Dedic acest fragmente eminescologului Sinona – Nicoleta Lazăr – Tigău, corespondentul Jurnalului Bucureștiului
Excesele românismului
„A fi bun român nu este un merit, spunea Eminescu, nu e o calitate sau un monopol special, ci o datorie”. Nu trebuie să te bați cu pumnul în piept toată ziua, să arăți lumii ce mare patriot ești tu, așa cum Iisus ne învață să spunem „Tatăl nostru” în chilia noastră, nu pe stadioane sau să ne vadă toată strada cum ne închinăm, ce mari creștini suntem noi! Românismul este o stare naturală, un datum, ceva firesc, așa cum cade ploaia din cer. E o formă de normalitate, de viețuire. Dacă nu ne purtăm ca niște oameni normali în acest caz, facem un mare rău românismului, îl denaturăm. Toată viața mea am sancționat excesele de românism. Excesele de românism duc la extremism, la ceea ce înseamnă naționalism în sens peiorativ, care nu mai slujește națiunea, dimpotrivă, îi exagerează calitățile, le lăț-lungește, devine mitomanie, caricatură.
Și patriotismul adevărat este acela care se manifestă în lume, printre străini. L-am simțit puternic la New York. Acolo există o tradiție numită „Parade Day”. O zi a unei țări, care își organizează o paradă pe Fifth Avenue și se desfășoară în zona Central Park, între Catedrala St. Patrick și Metropolitan Museum of Art. Toată această distanță de câțiva kilometri este înțesată de lume, care privește la parada ce curge pe bulevard. Fiecare țară are câte o astfel de zi festivă (în afară de România, bineînțeles; o să apuc oare vreodată să nu mai scriu acest „bineînțeles”?!). Cea mai faimoasă este parada Irlandei. Atunci toată lumea poartă câte un obiect de îmbrăcăminte verde, fiindcă parada are loc de ziua Sfântului Patrick, care are ca simbol trifoiul. Și toți oamenii, de diferite naționalități, spun cu mândrie: „I’m irish”. Fiecare este în acea zi irlandez.
Am văzut o dată și parada portoricanilor, cu un car alegoric, pe care trona Jennifer Lopez, fiindcă ea este de origine portoricană. În această Parade Day fiecare țară defilează cu ce are mai bun, cu vedetele ei americanizate. Da, e ceva splendid. Această formă de patriotism te înfioară, își dă un sentiment de măreție curată. Atunci ai vrea să le spui și tu celorlalți că ești român, iar ei să spună în acea zi a României „Și eu sunt român”! Dar la ce folosește să cânți, de pildă, „Noi suntem români/Noi suntem pe veci aici stăpâni”, la o sală de români? E un pleonasm. Un exces de românism. Am participat la zeci de evenimente care se încheiau bombastic cu această cântare „Noi suntem români”. Într-o sală cu două sute de scriitori și ziariști români, de pildă, ce sens are să cânți „Noi suntem români”? Păi sigur că suntem. Ce, am uitat? Trebuie să ne amintească organizatorii sau Gheorghe Turda că suntem români? Înțeleg să se cânte așa în „ținutul secuiesc” sau pentru străinii de neam, precum marioneta Chiolhanis. Sau poate că noi suntem țigani (n.r. rromi)? Și ce fel de „stăpâni” mai suntem, când România este ocupată și vândută, când președintele și guvernul nu au nici o reacție la excesele maghiare, care nu-și mai termină revendicările cu „ținutul secuiesc”, când avioanele NATO sunt aici ca la ele acasă? Ce mai este românesc?
Putem spune și acum ce spunea Eminescu la vremea lui; „De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/De atâta străinătate”. Am discutat mult despre această idee a falsului patriotism cu Gheorghe Zamfir, idee care se află amplu dezbătută în cartea pe care i-am dedicat-o. Zamfir este nemilos și are ca mijloc de comunicare naiul, răspunde cu arta sunetului primordial la tot ce înseamnă alterarea folclorului, a românismului. Și Grigore Leșe și alți rapsozi valoroși fac la fel. Excesele românismului duc până la urmă la crimă, cum s-a întâmplat pe vremea legionarilor. Patriotarzii nu mai sunt azi ca în Caragiale, care ne învăța să ne împăcăm cu situația, sunt niște bestii, niște idioți. Ce vrea să demonstreze un domn român, care trăiește de 40 de ani în California și e nelipsit la Festivalul „George Enescu”, unde apare invariabil într-o cămașă țărănească lungă, înflorată cu fire roșii, care conturează „trandafiri de la Moldova”? Cică vrea să arate că e român, să își exprime astfel, în ochii tuturor, mândria de a fi român! De ce nu o face la Seatlle, unde s-a stabilit, unde trăiește, și o face la Ateneul Român?! Dar românii care sunt îmbrăcați în fracuri, în costume de concert, nu sunt oare români? Această costumație total nepotrivită nu este românism, ci o sfidare la adresa românismului!
Sau există la New York cenaclul „Mihai Eminescu”, care îi închină poetului niște evenimente lamentabile, an de an. Cei care se aud vorbind sunt aceiași, vorbesc între ei prin rotație, se gratulează reciproc, nu se adresează americanilor, ci tot românilor din exil, totul e redundant și nici măcar școlăresc, ci mostre de incultură, numai excese gongorice. Astfel de momente îi fac un deserviciu lui Eminescu, fiindcă îl prezintă prost, anost, total neinspirat. Ca și mascarada pe care o face un anume Napoleon, care se dă drept fondatorul dacismului, când Nicolae Iorga l-a numit în această calitate pe Eminescu. Cui folosește ca o mână de români să se gratuleze reciproc și să creadă că limba română se află la baza limbilor pământului!? Dacismul este un alt exces de românism, care i-a făcut pe străini să întoarcă spatele României, cum se întâmplă curent la ICR New York, identificat cu „zvastica pe ponei”. Citiți faptele lor bombastice în cartea mea Artiști români la New York. Sau, invariabil, la ospețele care se dau cu diferite prilejuri, la anumite aniversări, apare câte un general, care îmbracă peste haina cu decorații o cămașă țărănească, înflorată, și defilează cu tricolorul în mâini, face cu el piruete!? Iar în jurul lui, o trupă de flăcăi joacă „Călușarii”. De ce nu se duce în Transnistria, să le arate rușilor cum arată drapelul românesc!? Sunt invariabilele excese de românism, să transformi orice eveniment într-o caricatură a Cântării României, a Cenaclului „Flacăra” sau a batjocoririi lor, ca în Las Fierbinți. Totul este alterat. Folclorul autentic e rar, fiindcă și rapsozi geniali, care să-l conserve, sunt puțini, de aceea apar masiv imitatorii, cei care îi imită pe rapsozi și care falsează.
Dar cel mai folosit în această ipostază caricaturală a patriotismului este Eminescu. Mai ales Doina lui este urâtă, parodiată, așa cum a făcut nu o dată trupele de comici amatori ai ProTv. Seamănă cu Shylock al lui Shakespeare, ce au făcut hitleriștii din el. Acest post este o mostră de bătaie de joc a românismului. Și-a bătut sistematic joc de Miorița, de daci, de Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul și drapelul României, de toate simbolurile sacre ale românilor. Deci s-a căzut în extrema cealaltă. Excesul de românism duce fie la fanatism, fie la bășcălie, la bătaie de joc, la caricatură. Demitizarea unui erou sau unui fapt istoric seamănă cu ceea ce ruși numesc azi de-nazificare. Nu a făcut așa ceva Patahârbici cu Eminescu? A declarat că „Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm”. Și cât a fost președintele ICR, asta a făcut, l-a aruncat pe poet în debara. Și ce a pus în loc? Cărțile sale, traduse în 17 limbi, precum Politice, în care scrie negru pe alb că „poporul român are structura fecalei”. Marele intelectual din triada Patapleșanu se poate lua de mână cu Gigi Fecali, care a fecalizat România.
Sau există un individ, se dă mare eminescolog, care a „demonstrat” într-o carte că Eminescu a fost asasinat. Și țuțării s-au luat după el. Ani de zile am studiat Manuscrisele poetului, 52 de volume, câte au rezultat din comoara Lăzii lui Eminescu donată de Maiorescu Academiei. Și eram în permanent dialog cu Vatamaniuc. Care și el susținea că nicăieri Eminescu nu amintește că ar fi urmărit de forțe oculte, care ar vrea să-l asasineze. Dar această idee dă bine pentru patrihoți, pentru naționaliști. Ei se mândresc cu faptul că poetul național a fost vânat de oculta mondială!
Ce să mai spunem de poetul actor fără operă care luptă ca un schizoid, împotriva evidențelor, să-l deshumeze pe Brâncuși, care este cetățean francez, să-i aducă osemintele la Hobița, să le îngroape lângă mormintele părinților artistului, morminte care nu se cunosc. După cum nici casa-muzeu de la Hobița nu este casa în care s-a născut Brâncuși, dar minciuna trebuie să existe, să-i atragă pe turiști, care nu știu adevărul. Nu știu nici că porțile de la intrarea în curte, cele autentice, au fost furate de Adrian Păunescu și duse la Breaza, instalate la casa fratelui său! Ce act de patriotism! Sau mai există obiceiul să li se dea invitaților diplome. Cum făcea Holender, care le dădea invitaților de la Festivalul „Enescu”, invariabil, diplome și decorații. Nici nu se termina bine concertul, că apărea pe scenă și le înfigea muzicienilor în piept câte o decorație și le pune în mână o diplomă. Ucidea complet starea muzicală. Era ca în anecdota care spune că după ce Dumnezeu le-a dat daruri cu nemiluita popoarelor lumii, Sf. Petru l-a atenționat, Doamne, dar i-au uitat pe români și nu mai avem nici un dar, lor ce-o să le dăm? Și Dumnezeu, după o clipă de chibzuință, i-a spus; „Dă-le diplome!” Iată excesele românismului. S-a bătut Enescu vreodată cu pumnii în piept că este Român? Enescu a fost model de modestie, un reper al lumii, era iubit pentru modestia sa de toți cei care l-au cunoscut. Dar modestia nu face casă bună cu mitomanii, cu cei care se laudă că sunt români.
Recent, am avut ocazia să-l cunosc pe compozitorul basarabean Eugen Doga (85 de ani), grație scriitorului George Păun, care a organizat un mare eveniment, Ziua revistei pe care o conduce „Curtea de la Argeș”, eveniment prin care ne-a dovedit că el este un fel de președinte al scriitorilor argeșeni, o zonă regală a poeziei, unde adie spiritul poetei Carmen Sylva. Și Eugen Doga a fost prezentat de o persoană total nepotrivită ca un simbol al românismului. Ți-era rușine că ești român. Cred că nici Beethoven nu a fost prezentat vreodată în acest mod bombastic de nemți. Poate rușii s-o fi făcut în cazul lui Doga, fiindcă ei îl consideră de-al lor (oricum, filmografia lui e preponderent sovietică). Un panegiric de laude în exces, care a culminat cu elogiul filmului Luceafărul (1987) al lui Emil Loteanu, care a realizat o mostră de bătaie de joc la adresa lui Eminescu, filmul pornind de la baletul Luceafărul, muzica Eugen Doga, libretul Emil Loteanu.
La terminarea evenimentului, la ieșirea din sală, l-am abordat pe Eugen Doga și l-am întrebat cum de a putut să accepte alăturarea de această mostră de anti-românism, el fiind acreditat ca autor al muzicii filmului. Este un film în care Eminescu apare în rubașcă, la fel Caragiale, Alecsandri sau Veronica Micle, atmosfera e total rusească, ba nu este pomenit nici un oraș din România unde Eminescu a trăit, nici nu aflăm unde s-a născut, nimic, fiindcă filmul este o comandă Mosfilm și trebuia să facă din Eminescu un mare poet cu origini rusești. Era o campanie de rusificare, în care rușii căutau să demonstreze că toți oamenii mari ai lumii sunt de origine rusă! Și Eugen Doga mi-a spus revoltat că acest film a marcat un mare scandal în epocă și ruptura lui de Emil Loteanu, că n-a mai vrut să colaboreze cu el, însă vinovat de excesele netrebnice este un anume Victor Crăciun, care a exagerat cu latura basarabeană a românismului. Nu pot fi calculate aceste excese, acum, când se vorbește agresiv de unirea Basarabiei cu țara mamă. Mi-e tare, tare dor de normalitate și să pot spune firesc ca Eminescu: „Nu cunosc mândrie mai mare decât să fii român”.
Notă. Fragment din cartea „Istoria literaturii neînregimentate” (pag. 352-357) a lui Grid Modorcea
Seriozitatea lui Eminescu
Ceea ce m-a făcut să-l iubesc pe Eminescu, să scriu cărți și să fac filme despre el, ceea ce m-a făcut să-l numesc sfânt și mă face și acum, și mâine, și întotdeauna, este seriozitatea lui. Care s-a imprimat în ființa mea. Și mă simt asemenea lui. În mine curge încrâncenarea și atitudinea lui justițiară, dar și calea apofatică a cunoașterii dumnezeirii și, până la un punct, aceeași concepție despre lume și univers. Toate se datorează, mi-am spus, faptului că avem aceleași rădăcini vitale, din Țara Originilor, cum am numit eu cartea despre Țara Făgărașului (în satul Vad se află și azi urmașii Eminovicilor eminescieni). Am avut două repere divine pe pământ, și o să le am și în cer, Iisus și Eminescu. Ceea ce-i aseamănă în chip izbitor este seriozitatea. Acești doi oameni sfinți nu au știut ce este neseriozitatea, bășcălia, prosteala și alte defecte ale speciei umane în general. De câte ori mă închin la Iisus, sunt uluit de seriozitatea Lui. Toate icoanele bizantine o conservă. El îmi imprimă o stare de mare gravitate în fața lumii. El face să mă judec pe mine și lumea cu aceeași gravitate. Tot ce a făcut El, a fost o respingere tranșantă, profundă și eficientă a neseriozității, a tot ce este strâmb și nedemn. „Scuip din gura mea tot ce-i căldicel” și „Eu judec și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc” au fost preceptele după care m-am condus toată viață.
Așa este și Mihai Eminescu. Ceea ce-i adaugă el în plus este fatalitatea, o viziune specific românească. Viziunea lui Eminescu despre lume balansează între rugăciune și blestem, între fatalism și speranță. Am scris un studiu despre Speranța la Eminescu (inclus în cartea Arta speranței), în care mă ocup tocmai de acești termeni antitetici, care definesc sfera creației eminesciene. Sigur, Eminescu nu a fost un mistic asemenea lui Hristos. El nu a făcut minuni precum Iisus, dar a fost la fel de serios ca El în tot ceea ce a scris și a făcut. Toate gândurile eminesciene au o gravitate măreață, fiindcă vin din adâncimea cunoașterii lumii, din magicul Archaeus, din marea responsabilitate față de cuvânt. El nu dădea drumul în lume la un cuvânt până nu-l trecea de lacătul minții, al inimii și al gurii. Eminescu este tarabostele dac al spiritului critic românesc.
Întotdeauna am fost uimit și nu mi-am putut explica niciodată, mor cu acest mister nedezlegat!, cum de Eminescu a fost român, cum de seriozitatea lui divină contrastează cu neseriozitate generală a românilor!? Este uluitor să constați ce sunt azi conducătorii țării, ce paiațe, când te muți cu gândul la Eminescu. El, care a spus „familia mea este română, chiar nobilă neam de neamul ei”, parcă nu a fost român. Dar a fost. Nu el, ci restul, ceilalți, nu sunt români. Adică nu se comportă după chipul și asemănarea lui. Abia prin Eminescu ne uităm ca într-o oglindă și ne recunoaștem ca români, ne dăm seama ce au fost cândva românii pe care el îi descoperă în măreția istoriei, încă de pe vremea când dacii au pus tribut Romei! De fapt, așa trebuiau și trebuie să fie toți românii, ca el, model de seriozitate. Un reper al cuvântului dat, al faptei neclintite, al cinstei și dreptății. Eminescu n-a știut ce este minciuna și viața în desfrâu, limba lui este sabia lui Dumnezeu, adică Adevărul, el nu s-a jucat cu viața și harul lui, nu a experimentat dragostea de țară și datoria de a fi român. Sigur, gravitatea lui vine din faptul că a fost nemulțumit de alcătuirea strâmbă a acestei lumi. Eminescu credea că la baza lumii se află Răul, cum spune în Demonism, și că Dumnezeu este marele Titan care „ne-a făcut râzând de comica-ne neputință”. De unde și mânia sa, asemenea dacului din Rugăciunea unui dac, cu sorgintea în Blestemul lui Roman Bodei din piesa Grue Sânger, sau asemenea viziunii christice din poema Dumnezeu și Om.
Așa ceva nu există în gândirea bisericească, nici în scrierile Sfinților Părinți. Dar există în Apocalipsă, o scriere respinsă de biserică și sinoade, care a fost inclusă în Biblie după patru sute de ani (mai exact, în anul 419). De ce? Fiindcă aici Dumnezeu se dezice de lumea în care trăim. Dacă biserica ar accepta așa ceva, preoții ar fi muritori de foame! Eu am analizat cu mare atenție Revelația lui Ioan în Civitas Innocentiae, cum am numit cetatea pe care o văd făurită de OM în viitor, ca răspuns la dorința lui Dumnezeu de a crea o nouă lume, „un nou cer și un pământ nou”, promisiune care nu s-a împlinit. Sigur că și Iisus a fost nemulțumit de lumea în care trăim, și Eminescu, evident. Seriozitatea lor vine din această nemulțumire. În acest sens, seriozitatea este sinonimă cu tristețea. Au fost triști, dar nu disperați, ci lucizi. Din luciditate și înțelegerea exactă a lumii se naște speranța. Au fost victime într-o lume strâmbă, pe care ei nu au acceptat-o. Drept urmare, Iisus a fost răstignit, iar Eminescu aruncat într-un azil și omorât. Cu mintea deplină a trăit cât Iisus, 33 de ani!
Dacă Iisus și Eminescu mai trăiau, sigur ar fi creat o lume nouă, diferită de cea în care trăim azi. Eminescu a avut o vocație profetică, tot ce a gândit și a spus este grav. Mă gândesc în special la seria de piese de teatru din ciclul Dodecameronul dramatic. Acolo sunt sâmburi din marele Templu teatral pe care l-ar fi creat, evident, de dimensiuni shakespeariene. În cartea Shakespeare și Eminescu prezint cum ar fi arătat acest templu. Eminescu l-a avut model pe Shakespeare, iar în istoria românilor a găsit personaje și situații similare cu acela din Macbeth, Iulius Caesar, Richard al III-lea și alte tragedii shakespeariene. Cu o astfel de operă împlinită, Eminescu ar fi fost Shakespeare al României. Locul lui Eminescu este lângă titani ca Shakespeare, Goethe (a avut un proiect Faust), Schopenhauer (cu o influență covârșitoare asupra geniului său).Eminescu român! Ce lucru serios, ce lucru grav! El este simbolul omului și al scriitorului liber, neînregimentat. A refuzat toate plocoanele, a avut o vocație de nonconformist, culminând cu refuzul de colaborare regală, atunci când a criticat-o în față pe poeta Carmen Sylva, dar nici Maiorescu nu l-a înțeles până la capăt. Nu-l interesa succesul ieftin, și avea o fire de justițiar fantastică, asemenea lui Țepeș, Horea, Avram Iancu și alți revoluționari în cuget și simțiri.
Mereu am fost uimit cum de românii nu au un cult pentru el ca și pentru un sfânt. Cu ce este mai prețios Sfântul Macarie, de pildă, decât Eminescu?! Să stai 60 de ani în pustie, nu e o treabă serioasă! Și să postești cât te țin firimiturile dintr-o sticlă! Asta-i minune? Mai bine își dăruia harul trăind printre oameni. Eu cred că Eminescu este mai prețios pentru noi decât Sf. Macarie și alți sfinți. Toți cei care trăiesc ca niște sfinți, sunt sfinți, spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Dacă poporul român vrea să nu se rătăcească, trebuie să stea lângă Eminescu, să fie de partea lui, să-l iubească așa, ca pe un sfânt, și să fie serios cum a fost Eminescu. Cu seriozitatea eminesciană drept lance, poporul român va învinge multe obstacole, va fi nemuritor.
Notă. Fragment din cartea „Istoria literaturii neînregimentate” (pag. „107-110) a lui Grid Modorcea
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea în Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Articole asociate
In memoriam Joe Banyay. Gizeh Temple – Shriners masonic society & Shriners Hospitals for children
„Les grands concours de maths – Grandes Ecoles 2023” (Mines – Ponts – Les Sujets)
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
