Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) a vernisat pe 24 noiembrie 2022, expoziția „Libanul, văzut din România” organizată sub egida Ministerului Culturii, în parteneriat cu Ambasada Republicii Libaneze în România, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV), Muzeul Național al Literaturii Române, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Sfântului Sinod, Primăria Capitalei, și cu sprijinul doamnei Dr. Ioana Feodorov-Cândea.
Prilejuită de Ziua Națională a Republicii Libaneze, expoziția cuprinde variate bunuri de patrimoniu, multe expuse în premieră, icoane maronite și alte obiecte de cult, hărți din secolele XVI-XVIII, ordine și decorații libaneze, țesături tradiționale, mărci poștale, piese de metal și de sticlă, din colecția doamnei Dr. Ioana Feodorov-Cândea și din colecțiile MNIR și ale MNHCV. Expoziția este deschisă până pe 4 decembrie 2022.
Notă. Libanul în zilele noastre. Pe 7 iunie 2009 au loc alegeri legislative. Două tabere se vor confrunta: pe de o parte, coaliția condusă de Saad Hariri și Courant du Futur, pe de altă parte, alianța Hezbollah (considerat pro-iranian) și Curentul Patriotic Liber (CPL) al lui Michel Aoun. Cu 71 de locuri, blocul din 14 martie, condus de Saad Hariri, câștigă alegerile. Alianța condusă de Hezbollah obține 57 și ca urmare, pe , Saad Hariri a fost desemnat președinte al Consiliului de Miniștri după ce o majoritate de 86 de deputați s-au pronunțat în favoarea sa în parlamentul libanez, dar a renunțat la 10 septembrie pentru lipsa majorității pentru a forma guvernul. Pe 16 septembrie, Parlamentul acordă votul său de încredere lui Saad Hariri, iar președintele Michel Sleiman îl însărcinează cu formarea unui nou guvern, al unității naționale. Acest guvern a demisionat însă , cu mai mult de o treime din miniștri. Succesorul său, Najib Mikati, a fost investit, care va anunța crearea unui nou guvern pe .
Din mai 2012, în timp ce Siria președintelui Bashar al-Assad se confruntă cu războiul civil și nu mai poate controla frontiera, Libanul a fost supus unor tensiuni (de mare amploare) create între comunitățile șiiți și sunnite din Tripoli (capitala țării) și din suburbiile sudului Beirutului, de altfel și între comunitățile alawite din nordul țării și grupurile islamiste sunnite care susțin insurgența siriană. Libanului, care găzduiește 300.000 de refugiați sirieni, face din ce în ce mai greu să facă față consecințelor crizei siriene. Țara a servit ca bază pentru grupurile de insurgenți din Armata Siriană Liberă în timp ce aceștia luptau cu unitățile Hezbollah, favorabile regimului Damascului. Cu toate acestea, principalele forțe politice, indiferent dacă sunt sau nu favorabile Siriei, încearcă să limiteze impactul asupra Libanului. În decembrie 2013, fostul ministru al finanțelor Mohammad Chatah a fost asasinat, rudele acestuia acuzându-l pe Bashar al-Assad ca principal vinovat pentru această dramă. În 2014, după 330 de zile de negocieri, a fost instituit guvernul Tammam Salam dar cu toate acestea, partidele politice nu au reușit să stabillească un cvorum (număr minim de membri necesar, potrivit legii, pentru ca o adunare să fie valabil constituită sau să poată lua o hotărâre valabilă) pentru alegerea președintelui Republicii, cu atât mai mult cu cât Parlamentul nu a fost reînnoit de la alegerile legislative libaneze din 2009 În octombrie 2016, Michel Aoun a fost ales președinte al Republicii cu sprijinul Hezbollah, aliatul său din 2005, grație reconcilierii cu Saad Hariri, căruia îi promite că îl va numi șef al guvernului. Începând din 2019, țara se confruntă cu criza economică de mare anvergură pe toate planurile vietii. Numărul libanezilor care trăiesc sub pragul sărăciei scade de la 28% în 2019 la 55% în mai 2020, potrivit unui studiu al Comisiei Economice și Sociale pentru Asia de Vest. Guvernul anunță în martie 2020 o neplată la rambursarea unei părți a datoriei externe. În august 2020, exploziile din portul Beirut au ucis peste 200 de persoane.
Notă. Alte articole despre MNIR în Jurnalul Bucureștiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului