Nota autorului. Articolul a fost tradus de Adrian Grauenfels, publicat în Revista „Jurnal Israelian Nr.79. Număr special pentru Atzmaut Israel – 75, 24 aprilie 2023” și trimis subsemnatului N. Grigorie Lăcrița cu dreptul spre o mai bună valorificare și publicare. S-a păstrat textul intact prin respectarea poruncii din Biblie care spune că „este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât din „Lege” să cadă o frântură de slovă, un corn de literă, o cirtă, o iotă, un cornişor de slovă, un vârf, o codiţă sau un punct de la o literă.”” (Luca 16:17 şi Matei 5:18).
„Te văd în toate caracteristicile stigmatizate de decădere. Pot să vă dovedesc că…ateismul, pesimismul și cinismul vostru, imoralitatea voastră, căsătoriile voastre destrămate…au fost semnele caracteristice ale epocii muribunde a statelor antice.” (Oswald Spengler, „The decline of West”/„Declinul Occidentului”)
Trăim într-o epocă a colapsului civilizațional? În această lucrare vom examina ce a dus la căderea civilizațiilor trecute, pentru a determina dacă și a noastră este în pericol. „Înțelepții spun…că oricine dorește să prevadă viitorul trebuie să consulte trecutul; căci evenimentele umane seamănă mereu cu cele din vremurile precedente.”
În încercarea de a explica de ce se prăbușesc civilizațiile, istoricii și cercetătorii din domeniul social fac distincția între cauze externe și interne. O cauză externă este o forță sau un fenomen care se impune asupra unei civilizații, depășind capacitatea acesteia de a face față. Printre exemple se numără invaziile unui inamic străin și așa-numitele acte ale lui Dumnezeu[1], cum ar fi epidemiile sau dezastrele naturale. Unii istorici susțin că civilizația minoică s-a prăbușit din cauza unei erupții vulcanice, în timp ce alții au propus că malaria a jucat un rol important în căderea Romei.
Istoricii civilizației mesoamericane susțin că faimosul oraș Teotihuacan a căzut din cauza invaziei barbarilor din nord, în timp ce rolul barbarilor germani în prăbușirea Imperiului Roman a fost bine documentat și discutat. Oricât de atractive ar fi teoriile cauzelor externe, acestea nu explică în mod adecvat de ce se prăbușesc civilizațiile. Toate marile civilizații rezistă la dezastre naturale, persistă prin epidemii și se apără cu succes de atacuri. Abia atunci când își pierd puterea, rezistența și capacitățile de adaptare pentru a face față crizelor externe, acestea intră în declin și cad. Întrucât teoriile cauzelor externe nu explică suficient de bine de ce cad civilizațiile, trebuie să ne îndreptăm atenția către cauzele interne ale colapsului și să investigăm ce determină o civilizație să slăbească-să putrezească din interior și să ajungă în cele din urmă la un punct în care o criză externă devine proverbiala picătură care îi rupe spinarea.
„O mare civilizație nu este cucerită din exterior până când nu se distruge pe sine din interior”, scria marele istoric american Will Durant. În secolul al XX-lea, Sir John Bagot Glubb, mai bine cunoscut sub numele de Glubb Pașa, a scris un eseu puțin cunoscut, intitulat „Soarta imperiilor și căutarea supraviețuirii”. În acest eseu, el a avansat teza că civilizația se aseamănă cu organismele biologice, în sensul că au o durată de viață naturală și trec printr-o serie de etape marcate de creștere, declin și, în cele din urmă, moarte. Urmărind evoluția acestor etape, putem obține o mai mare claritate în ceea ce privește modul în care, și de ce, civilizațiile se distrug din interior și o mai bună înțelegere a destinului civilizației noastre. Sau, așa cum scria Glubb Pașa (Abu Hunaik): „(…) experiențele rasei umane au fost înregistrate timp de aproximativ 4.000 de ani. Dacă încercăm să studiem o astfel de perioadă de timp în cât mai multe civilizații posibil, se pare că descoperim aceleași modele care se repetă constant în condiții foarte diferite de climă, cultură și religie. Se pare că așteptarea de viață a unei mari civilizații începe cu o explozie violentă și, de obicei, neprevăzută de energie. și se termină cu o coborâre a standardelor morale, cinism, pesimism și frivolitate”.
Potrivit lui Sir John Bagot Glubb, prima etapă din durata de viață a unei civilizații este epoca pionierilor. În această epocă, o populație mică, dar determinată, de inovatori, războinici și exploratori, pune bazele unei noi civilizații. „Bărbații își croiesc drum prin junglă, escaladează munții sau înfruntă oceanele Atlantic și Pacific în mici coclauri… Săraci, rezistenți, adesea pe jumătate înfometați și prost îmbrăcați, ei abundă și de curaj, energie și inițiativă, depășesc orice obstacol și par să dețină întotdeauna controlul asupra situației”. După ce se stabilesc pe teritoriul nou găsit sau cucerit, pionierii construiesc mici orașe și așezări, exploatează resursele naturale ale regiunii și încep să își concentreze energiile asupra fabricării, producției și comerțului. Se încheie astfel epoca pionierilor, în care începe Epoca Comerțului–următoarea etapă din durata de viață a unei civilizații.
În Epoca Comerțului, se construiesc centre urbane mai mari, se stabilește infrastructura publică și, cu sumele uriașe de bogăție create din producție și comerț, se finanțează din belșug artele și se construiesc monumente, palate, muzee, minuni ale lumii și alte asemenea edificii culturale. În această epocă, o civilizație atinge ceea ce Glubb a numit „The High Noon of prosperity” (Amiaza mare a prosperității) – vârful său de bogăție și glorie. În pofida magnificenței Nobilimii de la High Noon of Prosperity (Amiaza mare de Prosperitate) sunt plantate semințele colapsului civilizațional. Pentru că la scurt timp după ce atinge apogeul, civilizația trece în Epoca bogăției, iar bogăția imensă începe să corupă civilizația. Egoismul, lăcomia și vanitatea dezrădăcinează virtuțile de dedicare, sacrificiu și datorie, care erau norma în epocile trecute. În loc să privească banii ca pe un produs secundar al unei munci grele și al unei acțiuni virtuoase, oamenii caută banii de dragul lor și îi văd ca pe un „be all and end all” (fii tot și pune capăt tuturor) – biletul spre mântuire. Și astfel, zeul Mammon, simbol al influenței degradante din punct de vedere moral a bogăției, își face apariția pe scena istorică.
Prima direcție în care bogăția dăunează civilizației este una morală… Obiectivul tinerilor și al ambițioșilor nu mai este faima, onoarea sau serviciul, ci banii…Moralistul arab Ghazali (1058-1111) se plânge „…[că studenții] nu mai merg la facultate pentru a dobândi învățătură și virtute, ci pentru a obține acele calificări care le vor permite să se îmbogățească.” Mai mult, în Epoca bogăției, accesul la lux, plăceri și confort abundă și chiar și oamenii de rând posedă bogăția și timpul liber pentru a se răsfăța cu ele. „O societate răsfățată începe să putrezească pe dinăuntru”, explică William Ophuls. Adaptându-se la abundență, oamenii devin incapabili să suporte chiar și forme ușoare de greutăți și suferințe și, așa cum spune proverbul adesea repetat, vremurile bune creează oameni slabi.
„Prosperitatea a copt principiul descompunerii”. Edward Gibbon a explicat ce s-a petrecut la Roma. Declinul civilizațional care are loc în Epoca bogățiilor este accelerat și mai mult de o preocupare tot mai mare pentru bunăstare. Deoarece nu există lipsă de bogăție, atât oamenii de rând, cât și conducătorii solicită statului să își folosească monopolul de a lua bani de la unii cetățeni pentru a le oferi altora asistență medicală, educație, locuințe, asigurări sociale și ajutoare guvernamentale. Și așa cum scrie Ophuls: „Bunăstarea favorizează un sentiment de îndreptățire, precum și sentimentul că nimeni nu ar trebui să fie lăsat în urmă. Rezultatul este un stat asistențial[2] cu o listă de clienți din ce în ce mai mare și o povară tot mai mare de subvenții, împreună cu o pierdere corespunzătoare a responsabilității personale și a independenței.” De exemplu, la apogeul bogăției Romei, între domnia împăratului Augustus și a împăratului Claudius, aproape unul din trei cetățeni era asistat social și aproximativ 200.000 de familii primeau grâu gratuit de la stat. O generație sau cam așa ceva mai târziu, Roma și-a început procesul ireversibil de declin. Poate că este incorect să ne imaginăm că statul asistențial este punctul culminant al realizărilor umane. S-ar putea dovedi a fi doar încă o piatră de hotar obișnuită în povestea vieții unui imperiu îmbătrânit și decrepit.
Cu plasa de siguranță a bunăstării și cu o abundență de bogăție, populația nu mai are nevoie să își dedice majoritatea orelor de veghe pentru a-și asigura necesitățile vieții. Prin urmare, mulți își îndreaptă atenția către activități intelectuale. Epoca bogăției face loc Epocii intelectului, iar civilizația își continuă declinul. Puțini ar nega beneficiile imense pe care activitățile intelectuale le conferă individului și Societății în general, însă, ca în cazul majorității lucrurilor din viață, poate exista prea mult dintr-un lucru bun. Iar una dintre caracteristicile Epocii intelectului este că o abordare raționalistă excesiv de unilaterală a vieții saturează civilizația. Parafrazându-l pe Nietzsche, în Epoca Inteligenței raționalitatea este transformată într-un tiran, iar rațiunea este văzută ca singurul mijloc de a descoperi adevărul. Ca urmare, adevărurile simbolice morale și adesea iraționale încorporate în mit și religie sunt aruncate în civilizație care pierde pilonii pe care a fost construită.
Nietzsche, de exemplu, a implicat raționalitatea extremă exemplificată de Platon și Socrate „(…). ca fiind un „simptom al degenerării un instrument al disoluției grecești”” și, după cum a continuat el: „Fără mit… orice cultură își pierde puterea naturală sănătoasă și creatoare”” sau așa cum scriau istoricii Will și Ariel Durant: „Chiar și istoricul sceptic dezvoltă un respect umil pentru religie, întrucât o vede funcționând și aparent indispensabilă, în fiecare țară și epocă…. Sufletul unei civilizații este religia sa, iar aceasta moare odată cu credința sa.”
Alături de declinul religiei și al miturilor, epoca Inteligenței este caracterizată și de ascensiunea unor intelectuali extrem de raționali și critici, care prosperă în disecarea și demolarea sistemelor dominante de credințe și valori. Referindu-se la epoca intelectului la Roma, istoricul Edward Gibbon scria: „O mulțime de critici, de compilatori, de comentatori, întunecă fața învățăturii în declinul Geniului a fost urmată curând de coruperea gustului, pe măsură ce aceste teorii critice se răspândesc, codurile morale tradiționale cedează locul relativismului moral, iar credința că viața are sens este înlocuită de nihilismul existențial”. O majoritate a oamenilor ajunge să creadă că nu există un adevăr obiectiv, că nimic nu este în mod inerent moral sau valoros și că nu există niciun sens pentru procesul istoric, nici pentru viață. Și, după cum scrie William Ophuls: „datorită lucrărilor de demolare efectuate de intelectuali, societatea este din ce în ce mai lipsită de valori – adică nu mai crede în mare lucru sau nu mai ia nimic în serios”.
Elanul inițial, nucleul moral și idealul călăuzitor al civilizației sunt acum o amintire îndepărtată. În urma acestei demolări intelectuale, se instalează Epoca Decadenței–etapa finală a vieții unei civilizații. „Fără un ideal călăuzitor sau un nucleu moral general, există dezorientare, confuzie și decădere morală pe scară largă. Masele trăiesc vieți goale și lipsite de sens, de la care caută să se elibereze înecându-se în plăceri josnice, dezvoltând dependențe și adoptând escapismul ca mod de viață. Oamenii devin din ce în ce mai incapabili să facă distincția între adevărat și fals, bine și rău, corect și greșit, astfel că aleg adesea ceea ce le distruge viața și le face rău. Frumusețea și geniul sunt abandonate în favoarea banalității, a urâtului și a vulgarității. Virtuțile sunt considerate vicii, iar viciile virtuți. Procesul de individualizare și de căutare a măreției este abandonat în favoarea unui conformism apatic. Și, ca urmare, boala mintală devine normă. Vigoarea, virtutea și moralul original al societății au fost în întregime șterse. Putredă până în măduva oaselor, societatea își așteaptă prăbușirea, rămânând de stabilit doar data”.
Referindu-se la decadența care a început să infecteze Roma în primul secol AD., istoricul roman Titus Liviu explică: „În secolul I Roma a fost la început, când era săracă și mică, un exemplu unic de virtute austeră; apoi s-a corupt, s-a stricat, s-a putrezit prin toate viciile; astfel, încetul cu încetul, am fost aduși în starea actuală în care nu suntem capabili nici să suportăm relele de care suferim, nici remediile de care avem nevoie pentru a le vindeca”. Glubb Pașa se face ecoul concluziei multor alți istorici, afirmând că nu există scăpare de etapele progresive ale vieții unei civilizații. Datorită legilor naturii umane, fiecare generație se va modifica în moduri previzibile pe baza condițiilor generate de generațiile anterioare. Dacă acesta este cazul, suntem forțați să luăm în considerare ceea ce William Ophuls numește o concluzie „neplăcută”: „(…) civilizația nu este inițial setată pentru autodistrugere, însă civilizațiile pot fi dirijate spre autodistrugere”. Pentru că de-a lungul istoriei, clasele conducătoare, sau clasele politice-printr-o combinație de proastă gestionare și corupție-au jucat un rol proeminent în declinul și căderea civilizațiilor.
Note de N. Grigorie Lăcrița
- [1] Cu privire la „așa-numitele acte ale lui Dumnezeu”, discuțiile sunt pe cât de mari, pe atât de controversate, inclusiv „cu Biblia în mână”. În Biblie, cartea Geneza, capitolul 4, versetele 6 – 24, se spune: „6 I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui.” 7 Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”” 21 Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ, atât păsările, cât și vitele și fiarele, tot ce se târa pe pământ și toți oamenii.” Acum când, ca dintotdeauna, omenirea se află pe mâna unor mari nebuni, lumea poate fi distrusă, în totalitate, în numai câteva minute, printr-un război nuclear.
- [2] „Statul asistențial” a degenerat într-un „stat al protecției sociale a sărăciei din lenevie”, care a generat „Inaptocraţia”, care „este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. (După Jean d’Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze).
- [3] „Pâine şi jocuri”. Din latină: „Panem et circenses”. Iuvenal, Satirae, X, 81. În perioada imperiului, romanii decăzuseră într-atât încât se mulţumeau să li se dea gratuit hrana zilnică şi jocuri de circ, iar în rest nu mai făceau nimic şi nu participau la treburile politice ale statului; aceştia nu mai erau interesaţi decât a se hrăni şi distra.
Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița. Articolele autorului Nicolae Grigorie-Lăcrița în Jurnalul Bucureştiului
Notă. A se vedea și celelate articolele asociate despre Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), în Jurnalul Bucureștiului
Articole asociate
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] „De ce se prăbușesc civilizațiile?” Decadență și decădere morală…(Corespondență … […]