1.jpg)
Mircea Druc. Republica găgăuță–o stratagemă a Imperiului
Niște revoluționari. Odată cu Perestroika, am trăit intens timpuri dramatice. Pe Internet, recent, am sesizat că la Comrat, Tiraspol și Chișinău unii analiști politici invocă diverse întâmplări din sudul Basarabiei. La mijlocul anilor 80, „masele largi populare” erau convinse: realitatea, în care vegeta norodul sovietic, reprezenta un model de ordine socială reușit. Dar, în ajunul colapsului Imperiului ideocratic bolșevic, printre găgăuții de pretutindeni apăruseră și câțiva „revoluționari”. Aceștia puneau, absolut totul, sub semnul întrebării. Și aici prezint un punct de vedere asupra celor întâmplate.
Prima mea „confruntare” cu niște revoluționari găgăuți a fost una amuzantă. În 1988, am trimis din Cernăuți, la săptămânalul „Literatura și Arta” din Chișinău, un articol intitulat „Marele paradox”. Contribuiam și eu cum puteam la combaterea scandaloaselor Teze, lansate de Ministerul Adevărului (secția ideologie și propagandă a CC PCM). Argumentam necesitatea adoptării oficiale a termenului „limba română” în loc de „limba moldovenească” și a trecerii la grafia latină. Pledoaria am scris-o, firește, în română. Redactorul Valentina Tăzlăuanu mi-a transpus-o în chirilică și a publicat-o cu unele mici retușări. Tot în chirilice „Marele paradox” a apărut şi în volumul „O luptă, o suferinţă şi…”. Această culegere de documente, articole de publicistică, alcătuită și îngrijită de Boris Vieru, include „documente ale trezirii şi dezvoltării conştiinţei naţionale în spaţiul dintre Nistru şi Prut, documente plămădite de popor din aluatul speranţei, dar şi al disperării de a-şi mai vedea vreodată limba maternă îmbrăcată în straiele ei fireşti şi stăpână aici, la ea acasă. Cartea urmează să rămână pentru generaţiile în creştere o mărturie vie a timpului zbuciumat pe care îl trăim azi”.
Citez un aliniat din argumentele mele în favoarea alfabetului latin: „De-a dreptul absurde sunt şi afirmaţiile precum că scrisul nostru ar fi cumva în detrimentul naţionalităților conlocuitoare. Nu a înregistrat nimeni asemenea plângeri din partea neautohtonilor din Gruzia şi Armenia, unde grafia naţională, cu specificul ei, nu e probabil chiar atât de uşoară pentru cei care n-au învăţat-o special. Este exclus ca în republicile baltice ruşii să pretindă că alfabetul latin îi complexează şi le ştirbeşte din drepturile civice. Cu atât mai mult că sunt datori să-l înveţe oriunde s-ar afla, căci studiază obligatoriu o limbă europeană (engleza, franceza, spaniola, germana), unii chiar de la grădiniţă. Ba mai mult. Găgăuții, după cum atestă documentele, până la 1954 declarau drept limbă maternă–limba turcă, înveşmântată şi ea în grafie latină. De aceea zic: poate că şi ei revin odată cu moldovenii basarabeni la alfabetul latin. Astfel ar căpăta un acces direct la valorile incontestabile ale civilizaţiei de limbă turcă. Regretabil, dar prea puţin cunosc istoria şi cultura găgăuților, aşa că îi rog pe liderii de la Comrat să mă ierte dacă nu am dreptate”.
La câteva zile după publicarea articolului mă telefonează de la „Literatura și Arta” Mircea Blajinu și-mi spune râzând: „Nene, să nu mai vii pe la Chișinău. Ieri a dat buzna în redacție un „comando” de la Comrat. Întrebau cine își permite să le dea sfaturi găgăuzilor. Intenționau să-ți predea o lecție de „civilizație găgăuză”. Era la noi Andrei Vartic și i-a convins, cu mare greu, că autorul nu e din redacție, și nici din Chișinău. Au promis să mai vină”. Mă întreb acum dacă o fi fost printre găgăuții aceia mânioși și revoluționarul Leonid Dobrov, autorul proiectului „Republica Găgăuțe”? El îi consideră eroi ai tribului său pe Stepan Topal, Mihail Kendighelean, Zavriciko, Buiuklî, Marunevici, care, citez: ”…au proclamat și au menținut câțiva ani la rând statalitatea unui mic popor; nu oricine ar avea curajul să-și asume o atare responsabilitate; toți au familii, toți conștientizau atunci, ca de altfel și în prezent, gradul de risc, toți erau stigmatizați necruțător de către opoziție și alte pături ale societății, dar, cu chiu cu vai, împingeau înainte autoproclamata Republică””.
Adevărul e că puțină lume avea informații despre o mișcare secesionistă a găgăuților. Pentru opinia publică sovietică și mondială nu exista nici un fel de Găgăuție în sudul RSSM. Aveam, de jure şi de facto, trei mici raioane locuite de cetăţeni sovietici. În paşaportul fiecăruia (buletinul de identitate) era indicată și naționalitatea: moldovean, găgăuz, bulgar, ucrainean etc. La acea dată, în sudul RSSM era în vigoare doar Constituţia URSS. În 1990, eu auzisem de niște creatori ai mitului „Marele Bugeac”. Aceștia, în august 1990, au „Republica Găgăuță” nerecunoscută oficial de nimeni niciodată. Și mă întrebam atunci: când şi-a pierdut improvizata Găgăuție independența? Și cei circa 130.000 de găgăuți față de cine se doreau „independenți” în 1990? Față de URSS sau față de moldoveni? Și mă întreb acum, în 2024: ar fi posibilă și o „luptă pentru autonomie moldovenească” într-o țară europeană unde locuiesc mai mulți imigranții moldoveni decât etnici găgăuți în Republica Moldova?
- La 19 august 1990, Victor Pușcaș, vice președintele Sovietului Suprem și Mircea Druc, președintele Consiliului de Miniștri, au semnat un document fatidic: „Adresarea către deputații Sovietelor locale de deputați ai poporului, către întreaga populație din raioanele Comrat, Ceadâr-Lunga, Vulcănești, Taraclia și Basarabeasca ale RSSM”.
- La 28 august 1990, un Comitet provizoriu al Găgăuției l-a trimis la Moscova pe Leonid Dobrov în fruntea unei delegații care solicita audiențe la organele superioare de conducere ale URSS și la Sovietul Suprem al RSFSR. Doreau să înmâneze „declarația istorică” a Congresului de la 19 august „Despre libertatea și independența poporului găgăuz față de RSSM și proclamarea Republicii găgăuze în componența Uniunii Sovietice reînnoite”.
- La 29 august 1990, delegația găgăuță ajunge la Leningrad ca să participe la „Conferința a doua internațională pentru drepturile omului”. De la Comrat, primeau prin telefon informații despre evenimentele din zilele de 29-30 august și le difuzau în cadrul acelei conferințe.
- La 23 septembrie 1990, duminică, la căminul cultural din Sadaclia/Basarabeasca s-au întrunit deputații sosiți din raioanele Basarabeasca, Comrat, Taraclia, Ceadâr-Lunga, Vulcănești, din centrele raionale Cimișlia, Cahul, Ialoveni și orașul Tighina. Conform listelor de înregistrare, au participat 400 de deputați de toate nivelurile. Sala, calculată pentru 600 de locuri, era arhiplină și multă lume asista în picioare. Adunarea deputaților era o acțiune autorizată de Prezidiul Sovietului Suprem. Au luat cuvântul în cadrul adunării 18 deputați. Și mai erau doritori să-și spună punctul de vedere. Nu numai al lor, ci și al alegătorilor care le-au înmânat mandatul de deputat. Și nici unul nu s-a pronunțat în favoarea divizării teritoriale a RSSM. Din contra, au răsunat îndemnuri ferme pentru unitate, acțiuni bine cântărite, dialog și muncă de lămurire în mediul celor induși în eroare, avertizări de a nu se admite nici un fel de ciocniri, cu atât mai mult vărsări de sânge. „Suntem, spuneau atunci deputații, o parte integrantă a Europei și chestiunile noastre politice trebuie să le soluționăm în mod civilizat”.
Forul aleșilor poporului a adoptat o serie de documente: Declarația adunării deputaților de toate nivelurile; Adresarea către toți locuitorii din RSSM; Apelul către populația găgăuză; Adresarea către Mircea Snegur, președintele RSSM, Alexandru Moșanu, președintele Sovietului Suprem și Mircea Druc, președintele Consiliului de Miniștri. A fost adoptat textul unei telegrame, către Sovietul Suprem al URSS. Telegrama urma s-o citească deputatul poporului al URSS Eugen Doga, la sesiunea ordinară a Sovietului Suprem al URSS. Mai mulți deputați au formulat problema revocării unor deputați ai URSS, care pierduseră completamente legăturile cu alegătorii lor. De la Sadaclia, deputații au plecat pe la casele lor „purtând în inimii ferma convingere de a păstra cu orice preț integritatea teritorială a plaiului străbun”.
Jurnalistul Gheorghe Berbecaru, prezent la acel for, expunea în „Moldova Suverană”, din 25 septembrie 1990, cele mai importante argumente din cuvântările deputaților. Forul deputaților din zona anunțatei republici găgăuțe l-a deschis vicepreședintele sovietului raional Basarabeasca, Alexandru Gălușcă: „Secole la rând moldovenii au așteptat vremuri mai bune pentru prosperarea plaiului. Dar ele au venit abia în ultimul timp, când poporul a căpătat posibilitatea să-și aleagă el singur reprezentanții în organele puterii de stat. Dar în aceste condiții promovarea politicii imperiale a Centrului continuă cu și mai multă perfidie. S-a pus la cale destrămarea republicii în mai multe „cnezate” mici””.
A fost prezent și a vorbit Alexandru Arseni, membru al prezidiului, președinte al Comitetului permanent pentru drepturile omului și relațiile dintre națiuni: „Avem un Parlament nou, neordinar, cum nu l-am mai avut niciodată. El a adoptat la prima sa sesiune o serie de legi, care formează pietrele de temelie ale reînvierii noastre. Dar legile au fost întâmpinate în diferite zone ale republicii neunivoc. La început am crezut, că de vină sunt însăși legile acestea și am sperat că lumea le va studia mai bine și apoi vom reveni la modul de realizare a lor. Cu aceasta parlamentarii au plecat în vacanța de vară. Dar nu au plecat în vacanță și forțele ostile republicii. Ele au bătut insistent la porțile Centrului, ale Moscovei, și în scurt timp ne-am pomenit cu meleagul pe cale de dezintegrare, cu două republici unionale noi, formate în mod nelegitim pe teritoriul nostru strămoșesc. Ne pare rău, că în capcană au nimerit frații noștri găgăuzi, cu care tot timpul am trăit omenește. Nu știam cu precizie de unde s-a organizat această lovitură de stat. Acum știm – din Centru”.
A punctat și Alecu Reniță, deputat al Sovietului Suprem al RSSM, circumscripția 130 Abaclia/Basarabeasca: „Tare aș vrea să fie un simplu zvon știrea, că există în Centru un proiect de creare a vre-o 50 de republici de tipul celor găgăuză și transnistreană, cu care să fie încheiat Acordul Unional. Într-o oarecare măsură acest lucru l-a confirmat Mihail Gorbaciov în discursul său la sesiunea Sovietului Suprem al URSS, unde a ofensat toată RSSM. Dar declarăm: nimeni nu va reuși să fure nici o palmă de pământ din moștenirea noastră istorică! Din contra: se duc tratative pentru întoarcerea teritoriilor, care ne-au fost furate anterior de clica stalinistă. Imperiul Roman a dominat aici la noi acum două milenii, apoi s-a destrămat. Se poate întâmpla și acum tot așa cu Imperiul Rus, care își mai joacă mendrele în republicile unionale”.
Conform unui plan secret al grupului de deputați „Soiuz”, Comandamentul districtului militar Odesa, la indicațiile superiorilor de la Centru, demarase o psihoagresiune asupra Moldovei Sovietice. O diversiune ingenioasă, gen „Спецпропаганда”, compusă din diverse elemente: patos, lirică, atmosferă și, bineînțeles, minciuni mass media. Efim Lvovici Berșin (născut la 16 octombrie 1951, în orașul Tiraspol) și Xenia Grigorievna Mialo (ăscută la 13 mai 1936, în orașul Râbnița), au fost mobilizați printre primii specialiști în dezinformare, reprezentând grupuri de interese diferite. Sarcina trasată era să contribuie „creativ” la pregătirea psihologică și informațională a populației pentru iminentul război ruso-moldovean. Iar ofițerii Armatei a 14-a însuflețeau liderii de la Comrat și asigurau pe toate căile activitatea separatistă a acestora. Comratul imita și asculta de Tiraspol, care testa rezistența Chișinăului prin acțiunile provocatoare ale găgăuților. Militarii și mass-media rusă erau de partea separatiștilor: zilnic, prin agentura lor profesionistă, informau și intoxicau structurile Centrului, inclusiv politicienii și decidenții de la Moscova și Kiev.
Concomitent cu activizarea statului major de la Odesa, sesizasem o cooperare intensă a mafioților de la Comrat cu un grup de ofițeri ai diviziei aeropurtate, dislocate în sudul Basarabiei, la Bolgrad. Această unitate militară sovietică are un merit aparte în formarea „Republicii Găgăuțe”, în vara anului 1990. Consideram acest fapt o inadmisibilă diversiune a unei unități militare sovietice asupra unei republici unionale sovietice. Intenționam să mă adresez Centrului pentru a deschide o anchetă penală. N-am mai reușit. Acum m-aș adresa cineaștilor, sigur fiind că ar ieși un film de aventuri captivant. Deși astăzi lumea nu prea citește monografii voluminoase, celor care ar dori să cunoască în amănunte desfășurarea evenimentelor, le recomand o sursă excepțională de date și documente–cartea generalului Ion Costaș–Transnistria 1989-1992: Cronica unui război „nedeclarat”.
La indicația Centrului imperial, Statul major al districtului militar Odesa, a organizat și asigurat logistic acțiunile separatiștilor găgăuți. Câțiva ofiţeri ai diviziei aeropurtate din Bolgrad au înarmat şi antrenat comandourile găgăuțe. Concomitent, diverse unități ale aceleași armate sovietice interveneau și în alte republici unionale care luptau pentru suveranitate și independență. Statul major de la Odesa aștepta nerăbdător „un piculeţ de sânge” în stânga Nistrului, sau în sudul RSSM. Astfel Armata a 14-a avea motiv „să elibereze Chișinăul de naționaliști moldoveni pro-români”. Generalul Șatalin, în fruntea unui batalion al trupelor MAI al URSS, a intrat în Comrat la solicitarea preşedintelui RSSM. Anterior Mircea Snegur îşi coordonase demersul la telefon cu preşedintele URSS Mihail Gorbaciov. Oricum, Kremlinul decidea, fiindcă nimeni nu anulase legile sovietice. Nu numai în octombrie 90, ci și în decembrie 91, Constituția URSS era în vigoare în raioanele de sud, ca și pe întreg teritoriul Moldovei Sovietice. Până la puciul de la Moscova din august 1991, până la semnarea Actului de la Belovejskaia Puşcia, în decembrie 1991, nimeni nu anulase legislaţia Uniunii Sovietice.
La 8 septembrie, Sovietul Suprem s-a întrunit într-o ședință extraordinară. A fost adoptată o hotărâre: „Comratul să renunțe la autoproclamata republică în termen de cinci zile și să arboreze tricolorul, drapelul oficial al RSSM”. În caz contrar, Chișinăul urma să introducă starea excepțională. Acțiunile constructive ale organelor legitime ale RSSM și numeroasele apeluri către fruntașii găgăuți nu au produs nici un efect. La 9 septembrie, la Comrat, s-a organizat un miting la care vorbitorii cereau unui Comitet, considerat de găgăuți drept Guvern provizoriu al „Republicii Găgăuțe” să ia măsuri drastice pentru apărarea populației acesteia. În 1989-1990, la Comrat, liderii separatiștilor au acționat discret: făceau troc „alcool-arme” cu ofițeri din Divizia de desant și parașutism, dislocată în sudul Basarabiei, la Bolgrad. În 1990, echipa lui Burgundji și Kendighelean era înarmată. Nu știu dacă și Maria Marunevici–„Passionaria găgăuță”, făcuse rost de armă… După miting, Leonid Dobrov a fost anunțat imediat de către „prietenii” din Chișinău: „Către Comrat se îndreaptă opt autobuse ale miliției speciale!”
Jurnalistul Alexandr Inozemțev, chiar atunci, în octombrie 90, aprecia situația ca un adevărat vizionar: „Scenariul elaborat în liniștea birourilor KGB a prevăzut totul. Destabilizarea situației în RSSM a avut loc „pe nota zece”. Repetiția cu alegerile în sovietul suprem al „Republicii găgăuze” a pus începutul unei operațiuni de o și mai mare amploare, care urmează să se încheie cu un război civil–e vorba de alegerile în sovietul suprem al „Republicii Moldovenești Nistrene”, planificate pentru 25 noiembrie. Această repetiție ne-a demonstrat că pentru popoarele conlocuitoare din Moldova Sovietică încă totul e înainte. Conflictul planificat e asemeni unei capcane predestinate Frontului Popular al Moldovei. Strategii districtului militar Odesa și general-colonelul Osipov știu prea bine cum să-l atingi pe moldovean. Ei joacă fotbal cu sentimentele naționale–cine va lovi mai tare și mai precis… Susținută de baionetele Armatei a 14-a, „Republica Găgăuță”, având un guvern marionetă, ia exemplu de la autonomia pridnestroviană, apărată și de blindajul armatei tiraspolene. Provocându-i pe liderii Frontului Popular la intervenții stihinice, cu mâna goală, contra războinicilor înarmați și drujinilor muncitorești din Râbnița, Tiraspol, Comrat, reprezentanții autonomiilor susnumite au ajuns să folosească bande criminale pentru dezlănțuirea confruntării naționale. Scopul lor constă în discreditarea conducerii FPM și dimisionarea ulterioară a guvernului RSSM, pentru a curăți terenul ca să revină la putere CC PCM, apărat cu fidelitate de vestele antiglonț ale generalului Șatalin” („Tineretul Moldovei”, miercuri, 31 octombrie 1990).
Dintre toți activiștii găgăuți, numai Leonid Dobrov poate fi considerat „erou național”. Ceilalți, proveniți din nomenclatura PCUS și structurile KGB, sau transformat ulterior într-un clan mafiot, similar cu cele de la Tiraspol, Odesa și Chișinău. Ironia destinului! Din câte cunosc, Leonid Dobrov nu s-a ales mai cu nimic. Lupta revoluționarului cu nume rusesc/bulgăresc, merită un studiu obiectiv, inclusiv psihologic. În treacăt fie spus, nu m-am așteptat să descopăr în evocările sale inadvertențe și fabulații de genul acesta: „În cartea mea nu se spune mai nimic despre rolul de pacificator al actualului premier Andrei Sangheli în acele zile fierbinți din octombrie 1990. Căci anume pe el l-a numit Mircea Druc „guvernator” la Comrat. Și anume el, din obligație, urma să-i aresteze pe liderii Găgăuziei și să intre în Comrat ca guvernator. Însă, în loc de aceasta, Sangheli, împreună cu cei din conducerea Găgăuziei, nu contenea să zboare cu elicopterul prin raioanele de sud ale Moldovei despărțind și neadmițând măcelul interetnic”.
Când, în ce an s-au întâmplat toate aceasta? Unde era Leonid Dobrov, la închisoare sau internat într-un ospiciu sovietic? De ce-l perie așa pe Andrei Sangheli? Fiindcă poartă nume de familie cu rezonanță găgăuță? Pentru că între timp devenise prim ministru de la care găgăuții așteptau să obțină ceva? În timpul evenimentelor din octombrie 90, Andrei Sangheli se afla pe o foaie turistică în Egipt. El nu trebuia să aresteze pe nimeni și, mai ales, la indicațiile lui Druc. Generalul Costaș închiriase un elicopter și împreună am zburat prin toate raioanele din sudul Basarabiei și n-am permis încleștarea părților antagoniste. Cei interesați se pot lămuri vizionând pe YouTube filmul documentar „Zile de cumpănă” și luând act de îndrumările mele în timpul constituirii batalionului de voluntari „Tiras-Tighina”…Militarii din trupele de desant sovietice s-au retras din Comrat până la finele lui octombrie 1990. Situația urma să fie controlată de structurile MAI al URSS. În fond, un instrument al Centrului care lupta din răsputeri ca să păstreze Imperiul. Ne apropiam de sărbătoarea Crăciunului și de revelionul anului nou 1991. Românii basarabeni și nord-bucovineni erau profund îngrijorați: cu ce vom merge în Viitor? Cu plugușorul și cu steaua biblică? Cu „secera și ciocanul” încălecate? Sau fără plugușor și fără colindători, călare pe TAB-uri, cu secera într-o mână și ciocanul în alta, sau …
La aniversare-2024. Timp de peste trei decenii, o parte din mass-media Republicii Moldova, agențiile de presă ruse și ucrainene, Wikipedia, varianta rusă, mijloacele de comunicare în masă ale „Republicii Moldovenești Nistrene” și ale „Republicii Găgăuțe” au intercalat în textele lor de știri și analize o nota bene: „În octombrie 1990, ca reacție la cursul autorităților RSSM de unire cu România, autodeterminata Republică Găgăuză a anunțat începerea alegerilor Sovietului Suprem al Găgăuziei. Aceasta a servit drept pretext pentru a trimite în Găgăuzia coloane de mașini cu activiști ai FPM și voluntari din România, însoțiți de detașamentele de miliție, cu scopul de a împiedica alegerile și a reprima Mișcarea găgăuză pentru independență națională. Campania anti-Găgăuzia a fost condusă de prim-ministrul Mircea Druc. Acțiunea a provocat victime printre populația Găgăuziei. Escaladarea conflictului a putut fi evitată datorită intervenției unor unități ale forțelor armate ale URSS”. Această „nota explicativă”, pentru cei ca mine, care au trăit nemijlocit evenimentele, nu e decât un procedeu propagandistic. Este repetat la infinit și poate servi drept mostră de minciună mass media pentru studenții facultăților de ziaristică și viitorii profesioniști în operații ale războiului informațional-psihologic.
Există o mulțime de analiști politici care, post factum, debitează mereu predicții și soluții salvatoare. De exemplu, Stan Horja, eternul înțelept și clarvăzător, un ilustru reprezentant al moldovenismului: „Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării românești în Basarabia. Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarăşii lui politici, nici, cu atât mai mult, de raţiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici aşa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat ţara şi a condus până la urma la conflictul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi”. („Moldova Suverană”, din 14.06.2007).
În octombrie 90, nu am avut pierderi de vieţi omeneşti. Și am evitat vărsarea de sânge nu datorită, ci în pofida „implicării unor structuri ale forţelor armate sovietice”. Și nicidecum „voluntari din România”, ci voluntarii din Basarabia au ajuns atunci în raioanele din sudul republicii. Constantin Tauşanji, etnic găgăuz, deputat în Sovietul Suprem al RSSM le explica jurnaliștilor situația: „Două conflicte, unul la Comrat şi altul la Dubăsari. În primul caz, la Comrat, în fruntea celor două coloane, de ambele părţi, se aflau oameni, care nu voiau vărsare de sânge şi erau dispuşi să-şi sacrifice propriile vieţi, numai ca să le salveze pe ale celorlalţi. În cel de al doilea caz, la Nistru, situaţia era diametral opusă”.
Mihai Călin, un tânăr jurnalist de la Chișinău, constata că până la urmă, în pofida nereușitelor campaniei găgăuze, ne-am ales cu ceva, citez: „Nu s-a vărsat sânge, deși poporului nostru îi crăpase răbdarea; am elaborat, în cel mai operativ mod, o lege nouă, și îmi pare că e o lege bună, pornind totodată și mecanismul de punerea ei în funcțiune; după o perioadă de acalmie, spiritul național românesc e din nou în urcuș–au cerut acțiuni concrete nu numai voluntarii cu mâinile goale, dar și echipele de poliție; din toată masa de voluntari poate fi selectată operativ măduva corpului de carabinieri; s-a demonstrat o dată în pus că sângele apă nu se face; s-au scos măștile de actor de pe fețele multor lideri politici”.
De fapt, EI așteptau de la noi ceea ce se întâmplase deja la Suhumi, Sumgait, Fergana și prin alte părți ale Imperiului în agonie: „Sânge, mult sânge, cu orice preț!”. Nemulțumiți de „moliciunea” găgăuzilor, și-au luat revanșa la Nistru. EI au prevăzut la Dubăsari și victime, și sânge și tot ce le convenea forțelor care doreau dezmembrarea RSSM. Evenimentele din 2 noiembrie 1990 de la podul din Dubăsari merită o abordare strict juridică, fără divagațiile și emoțiile părților aflate în conflict. Apropo, „directorii roșii” la Tiraspol și liderii de la Comrat ne-au luat-o înainte cu voluntarii. Smirnov, încă la începutul lui 89, a constituit la întreprinderi „drujine muncitorești”. În baza acestora s-au format detașamente muncitorești de sprijinire a Miliției (ROSM). Ce reprezentau aceste detașamente? ROSM era invenția lui Lukianov, implementată pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Dar „voluntarii lui Lukianov” și-au îndeplinit misiunea numai în RSSM. La început participau activ la acțiunile de masă organizate de Interfront. După care, treptat, au lichidat organele puterii legitime în raioanele din stânga Nistrului.
L-aș întreba acum pe Stan Horja: Care dintre premierii Republicii Moldova a procedat corect față de Comrat și Tiraspol? Dacă el ar fi fost șeful executivului în octombrie 90, ce ar fi întreprins pentru a fi perceput de toată lumea ca „un bun premier al RSSM”? Ar fi acceptat și el autonomia pe criterii etnice, precum toți premierii care au urmat după „odiosul Druc”? Ar fi alergat cu buchete de flori la Comrat ca să felicite „eroii norodului găgăuz”–Topal, Kendighelean și Burgundji–cu proclamarea Republicii Găgăuțe? Și-ar fi cerut iertare de la clanul mafiot din așa zisa RMN, precum Igor Dodon la Tiraspol, în 2017? La 11 martie 2013, mass-media rusă și ucraineană prezenta situația ca și cum ar exista în realitate o Republică Găgăuță: „Serviciul de presă al guvernului Găgăuziei a transmis pentru mass-media că veteranii forțelor militare ale Republicii găgăuze vor primi indemnizații și o medalie specială. Bașcanul Mihail Formuzal și-a anunțat tot sprijinul pentru cei care „au făcut Găgăuzia”. Stepan Topal, primul președinte al republicii și Mihail Kendighelean, primul președinte al Sovietului Suprem vor pregăti macheta medaliei și lista participanților la făurirea Găgăuziei. De asemenea, Bașcanul l-a trimis pe Kendighelean la Tiraspol, ca să întocmească listele persoanelor, care vor fi decorate cu medalii. Pe Buzadji l-a trimis la Taraclia, să pregătească lista femeilor care, în octombrie 1990, au blocat calea voluntarilor și nu i-au lăsat să intre în Găgăuzia”.
Conform presei de la Tiraspol, „urmau să fie decorați cu medalia găgăuză și lideri politici din Rusia, Turcia, Ucraina și Pridnestrovie, care au jucat un rol important în constituirea Găgăuziei. Președintele Republicii Moldovenești Nistrene, Evghenii Șevciuk, a felicitat conducerea Republicii Găgăuze cu obținerea independenței față de Moldova, la 19 august 1990”. Încurajați de politica președintelui Dodon, în martie 2017, prim-separatistul Ivan Burgundji a reactivat mișcarea „Găgăuz Halkî”. La deschiderea oficiului erau prezente mai multe personalități găgăuțe, unii fiind legați de grupările subversive deconspirate în 2014. Veteranul, neobositul Leonid Dobrov, declara în 2013 că „de 18 ani este încălcat statutul juridic al Găgăuziei și trebuie de organizat un referendum până la summit-ul de la Vilnius”. Anterior, el adunase 5.000 de semnături pentru separarea Găgăuției de Republica Moldova. „Găgăuz Halkî” consideră că legile privind statutul Găgăuției adoptate la 21 iulie 2017 de parlamentul Republicii Moldova, coboară autonomia până la nivel de raion. El îndemna organizarea unui congres al tuturor deputaților găgăuți de toate nivelurile, din 1990 până în 2017. Bașcanul Irina Vlah a condamnat decizia Republicii Moldova de a-l declara pe vicepremierul rus Dmitri Rogozin persona non grata. Într-o Notă publicată pe pagina oficială a conducerii Găgăuziei se menționa: „Poziția pe care a luat-o Chișinăul în legătură cu parteneriatul moldo-rus nu reprezintă atitudinea reală a locuitorilor din UTA Găgăuzia și a întregii societăți moldovenești față de norodul rus și de conducerea Federației Ruse”.
Președintele Vladimir Voronin a decorat doi generali ruși cu ordine și medalii ale Republicii Moldova. Meritul acestora nu a fost făcut public. Iar Stepan Topal, președintele fondator al „Republica Găgăuță”, îl invidia pe Voronin. El nu avea cu ce să-i decoreze pe cei, care au contribuit la improvizarea republicii lor miniaturale în sudul Moldovei Sovietice. Găgăuții se descurcau cu cisterne de spirt și brânză de capre. Ulterior, liderii de la Comrat, după modelul celor de la Tiraspol, și-au confecționat ordine și medalii. Astfel, niște grupulețe de vanitoși, manipulați de Kremlin, se vor juca de-a țara și în octombrie 2024. Noi ne-am clarificat odată pentru totdeauna. Pe rol la „Tribunalul Conștiinței” se află un caz clasic, acțiunea Kremlinului, de-a pururi „eliberator”. Forțele oculte ale Centrului imperial au pus în scenă o piesă, în care EI joacă profesional, cu o măiestrie de invidiat. Kremlinul jubilează fiindcă ne-a forțat să cerem ajutorul său de „pacificator”. A demonstrat și altor colonii că „Parada Suveranităţilor” a fost o iluzie. Că nu suntem în stare să ne facem dreptate cu forțele proprii. În momente grele, Republica Moldova a solicitat sprijinul Ucrainei. Personal, de la Cimișlia, în 1990, l-am rugat pe Witold Pavlovici Fokin, omologul meu de la Kiev, să nu permită infiltrarea comandourilor din Pridnestrovie, prin frontiera ucraineană din sudul Basarabiei. A ignorat rugămintea mea. Astfel, Comratul, în octombrie 1990, s-a umplut de voluntari, majoritatea ucraineni, pe atunci o forță de șoc a găgăuților.
Din lipsă de informație veridică sau poate din rea voință, nostalgicii după URSS induc și astăzi lumea în eroare. Precizez, în absolută cunoștință de cauză: deciziile, la Tiraspol, Comrat, Bălți și în bună parte la Chișinău, erau luate de șefi cu o tradițională mentalitate bolșevică. Frontul Popular din Moldova și unioniștii basarabeni nu s-a aflat niciodată la putere. Leonid Dobrov consideră că „apogeul confruntării în relațiile dintre conducerea moldovenească și liderii găgăuzi a apărut la 25 octombrie 1990, când, la chemarea prim ministrului Mircea Druc, mii de „voluntari” cu armatură în mâini, împreună cu forțele speciale, au blocat toate satele și orașele găgăuze. S-a creat marea opoziție a două popoare, care în istorie n-au intrat în conflict niciodată”. Eu, însă, am o cu totul altă părere. Cred că în toată activitatea mea de „om politic” am procedat la fel ca liderii de la Comrat și Tiraspol. Aceștia, fiind găgăuți, ruși, bulgari, ucraineni, evrei luptau pentru făurirea Republicii Găgăuțe și Republicii Moldovenești Nistrene în componența Uniunii Sovietice. Eu, fiind etnic român, luptam pentru desprinderea de URSS și reîntregirea patriei mele România. Și, adeseori, pe fruntașii de ieri și de astăzi ai improvizatelor Pridnestrovie și Găgăuție, pe cei care speculează ca niște fervenți ideologi ai Imperiului, îi întreb retoric: Cine și de ce a cerut implicarea voluntarilor moldoveni în conflictul Chișinău-Tiraspol și Chișinău-Comrat? A fost cumva o decizie idioată a necumpătatului Mircea Druc? Ce se întâmpla în Moldova Sovietică până la momentul acela crucial?
Astăzi, în 2024, mărturisesc că, în octombrie 1990, m-a amărât peste măsură „verdictul” domnului Gheorghe Erizeanu: „Cortina. Jocul „de-a voluntarii” a luat sfârșit odată cu venirea trupelor de interne ale generalului Șatalin. După atâta zgomot ne-am ales cu tanchetele MAI din Moscova. Voluntarii se întorc așa cum s-au dus. Mă întreb care a fost sensul lor? Drumurile au fost blocate și de „Arkalâk”, și de voluntari. S-au declarat republici suverane și Moldova, și Găgăuzia. Pentru ce și pentru cine? Dacă am vrut să vină reporterii agențiilor de presă din lume să ne vadă naivitatea, atunci am obținut ceea ce am vrut””. În toiul campaniei din sud, Mihai Călin, diagnostica situația astfel: „1990 este un an câștigat de Kremlin la toate capitolele. Laurii revin forțelor oculte. Inclusiv KGB-ului. Toate realizările noastre democratice sunt net inferioare cuceririlor din anul precedent. Moldova Sovietică nu mai rămâne o excepție în comparație cu alte republici unionale, fiind nevoită să decreteze starea excepțională în câteva raioane din sud. Cauza situației explozive este politica liderilor din Pridnestrovie și „teritoriile cu populație preponderent găgăuză”. Este unica formulare corectă, lansată de Partidul social-democrat din Moldova Sovietică. Din start, respingem sintagma „teritoriul populat compact de găgăuzi” („Tineretul Moldovei”, miercuri, 31 octombrie 1990).
Prin prisma prezentului, demersurile și acțiunile liderilor găgăuți „par naive și chiar ridicole uneori”. Este o apreciere a revoluționarului Leonid Dobrov. În prefața la „Записки террориста” (una din cărțile sale autobiografice), constată: „Acum, după destrămarea URSS, ne-am maturizat cu toții dintr-o dată, am devenit mari politicieni și analiști, îi certăm și-i jignim pe toți. Atunci însă, totul se întâmpla pentru prima oară, hotărârile erau luate în niște dimensiuni diferite de cele prezente. De aceea, cititorul va percepe cu greu epizodul, când Ivan Burgundji, fiind „juristul principal” în echipa lui Mihail Kendighelean, și-a jucat propriul rol, individual, rolul său în proclamarea Republicii găgăuze, când, în seara de 18 august 1990, în ajunul congresului, l-a convins pe Kendighelean să aibă curajul de a face acest pas”. Sub multe aspecte, activitatea liderilor de la Comrat poate servi drept ilustrație a unui paradox–„Deşteptul se adaptează la lume aşa cum este ea, nebunul caută să o transforme: de aceea orice progres este opera nebunilor” (Bernard Shaw). Sau a tezei –„Toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate şi conduse de diletanți şi escroci” (Alexandr Zinoviev).
Se mai discută și astăzi la Chișinău dacă avea rost „Mișcarea Voluntarilor” în 1990. Campania în sudul Basarabiei și detașamentele de voluntari reprezentau o reacție spontană, firească. Cine dintre demnitarii RSSM ar fi putut să nesocotească voința a trei milioane de români basarabeni? Indiscutabil, ar fi fost riscant să ții cont doar de Tiraspol și Comrat, fără să întreprinzi ceva. Promotorii proiectului „Marele Bugeac” reprezentau 21 de sate cu 130 de mii de locuitori. Moldovenii, și nu numai, se adresau cu miile președintelui, parlamentului și guvernului cerându-le să pună capăt dezmățului separatist. În caz contrar ei singuri vor apăra pământul strămoșilor cu toate mijloacele disponibile. Documentele s-au păstrat, sunt extrem de elocvente și operăm onest cu ele. Amploarea mișcării de voluntari și faptul cum a gestionat conducerea legitimă a RSSM deplasările a o sută de mii de oameni, l-a impresionat chiar și pe un general sovietic al trupelor de desant aerian cu experiența războiului din Afganistan. Totuși, nu putem pretinde lauri pentru patriotism sau brevet de invenție a demnității naționale. Eu, personal, am puține și modeste merite legate de acest fenomen istoric, la fel de simbolic ca și „Podul de flori” de la Prut. Lor, polițiștilor și voluntarilor basarabeni, participanți la campania contra unor aventurieri, li se cuvine recunoștința noastră și a viitoarelor generații. Și dacă foștii voluntari mă consideră și pe mine drept unul dintre liderii lor, voi fi mereu și profund onorat. Am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc pe toți compatrioții cu simțul datoriei, dispuși să-și dea viața pentru integritatea teritorială a RSSM. Personal, încă din adolescență, în adâncul sufletului, așteptam o Lebădă Neagră. Dar, în octombrie 1990, în sudul Basarabiei române, nu aveam de unde să știu că „marele eveniment”se va produce atât de curând.
A se vedea și alte articole ale autorului
Articole asociate
Mircea Druc – Autoterapie (Basarabia Literară – Societatea scriitorilor români din Basarabia)
Promovarea online a instituțiilor, jurnalelor și articolelor academice
Lucrări intelligence
„Puterea de la Puterea informațiilor la Puterea în Intelligence”(Tiberiu Tănase-coordonator, autori Ovidiu Boureanu și Petru Ștețcu, Editura Concordia, Arad, 2024)
Recenzie. Noua carte apărută la editura Concordia reprezintă un amplu proiect documentar și documentat asupa unui subiect prezent în viață, în societate și istoria umanității și anume „Puterea” privită din mai multe puncte de vedere. Aceasta se bazează pe o amplă documentare și bibliografie privind puterea–pornind de la termenul, concept semnificații și domenii în care este prezentă dar și modalitați de raportate privind importanța acesteia în diverse domenii și situații. Pe parcursul celor XV capitole autorii de prezintă multe și intresante noutăți privind termenul și conceptul de putere pornind de la Introducere (p. 13), la definiții–care încep cu clasica întrebare „Ce este puterea?” cu raspuns pornind de la Dex la conceptul puterii, fețele puterii, dar și la puterea ca decizie sau puterea ca preluare a controlului.
Sunt prezentate și fețele puterii, care sunt sunt autoritatea și legitimitatea. Foarte interesanta lucrare debutează cu un prim capitol unde în Secțiunea a 3-a avem informații documentate despre „Putere” versus „Autoritate”, „Ce este puterea?”„Care este autoritatea?” Dar și diferența dintre putere și autoritate. De menționat tot aici în Secțiunea a 4-a se fac referirila la Dominație versus Autoritate iar în Secțiunea a 5-a unde sunt prezentate Puterea, politica și statul. Sunt importante raspunsurile la întrebarile cum ar fi Ce este puterea politica?.De mare interes este și Secțiunea a 9-a, al aceluiaș prim capitol care tratează Analiza Puterii și se referă la Analiza SWOT (slăbiciuni, oportunități și amenințări). Urmează un important capitol și anume cel referitor la Puterea Mondială ce conține referiri puterea mondială și scopul acesteia, Guvernul Mondial,Organizarea Piramidei Puterii la p.81.
Întalnim și alte capitole foarte importante cum este cel referitoar la „Puterea informației” (p. 129), și în mod deosebit la conceptul de informație, dar și considerații despre puterea informației, precum și despre puterea informației într-o societate liberă. Importante sunt referințele la „Puterea militară” (p. 255) în ceea ce privește evoluţia marilor puteri. Astfel, Secțiunea a 2-a tratează un aspect absolut de interes pentru puerea statelor și anume despre țările cu cele mai mari armate din lume și despre cele mai mari puteri militare din lume. Important este și capitolul ce prezintă „Puterea Economică” (p. 279) cu referiri la „Puterea pieței” legate de noțiunile „Ce este puterea de piață?” Înțelegerea puterii pieței cu exemplu de putere de piață și structurile de putere ale piețelor până la prezentarea conceptele de putere și emergență.
De subiniat capitolele ce urmează despre „Puterea politică” (p. 307) pornind de la definiția puterii politice. Ce este politica și cum funcționează? Conceptul de putere politică puterea alienată și conținut și trăsături ale puterii politice și Autoritatea și Legimitatea politică. Cel de–al X–lea Capitol se referă la „Puterea Mass-Media” pornind de la definirea presei, evoluția presei în decursul timpului., funcțiile presei. Presa, a patra putere în stat, „Comunicarea politică”, și când puterea ascultă de presă, dar și despre libertatea presei. Acest capitolul este urmat de alte capitole de mare interes și anume „Puterea organizației” și foarte important „Puterea intelligence”-ului. Aici se fac referiri la „Ce este Intelligence?” Dar și la Puterea în intuiție și decizie în activitatea de intelligence.
Trebuie menționat că importanţa activităţii intelligence pentru orice stat-naţiune este în mod direct legată de ameninţările şi vulnerabilităţile la nivel local, regional şi global, de rolul aspectelor politico-militare şi economice pe scena internaţională, precum şi de atitudinile liderilor faţă de structurile de intelligence şi securitate naţională. Unele din cele mai importante aspecte şi tendinţe care vor caracteriza şi influenţa mediul şi organismele de intelligence ale statelor-naţiune în secolul XXI ar putea fi „Forța cunoaşterii”, prioritară, dar și esentială și se va baza pe informații. În prezent cunoaşterea are valoare, iar intelligence adică informația strategică este putere. Cunoaştere fără intelligence nu poate exista, la fel cum un intelligence calitativ nu poate să se manifeste fără cunoaştere. Deoarece cunoaşterea este astăzi cel mai important şi util element al competitivităţii la nivel global şi devine cea mai importantă resursă a unei naţiuni, am putea afirma că se naşte o nouă componentă, anume „intelligence-ul cunoaşterii”, care devine astfel elementul complementar al domeniului intelligence-ului și esențial puterii. Deci, putem afirma că „Puterea” se mută acum dinspre state-naţiune, spre state-piaţă şi mai nou spre state-reţea. Adică dinspre state spre grupuri unite în reţele, dinspre legile fizicii şi puterea fizică spre legile cibernetice şi puterea creierului („brain power”), iar paradigma „cine are informaţia deţine puterea”
Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, “Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet (“Volpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
