Pentru mulţi, mai ales pentru cei nefamiliarizaţi cu redactarea unor lucrări ştiinţifice prezentate la concursuri, conferinţe şi diverse evenimente, redactarea lucrării de licenţă pare o experienţă misterioasă, oarecum pierdută în necunoscut. Cultura populară a studenţilor pune un foarte mare accent pe chinul resimţit în timpul realizării acestei lucrări, evocând „nostalgia” presiunii resimţite vreme de un an întreg la bacalaureat, ca şi când studiile universitare ar fi o prelungire leită a liceului.
Pe vremuri
În toamna ultimului an de studiu la primul ciclu universitar (studii de licenţă în comunicare şi relaţii publice, 5 ani – pe vremea când sistemul Bologna nu nenorocise încă de tot sistemul universitar românesc), i-am făcut unuia din cei doi profesori care mi-au îndrumat licenţa o vizită. După ce cochetasem cu ideea de a face o cercetare pe modul în care afectează dependenţa de cumpărături comportamentul consumatorului în hypermarket, m-am mulţumit cu ideea de a folosi ca studiu de caz în partea practică o strategie promoţională făcută pentru o organizaţie non-guvernamentală.
Desigur, trebuia să existe şi o secţiune teoretică a lucrării. De aici şi până la întrebarea „de unde am învăţat să fac branding?”, cel mai natural lucru care mi-ar fi trecut prin minte ar fi fost: „dar este elementar! Cum poate cineva să lucreze în domeniul serviciilor sau în afaceri fără să ştie cum să comunice strategic?”. Desigur, citisem multe cărţi. Dar cunoştinţele fixate în zecile de volume citite (peste o sută în timpul facultăţii numai pe marketing, relaţii publice şi comunicare) şi în sutele de articole parcurse nu aveau o structură conştientă. Chiar în cărţile autohtone – cea mai merituoasă recomandare care îmi vine în minte este Cum să convingi un milion de oameni de Andrei Stoiciu – găseşti multe informaţii şi ghiduri de calitate.
Din moment ce totuşi trebuia să mă achit de această sarcină – pe care o consideram ingrată, de a expune teorie -, mi-am propus să fac o lucrare care să fie suficient de „deşteaptă” încât să îmi aducă o notă mare şi suficient de „proastă” încât cadrele didactice să nu aibă ce să fure din ea.
Şeful departamentului căruia era subordonată specializarea mea, membru în comisia de evaluare a licenţei, s-a înfuriat când a văzut că scria Copyright pe manuscrisul meu care depăşea 130 de pagini: „Dar ce crezi, că noi suntem nişte hoţi?”. Altul, ripostând, a argumentat: „Dar lasă-l dom’le, poate vrea să publice materialul! De-ar face toţi studenţii ca el!”.
Pariul nu mi-a reuşit…
Revenim la discuţia mea cu coordonatorul meu din partea Catedrei de Comunicare. El mi-a spus că va trebui să fac mai multe drumuri (!?!) la bibliotecă. Eu m-am uitat lung la el şi l-am întrebat: „Drumuri? Vreţi să spuneţi, biblioteca aia cu cărţi în format fizic?”. Am rămas şocat. Până la urmă ce mai la deal, la vale, am preferat să îmi cumpăr de la anticariat sau să împrumut toate cărţile de care aveam nevoie pentru a-mi redacta lucrarea.
Experienţa mea aşadar… a fost puţin diferită.
Am alcătuit iniţial pentru structura teoretică o structură cu 11 capitole, împărţite în 3 părţi:
- introducerea teoretică,
- etapele comunicării şi
- particularităţi şi concluzii.
Am scris textul meu, ideile mele, care urmau să alcătuiască scheletul pe care să se grefeze citatele, servite ca argumente şi detaliere. Textul meu iniţial nu s-a bazat pe nicio carte, ci pe ordinea logică pe care eu o percep pentru o expunere pe acest subiect. Structura de referinţă a părţii teoretice a fost dată de partea practică. Astfel, deşi nu pare, lucrarea a fost alcătuită pornind din practică, din realitate, şi apoi structurată din punct de vedere teoretic. Aceasta a fost prima parte.
Apoi, am adunat toate cărţile şi le-am deschis căutând exact ceea ce voiam să iau (toate cărţile erau deja citite din timpul facultăţii, nu a fost nevoie să citesc nicio carte în plus pentru lucrare) şi am adăugat citatele. Aceasta a fost partea care mi-a luat cel mai puţin timp, pentru că unul din cele mai preţioase lucruri pe care le-am învăţat în timpul facultăţii a fost că un bun marketer nu are nevoie să ştie totul, ci să ştie unde găseşte totul.
A treia etapă. Cea de editare şi formatare: aşezare în pagină, referinţe de subsol, bibliografie. Poate că mulţi trec cu vederea acest aspect, dar pentru o lucrare pe subiectul comunicării mie mi se pare cel mai pragmatic. Orice lucrare despre strategie (a mea a fost despre branding organizaţional – sau, mă rog , denumirea sa academică: “strategie de imagine în comunicare“) trebuie să aibă o structură clară, bine definită şi aranjată. Aspectul pe care informaţiile îl au în pagină este cel puţin la fel de important ca şi conţinutul.
Mai ales pentru cei care intenţionează să-şi publice lucrările de licenţă: Toate editurile ştiu că unul dintre motivele pentru care nu se mai cumpără carte autohtonă la fel de mult ca acum un deceniu nu e numai abundenţa de titluri străine şi explozia internetului, dar şi faptul că în marea lor majoritate, românii nu ştiu să scrie o carte în aşa fel încât ea să fie citită. Cei care ştiu sunt prea scumpi. Informaţia trebuie organizată grafic pentru a fi uşor de reţinut. Am avut bucuria să constat că o parte din manualele după care am învăţat în timpul facultăţii au fost bine structurate, scoţând în evidenţă aspectele esenţiale ale conţinutului.
Acestea fiind scrise, ţine minte că, în mare, o treime din spaţiul pe pagină ar trebui să-ţi ocupe conţinutul, o treime citatele şi notele de subsol şi o treime… formatarea! Dacă uiţi de importanţa acestor aspecte, uită şi de o notă bună!
PS: Nota pe care sm luat-o pentru lucrarea mea de licenţă a fost 9,67. A fost a doua cea mai bună lucrare.
Îţi recomand şi lucrarile: Andra Şerbănescu – Cum se scrie un text, Polirom; Umberto Eco – Cum să scrii o teză de licenţă
