Inspir liniște, expir neliniște! Înspir calm, expir stres! Cam așa s-ar putea rezuma viața mea din ultimii ani. Cineva m-a rugat să scriu despre stările mele din acești ani, ca o experiență din care și alții să învețe! Dacă din astea cineva ar putea să tragă învățăminte, nu mă feresc. Voi scrie totul, așa cum a fost! Ei, bine, asta îmi spuneam mereu, clipă de clipă: inspir pace, expir zbucium! Inspir liniște, expir agitație!

„Târgu’ Ieșilor” – prin intermediul Universității Apollonia – din nou Capitala Culturală a Cercetării Internaționale. Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea – partener media al Jurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași), membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului

A început totul cam acum doi ani, într-o zi nu am mai putut să respir, nu mai puteam de fapt să inspir, parcă ceva se opunea, oftam mult, căscam mult, respirația devenea un efort. Debutul a fost brusc, fără să am vreun stres, fără vreun eveniment nedorit, chiar totul mergea bine, mă simțisem bine, de câțiva ani mă mutasem la țară, lângă oraș, mă resetasem, mă simțeam bine cu mine, mă împăcasem cu mine. Nu, nu aveam vreun motiv de rău. La început a fost suportabil, dar pe măsură ce trecea timpul, efortul de a respira era din ce în ce mai mare, uneori, la mijlocul zilei eram deja obosită, nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla, apoi, parcă nu mai aveam poftă să ies în curte, îmi spuneam eu, mie, că trebuie să ies, să iau aer, orice efort fizic mă epuiza, întrebările se acumulau în mintea mea, îndoiala, teama, gândurile, toate erau buluc, nu mai eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu, eram doar eu cu gândurile mele, treptat, mă trezem din ce în ce mai greu, îmi era teamă dimineața să dau ochii cu o altă zi, trăgeam de mine să mă trezesc, dar teama mă ținea acolo, sub plapună, acolo mă simțeam apărată, puteam să respir, gândurile încă nu mă copleșeau, mai adormeam, mă mai trezeam, bineînțeles, seara nu mai venea somnul, mă suceam ore în șir în pat. Dimineața o luam de la capăt. Voiam să schimb ceva, dar nu știam cum, nu puteam, eram prea obosită pentru schimbări.

Nu voiam să vorbesc despre asta, mă gândeam că poate este un coșmar din care mă voi trezi, sau într-o dimineață, așa cum a început, din senin, se va termina. Dacă vorbeam, era ca și cum certificam starea de rău. Apoi, de la o vreme, am început să simt o greutate, undeva pe inimă, ca o pată, ca un păcat, ca o penitență. La început dimineața, apoi trecea, apoi mai toată ziua. Mă strângeam, mă adunam, o apăsam, ca să o închid, să n-o mai simt. Degeaba, nu trecea.

Continuam să cad, psihic, și am vorbit cu Cătălin, bineînțeles, cu Cătălin, veșnicul meu paznic și sfetnic. Am început să caut pe net despre meditație, mă rugam la Dumnezeu, nu doar cu mintea, ci cu sufletul, cu tot trupul meu, cu respirația șchioapă, cu nervii slăbiți de oboseală. Am fost la cardiolog, am făcut ecografie, era totul în regulă cu inima, nicio pată nu era pe ea, fizic. Doar pulsul ceva crescut. Apoi am fost la un endocrinolog, asta simțeam eu că este sursa răului, am avut probleme mereu cu tiroida, dar de mulți ani nu mai luam medicamente. De la ele începuseră în urmă cu ani de zile insomniile, palpitațiile. Endocrinologul, primul la care am fost mi-a spus că este în regulă, că nimic nu este de speriat.

Am continuat să trăiesc, șontâc, cu inima grea, respirând cu efort, cu gânduri negre, cu insomnii, trăgând de mine, orbecăind, copleșită de tot, de mine, în primul rând. Am fost apoi la altă doamnă endocrinolog, da, încăpățânată, simțeam eu că tiroida este în neregulă. Da, a găsit ceva noduli, dar mici, fără importață, eu știam de ei de mult timp, de la Parhon, dar toți îmi spuneau că nu fac rău. I-am spus medicului că respir greu, a râs, a zis că să iau și eu niște calciu, și când nu mai pot, calmante cu plante. Încercam s-o conving eu pe ea că este de la tiroidă, că așa simt eu, aproape că imploram, era mai ușor ceva palpabil, ceva să poți controla, dar râdea, mi-a zis ironic să mă duc la psihiatru. Nu știu de ce ironic, față de mine, sau față de cei care au nevoie de psihiatru?! Nu știu, mă întreb și acum de ce atitudinea aceea, de ce acel răsfăț în profesia ei, de ce atâta suficiență. Oarecum, lumea din jur s-a schimbat, este, a fost greu pentru toți, am trecut prin 2-3 ani grei, dar medicul, din orice sistem, deși eu am fost la privat sperând la, habar n-am la ce, la o atenție ridicată, sperând să mă asculte cineva, deci medicul trebuie să-și păstreze, nu empatia, că este greu să ai empatie față de sute de pacienți, dar mima unei empatii, senzația unei empatii, pentru că asta este baza vindecării.

Și da, am fost la psihiatru. Mi s-a spus că este anxietate. Și am început să iau pastille. De somn, de poftă de viață, antidepresive, antianxietate. La început, a fost mai bine, dar nu cu totul bine, da, acum dormeam, dar ziua era la fel de grea. Inima era acoperită de ceață, gândurile mă copleșeau. Am făcut psoriazis, îmi dădeam seam că gândurile mă îmbolnăvesc, dar intrasem déjà într-un carusel din care nu mai puteam ieși. Nu singură. Medicul psihiatru m-a trimis la un psiholog. Așa l-am cunoscut pe Răzvan.

Am învățat că trebuie să ies din caruselul în care intrasem, că trebuie să trăiesc, să vreau să trăiesc, am învățat multe despre creierul meu, am învățat că greutatea este în capul meu, nu pe inimă, am învățat să o gestionez. Am învățat că, pentru că nu este folosit, creierul nostru urmează niște tipare, îi e mai ușor așa, dacă într-o împrejurare am simțit frică, a doua oară când trece prin același fel de incident, să-i zic, creierul nostru va urma tiparul și îi va fi frică din nou. Și da, am învățat că putem schimba aceste tipare. Așa a început munca cu mine, închideam ochii și toate grijile și demonii mei îi puneam pe frunze, pe valuri, și vântul le ducea departe de mine.

Până atunci, mă duceam în curte, inima mea era grea, beam cafeaua de dimineață, inima era grea, beam apă, inima grea. Am învățat să schimb asta. Încercam să-mi văd inima portocalie și zâmbind, da, cu gândul, cu imaginația, ieșeam în curte, încercam să văd inima parcă ciripind, zvâcnind de bucurie, beam cafeaua, o vedeam bucuroasă, beam apă, o vedeam dând repede din gene, fericită. Inima, așa cum o desenează copiii, îndrăgostiții, nu o inimă complicată cu vase de sânge. Simplă, portocalie, zâmbind. Nu mă lăsam, trebuia să câștig, și într-o dimineață, când beam cafeaua, m-am simțit fericită, inima mea nu mai era grea. Doamne, bucuria din momentele acelea au adus apoi alte momente de fericire. Parcă nu mai simțisem fericirea niciodată, o trăiam, o savuram, ridicam inima din noroi cu gândul, cu imaginația mea. da, funcționa, da, funcționa. Oarecum, zilele erau mai frumoase, nu mă mai lăsam copleșită de gânduri, dar tot greu respiram, asta nu s-a schimbat nicio clipă, bine, erau zile mai bune, altele mai rele. Efortul de a trage aer în piept era atât de mare, încât spre seară mă durea cutia toracică, plămânii, totul.

Într-o zi, cineva mi-a zis, din întâmplare, că medicamentele antidepresive sunt acum atât de bune, încât este imposibil să nu te vindeci. Dar eu nu mă vindecasem cu medicamente, le schimbam periodic, dar niciunul nu-mi modificase starea. Și mai era ceva, eu din totdeauna am fost o fire optimistă, vedeam soarele chiar dacă era înnorat, vedeam binele din mijlocul răului, nu mă recunoșteam eu cea din ultimul timp, aceea care trecea prin negrul acela de nepătruns. Și nu aveam motive de depresie, nu aveam motive de agitație și de stres, familia mea, copiii mei erau sănătoși, Cătălin era bine, grădina mea ani de zile îmi acapara toate gândurile, mă făcea să uit de cele urâte. Ceva tot nu era în regulă, știam asta în inima mea. Așa am început să caut, să citesc, am intrat în baze de date internaționale, am citit articole publicate în reviste științifice recunoscute, studii, etc. Am aflat că respirația asta dificilă, este într-adevăr semn de anxietate, dar medicamentele luate, schimbate periodic, care nu funcționau în cazul meu, era semn că ceva întreținea anxietatea, stresul, agitația. M-am lăsat dusă de inima mea și am citit descoperiri de ultimă oră legate de tiroidă, am citit despre nodulii tiroidieni și ce produc în organism, despre respirația grea, dispneea pe care o provoacă. Despre legătura dintre noduli și anxietate. Da, asta era, am strigat: Evrika, asemenea lui Arhimede, odinioară. Dar, vă întreb, dacă eu am citit articolele astea, doamnele doctor endocrinolog care m-au consultat, de ce nu le-au citit? Am plecat la București, am luat legătura cu un medic, mi-a făcut ecografie pe tiroidă, da, noduli mari, vascularizați, da, dau anxietate, da, dau stare de rău general, până la depresie. Da, tiroida este legată de psihic, prin mii de fire.

Acum două zile m-am operat. Mă simt bine, respir, nu perfect, dar presiunea s-a ridicat puțin, am înțeles că va fi mai bine pe măsură ce trece timpul. Încă mai îmi tremură puțin mâinile, dar pata de pe inimă a dispărut, nu mai simt agitație în tot ce fac, nu mai simt stres acum, că aveam sau nu aveam motiv. Mă învăț treptat cu mine, cea nouă. Zâmbesc, am stări noi, dar le voi învăța! Probabil nu orice anxietate este legată de tiroidă, pentru mine a fost un factor agravant. Dar oricine trece prin stări de anxietate, poate să-și folosească creierul, imaginația, culoarea. Și zâmbiți, zâmbiți tot timpul, creierul urmează comenzile și vă va da stare de bine.

Nota Bene. Personajele negative din povestea mea, nu au nume. Nu vreau eu. Doar cele pozitive. Mulțumesc mult domnului psiholog Răzvan Turcu, pentru că m-a învățat că nu trebuie să lupt împotriva mea, ci cu mine de mână. Și m-a învățat să accept ceea ce nu pot schimba. Mulțumesc domnului doctor Sandu Ionuț de la clinica Gral Medical, Oncofort, care mi-a explicat efectul hormonilor tiroidieni asupra organismului, a avut empatie pentru ceea ce am trăit, mi-a dat curaj, și într-un final m-a operat. La ora actuală, în chirurgia tiroidei este cel mai bun. Mulțumesc de asemenea, doamnei Sabina Canja, Manager Centrul de Chirurgie Gral Medical. Mulțumesc tuturor celor de la clinică, asistentelor, infirmierelor, pentru tot, pentru curățenie, profesionalism, și nu în ultimul rând, pentru zâmbet. Acolo, toată lumea zâmbește, nu contează ce probleme au acasă, ei toți zâmbesc, pentru că de aici începe vindecarea.

Mulțumesc doamnei doctor psihiatru Daniela Glăvan, care nu s-a mulțumit să-mi dea pastille cu nemiluita, ci m-a trimis către psiholog. Mulțumesc domnului decan Cristian Firică, în toată perioada asta m-a înțeles și m-a sprijinit. Mulțumesc lui Cătălin, omul mare și bun, care m-a simțit în fiecare clipă și m-a iubit cu tot sufletul lui uriaș, m-a ținut de mână când nu mai puteam, și atunci puteam pentru el. Mulțumesc familiei și prietenilor mei și colegilor mei. Fiecare m-a sprijinit cu sfaturi, cu articole de pe net, cu mesaje, cu animăluțe, trandafiri roz…Mulțumesc viață! Mulțumesc Dumnezeul meu!

Conf. dr. C ristina–Mihaela Barbu (Craiova)

,,Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova ….(cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie–1993 şi psihologie–2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, Doamna Cristina–Mihaela Barbu–mai presus de acestea–este un intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat…..” (Dan Lupescu)

Notă. Celelate articolele ale autoarei conf. dr. Cristina-Mihaela Barbu în Bucureştiului