generațiile mai recente, în care nu ai putea să îți imaginezi că un ornitolog actual împușcă o pasăre pentru a vedea ce este aia, sau pentru a avea un exemplar împăiat care să „demonstreze” că specia X este prezentă în zonă. Bine, există și printre ornitologii actuali câțiva mai ciudați, mai politruci, preocupați și de vânătoare, dar în majoritatea cazurilor sunt priviți ca niște aberanți care nu au cum să țină pasul cu atmosfera vremurilor aflate în schimbare.
Legat de numărul mare de păsări împăiate aflate în colecția muzeului din Sighet, marea lor majoritate provine nu din împușcare directă cu scop muzeal/științific, ci sunt primite/preluate de la variați alți vânători care nici nu știau ce au împușcat, sau exemplare ucise de păstori/oieri, otrăvite, electrocutate, lovite de mașini, accidentate în fel și chip șamd. Cunoașterea științifică acumulată cu metodele și mijloacele acelor vremuri stă la baza înțelegerii naturalistice pe care o avem și azi în privința multor aspecte faunistice. Avem o viziune despre trecutul recent, o cunoaștere care altfel nu ar prea putea exista. În ierni mai dure, multe păsări mureau de foame și frig, iar prin marea rețea de relații personale ale lui Béres József, o parte din ele ajungeau la muzeu–aduse de variați oameni. Pe la câte un val de ger polar în timp ce era zăpadă mare, nu era ceva special să fie aduse la muzeu 7-8 exemplare de huhurez mare, spre exemplu. Lună de lună, an de an se adăugau noi și noi exponate, atât la colecția vizitabilă cât și „rezerve” și balguri în depozitul cu scop științific. Tot felul de pești aduși de pescari și braconieri, șerpi și tritoni, broaște și ciocănitori, hereți și acvile, păsări cântătoare, rozătoare și chițcani, pârși și mustelide, capre negre șamd. Erau evident și mamifere mari, inclusiv carnivore, lup, râs, cranii și blănuri de urs șamd. Colaborarea cu un mare număr de oameni care umblau pe teren în variate scopuri, rețeaua de informații, plus capturarea activă a unor animale cu capcane a adus întotdeauna destul material biologic care aștepta să fie naturalizat. Dacă auzea că la ceva stână din Strâmtura a fost ucisă ceva acvilă cu penaj mai atipic, imediat pleca cu motocicleta Mobra să dea de locul în cauză, să găsească pasărea moartă, să o aducă la muzeu și să o salveze pentru știință. Nu totdeauna era simplă nici povestea cu determinarea speciilor; erau cazuri unde era din start clar, altele care necesitau ceva analize pe baza bibliografiei provenite mai ales din Germania și Ungaria; și mai erau și exemplare mai atipice uneori, care pentru a ajunge încadrate la modul corect, după împăiere erau trimise la experți ai grupului. Până ajungea pe ea eticheta: Aquila rapax orientalis, era ceva efort intelectual. În acest fel creștea colecția de animale împăiate, atât timp cât Béres lucra la muzeu. După ce a intrat în pensie, în deceniile recente, colecția nu a mai crescut deloc. A rămas blocată în trecut. Că sunt alte timpuri, acum.
În stilul lui era ceva duritate, dârzenie a omului de la munte, obișnuit cu intemperiile naturale; și societale. Rar era amuzat. Pe la 50-60 de ani, cam oricând îi trecea prin cap–chiar și seara sau noaptea–își lua pușca și rucsacul și pleca și de unul singur pe munte. De cele mai multe ori asta însemna traseul dintre Sighet și Agriș, unde avea o mică cabană, care nu se știe a cui proprietate era de fapt; era a lui personală sau a muzeului. De câteva ori am fost și noi pe acolo, cu el; sau ne mai dădea cheia, tinerilor naturaliști care eram. Până să ajungi la ea, treceai peste dealuri, prin păduri, prin poieni; era ceva distanță de parcurs până acolo, făceai câteva ore de mers susținut. Cabana era ascunsă, era întro pădurice de molid înconjurată de mari făgete. Îți poți imagina cum singur ajungea el acolo, își rezema arma de perete, făcea un foc să se încălzească, și era fericit, tăcut, în lumea lui. Din căbănuță făcea ture pe la Țiganu, pe la Piatra Goală, pe la cascade și tinoave, prin păduri neumblate. Nu era impresionat de ciobani, oameni ai munților, tot felul de ciudați, de câinii de pe la stâne, cât timp avea arma la el. Era în relații bune cu oamenii locului, pădurari, păstori, știa cum să vorbească cu ei. Aveau încredere unul în celălalt, cât se putea. Asta nu însemna că dacă ceva haită de câini ciobănești intra în atac, el aștepta să ajungă victima. De multe ori mergea la cabană cu soția lui, botanistă, mai mult micolog–expertă în ciuperci–care era și ea muzeolog, tot la Sighet. În deceniile trecute, căbănuța aceea de poveste a ajuns nefolosită, nu a mai fost îngrijită, s-a prăbușit acoperișul, apoi grinzile au putrezit și cred că acum greu mai poate să fie detectat locul; poate e ceva platformă de beton, acoperită de mușchi și ferigi, de conuri și ace de molid. La fel de frumoasă este pădurea, cu aușei și forfecuțe, cu alunari și jderi, cu mistreți care se furișează printre desișuri.
Avea o bibliotecă destul de impresionantă, sigur cea mai bună bibliotecă naturalistică din Maramureșul acelor timpuri – finalul secolului 20. Era vorba de circa 1.500-2.000 de volume. Avea cam toate cărțile de referință despre vertebrate, publicate în România, la fel cele din Ungaria care erau mult mai multe, plus ceva cărți de prin Germania. Marea majoritate erau despre păsări, apoi despre mamifere, puține cu pești, amfibieni, reptile. Câteva despre nevertebrate. Plus erau variate cărți de geomorfologie, descrieri geografice. Pe lângă astea, câteva sute de volume botanice, mai ales micologice, arătau implicarea profesională a soției lui, Béres Márta. Pentru tinerii care eram atunci, cărțile astea erau foarte impresionante; ne mai împrumuta dintre ele, pe scurte perioade. Îți dai seama, în vremurile acelea jalnice ale comunismului ceaușist aflat pe moarte, în întuneric și lipsă de mâncare și de căldură, să poți povesti despre specii, să vezi imaginile acelea perfecte, să ieși zi de zi în natură… cam asta părea că este Paradisul. Nici că te mai putea afecta dezastrul socio-economic și politic din jur. Nu exista internet, dacă doreai să vezi cum arată careva specie, adultul, masculul, femela, juvenilii, ouăle șamd… era nevoie să ai cartea adecvată. Iar el le avea. Și le utiliza, la modul uzual. Adică nu era o simplă colecție de cărți moarte, ci erau răsfoite, erau consultate la modul frecvent acele texte, ilustrații. Realitatea constatată în natura din Maramureș era comparată cu ce se vede în cărți. Adică, era un fel de învățare continuă, lifelong learning. Era sensul vieții. Nici nu se punea problema că ar putea să fie altfel.
Colecția de exponate a muzeului de științe ale naturii din Sighet a pornit de la zero. Din strădania lui Béres, numărul și diversitatea de animale naturalizate creștea repede, așa încât ele reprezentau un punct de interes pentru profesorii de biologie din zonă. Am putea zice că toate clasele de elevi din Sighet din vremea ultimelor decenii ale secolului 20 au ajuns să viziteze muzeul măcar odată. Deja la intrare erau 3 acvile de munte naturalizate pe niște crengi groase, la care prin anii 1980 s-a mai adăugat una în zbor, cu un iepure de câmp în gheare. În general prezentările erau făcute chiar de Béres, rar de tot de soția lui. Mai ales că alți angajați la secția de științe ale naturii nu erau. Doar ei doi. Béres prezenta în linii mari speciile expuse, mai ales cele mai spectaculoase, buha mare, acvilele, huhurezii, uliganul pescar cu inel din Finlanda care a ajuns prin Maramureș șamd. Povestea despre migrația păsărilor, despre inelare, despre ornitologia ca știință. Se puteau pune întrebări despre orice, nu avea reținere să răspundă, având o cunoaștere naturalistică enciclopedică–la polul opus față de profesorașii care știau eventual manualul. Adică, era o experiență relevantă o vizită pe la muzeu. Fiecare elev avea ocazia să își facă o impresie realistă despre diversitatea de păsări din Maramureș, plus să vadă câteva mamifere; mai era și o viperă, un șarpe a lui Esculap, dar dominante erau păsările, cam 85-90%. Nu se știe ce efect concret a avut muzeul acesta, dar oricum, cel mai probabil este că a crescut interesul pentru biologie, în rândul elevilor. Iar dacă nu ar fi existat, pe plan naturalistic/al educației ecologice… toată depresiunea Maramureșului și chiar județul întreg era cam zero barat în vremurile respective.
Cum de a ajuns la o atât de bună cunoaștere a naturalului? Vremurile acelea patriarhale, chiar și dezastrul comunismului cu toate mizeriile lui posibile și imposibile, măcar aveau ceva benefic studiului: liniște. Dacă aveai un loc de muncă de genul acesta, un muzeu la capătul Lumii, și cumva făceai rost de cărțile care contează, și aveai timp să ieși pe teren cam oricât doreai–că nimeni nu te verifica niciodată… și dacă te interesa pe bune lumea vie… toate astea duceau la acumularea de cunoaștere naturalistică relevantă. Chiar și fără mașină de teren, fără bugete consistente, fără comunicații moderne, fără internet și fără video-conferințe, vremurile acelea ofereau ce nu mai are la dispoziție omul actual: timp destul pentru a citi volume groase, retragerea din lume, zile foarte multe când nu se întâmpla nimic, când nu auzeai ba de un nou război, de atacuri teroriste, de te miri ce scandaluri care să îți distragă atenția. Nu depindeai de proiecte, deadline-uri, raportări, graficuri Gantt, cash-flow, know-how și hau hau. Aveai timp să iei rând pe rând autorii consacrați ai științelor biologice clasice și să le citești opera. Tipul acesta de cunoaștere nu era o hiperspecializare pe careva grup sistematic, era un fel de zoologie, cunoaștere a vertebratelor, mai ales a păsărilor din zona noastră. Nu era pe bază de pretenții cu formule matematice, cu genetică, filogenie, dinamica populațiilor, analize despre metapopulații, analiza viabilității populațiilor șamd, ci era re-cunoașterea speciilor, acumularea de date despre aspecte comportamentale/etologice, ecologice, hrănirea lor, patternuri de migrație, viața lor ca atare–privită din prisma biologiei clasice. Din punctul acesta de vedere, un biolog de pe vremurile acelea putea avea o cunoaștere destul de detaliată de o anvergură de tip enciclopedic. Nu era constrâns să se specializeze pe un detaliu care de facto este un mic nimic; când demult nu mai vezi pădurea, vezi doar un anumit gândac de sub scoarță.
Etapa lui de activitate profesională activă se rezumă în mare parte la perioada comunistă, asta însemna că nu a prea avut cum să călătorească prin Lume; când și când făcea câte o tură prin Ungaria, rar de tot în Cehoslovacia. Ulterior a mai fost la câteva ieșiri prin Ucraina, cred că odată a ajuns și prin Franța, dar astea nu mai aveau o relevanță profesională specială. Probabil că dacă avea posibilitatea, ocazia, decidea imediat să viziteze orice loc al Globului–când era mai tânăr. Dar limitările impuse de regimul comunist i-au dat ocazia să cunoască zona Maramureșului la un mod pe care nu avea cum să îl facă dacă exista mai multă libertate de mișcare. Putem zice că în mare parte și-a petrecut perioada activă în Maramureș, cu câteva ieșiri prin Deltă la niște activități de inelare de păsări. Întotdeauna a fost și a rămas un naturalist al Maramureșului. Mai concret un naturalist al împrejurimilor Sighetului, al Agrișului, al văii Izei și Tisei, Pădurea Crăiască de la Ocna Șugatag, uneori ajungând în locuri mai retrase ale munților Igniș, rar prin Gutâi și prin Munții Rodnei; rar de tot prin Munții Maramureșului. Dar prin locurile pe care le cunoștea, știa cam tot ce mișca.
Cum tot mergea pe teren, când ca naturalist, când cu vânătorii, a avut ocazia să vadă multe. A povestit spre exemplu o situație când au descoperit o vizuină în care lupii își creșteau puii; deși orice animal își apără puii la un mod de multe ori extrem, de la agresivitatea ursoaicei până la lipsa de frică a bufnițelor, șoimilor, ciorilor și cocoșarilor, totuși… lupii se țineau departe; nu aveau curajul să se apropie de oameni, deși era evident că puii sunt în risc major; știau că dacă se apropie de om, există posibilitatea să fie doborâți de o împușcătură. Existau la muzeu niște pui de lup împăiați, nu am întrebat dacă aveau legătură cu povestea asta. Deși era vânător, în general nu împușca nimic. Sau un fazan, o rață sălbatică. Nu era genul care să facă masacru. Zicea de multe ori că vânătorii de acum nu mai au nimic sfânt; că sunt niște măcelari criminali; și amintea cât de mulți cerbi erau în trecut prin Igniș, cum puteai să vezi cu zecile cerbi pe câte un versant cu regenerare naturală după tăierea pădurii bătrâne; și cu durere amintea din nou și din nou de cazuri precum politruci de după 1989, ajunși prin parlament, care veneau acasă și împușcau totul fără milă, grămezi de cerbi morți pe care îi aduceau jos cu remorca tractorului.
Pentru a avea pușcă, era nevoie pe vremurile acelea de un anumit tip de relații cu sistemul. Dacă simțea Securitatea că nu ești de încredere, imediat găseau motiv să te lase fără armă. Organizațile vânătorești erau pline de baștanii vremii, de tot felul de politruci locali, care mai de care mai lingăi și mai criminali. Pe lângă asta, muzeul, mă refer nu la secția de științele naturii ci la entitatea mai largă, era plin pe vremea aceea de oameni care făceau parte din establishment: un pic mai marginali, un pic mai pe linie moartă, dar oricum, cei care erau instantaneu la orice activitate politică – evident național-comunistă. Fiind cel care știa să facă fotografie la un mod Ok și avea la dispoziție și echipamentele necesare, adică ieșeau niște imagini clare, cu contrast adecvat, încadrate Ok, expuse corect șamd, Béres era chemat la tot felul de evenimente publice și politice să facă fotografie. Era cumva înconjurat de cei care decideau ce și cum să se întâmple. Din exterior poate că e ușor de comentat, dar dacă nu făceai oarecare tipuri de compromisuri, imediat rămâneai fără pușcă și poate și fără loc de muncă. Mai ales ca maghiar. Dacă ai avut experiența Văii Jiului, informație teoretică și practică despre „tabere” de muncă șamd, nu era așa de ușor să crâcnești, că imediat ajungeai să dispari. Bine, acum ești marginalizat mai finuț, mai perfid, mai special, dar pe vremurile respective, pentru orice mică glumă sau aluzie… veneau după tine cu o Volga neagră și te duceau direct la distracție la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Să sapi și să cari pietre cu roaba. Să vezi ce păsări faine vedeai pe acolo.
Cine erau prietenii lui din domeniul naturalistic? Prin Maramureș nu prea avea cu cine discuta de la egal la egal, la vremea aceea; subiecte cu natura erau dezbătute cu soția lui – botanistă, plus tinerii care ne învârteam prin preajma lui. În rest, prin Maramureș nu prea avea cu cine. Mai mult avea relații profesionale cu biologii/ ornitologii de pe la diferite muzee de științe ale naturii, institute de cercetare șamd; pe la muzee și institute se organizau tot felul de simpozioane, conferințe, se publicau anuare și anale cu tentă științifică; se susțineau tot felul de referate, lucrări științifice cu liste faunistice șamd–care cum necum au ajuns să creioneze o impresie despre biodiversitatea de pe la noi. Dintre cei care erau din generația lui, aprecia și ținea legătura cu câțiva precum Peter Weber de la muzeul din Mediaș, Dan Munteanu de la stațiunea de cercetare de la Pângărați, mai apoi la Institutul de Cercetări Biologice din Cluj și la Societatea Ornitologică Română. Și alți câțiva. Peter Weber a venit de câteva ori la Sighet, cu expoziții de fotografie, proiecții de diapozitive și a fost organizată și proiectarea filmului acestuia despre urși. Cu Dan Munteanu se întâlnea pe la diferite evenimente, mai multe organizate de noi în proiectele noastre mai recente, de după 2000. Béres avea o părere bună și despre marii bătrâni ai ornitologiei de pe la noi, de la Ion Cătuneanu (ornitolg din București), la Ştefan Kohl (ornitolog la Reghin), plus alți câțiva, precum Szabó József, Kiss J. Botond șamd. Iar despre foarte mulți alții avea o părere proastă. După 1989, când libertatea de mișcare a redevenit mai normală, a întărit legături de colaborare și prietenie cu ornitologi mai înaintați în vârstă din Ungaria, dintre care cu unii se cunoștea tangențial de mai multă vreme. Per total, relațiile lui profesionale se conectau de rețeaua de muzee de științe ale naturii și câteva institute de cercetare biologică din România, și parțial cu ornitologi din Ungaria, cu care mult timp prin comunism nu a fost posibil să țină legătura la un mod consistent. Așa a fost pe vremurile alea.
Un aspect oarecum ciudat și trist este că Béres nu a obținut niciodată doctoratul; a fost înscris la doctorat la câțiva conducători de doctorat, printre care era și malacologul Alexandru V. Grossu, dar rând pe rând aceștia mureau, înainte ca el să își poată finaliza și susține teza. Ceilalți ornitologi de seama lui, cu nimic mai presus decât el pe planul cunoașterii științifice și a prolificității în publicații, rând pe rând deveneau doctori în biologie, Dan Munteanu a ajuns să fie și conducător de doctorate și membru corespondent al Academiei. În deceniile mai recente, doctorate cu nemiluita au ajuns să fie date și unor soții de preoți de la țară, care nu puteau face diferența dintre stârcul cenușiu și barza neagră. Dar așa a fost să fie. Atât s-a putut.
Avea o verticalitate extraordinară pe planul onestității științifice. Ceea ce e foarte rar, pe motiv de prostie, îngâmfare, orgoliu. Adică, dacă vedea ceva, știa ce vede; sau știa până unde are expertiza necesară; și conștientiza că asta nu mai știe, și fără nici o problemă zicea: nu știu. Omul nu poate să fie atoateștiutor, poate doar să își dorească să cunoască mai bine, să progreseze în înțelegere. Nu avea nici o reținere, nici o jenă să recunoască momentul când era depășit de situație. Fiind un om cu o cunoaștere enciclopedică, știa bine că nu are cum să cunoască tot felul de specii de melci, de gândaci, de fluturi mărunți, de libelule șamd–chiar și de aici din Maramureș; ce să mai zicem de cele din alte locuri. Știa că până și pentru a determina concret o specie de liliac sau un chițcan de pe la noi, are nevoie de suportul unor cărți de specialitate. Până și așa, există situații în care rămâi cu un dubiu. Cândva în tinerețea fragedă a publicat o lucrare în ceva publicație din Ungaria, în care afirma că a găsit o specie de boa în Maramureș, Eryx jaculus; determinarea exemplarului respectiv a fost făcută de el pe baza unor desene din Brehm, carte pe care o avea disponibilă (18 volume); doar că ceea ce el considera că sunt membrele vestigiale aflate în zona cloacală a boidelor, de fapt era hemipenisul unui șarpe dintre colubride. Faptul că a avut tăria să recunoască asta, să ne zică de greșelile lui naive, îl făcea mai uman. La fel, când un coleg al nostru, tânăr, în liceu, a afirmat despre o anumită pasăre răpitoare că este specia X, iar el a susținut că este alta, după câteva zile de documentare a revenit și a recunoscut că a greșit, felicitându-l pe tânărul pasionat de prădătoare. Adică, am avut de unde să învățăm de la el nu doar aspecte de zoologie, biologie, de cercetare, ci și un anumit tip de poziționare umană etică pe care rar o întâlnești în scurta perioadă de existență umană.
Dr. biolog Peter Lengyel (expert în conservarea biodiversității, fotograf al naturii), este membru al Asociației „Valea Verde”, dar și secretar științific la„ONG Unesco Pro Natură”, cu sediul în București și membru al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii. A participat la proiecte organizate de instituții precum Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Europei sau Banca Mondială și la peste 200 de simpozioane, conferințe și congrese internaționale legate de protecția mediului, conservarea biodiversității și educație ecologică. În ultimul timp a devenit foarte cunoscut datorită celor două volume „Beep 2010″ și „Maramureș–Țara Biodiversității” și expoziției „India-locul uimitoarei diversități”.
Notă. Alte articole ale autorului Dr. Biolog Lengyel Péter în Jurnalul Bucureștiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
