Credința simplă. Ca ex-realizator la „Viața spirituală”, unde am realizat 47 de filme religioase (genul docudrama), colindând mai toate potecile sacre ale țării, precum și urmele lăsate de creștinii români pe alte meleaguri (America, Țara Sfântă, Athos, Cappadocia, Spania, Italia, Portugalia, Franța, Anglia etc.), știam că mănăstirile sunt gura de aer divin pentru religia străbună. Ele conservă credința simplă, cum spunea Eminescu, datorită faptului că au o relativă independență față de BOR (Biserica Ortodoxă Română), față de biserica oficială, adesea acuzată de practici necurate, ajungând până la suprema anatemă lansată de un călugăr de la Athos, că „Biserica ortodoxă română este condusă de diavol!” (vezi Sinodul din Creta, unde Daniel este numit „patriarhul mason-ecumenist-apostat”). Ce să mai spun de cazul scandalos al foștilor securiști îmbrăcați de BOR în sutană și predicând de-a valma prin America!? BOR nu a avut transparență, nu a divulgat nimic, nu a fost impresionat nici de protestul unui preot de la Constanța, care în timpul sfințirii Catedralei Neamului, și-a dat foc, ca gest de protest față de unele practici ne-ortodoxe ale conducerii BOR!
Mereu am stat cu fața către mănăstiri, acolo unde sunt chiliile curate ale credinței, cu gândul să-mi iau poate și eu inima în dinți, să mă călugăresc, deși duc o viață de chilie și pot să spun asemenea călugărilor de la Athos, că simt „gustul lui Dumnezeu” (vezi cartea mea „Un păcătos la Athos”, rod al călătoriei pe care am făcut-o acolo, grație Prea Fericitului Teoctist). Și profitând de caniculă, care te alungă din casă, am plecat să dau de urma unor mănăstiri pe care nu le-am cunoscut, de care nu a fost vorba niciodată în redacțiaBOR (Biserica Ortodoxă Română), Așa am ajuns să fiu oaspetele unor mănăstiri ca Sf. Filimon și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul („Bradu”) din județul Vâlcea, zonă sacră a țării, populată de sute de mănăstiri. Și acolo unde nu sunt mănăstiri, sunt izvoare, și dacă sunt izvoare, sunt troițe, care sunt niște mănăstiri în miniatură, eu le sun „căsuțe cu povești sfinte”.
Ce este o troiță cu haraul Sf. Dumitru, de pildă, sau Sfânta Maria? Un loc la care te închini după ce ai bătut apă de la izvor și-i mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dat apă. Căci apa e de la Dumnezeu, nu? Așa spun creștinii. De aceea ei nu înțeleg de ce la Băile Olănești apa de izvor e cu bani? „Crima” asta, spun localnicii, au făcut-o Petre Roman și Mugur Isărescu, pe când erau prim-miniștrii. Dar de ce nu au colectat atunci toate izvoarele, fiindcă Olănești este ca o gigantică fântână arteziană de izvoare divine?! Oricum, calea numită Aleea Izvoarelor azi se numește Aleea Burtoșilor și seamănă cu umflații care conduc acest oraș. Dar asta e altă poveste, pe altă dată.
Să revin la poveștile cu sfinți. Într-o Troiță o vezi pe Maica Domnului, pe Iisus, pe Sf. Ștefan, pe Sf. Constantin și Elena și pe mai toți sfinții, fiecare cu povestea lui neasemuită. Dar izvorul de alături e milenar. Ca și pădurea. Icoanele sunt de curând, copii după modelele create de pictura bizantină. Văzând acele imagini în mijlocul naturii, nu se poate să nu te întrebi: Ce caută ele acolo? De unde au venit? De ce nu sunt imagini cu Zalmoxis? Cu zeița Bendis? Cu Dochia sau cu tarabostes, căpeteniile dacice din Sfatul înțelepților? Ce s-a petrecut în istorie, ca în loc de Făt Frumos să-l avem pe Iisus? Sau în loc de Ileana Cosânzeana, pe Fecioara Maria? Sau în loc de mitul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moare, să aveam povestea Lumii de Apoi? E straniu într-o țară așa de frumoasă și hăruită, cu o mitologie proprie și atât de originală, să vorbim de Pământul Făgăduinței, promis de Yahve lui Moise! La noi Dumnezeu e deosebit de Satan, dar la evrei, nu. E ceva ciudat alipirea unei credințe de împrumut de marea Natură, cu legile ei fixe și nemiloase. Dar așa cum spune Carmen Sylva: „Natura nu iartă, dar Dumnezeu iartă”. Iată aici o dezlegare, omul a avut nevoie de iertare. Și pentru a-i fi iertate păcatele, l-a creat pe Dumnezeu, apoi fantastica poveste a Fiului Său, a Învierii, a Vieții de Apoi etc. Natura ține de materie, Dumnezeu și celelalte povești sfinte țin de Spirit.
Dar oamenii au creat și povești buddiste, și islamice, și shintoiste. Creștinismul este o invenție a evreilor, care au făcut o diversiune, așa cică i-a învățat Yehova, ca să scape de păcătoșii creștini. Am aflat asta la o sinagogă din New York. Și de aici s-a iscat o adevărată cruciadă. Parabolanii din antichitate au impus creștinismul cu forța, distrugând tot ce era valoros în cultura antichității, cum este Biblioteca din Alexandria. De la uciderea lui Abel de către Cain, istoria religiei a ținut-o numai în omoruri și violență, în legea lui „Dinte pentru dinte”. Cine nu era cu noi, era decapitat sau răstignit ca Iisus. Și după apogeul răstignirii, au urmat arderile pe rug, masacrele cavalerilor teutoni, culminând cu bestialitatea Holocaustului, produs de naziști în numele lui Dumnezeu, așa cum în zilele noastre este putinismul, care este susținut de patriarhul Kiril, război desfășurat cu binecuvântarea ierarhului suprem al celei mai mari țări ortodoxe din lume.
Categoric, o analiză fără determinisme, curată, rațională, ne arată că civilizația iudeo-creștină a eșuat, că este o mare diversiune care nu se potrivește cu natura umană. Oricum, mintea mea nu acceptă să meargă pe aceleași poteci bătătorite care sunt rodul dogmatismului religios, care a înlocuit Dogma simplă, cum spune marele teolog Pavel Florenski. Și mintea mea a creat o nouă lume, Lumea 2 sau lumea neînregimentată în nici o gașcă lumească. Am numit-o Civitas Innocentiae/Cetatea Inocenței. În Lumea 2, Iisus nu mai este răstignit. El este Inocentul Absolul. E o lume a lui Homo Novus, care pregătește calea spre Omul Purificat, omul acestei noi lumi, pe care Dumnezeu a promis-o, dar nu a făcut-o. El a promis, în Apocalipsa teologului Ioan că va face „un cer nou și un pământ nou”. A făcut? Nu a făcut. Dar, fără falsă modestie, promisiunea Lui am împlinit-o eu în chip literar, am luat tot ce-i mai bun din Lumea I, din tot ce a creat El bun la prima geneză, și am plăsmuit o nouă geneză. În Apocalipsa lui Ioan avem acestă idee. Marea idee este că Dumnezeu, Dumnezeul primei geneze, s-a dezis de lumea pe care a creat-o la prima geneză, și a promis această a două geneză. Dar teologul Ioan nu a mai povestit-o, așa că mi-am permis să fac eu această minune, căci sunt creștin ortodox, așa a apărut Dumnezeul Disident, care este după chipul și asemănarea mea. Adică a Omului. El mi-a dictat cum să arate această lume nouă. Și am descris-o în varii forme în cărțile Civitas Innocentiae, Sanctuar, Inocentopia, Armaghedon revelat, Homo Novus, Îngerul rebel. Ba acum am în lucru și un dicționar de termeni speciali, inocentonovi, care să-i orienteze pe oamenii buni spre această nouă lume în care ar dori/trebui să trăiască.
Astfel de gânduri le-am discutat la Mănăstirea Sf. Mucenic Filimon cu părintele stareț Valerian (Dragoș) Pâslaru, la care am ajuns cu sufletul la gură, fiindcă în tinerețe am fost colegi la IATC, el la actorie, eu la secția de critică. Și cum nu ne-a văzut de peste 30 de ani, voiam să-l revăd. Cred că ultima oară l-am întâlnit la Balconul Universității, la revoluție, unde am vorbit și eu într-o seară. Desigur, i-am urmărit creația, am văzut și am scris despre filmele în care a jucat. În Dicționarul filmului românesc de ficțiune îl consemnez în 12 filme, dar Internetul îi dă 23, printre care Drumeț în calea lupilor, în rolul lui Horia Sima, ultimul rol fiind în filmul lui Mircea Veroiu Femeia în roșu (1997). A jucat și în două filme mai bune, Concurs și Întoarcerea din iad, la care eu am fost producător delegat. E memorabil în personaje care văd departe, care au o privire de sfinx. De notat este și spectacolul lui Dan Micu după Frații Karamazov, de la Teatrul „Nottara”, unde Dragoș juca personajul bun, Alioșa, care se călugărește. Un fapt premonitoriu pentru destinul lui. În acei ani e posibil să-l mai fi întâlnit și la redacția ziarului „Dimineața”, unde eu colaboram intens și eram apreciat de Corneliu Coposu, poate și pentru că îl cunoștea pe unchiul meu, un preot al rezistenței ardelene, pr. Vasile Modorcea. Multe din faptele cu iz revoluționar ale lui Dragoș Pâslaru erau publice, așa cum a fost și reacția lui la arestarea „grupului Ilașcu”. Apoi am auzit deodată de retragerea sa din lume. Sigur, rolul de monah este mult mai greu, un pariu cu divinitatea.
Voiam să aflu amănunte. Cine este azi, acum, Dragoș Pâslaru? Reîntâlnirea a fost uluitoare. Plină de elan, plină de viață de ambele părți. Pr. Valerian, care și-a legat întâi ucenicia duhovnicească de Ava Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, un simbol al isihasmului românesc, hirotonit și numit de Arhiepiscopul Râmnicului Varsanufie stareț la Mănăstirea actorilor, cum este cunoscută această mănăstire, dat fiind că patronul ei spiritual, Filimon, este un fost clown din timpul lui Domițian care, schimbându-și haina, a avut revelația lui Hristos. Pr. Valerian este și el o revelație a dogmei primare. Mica noastră dezbatere din curtea mănăstirii, care este un șantier viu (biserica e în reconstrucție), a scos în evidență două puncte de vedere diferite, opuse, dar din aceeași rădăcină creștin-ortodoxă. Pe Dumnezeu îl poți cunoaște pe două căi. Pr. Valerian este un fanatic adept, aș zice, al căii catafatice, al credinței neșovăielnice în Dumnezeu, pe când eu îl caut pe calea apofatică, pe care a mers și Sf. Augustin, care se întreba dacă Dumnezeu are unghii!? (vezi capodopera sa literară Confessiones). Și eu, în filmele și cărțile mele religioase mi-am pus astfel de întrebări, ajungând să fiu considerat „rara avis, care clatină amvoanele”, cum m-a numit confratele Ioan Grigorescu. Calea apofatică îți oferă revelații neașteptate, te apropie de cunoașterea lui Dumnezeu prin întrebări. Sau prin negație. Metoda îndoielii consolidează mai bine cunoașterea. Eu cred că Dumnezeul Disident mi-a dat minte să merg mai departe în aprofundarea dumnezeirii întrucât civilizația iudeo-creștină este saturată, a devenit o înfundătură. Ea nu are nici un viitor. Mi-e imposibil să cred că vreun preot sănătos la cap poate să creadă că monștri ca Hitler sau Putin sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Ea va mai rezista prin focare ca unele mănăstiri, prin monahi de sacrificiu, eroi, ca pr. Valerian, prin Athos, dar în rest lucrează în favoarea Satanei, așa cum voi arăta în cazul „Gigi Becali”. Cel curat, cu adevărat creștin ortodox, care merge pe calea catafatică, stă cu fața spre trecut, spre valorile lui mistice, iar cel care urmează calea îndoielii, stă cu fața spre viitor. Din perspectivă apofatică, rămâi uluit cât de limitate sunt judecățile unor arhierei care se consideră lideri de opinie creștină. Nu l-au căutat pe Dumnezeu, dar se folosesc de numele lui la orice frază. E ca și cum ar lua numele Domnului în deșert. Ia-l pe Dumnezeu din textele lor și te va asurzi tinicheaua predicii. Din perspectivă apofatică, Biblia, prin ce are ea mai bun, este o carte literară. Vezi cap. Literatura biblică din Istoria literaturii neînregimentate. Așa cum mi s-a părut și acum recitind Psaltirea lui David, pe care mi-a dăruit-o în aceste zile maica Nectaria de la Mănăstirea Tuturor Sfinților. Altfel, e greu de acceptat fanatismul psalmic.
Evident, așa cum spunea Eminescu, „de vrei viitorul a-l cunoaște, întoarce-te în trecut”. Dar trecutul e un munte de cadavre, eu nu vreau ca viitorul să fie la fel. Ce minune, să iei ce-i mai bun din ceea ce a creat omenirea, toate religiile, și să creezi cu asemenea mijloace o lume nouă, purificată. Pr. Valerian urmează calea athonită și este o comoară pentru credința ortodoxă. Biserica română nu mai are asemenea personalități, care să introducă nuanțe noi în practicile religioase, să aibă modestia de a nu se pune pe sine în față, ci de a-l pune pe spovedit cu fața spre Mântuitor. Imaginea Mântuitorului este copleșitoare la intrarea în curtea mănăstirii, cu un magnific portret bizantin, simbol al seriozității depline. Pr. Valerian reînvie credința simplă, cum a fost la origini, când nu exista încă harnașamentul popesc, din care biserica a făcut un scut țesut cu intrigi.
Cele două căi se întâlnesc deci într-un punct comun, credința simplă, credința care nu are nevoie de predici sofisticate, alambicate, care aruncă în aer dogmatismul, practicile rigide, redundante, fără trăire. Mulți preoți sunt funcționari ai bisericii, nu slujitori cu sufletul, dincolo de pravila scrisă. Iisus s-a răstignit nu pentru ziduri de piatră, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, ci pentru aceste biserici vii, care sunt oamenii. Pr. Valerian Dragoș Pâslaru este pentru mine un fel de patriarh al mănăstirilor, de la care poate învăța și patriarhul BOR. Biserica se poate sprijini pe acest stâlp de aur, pr. Valerian, care a făcut din scena de teatru, scenă duhovnicească. Voi reveni asupra personalității sale. El trăiește intens tot ce face și fericirea mea a fost să găsesc în sfinția sa un suflet de natură isihastă. Aceasta e calea spre limpezire, spre purificare.
Tinda Raiului de la capătul lumii. Când am ajuns la Schitul „Bradu”, după un adevărat slalom pe drumurile fără indicatoare care se răsfiră de la Izvorul 24 din Olănești, am zis că mă aflu la capătul lumii. Dar capătul lumii, ce exprimă ideea de depărtare, de distanță, era sugerat de o oază, de însăși frumusețea acestui lăcaș sfânt, de parcă era cetatea Uruk visată de Ghilgameș ca o lume nouă. Și eu visam să găsesc aici planta nemuririi și pe Utnapiștim, înțeleptul de la capătul lumii. Locul îți sugerează toate aceste comparații și nu este de mirare dacă aici am găsit măicuțe atât de hăruite, de pline de înțelepciune, încât au înțeles și au comentat ideea de neînregimentat, care se află în titlul cărții pe care le-am dăruit-o, „Istoria literaturii neînregimentate”, valabilă și pentru arte, și pentru viața socială, și pentru religie, fiindcă peste tot, în toate domeniile, există această luptă dintre înregimentați și neînregimentați, din care se naște adevărul și, implicit, progresul.
Pe un sit mai vechi, din jurul anului 1700, s-a ridicat acest schit, care este atribut, ca fondator, lui Sava Iezereanul, fiindcă a venit din Iezer, de la schitul de acolo (circa 1500, construit de domnitorul Mircea Ciobanu), care a întocmit-o în anii 1766 – 1787, cum scrie pe piatra de temelie, aflată în pridvorul bisericii. Biserica este o bijuterie, de o simplitate absolută, este ca o chilie pictată de „preotul Dimitrie zograf”, acum 300 de ani. Nu are pronaos sau turle. Catapeteasma este din zid, ca la Mănăstirea Tuturor Sfinților, care a imitat-o. Are hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, ca și Mănăstirea athonită Frăsinei, dar e pomenită mai des cu numele „Bradu”, fiindcă este ridicată în Râpa Bradului din satul Gurguiata, unde se poate ajunge și dacă vii nu numai dinspre Olănești, Izvorul 24, ci și dinspre satul Tisa, după ce străbați drumul de beton ce leagă acest sat de vila lui Ceaușescu. Acest drum betonat a fost făcut de dictator, ca să lege heliodromul din sat de vila lui, ridicată inițial de Petru Groza, apoi de Gheorghe Gheorghiu-Dej (le plăcea tare mult dictatorilor comuniști să vină prin aceste locuri la vânătoare). Tot ei au construit și Sanatoriul „1 Mai”, care azi ține de Spitalul „Elias”, în stil stalinist. Dar în afară de acest drum betonat, edilii zonei Olănești nu au mai făcut nimic, totul este lăsat la mila Domnului și a întreprinzătorilor particulari.
Așa cum sunt și numeroasele mănăstiri ale zonei. Ele sunt rodul hărniciei monahilor. Felul cum arată azi schitul Bradu se datorează măicuțelor care au făcut dintr-un loc cândva părăsit, un rai. Este des pomenită fosta stareță Arsenia, care aducea materiale cu spinarea ca să repare lăcașul abandonat o vreme. Ideea de monahism este greșit asociată numai cu retragerea, meditația, liniștea, ruperea de lume, trăirea isihastă, ea trebuie completată cu mișcarea, cu activitatea intensă, cu munca neostoită, așa cum l-aș putea da ca model pe starețul Valerian, care îmbină perfect trăirea isihastă cu activitatea pusă în slujba mănăstirii pe care o conduce, Sf. Filimon. E model de hărnicie, care trece iute de la patrafir la o muncă joasă, de săpat, de reparat un drum, sau se urcă pe un tractor de grădină și străbate locurile potrivnice.
Această mișcare dintre trup și suflet am întâlnit-o și la măicuțele de la Schitul „Bradu”. Iuțirea de sine a acestor măicuțe spune totul despre puterea magică a acestei mănăstiri. Uluitor cum mi s-a prezentat biserica, micul muzeu, cum mi s-a vorbit despre pictura originală a ei, ca și despre „Papucul Sfântului Gherasim din Kefalonia”, care l-a lăsat când a trecut pe aici, fapt care mi-a amintit de Catedrala Saint Patrick din New York, care conservă în pronaos, în vitrinele ei, obiecte de preț dăruite de marile somități bisericești ce au trecut pe acolo și au lăsat câte o amintire. Maica stareță actuală poară un nume de legendă, Sevastiani, cum nu am mai întâlnit decât la Mănăstirile din Italia. Ea are un aer de o mare demnitate, care mi-a amintit de Doamna Stanca a lui Mihai Viteazul. Oricum, în acest zonă se poate face un film cum nu s-a mai făcut. Și cred că Proiectul pe care îl am cu Nemuritoarele, își poate găsi aici lesne personajele și decorul. Este o zonă cinematografică ideală și e trist că cineaștii noștri au ocolit-o, ca și redacția „Viața spirituală” de la TVR. Dar poate că a fost mai bine, fiindcă locul a rămas virgin și din acest punct de vedere.
Apoi măicuțele, ca niște furnicuțe harnice, au pregătit masa în trapeză, unde ne-am simțit ca o adevărată familie. Iubirea aici se naște de la sine. Și dragostea cu care am fost înconjurat, m-a copleșit. Am trecut apoi de aici la mesele din curtea mănăstirii, unde ni s-a servit cozonac, pepene, cafea, și unde am dezbătut ideea de neînregimentat. Nici la lansarea cărții, unde am invitat scriitorii comentați în ea, nu am avut o asemena revelație. Una dintre măicuțe mai ales, care imediat a citit capitolul Spiritul biblic din Istoria mea, s-a declarat „neînregimentată”. Cum, zic, nu respectați pravilele mănăstirești? Ba da, zice, dar viața de obște nu-mi ștranguleză gândirea și trăirea. Mă consider un om liber. Și ca om liber eu cred că Biblia este revelația lui Dumnezeu.
Am vorbit imediat despre revelații. I-am spus de revelația mea din Sanctuar, iar măicuța mi-a povestit o revelație legată de o viziune oarbă, când înaintea ochilor îi apărea totul în ceață, nimic nu mai era clar. Misticismul e orb, i-am spus, și e nevoie de un strop de rațiune ca să putem spune dubito, ergo sum. Cogito, zice. Nu, dubito. Trebuie să ne îndoim mereu pentru a avea certitudini. Scriitorul Ioan Grigorescu spunea că întrebările pe care le pun eu bisericii clatină amvoanele! Unui post ca „Trinitas” îi este frică de întrebări. Dar îndoiala întărește credința. M-am dus duminică la slujba de la biserica „Izvorul Tămăduirii” din Olănești. Predica a fost moartă, fiindcă preotul repeta slogane cunoscute, nu a pus nici o întrebare, nu am plecat de acolo cu nici o învățătură. O fi citit predica de anul trecut?! Fără întrebări noi, totul e redundant, vorba lui Hamlet, vorbe, vorbe, vorbe…
Dumnezeu poate fi căutat pe două căi, catafatică și apofatică. Fie iei totul de-a gata, îmbrățișezi ce spun ierarhii, credința este fără umbră, numai lumină, o afirmare atotcuprinzătoare, fie te îndoiești, ba chiar negi afirmațiile dogmaticilor. Desigur, nu există exemplu mai perfect de înregimentare ca viața de mănăstire. Da, dar trebuie să facem clar o distincție, aici este vorba de casa Domnului, cum spunea schimnicul Teofil Pârâianu, aici e tinda raiului. Este vorba de o breaslă, de o înregimentare duhovnicească, nu este vorba de găști, de ceea ce critic eu în cartea mea, unde arăt că breslele scriitorilor și artiștilor s-au transformat în găști. Este o mare diferență între breasla cerească și gașca lumească. A fi în oastea Domnului este un act de libertate, o opțiune a voinței lăuntrice, a unei chemări necunoscute, așa cum îmi spunea pr. Valerian, care nu știe cum a devenit din actor, călugăr, nu știe să explice mecanismul care i-a mișcat ființa să renunțe la lume (desigur, o lume care crește strâmb) și să se călugărească. Înregimentarea monahică e un act de libertate, de decizie proprie, cum îmi spuneau și călugării români de la Schitul Prodromu, Muntele Athos.
Ce deosebire între cele discutate la M-rea. „Bradu” și afacerile de la Ferma „Gigi Becali” cu pretenția de mănăstire athonită, așa cum voi arăta, dar patronul și viețuitorii de acolo nu pot ajunge niciodată la sfințenia pe care o au aceste măicuțe, care apără o tradiție. Fără tradiție, o mănăstire devine o afacere în care se cuibărește satana, iar „Domnul George Becali” chiar arată pe peretele votiv de la biserica lui din Comanca întunecat, diavolesc. Pictorul a avut o intuiție a acestui personaj satanic. Care mi-aduce aminte de Satamian, preotul român din Queens, New York, un fost securist în sutană, care a făcut cârciumă din biserica unde slujește, iar acasă o ține numai în petreceri. Iuțirea de sine a făcut-o pe Măicuța Neînregimentată să-mi mărturisească un lucru pe care l-am întâlnit până acum numai la Geroge Enescu, care spunea: „Sunt un mistic. Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt creștin ortodox, dar acest lucru nu mă face exclusivist. Sunt tolerant față de toate religiile”. Există miliarde de budhiști și musulmani, Dumnezeu îi include pe toți. Trebuie să respecți toate credințele oamenilor. Numai toleranța aduce pacea și ne face să simțim „gustul lui Dumnezeu”, care este suprema trăire isihastă, cum spun călugării de la Athos.
Aceasta înseamnă un spirit liber, neînregimentat. Dacă nu am accepta cele 3 religii fundamentale, ar fi haos pe pământ, care și așa este chinuit de hoardele barbare și de monștri cu chip uman. Fiindcă și musulmanii spun același lucru ca și noi, că religia lor e cea adevărată, cea mai bună. Am dezbătut pe toate fețele această idee în cartea Între, inspirată de realitatea pe care am întâlnit-o în Asia Mică, în special în Cappadocia, arătând totuși evoluția care a dus la formele ortodoxe de înțelepciune religioasă. Evident, îmi mărturisesc și aici atașamentul față de virtuțile creștinismului ortodox.
Turcia, „cea puternică”, „măreață”, țară întinsă pe două continente (Partea II). Cappadocia
Povestea este că ceea ce se vede aici, la locul numit Schitul Bradu, ridicat pe un loc de temelie, într-o poiană de la poalele munților Buila-Vânturarița, unde și-a găsit chemarea și monahul Valerian (la Mănăstirea Părtunsa, apoi în tovărășia fiarelor sălbatice, asemenea sfântului prooroc Daniel), este în contradicție cu orice religie. Este o inadvertență între măreția Naturii și practicile religioase. De aceea, cei mai urmați au fost călugării care au știut armoniza natura cu religia. Prin trăirismul lor, cum am văzut la Athos, ei fac punți între măreția naturii și frumusețea poveștilor biblice inventate de om.
M-am bucurat că am putut discuta așa ceva cu măicuțele de la „Bradu”, care nu s-au arătat de fel complexate sau neînțelegătoare, respingând sau eludând un alt punct de vedere. Și acest lucru este posibil pentru că tinda raiului „Bradu” este un focar de credință curată, care menține forța BOR și viețuitoarele ei nu pot fi pervertite. Minunea naturii înconjurătoare este milenară, față de vârsta mănăstirii, care este ca un prunc. Am căutat să văd dacă ideea creștinismului ca o creație evreiască, o diversiune, poate fi pomenită (am tratat-o pe larg în volumul Compendiu de cultură evreiască). Iisus și apostilii lui au fost evrei. Cum de evreii nu-i mai recunosc pe cei pe care i-au creat, poveștilor lor? Uimitor, totul se poate discuta cu aceste măicuțe bune, vesele, mereu cu zâmbetul pe față, o, ce firești sunt, se poate discuta orice temă, așa cum se poate discuta și cu pr. Valerian, un adevărat spirit chiliast, care îmi amintea de călugărul teolog Pârâianu, de la Sâmbăta de Sus, care nu avea nici un baraj în gând și vorbire.
O profesoară întâlnită la mănăstire, Camelia, vrea să se călugărească. E o temă mare, retragerea din lume. Am discutat-o și cu pr. Valerian, care a avut un motiv temeinic să se retragă dintr-o lume strâmbă, în care adevărul nu e tolerat, ci ești bătut pentru el și băgat în spital. Lumea bisericească privește cu suspiciune un asemenea gest. L-am discutat și cu Teofil Pârâianu, fiindcă m-a fascinat mereu lumea monahică, și nu o dată m-am gândit la călugărire. Să plec la Athos sau la o mănăstire athonită din țară. Și Enescu a fost bântuit de acest gând, fiindcă zona Zvoriștea a copilăriei lui era athonită. Dar lucrurile au evoluat. Deocamdată nu am nici o reacție de la pr. Valerian față de articolul scris despre el. Și nici dinspre alte locuri sfinte unde l-am trimis. Mi-e teamă, dacă monahii nu înțeleg, să nu mă considere potrivnic, deși toată opera mea religioasă are o natura isihastă. Eu am dus și duc o viață de chilie. Dar mă deosebesc fundamental de călugări. Am discuat și cu pr. Valerian despre retragere. Dar nu e bine. Nu e corect. Eu am o operă de apărat. Vocația mea este universală sub toate aspectele, așa cum bine mă caracteriza un cititor avizat. Cei care se retrag la mănăstiri nu au așa ceva, nu au nimic de apărat, de aceea e mai ușor pentru ei. Să te retragi din lume când nu ai făcut nimic pentru lume! E ca și cum ai fi ateu! Ce ușor e să fii ateu, să nu crezi în nimic, să nu urmărești decât interesele proprii, să ajungi ca Ițic, care atunci când îi dai „bună ziua”, el să-ți răspundă „n-am”! Dar ce greu este să crezi în ceva! Câtă muncă! Ce sacrificiu!
Când lucram la „Viața spirituală”, am avut sute de emisiuni religioase și mereu spuneam că sfera spiritului este mult mai largă decât sfera religioasă. Monahii nu înțeleg asta. Sau nu-i privește. Deci e o mare problemă. Totuși este o idee vie, care trebuie pusă. Acesta este spiritul neînregimentat, să poți să fii tolerant și cu un alt punct de vedere. Și așa se face o punte între natura milenară și tinerețea schitului Bradu. Pictura este bizantină, nu are mai mult de o mie de ani, deși fondatorul ei este considerat evanghelistul Luca. Nu este nici un păcat, nici un gând distructiv să mă confesez și să spun public că mi se pare o inadvertență să văd aici, în acestă natură pur românească, imagini ale unei religii de împrumut. Peisajul arid al Țării Sfinte este exact opus zonei Buila-Vânturarița, unde se află oaza Bradu. Acei pustnici evrei nu se potrivesc cu locul nostru. E mai firesc să vorbim aici despre Zalmoxis și zeița magiei și a vânătorii, Bendis. De ce să nu vorbim de sfinții tarabostes?! Mai potrivit este să vedem aici chipuri ale basmelor românești decât povești din o mie și una de nopți.
I-am spus Măicuței Neînregimentate, ce-ar fi fost ca aici, în tinda raiului, să fie chipul lui Mahomed-analfabetul sau al lui Buddha-vomitatorul? Nu erau ca nuca-n perete? Așa cum în Tibet ar fi considerată o icoană a lui Iisus. Aceste alipiri la Sfânta Natură țin de ceea ce a adăugat Omul, care a avut nevoie de idoli ca să înțeleagă misterele naturii, de imagini extraterestre sau de explicații supranaturale…Pentru Sf. Augustin era mai ușor să cerceteze natura dumnezeirii pentru că pe vremea sa nu erau încă icoane (bizantine), nu exista Biblia așa cum o știm azi (o colecție de scrieri adunate timp de 1500 de ani, scrise de 40 de autori), nu se practica în masă semnul crucii, și biserica era Una, nu era divizată, după marea schismă din 1 054, în zeci de secte, nu era încă o instituție așa de puternică și distructivă încât să pună în locul oamenilor, ziduri de piatră, cum prevedea Sf. Ioan Gură de Aur.
Aici, în natură, căutarea lui Dumnezeu este pură, te întorci la origini înainte de a fi Dumnezeu și te întrebi dacă oamenii ar putea trăi fără Dumnezeu? Privind în necunoscut, omul avea nevoie de această divinitate. Dacă n-ar exista, Dumnezeu ar trebui inventat. Asta nu a înțeles Nietzsche, când a decretat moartea lui Dumnezeu. Sigur, am atins și ideea de statut universal al mănăstirii. Ea nu poate avea acest statut fără cultură. Religia fără cultură e oarbă, așa cum cultura fără religie este mioapă. De ce mi se pare că figura centrală/universală a bisericii este Sf. Augustin?
Pentru că el a convertit cultura Antichității la creștinism. E uluitoare acestă sudură, cum am descoperit în cărțile pe care i le-am citit (este cel mai prolific autor al culturii creștine). Când citești cărțuliile unor ieromonahi de-ai noștri, precum Ghelasie Gheorghe supranumit Isihastul, rămâi trăsnit de lipsa lui de cultură, ca și de straniul agramatism. I-am citit două cărți. El este total înrobit poveștilor biblice, pe care le consideră adevăruri absolute. Geneza, care este o poveste literară inventată de Moise, profetul ucigaș, el o consideră act dumnezeiesc! Ghelasie nu este creator, el este trăitor al operelor create de alții. Limbajul lui este o logologie mistagogică. Dependența lui de Biblie este absolută. Cred că altă carte n-a mai citit în viața lui. Ia-i acestui trăitor Biblia și l-ai omorât. NU același lucru se poate spune despre Sf. Augustin și despre alți Sfinți Părinți, care nu erau dependenți de Biblie, care cugetau singuri, fără cârje. De aceea opera lor este atât de originală.
Să revenim la origini, acolo unde cultura și religia trăiau în bună pace, fiindcă autorii găseau punți între ele. Eu mă trag dintr-un neam de preoți cărturari, cum a fost Eustație Grid, protopop de Brașov, care are mormântul în fața bisericii Sf. Nicolae din Șchei. El este și autorul primei gramatici din limba română. Și ce cultură avea unchiul meu, pr. Vasile Modorcea, se poate vedea în Monografia satului pe care eu i-am editat-o. În multe din filmele pe care le-am făcut la „Viața spirituală”, am urmărit tocmai această sudură dintre religie și cultură, așa cum se poate vedea în viața și opera unor mari personalități, ca în sfânta treime a poeziei românești: Eminescu–Blaga–Arghezi. Și ce minuni au creat genii ca Enescu și Brâncuși, care au marcat o îmbinare originală între artă și dumnezeire. Sau în alt film am arătat ce a făcut Iorga la Mănăstirea Vorona („o mănăstire de cărturari”) sau Arsenie Boca la mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus. Și nu-l uit nici pe Rafail Noica, pe care l-am cunoscut la o sihăstrie pe care a întemeiat-o în Anglia, mănăstirea Maldon, Essex, nu departe de Londra. Dacă se vrea ca religia noastră, credința străbună, să nu cadă în dogmatism, și nici pe mâna „făcătorilor de bine”, care s-o distrugă, este nevoie ca biserica să se adape vârtos din cultură, din cultura universală. Și mănăstirile sunt cele mai chemate, ca niște izvoare sacre, să fie astfel de focare de cultură.
Biserica opulenței sau ferma lui „Gigi Becali”. Iisus a propovăduit învățătura sărăciei, a luat partea săracilor, a celor obidiți și umiliți. „Ferice de voi care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!” (Luca, 6:20), iar în 2 Corinteni, Sf. Pavel vorbește de harul Domnului Hristos: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”. Pe acest fundament, Sființii Părinți au creat bisericile, deși Ioan Gură de Aur s-a opus, a văzut primejdia, goana după averi și putere în numele lui Dumnezeu când a spus că „Iisus a murit nu pentru ziduri de piatră, ci pentru aceste biserici vii, care sunt oamenii”. Și Iisus ne-a învățat arta cumpătării și a smereniei, când ne spune cum trebuie să spunem rugăciunea „Tatăl Nostru”, în chilie, să tragem ușa după noi, nu s-o spunem pe ulițe și pe stadioane, în văzul lumii, să arătăm ce credincioși suntem noi. Din „Tatăl nostru” s-a făcut show, ca și din toate povețele lui Iisus, cum am văzut în America, un adevărat fanatism religios ca la concertele de muzică rock. Mai ales negrii, au inventat un alt tip de slujbă, predici scurte cu aclamații, cu muzică și dans. Slujbe dansante, cu trăiri în delir.
Pe toate căile învățăturii Lui, găsim argumente împotriva opulenței, a îmbogățirii pe seama celor sfinte, a negoțului de orice fel în fața templelor. Dar filosofia umilinței, a neîndestulării, a milosteniei, a altruismului divin a fost treptat sfidată de Biserică, de bisericile din America în special, tot mai opulente, tot mai încărcate cu aur, de chipurile îmbuibate ale ctitorilor de biserici, aflate pe peretele lor votiv, de tot felul de tablouri și statui mărețe încât Mântuitorul răstignit pe crucea de la altar nici nu se mai vede, este o cruce pitică, față de monumentalitatea celor ce o cădelnițează. Răstignirea lui Iisus a devenit un pretext pentru a se afișa opulența ceremoniilor. Gândiți-vă ce monstruozități sunt slujbele de la Vatican. Dumnezeu însuși s-a furișat, a dispărut, când vede în ce mantii se îmbracă preoții, ce veștminte de paradă își pun, cum arată vasele euharistice, nu întâmplător Fellini și Pasolini au ridiculizat în filmele lor asemenea ceremonii fastuoase, anormale.
Bisericile sunt tot mai abundente, tot mai mărețe, precum Catedrala Neamului din București, în care ar încăpea toate bisericile de lemn din Maramureș. Românii au creat în istoria lor lăcașuri sfinte mici, intime, ca să simtă prezența lui Dumnezeu în ele. Dimpotrivă, catolicii, și ortodocșii după modelul lor, au creat biserici monumentale, care să-l strivească pe om, care să-l distanțeze de divinitate. În Catedrala Mântuirii Neamului, Dumnezeu nu se mai vede, e departe, față de miezul în care trebuie să-l trăim pe Dumnezeu. Această tendință spre monumentalizare este o sfidare a credinței simple, propovăduită în mănăstirile athonite, și totodată un semn de asfințit al civilizației iudeo-creștine. Biserica nu mai este a lui Iisus, ci a celor care o conduc, care au făcut din ea „a doua putere în stat”. Noii prelați fac politică, o politică de înavuțire, de consolidare a puterii bisericești, dacă s-a ajuns până acolo ca patriarhul celei mai mari biserici ortodoxe a lumii să sfințească armele ucigașe, să dea cu aghiazmă peste obuzele care fac prăpăd în clădiri rezidențiale din Ucraina, ucigând femei și copii!
În zona vâlceană ai să vezi numai mănăstiri simple, care duc mai departe tradiția simplității religiei creștine, care sunt asemenea troițelor, simboluri divine care marchează la tot pasul izvoarele din care drumețul bea apă. Peste tot vezi această măsură a modestiei, a smereniei față de Natură, față de Dumnezeu. Dar la Mănăstirea Tuturor Sfinților, model de frumusețe, modestie și simplitate, am aflat că pe aceste locuri a venit „noul Mesia”, cum îl numesc localnicii din Pietrișu și Comanca pe Gigi Becali, cel care s-a aventurat să facă biserici și pe pământul natal, dar și la Athos, și în Africa! Desigur, ceea ce face el este o sfidare a spiritului monahic, dar și un gest pozitiv, căci, spune creștinul, o spune până și starețul Valerian de la Mănăstirea Sf. Filimon, ce milionar a mai făcut acest gest, să-și dea averea pe construire de biserici!? Alde Țiriac-Halep fac colecții de mașini de lux, Gigi, „domnul Gigi”, face colecții de biserici! Nu contează că este o avere adunată prin fraudă, prin înșelăciune, pe căi necinstite, pentru care a făcut nițică pușcărie cosmetică, nu mai contează faptul că omul este un afacerist periculos, dar și un escroc sadea. După ce și-a investit averea în fotbal, după ce ne-a arătat ce poate să facă banul, să distrugă fotbalul românesc, după ce și-a demonstrat neputința în acest domeniu, a dat-o pe credință, un teritoriu sfânt, de o mare gingășie. Dar el a venit cu bani, cu milioane, și a sfidat tot. A defrișat pădurea, a făcut drumuri late, ca niciunde, a făcut din bodyguardzii lui călugări, i-a pus să facă aici o fermă, unde se cresc găini, porci și alte dobitoace, seră de zarzavaturi, a ridicat o biserică de toată frumusețea, din lemn, model al meșteșugarilor români, a făcut câte o chilie pentru fiecare călugăr, stau înșirate chiliile ca bibelourile în vitrine pe Costa Brava, a făcut tot felul de hangare și mai ales trapeza, unde orice călător e servit cu băuturi de la niște aparate sofisticate, ca la barurile americane. Numai că, deocamdată, timp de trei ore cât am stat eu acolo, nu a mai venit nici un turist. Și de aparate se foloseau numai călugării. Cu ei am băut cafeaua și am încercat să discut, dar ei se fereau, ascundeau ceva, îmi tot arătau pe fereastră spre mașina puternică a starețului Casian. Care a venit, a stat o clipă, apoi a dispărut. Totul este aici sfidător, opulent. Nu e de mirare să auzim ca mâine, când se termină construcția, că acolo alde Gigi dă chefuri sardanapalice după ce echipa lui câștigă un prăpădit de meci în Conference League! Dă, Doamne, să nu fie așa!
A fi călugăr e lucru mare. Când am pus la Mănăstirea Sf. Filimon întrebarea câți călugări are mănăstirea, mi s-a răspuns, „un singur călugăr, pr. Valerian, unul și bun, restul suntem viețuitori”. Însă mănăstirea de la Comanca nu are viețuitori, are direct călugări, niște namile de oameni, gata să se lupte cu urșii. Și, normal, mănăstirea lui Gigi este binecuvântată de Arhiepiscopul Râmnicului, Varsanufie. Dar, Înalt Prea Sfinția voastră, cum de i-ați dat aprobarea să poarte același hram ca și Mănăstirea athonită Frăsinei sau ca minunea de la Schitu „Bradu”, un lăcaș sfânt care are o tradiție lungă, de 300 de ani? Mănăstirea „Gigi Becali”, cum este numită în zonă, nu are nici o tradiție, nu e ridicată pe nici un sit care să glăsuiască, să auzim vocea pământului. Așa cum este Bisericuța de lemn din Ablac sau Bisericuța lui Horea, cântată de Octavian Goga, care respiră istorie prin toți porii ei. Ea a fost salvată din Vlădică în Vlădică și a fost adusă în Olănești, să fie conservată, ca monument istoric, să se închine la ea tot poporul credincios. Ea este modelul zonei, conservă spiritul milenar al românilor, care îmbină sacrul cu vitejia. Țăranul într-o mână ținea Scriptura, iar în cealaltă, arma. Și după ea, celelalte mănăstiri, ca într-o horă cerească. Numai mănăstirea „Gigi” e izolată. Nimeni n-o vede, dar o blamează. Nu blamează biserica, ci omul care a făcut-o. Fiindcă ea este simbolul care sfidează mănăstirile cu tradiție din jur! Nu este bine văzută nici de țărani, nici de monahi, care știu că viața de mănăstire nu se primește de-a gata, se face cu greu, prin muncă neostoită. Ei nu văd cu ochi buni acest simbolul al opulenței și agresivității, care ne arată sfârșitul civilizației iudeo-creștine. De cum treci podulețul de lemn peste râul Olănești, la o sută de metri vezi buldozere și escavatoare, care lucrează la defrișarea pădurii, la lărgirea drumului, să facă acolo autostradă, marcată de câteva panouri mari cu Blestemul de la Frăsinei, că femeile nu au voie să treacă mai departe.
Este un nou semn cum această civilizație se degradează, se destramă, până va dispărea. Poate face acest „misionar” al distrugerii fotbalului românesc, ceva ex nihilo, din nimic? O fi mănăstirea nouă, dar ea imită tot din jur, toate icoanele și odoarele ei sunt cumpărate de la magazinul Patriarhiei, totul strălucește a nou, nu e nici un fir de praf pe ele, deocamdată. Și în jur mișună lupii, haita flămândă de amatori care vor să se angajeze aici, la mănăstirea opulenței, să facă orice, numai să trăiască aici, să găsească un loc unde să pună capul, să se înfrupte de la masa norocoșilor.
Și ca sfidarea să fie deplină, pe peretele votiv al bisericii, aflate încă în definitivare (pictura interioară nu e terminată), se află chipul lui, chipul lui Gigi întemeietorul, cu o figură întunecată, pictorul a vrut să fie văzut ca un ins umil, cu capul plecat, iar lângă acest chip stă scris „Domnul George Becali”. El este „Domnul”, ca și Dumnezeu. El nu are încă miniatura bisericii în mâini, cum este tipicul, probabil că vrea să-i dea construcției din lemn o monumentalitate pietruită. Bine că pictorul nu l-a reprezentat cu chipul hlizit, rânjind și dând din mâini, așa cum este cunoscut acest personaj de public, așa cum se afișează el zi de zi pe site-urile mass-media. Și cum deschide gura, hopa la ziar, cum scoate capul Sepsi, hopa dă cu cădelnița în unguri, cum defilează „Pride”, hopa apare cu un sobor de preoți și sfințește locul (Calea Victoriei), pe unde au trecut „dracii”, adică omul are bani, și plătește, își face pohta ce-am pohtit, popii sunt la el cu „sărut-mâna, boierule”, ce mai, este căutat și citat mai ceva ca Papa de la Roma. Să-i amintim ÎPS Varsanufie lângă cine intră în istorie, lângă cine stă pictat. Iată câteva perle emise de Gigi Becali, extrase din volumul Umorul involuntar, prefațate de poetul disident:
„Închipuiţi-vă un muzeu al literaturii comise pe întuneric, unde alături de poemele scrijelite cu unghia pe tencuială, scrise cu fir de păr înmuiat în sânge pe foiţă de ţigară sau zgâriate cu cuiul pe cărămidă, s-ar proţăpi şi operele complete ale tâmplarului medievalist George Copos sau opurile metafizice ale cucernicului Gigi Becali, scrise la patru mâini cu bodyguard-ul său celest George Becali”. (Mircea Dinescu). „Dacă marcăm un gol la început, pe urmă putem să jucăm și la 0-0”. (Gigi Becali) „Am vorbit zilele trecute cu mai mulți parteneri de afaceri. Oameni serioși, din lumea interlopă”. (Gigi Becali). „M-am certat și cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”. (Gigi Becali). „O să vină maxim doi jucători: Chiricheș, Chipciu și încă unul”. (Gigi Becali). „Eu în tinerețe eram amfitrion pe oriunde mă duceam”. (Gigi Becali). „Maseuza am fredonat-o eu. Pentru că îmi place foarte tare”. (Gigi Becali, referindu-se la imnul Franței „La Marseillaise”)
La Athos se spune că trebuie să fii „smintit întru Hristos”. Cucernicul nostru este smintit de-a binelea, întru sine. Nu-i trebuie nici o agățătoare. Mai știi, o fi și Gigi al vostru, prea smeriților, un fel de Ioan de Vianei, care din bâlbâit și agramat a ajuns să fie canonizat! O, câte minuni nu fac preoții pe pământ, acum o ard pe rug pe Ioana d’Arc, mâine (adică peste 500 de ani) o canonizează. Așa cum așteptăm de la BOR și canonizara lui Gigi, dacă plătește, căci am auzit că se cumpără și canonizări, fiindcă Arsenie Boca nu are de unde și poate să mai aștepte, deși poporul l-a sfințit demult, imaginea lui se află în mai toate troițele din zona vâlceană, alături de Iisus, Maica Domnului și ceilalți sfinți.
N-am nimic de spus dacă Gigi Becali și-ar turna cenușă pe cap, dacă ar declara public că această Mănăstire, ca și donațiile de la Muntele Athos, sunt făcute pentru a-și spăla păcatele, păcatele mari, ale hoției, ale fraudei, ale minciunii, da, dar el nu se abține de la a-și pune figura diabolică pe peretele votiv al mănăstirii din Comanca. La fiecare pas, acolo îți spui, de unde atâția bani aruncați, frate, sunt bani negri, spălați?, de unde pomana asta, vezi peste tot numai imaginea banului, ce a făcut banul dintr-un loc defrișat. Totul e nou. Totul e cumpărat cu bani mulți. Materia e cumpărată, iar spiritul, imitat. Imitatio benevolente. E un gigantisim kitsch cu parfum religios. Biserica are o catapeteasmă aurită, parcă ar fi din aur autentic, cum este Paraclisul de la Patriarhie. Iar în fața catapetesmei este o icoană a Maicii Domnului impresionantă, parcă a fost adusă de la Ierusalim. Totul este grandios, opulent, sfidător. Cu banii pe care i-a dat pe această icoană, cred că se putea termina de refăcut biserica veche a mănăstirii Sf. Filimon. Pr. Valerian îl așteaptă pe marele Mecena Gigi să treacă și pe la el, să-i arunce o pungă cu arginți, fiindcă merită. Decât să fi făcut o nouă mănăstire, inutilă, pe lângă zecile de mănăstiri care sunt în zonă, mai bine ar fi ajutat lăcașurile sărace să-și acopere unele goluri. Dar nu, noul Mecena nu a gândit ca un Lorenzo Magnificul (de Medici), el a gândit ca un negustor de țurloaie/fotbaliști.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Muzeul muntelui de la poalele masivului Parâng – un muzeu la înălţime
Muzeul muntelui de la poalele masivului Parâng – un muzeu la înălţime
Cu nostalgie, Sri Lanka – fosta insulă Ceylon, „Insula surâsului și a pietrei lunii”
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] Credința simplă. Tinda Raiului de la capătul lumii – Biserica opulenței sau ferma lui „G… […]
[…] Credința simplă. Tinda Raiului de la capătul lumii – Biserica opulenței sau ferma lui „G… […]
[…] Credința simplă. Tinda Raiului de la capătul lumii – Biserica opulenței sau ferma lui „G… […]
[…] Credința simplă. Tinda Raiului de la capătul lumii – Biserica opulenței sau ferma lui „G… […]
[…] Credința simplă. Tinda Raiului de la capătul lumii – Biserica opulenței sau ferma lui „G… […]