1.jpg)
„Grace Divine” is written, composed, orchestrated and performed by Mihaela Modorcea, my identical twin sister-angel who has been graced by the Almighty with the divine Light from Pure Light to heal the hearts of other angels. Cinematography: Gabriela Modorcea
În copilăria mea, când jucam fotbal, legitimat fiind la un club sportiv, cuvântul de ordine era „fair-play”. La început nu știam ce înseamnă, dar am învățat că înseamnă sportivitate, corectitudine, respectarea adversarului. Conceptul a fost lansat în Anglia, țara care a inventat fotbalul. În traducere, Fair-play înseamnă „Joc cinstit”. Totul pornește de la acceptarea loială a regulilor. Nu poți să-ți respecți adversarii, dacă nu cunoști regulile jocului. Lipsa acestui respect reciproc, poate duce la crimă, ca în comedia satirică Regula jocului (1939) de Jean Renoir.
Iar în orice sport, regula supremă este să respecți deciziile arbitrilor, altfel apare haosul, ca într-o lume lipsită de Marele Arbitru, Dumnezeu. La fel, să respecți publicul spectator și spiritul general de joc. De reținut că alăturarea celor două cuvinte, fair și play, a fost folosită pentru prima oară de un mare scriitor, Shakespeare, în piesa Regele Ioan (1598). Fair-play-ul a devenit și conduita morală în viața de zi cu zi. Prin extindere, înseamnă conduită onestă în orice situație. Eram mândri, ca juniori, să fim respectați, să fim modele pentru ceilalți. Nu existau huliganii din tribune și nici agresiunile dintre fani, cum aveau să apară încet-încet pe stadioane, peste tot. Cum au apărut în America, la manifestări politice, cu drapele pe care flutura zvastica. Nu megem înainte, mereu tragem îndărăt, spre mult trâmbițatul „Again”.
Azi, politizarea sportului a făcut din sportiv o marionetă. Este cumpărat și vândut ca pe o marfă. Mai mult, sportul a devenit o tribună politică. Sportivii sunt împinși în față să reprezinte politica țării, așa cum au făcut fotbaliștii kosovari, care au căutat pretext de scandal, fiindcă aceasta era porunca de acasă, dovadă că, atunci când s-au retras de pe teren în minutul 90+5, când mai erau câteva secunde de joc, țara lor a reacționat la fel de aberant, chiar federația lor a spus, „bine au făcut, o să câștigam la masa verde cu 3-0!” Dar de ce să nu câștigați pe teren, fraților, de ce nu vă manifestați valoarea jucând fotbal, nu incitând spectatorii prin gesturi lubrice și așteptând ca ei să strige „Serbia! Serbia”, amintind de faptul că, prin drept istoric, cum spunea Novak Djokovic, Kosovo e Serbia! Așa cum Basarabia e România! Dar pe stadioane trebuie să strigăm asta, la competițiile sportive? Nu e bine. Nu există guverne, forumuri și tratate internaționale? Cel mai adesea se fluieră la momentul imnului, cântat de echipa adversă. Nu e corect. Sportul trebuie să fie o plăcere, o relaxare, el trebuie să dea o lecție politicii de agresiune, să îndemne la pace, la spectacol plăcut, la frumusețe sportivă, nu la violență.
Violența modernă în sport a început cu momentul masacrului de la Olimpiada din München, din 1972, când 11 sportivi israelieni au fost asasinați de organizația teroristă palestiniană „Septembrie negru”, apoi Mosadul israelian a declanșat operațiunea „Mânia lui Dumnezeu”, care a ținut 20 de ani, până ce au fost identificați și uciși vinovații. S-a produs și o eroare de identificare, care a dus la conflictul Norvegia-Israel. S-a implicat atunci și primul ministru israelian, Golda Meir.
Răzbunarea a devenit arma principală a „rezolvării” unui conflict. A speculat sub formă de spionaj ideea răzbunării Steven Spielberg în filmul său intitulat chiar München (2005), cu Eric Bana și Daniel Craig în rolurile principale. Filmul a avut succes și a fost încununat cu 5 premii Oscar. Cum știu evreii să facă dintr-o tragedie a lor un succes de public, nu mai știe nimeni.
Totul se reduce la comerț. Spielberg e maestru. Vezi și Lista lui Schindler (1993), cu 7 premii Oscar! Nu cred că altceva este și războiul din Gaza. Deja Steven e pregătit cu un scenariu. Săraca Olimpiadă, de unde s-a pornit și unde s-a ajuns! Regula: „Voi ne ucideți pe noi, o să vă ucidem și noi pe voi, dar nu oricum, o să vă radem de pe fața pământului!” Sunt vorbele lui Netanyahu. Acolo, masacrul a fost general, au fost uciși civili, mame, copii, bătrâni. Și masacrul continuă. Dar și protestele pro-Palestina s-au întins pe tot pământul.
Un astfel de protest a dus și la conflictul recent de la Amsterdam, prilejuit de meciul de fotbal Aiax-Maccabi Tel Aviv. Nu vedeți, unde joacă o echipă din Israel, sau naționala acestei țări, nu mai există fair-play, apar proteste, atentate, meciul nu se mai joacă pe teren, ci în tribune, pe străzi, însuși Netanyahu s-a implicat în „rezolvarea” conflictului. Rezolvarea cu răzbunarea. Echipele lor sunt modeste, mereu la coadă, înțelept ar fi ca ele să decidă să nu mai participe, altfel masacrele vor continua, nu se mai joacă fotbal pe teren, ci se declanșează război în tribune și pe străzi. La meciul de fotbal Franța-Israel, erau de două ori mai mulți polițiști ca să asigure ordinea decât spectatori în tribună. La ce mai e bun un meci cu polițiști peste tot? Acesta mai e spectacol sportiv?! Orice meci cu echipe din Israel sau cu naționala acestei țări se transformă în pretext de violență, așa cum este și va fi în cazul Kosovo. Există mari probleme cu acești oameni. I-am văzut cum joacă, sunt ca niște sălbatici, ei atacă omul, nu mingea. Sunt un virus pentru sănătatea planetei.
Ar fi simplu să spunem că aceste țări ar trebui eliminate din competiții, cum este eliminată Rusia. Sau jucătorii să se reprezinte pe ei înșiși, nu țara, cum se întâmplă la tenis, când jucătorii ruși nu mai reprezintă Rusia, poartă drapel neutru. Și așa Israel este tolerată, acceptată ca țară europeană. De ce n-ar fi și Palestina sau Liban? Și cu toate acestea, se ajunge la soluții de agresiune politică, fiindcă politica țării se reflectă și în competițiile sportive. Dovadă că așa cum este țara, politica ei, conducerea ei, așa s-au comportat și jucătorii kosovari pe teren. Ei au creat deliberat această stare de conflict artificial, din primul minut, cum bine a observat portarul Florin Niță, cel mai bun jucător de pe teren. A fost formidabil. Dar toți jucătorii români au jucat la fair-play, au căutat să nu le dea pretexte kosovarilor să-și manifeste ura de rasă. Avem noi oare ceva de împărțit cu ei? Și, culmea, federația lor a transmis că pe toată desfășurarea partidei, a existat în tribune o atmosferă care i-a împiedicat pe jucătorii kosovari să joace bine! Dar ce ar fi trebuit să facă 48 de mii de spectatori, să tacă mâlc?! Nimeni nu i-a insultat. Spectatorii romăni s-au comprtat extraordianr, nu le-a dat apă la moară nici grupului de spectartori sârbi. Acum se fac speculații, se pune pe cântar și ce s-a întâmplat la meciul tur, când România i-a învins la Priștina pe kosovari cu 3-0. Deci se face politică, se scoate din context abandonul kosovar, lipsit de sportivitate. Însuși Mircea Lucescu, un antrenor cu o experiență colosală, a spus că nu a mai văzut așa ceva și i-a taxat pe kosovari drept „Penibili”. Și a adăugat: „A fost o lipsă de fair-play teribilă. Au dat dovadă de lipsă de educație”. Fotbalul se joacă pe teren, nu în culise. Arbitrii s-au străduit timp de 70 de minute să le explice kosovarilor că nu au nici un motiv serios să întrerupă meciul, să revină pe teren. Au revenit doar arbitri, care au fluierat sfârșitul partidei numai cu echipa noastră pe teren. Am fi stat până dimineață, spunea Lucescu. E Liga Națiunilor! Se joacă fotbal sau se face politică?! E posibil să se bată toba și cu recunoașterea Kosovo ca stat independent. Vom mai auzi multe asemenea „minuni” de la oameni lipsiți de fair-play.
Fair-play înseamnă și șanse egale. Nu duce nicăieri să elimini din competiții o țară, chiar dacă joacă modest, dimpotrivă, acest fapt ține încordate lucrurile. Trebuie găsită o soluție umană. Soluția este fair-play. Calea violenței duce tot la violență, nu la pace. Uitați-vă numai ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, de la o scânteie, provocată chiar de agresor, s-a ajuns la o catastrofă generală, susținută fără fair-play, de politica celui mai tare, celui mai înarmat. Oameni înțelepți, creatorii civilizației iudeo-creștine, dar incapabili să joace fair-play. De mii de ani, Cain continuă să-l ucidă pe fratele său, Abel. Cine îi face puternici, cine îi înarmează pe evrei și le aruncă cu dolari din elicopter? Americanii să învețe și ei ce este fair-play-ul, chiar de la sportivii lor. Am cunoscut mulți sportivi americani, cum ar fi frații Bryan, cel mai de succes dublu din toate timpurile, sunt de o modestie rară, cum era și Serena Williams. Fiindcă la acest comportament frumos duce fair-play-ul, la modestie.
În toate ar trebui să funcționeze acest principiu sportiv și lumea va fi mai umană, mai bună. Anti-semitismul a devenit iar pe ordinea de zi a politicii mondiale. Mi-aduc aminte ce discutam cu o nemțoaică în Germania, la Frankfurt am Main, care îmi spunea că „noi, germanii de azi, stăm cu capul plecat când ni se reproșează Holocaustul. Dar Holocaustul nu ar fi avut loc fără cauza lui. De ce căuzașii nu plecă și ei capul, ci ne pun pe urmei vina înaintașilor și vor de la noi despăgubiri și răzbunare?” Nu se poate fair-play numai de o parte, trebuie să fie și de cealaltă parte. Toate părțile trebuie să dea dovadă de fair-play și atunci lumea nu va mai crește strâmb și nu ar mai face din oameni nevinovați victime. Să fim cu toții loiali și să dăm dovadă de sportivitate. Sportul aduce sănătate, bucurie, prietenie, pace. Soluția la toate relele este fair-play-ul. El e panaceu universal.
Grid Modorcea (Scriitor și cineast, dr. în Arte)
- Articolele scriitorului și cineastului Grid Modorcea îni Jurnalul Bucureștiului
- Grid Modorcea cărți în vânzare (Amazon)
- Grid Modorcea filmografie
- Grid Modorcea IMDB
Articole asociate
Nota redacției. (Thomas Csinta-redactor șef și director al publicației)
- Cartea Oglinzilor-Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici (tradusă în 39 de limbi, publicată în 40 de țări și vândută în aproape 500.000 de exemplare), într-o singură zi, a fost vândută în Germania în 20.000 de exemplare după apariția lui în librării. De asemenea, romanul este bestseller în Olanda și Italia. Volumul care a luat cu asalt marea piață internațională de carte, este singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în 38 de țări. Scriitorul Eugen-Ovidiu Chirovici a năucit lumea literară cu primul său roman în limba engleză considerat „un fenomen editorial internațional”. (The Guardian). Până în momentul de față, drepturile de publicare au fost cumpărate în 38 de țări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franța, Italia, Spania iar criticii se întrec în elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzația Târgului de la Frankfurt, în 2015 și a adus autorului în jur de 1,5 Mil$US. În martie 2024 a fost prezentat filmul Sleeping Dogs, în coproducție australo-americană, după romanul Cartea oglinzilor, în regia lui Adam Cooper și cu Russel Crowe în rolul principal. „Drepturile de difuzare în SUA au fost achiziționate de The Avenue/Paramount (…). Până în prezent, drepturile de difuzare în cinematografe au fost cumpărate în: România, SUA, Regatul Unit, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Spania, Rusia, Turcia, Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel, Grecia, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, America latină, Australia, Noua Zeelandă”.
- Cartea „Ils ont volé ma vie” (Dany Leprince & Bernard Nicolas) în carte Thomas Csinta este citat pentru rezultatele anchetelor sale alături de cei mai mari jurnaliști de investigație francezi (și europeni).
- Mihai Eminescu, Ion Oprea, Grid Modorcea, Adrian Păunescu, Neculai Constantin Munteanu, Adrian Cioroianu, Octav Pancu-Iași, George Călinescu, Vasile Sava, Cicerone Poghirc, Aurelian Titu Dumitrescu, Mircea Florin Șandru, Lucian Blaga, Constantin Pădureanu, Dumitru Tinu, Cezar Ivănescu, Fabian Anton, George Topîrceanu, Petru Codrea, Radu Gyr, Dan Culcer, Ion Anton, Dumitru Stăniloae, Mihai Cosma, Claudiu Săftoiu, Iosif Constantin Drăgan, George Băjenaru, Cleopatra Lorințiu, Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Partoș, Ion Cristoiu, Mircea Badea, Grațian Cormoș, Aristide Buhoiu, Ioana Sava, Brândușa Prelipceanu, Nicole Valéry-Grossu, Gabriel Liiceanu, Ion Agârbiceanu, Eliza Macadan, Florian Bichir, Emil Șimăndan, Bogdan Suceavă, Adriana Săftoiu, Ioan Chirilă, Gabriela Vrânceanu-Firea, Paul Lampert, Octavian Paler, Alexandru Vianu, Dumitru Toma, Eugen Barbu, Eric Winterhalder, Cristian Mungiu, Vintilă Horia, Dan Pavel, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu, Emil Hurezeanu, Ivo Muncian, Radu Jörgensen, Lazăr Lădariu, Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Hoajă, Doina Drăguț, George Muntean, Barbu Catargiu, Adrian Mîrșanu, Victor Frunză, Lorena Lupu, Alexandru Candiano-Popescu, Marius Mircu, Dănuț Ungureanu, Vasile Copilu-Cheatră, Rodica Culcer, Andrei Gorzo, Zaharia Stancu, Eugen Cojocaru, Răsvan Popescu, Ion Anghel Mânăstire, Pamfil Șeicaru, Tudorel Oancea, Dorin Ștef, Paula Seling, Sabin Gherman, Marian Coman, Brîndușa Armanca, Valeriu Turcan, Teșu Solomovici, Sorin Roșca Stănescu, Tudor Octavian, Vasilica Ghiță Ene, Gabriela Adameșteanu, Radu Negrescu-Suțu, Cornel Nistorescu, Petre Got, Dumitru D. Șoitu, Geo Bogza, Dan Diaconescu, Stelian Popescu, Nicolae Carandino, Valer Chioreanu, Ioan Massoff, Corneliu Stoica, Adelin Petrișor, Ion Călugăru, Andrei Alexandru, Ludovic Roman, Radu Paraschivescu, Vasile Urechea-Alexandrescu, Elis Râpeanu, Cezar Petrescu, Ion Monoran, Thomas Csinta, Marian Odangiu, Paul Barbăneagră,…
- Români francezi: Vladimir Cosma, Emil Cioran, Matei Vișniec, Tristan Tzara, Victor Brauner, Elvira Popescu, Gherasim Luca, Dinu Flămând, Vasile Șirli, Elena Văcărescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Ion Vlad, Thomas Csinta, Paul Barbăneagră, Bogdan Stanoevici, Ariel Moscovici, Luminița Cochinescu, Alice Cocea, Roxana Eminescu, Irina Ionesco, Eli Lotar, Alexandre Revcolevschi, Radu Mihăileanu, Horia Surianu, Haim Brézis. Extras: Vladimir Cosma (n. 13 aprilie 1940, București) este un violonist, compozitor și dirijor francez, născut la București, România, într-o familie de muzicieni. Tatăl său, Teodor Cosma, este pianist și dirijor, mama sa, Carola, autor- compozitor, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor și dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. După câștigarea primelor sale premii la Conservatorul Național de la București, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar), în 1963, unde își va continua studiile cu Nadia Boulanger și la Conservatorul Național din Paris. Pe lângă formația clasică, s-a simțit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film și toate formele muzicilor populare. Începând din 1964, a efectuat numeroase turnee în lume concertând ca violonist, dar, curând, se va consacra din ce în ce mai mult compoziției. Scrie diferite lucrări printre care: „Trois mouvements d’été” pentru orchestră simfonică, „Oblique” pentru violoncel și orchestră, muzică pentru scenă și balet („olpone” pentru Comedia Franceză, opera „Fantômas”, etc.). În 1968, Yves Robert îi încredințează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau serii TV. Cinematografia îi datorează numeroase succese în colaborare în special cu: Yves Robert, Gérard Oury, Francis Veber, Claude Pinoteau, Jean-Jacques Beineix, Claude Zidi, Ettore Scola, Pascal Thomas, Pierre Richard, Yves Boisset, André Cayat…
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida CUFR București–Jurnalul Bucureştiului
