„Luxul, moliciunea şi trândăvia sunt cauze de decadenţă pentru un neam.” – Alfred Fouillée
Alfred Jules-Émile Fouillée (1838-1912), filozoful și sociologul francez, a fost un scriitor prolific, în special pe subiecte politice, sociale și istorice. S-a născut la La Pouëze, Maine-et-Loire, Franța. A fost fiul adoptiv, cu suflet blând și bun, al filozofului Jean-Marie Guyau despre care am scris în alt eseu, și care a avut o viață foarte scurtă, dar fecundă, cu o adâncă iubire și înțelegere a omului și a vieții, cu atitudini nobile și sclipi geniale ale amănuntului. Acest fiu a avut cu tatăl său o intimă prietenie intelectuală și după moartea sa, a căutat să-i facă opera cât mai cunoscută.
Fiind clasat priml la celebrul concurs de titularizare agrégation de filosofie în 1864, el va fi numit „profesor agrégé” (profesor titular în învățământul secundar și în primul ciclu universitar-clase pregătitoare pentru concursurile de admitere în șscolile superioare franceze de înalte studii) la licee din Douai, Montpellier și Bordeaux. În 1867 și 1868 a fost încoronat de l’Académie des sciences morales et politiques pentru munca sa cu privire la Platon și Socrate. În 1872 este numit conferențiar universitar la l’École Normale Supérieure după ce obține titlul de doctor în filozofie ca recunoaștere a celor două tratate ale sale–„Platonis Hippias Minor sine Socratica contra liberum arbitrium argumenta” (Hipias Minor al lui Platon fără argumente socratice împotriva liberului arbitru) și „La Liberté et le déterminisme” (Libertate și determinism).
Încordarea muncii continue din următorii ani i-a slăbit sănătatea și vederea și a fost obligat să se retragă din profesorat. Întrucât în acești ani publicase lucrările despre Platon și Socrate și o istorie a filosofiei (1875), și-a dedicat următorul timp scrierilor sale. Și-a dezvoltat în continuare poziția filozofică, un eclecticism speculativ prin care s-a străduit să reconcilieze idealismul metafizic cu punctul de vedere naturalist și mecanic al științei. Astfel, majoritatea lucrărilor sale variate au avut un fir comun. Aceasta a fost preocuparea de a reconcilia valorile filozofiei tradiționale metafizice sau spiritualiste–mai presus de toate, cu punctul de vedere naturalist și mecanic al științei. Eclectismul în filozofie indică de fapt o direcție speculativă specială care, răspândindu-se în epoca elenistică-romană, a reunit mai multe doctrine ale diferitelor școli filozofice. În epoca romantică eclecticismul se regăsește la filozoful francez Victor Cousin (1792-1867), reformator educațional și istoric și la filozofii germani contemporani (sec. XVIII). Cousin credea că toată filozofia poate fi redusă la patru sisteme fundamentale care se succed în mod ordonat în istorie: sensism, idealism, scepticism și misticism, fiecare conținând o parte a adevărului pe care filozoful eclectic trebuie să-l păstreze și să îl completeze. Ca atare el sublinia nevoia de a îmbrățișa domeniile senzației, rațiunii și emoției în propriile-I lucrări, împrumutând de la alții elemente care serveau propriului scop. Soția lui Fouillée, Augustine Tuillerie, a fost cunoscută mai mult sub pseudonimul de „G. Bruno”, ca autoare a cărților pentru copii, inclusiv un roman educațional și o carte școlară „Le Tour de la France par deux enfants” (1877). Alfred Jules-Émile Fouillée a murit în 1912 la Lyon.
Lucrările principale
- L’Idée moderne du droit en Allemagne, en Angleterre et en France (Paris, 1878)
- La Science sociale contemporaine (1880)
- La Propriété sociale et la démocratie (1884)
- Critica sistemelor morale contemporane (1883)
- La Morale, l’art et la religion d’après Guyau (1889)
- L’Avenir de la métaphysique fondée sur l’expérience (1889)
- L’Evolutionnisme des idées-forces (1890)
- L’Enseignement au point de vue national (1891)
- La Psychologie des idées-forces (1893)
- Descartes (1893)
- Tempérament et caractère (ed. a II-a, 1895)
- Le Mouvement positiviste et la conception sociologique du monde (1896)
- Le Mouvement idéaliste et la réaction contre la science positive (1896)
- La Psychologie du peuple français (ed. a II-a, 1898)
- La France au point de vue moral (1900)
- L’Esquisse psychologique des peuples européens (1903)
- Nietzsche și „imoralismul” (1903)
- Le Moralisme de Kant, et l’immoralisme contemporain (1905)
- La Morale des idées-forces (1907)
Alfred Jules-Émile Fouillée nu era inclus în nicio școală formală de gândire și acest lucru l-a ajutat să meargă lejer în direcția semnalată înaintea lui de unii dintre ucenicii de mai târziu ai școlii spiritualiste a lui Victor Cousin (1792-1867) care a fost un filozof francez, professor la Universitatea Sorbona și care a scris pe larg despre istoria filozofiei, precum și Paul Janet și Étienne Vacherot, care au urmărit creșterea puterii științelor naturale și a filozofiei științifice. Cousin a fost fondatorul „eclectismului” (alegere din mai multe sisteme de gândire), o școală de filozofie franceză care a combinat elemente ale idealismului german și realismului de bun simț scoțian și a avut și o influență importantă asupra politicii educaționale franceze.
În L’Evolutionnisme des idées-forces (1890), La Psychologie des idées-forces (1893) și La Morale des idées-forces (1907), este elaborată doctrina sa asupra ideilor-forțe, sau a minții drept cauză eficientă prin tendința a ideilor să se realizeze în mișcare adecvată. Evoluțiile etice și sociologice ale acestei teorii îi succed tratamentului fizic și psihologic, luarea în considerare a antinomiei libertății fiind deosebit de importantă. Deci, contribuția remarcabilă și cea mai originală a lui Fouillée a fost ideea că gândirea ar putea duce la acțiune, pe care a întruchipat-o în conceptul său de idée-forță sau „forța gândirii”. Acest concept (despre care am mai scris în alt eseu) conține în sine esența metodei și scopului conștient eclectic, conciliant al lui Fouillée, deoarece împrumută noțiunea de „forță” din știința fizică contemporană și o aplică stărilor mentale, conștiinței. Forța, definită ca tendință la acțiune, devine un fapt universal al conștiinței; invers, fiecare idee este o forță care are un potențial de a se realiza în acțiune. Astfel, ideile, fie că sunt sau nu cauzate, sunt cauze; și întrucât ideile sunt fenomene mentale, mintea este o cauză eficientă a acțiunii fizice. Ideile-forțe sunt intermediare între existența privată a conștiinței și existența obiectivă a lucrurilor. Ele i-au permis lui Fouillée să păstreze valorile spirituale în condițiile impuse de știința naturii prin dezvoltarea a ceea ce s-a numit o „metafizică pozitivă”, adică o metafizică în limitele imaginabilului fizic. Astfel, el s-a angajat să respingă principiul central al materialismului potrivit căruia mintea sau conștiința este doar un epifenomen (Fenomen secundar care însoțește un alt fenomen essențial, fără să-l influențeze). Preluând în mod specific conceptul crucial al libertății, Fouillée a susținut că conștiința libertății echivalează cu existența libertății, deoarece dă naștere unor idei formulate în termeni de libertate de alegere și întrucât aceste idei pot exercita de fapt un efect asupra lumii exterioare.
În cariera filozofică a francezului Alfred Jules-Émile Fouillée s-au putut distinge două perioade: prima, cea a studiilor sale platonice, din care se reține ideea spiritualistă, dezvoltată însă în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului, și a doua– caracterizată prin doctrina „ideilor-forțe”, situată între epoca dominată de pozitivismul filozofului francez Auguste Comte (1798-1857) și evoluționismului mecanicist al lui Herbert Spencer (1820-1903) între epoca în care psihologia și sociologia își formau caracterul de științe independente.
Doctrina lui Alfred Jules-Émile Fouillée deși este o reacție contra pozitivismului – cunoaștere bazată pe experiment, a rămas totuși încătușatã în formele pozitiviste ale timpului. Filozofia lui nu caută un principiu spiritual transcendent dar, în acest plan al științei, al experienței și al ideilor forțe, el a câștigat pentru doctrina sa avantajele și caracterele spiritualismului, de exemplu ideia de finalitate și ideia de libertate a spiritului. Elementului mintal–constitutiv al evoluției–îi alătură posibilitatea de acțiune finală, făcută cu un scop conștient, liberă. Ideea libertății fiind prin ea însăși o fortă activă, pe ea se putea clădi o doctrină morală. În lucrarea sa „Evoluționismul ideilor–forțe” se ocupă de „Factorii mentali ca factori de evoluție”, arătând că stările mentale, sentimentele sau ideile trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții. Conștiința lucrează mai întâi ca un „excitant general al activității, al energiei mentale și, corelativ, al energiei cerebrale”. Dacã avem o conștiință a raportului dintre parte și tot, dintre cauză și efect, dintre principiu și consecință sau chiar numai a unei simple întâlniri accidentale în timp sau spațiu, această conștiință „adaugă motivelor obiective de asociere, o rațiune subiectivă care are o valoare considerabilă”. Ca durată, conștiința este un mijloc de fixare, este o capitalizare. Dacă conștiința este absentă, lucrul trebuie reînceput.
Face alte câteva precizări importante: Conștiința este o acțiune concentrată, devenită luminoasă pentru ea însăsi, mai puternică față de ea însăși, dar și față de alte forțe în legătură cu ea; conștiința este un modificator al intensității sentimentelor, dar și modificator al intensității impulsiunilor; orice linie net trasatã în conștiință devine o direcție posibilã pentru acțiune; ea nu este numai o forță de reînoire și de amintire care reproduce faptele anterioare, ci ea le situează în timp și spațiu, progresul devine posibil, fiindcã prezentul servește ca punct de plecare pentru o lucrare viitoare; conștiința este un mijloc prin care se stabilesc legături de cauzalitate între fenomene; ideea acționând asupra emoțiilor noastre profunde, le dă o determinare și un caracter definit, o fortă directoare.
Ajunge să concluzioneze despre conștiință că este, prin ea însăși, „un mijloc de prescurtare, de abreviere” care poate „reduce enorm durata evoluției și numărul de lovituri de zar pe tabloul hazardului universal”, ca atare este o simplificare; conștiința se servește de o alegere inteligentă și care continuă și împlinește „selecțiunea naturală”, este, pentru om, un mijloc de realizare pentru ideile sale; este experiență ca sentiment și ca acțiune și în același timp și ca gândire, care își face loc în realitate.
Aduc aminte alte cugetări ale lui Alfred Jules-Émile Fouillée: „Absența afectivității este sterilizantă”, afectivitatea fiind componenta fundamentală a psihicului uman, alături de cogniție–facultatea de cunoaștere. „Nu întâmplător, se spune, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție”, supraestimând când pe una, când pe cealaltă. Importantă este, cred, fiecare din aceste două părți și necesară este găsirea unui echilibru între rațiune și sentiment, pentru liniștirea ființei, în drumul spre dobândirea fericirii! Căderea cu preponderență spre una dintre aceste părți, dezechilibrează psihicul omului și acțiunile lui nu mai pot fi logice. Logica a fost despărțită de Al- Farabi (870-950 d.Hr.), unul dintre cei mai mari filozofi și oameni de știință ai lumii islamice, în idee și dovadă.
Ajung cu gândul la zilele noastre…Constatăm că ne aflăm într-un punct al existenței în care se ivesc tot mai multe probleme cu semnele lor de întrebare și mai puține soluții și răspunsuri care să ne satisfacă, să ne liniștească. „Sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers” este fragil; realitatea din jur percepută prin senzații și gândire este distorsionată, de asemenea și sentimentul pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni. Reprimarea spirituală din timpul dominației materialismului a dus la nemulțumirea sufletelor, la dezechilibrul sufletesc și la deprecierea valorilor morale. Agitația a cuprins ca un lanț omenirea. Neliniștiți nu sunt numai tinerii astăzi, ci și oamenii de toate vârstele. Vicioasele supapele găsite au fost corupția, degradarea, incompetența… Spațiul și timpul în care trăim a început să fie perceput fals, datorită exagerării libertății; conștiința noastră, capacitatea de a percepe lumea a devenit ilogicã.
S-a ignorat formularea biblică „precum în cer, așa și pe pământ” neluând în seamã legile existente ale universului a căror respectare ne pot folosi, nici legea lui Niels Bohr (1885-1962), fizicianul teoretician danez care a elaborat teoria echivalenței dintre macro-cosmos și micro-cosmos, observând că în interiorul unui atom este exact ca în sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii și neutronii fiind planetele. Am uitat că Legea marelui infinit este unică și eternă micului nostru infinit și că acesta este un principiu divin multiplicat în diferite forme. Căutăm în imensul Cosmos și de fiecare dată îl găsim perfect organizat, constăm că fiecărui sfârșit i se pregătește un nou început… Sau cum am citat într-un vers de-al meu: „Prin naștere acoperim o infimă parte din absența lumii; prin dispariție lăsăm loc liber unei alte prezențe.”
În Sfânta Scriptură avem multe pilde despre lucrarea conștiinței cu voia sa liberă–putere sufletească pe care o are omul, de asemenea de la creare–datorită căreia poate alege între bine și rău. Fiecare om cu mintea sa, adică cu judecata sa, își poate da seama de această liberă alegere. Unul dintre cele mai importante figuri creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: „Când Dumnezeu l-a fãcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.
Preotul dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, din Iași, într-un dialog avut, a redat definirea conștiinței potrivit învățăturii creștine: „conștiința este glasul lui Dumnezeu în om”, spunând totodată că deși se cunoaște că omul este mai întâi conștient de sine însuși, Sfinții Părinți nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conștiința în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conștiința morală. Glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului îl îndeamnă la împlinirea legii morale, ea fiind înscrisă ontologic în om de către Dumnezeu încă de la naștere. Conștiința morală, ne aminteste în continuare, poate fi puternică ori slabă, trează sau adormită; când este conformă cu legea morală se numeste adevărată și dreaptă, iar cea care prezintă ca bun ceea ce este rău și ca rău ceea ce este bun se numeste falsă, rătăcită sau greșită. Conștiința nedispărând din sufletul omului, împlinește, în viziunea religioasă un rol sau o funcțiune întreită: înainte de săvârșirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârșirii este martor, iar după săvârșire este judecător. În cele din urmă, conștiința mai are și rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele și de a nu permite să dăm uitării ce am săvârșit, descoperindu-ni-le continuu, pentru ca să nu mai cultivăm răul. „Lupta perpetuă a creștinului constă de faptul de a-și păstra o conștiintă trează și curată”, mai spunea preotul.
Contemporanul nostru, medicul roman neurolog și psihiatru, prof. dr. Dumitru Constantin-Dulcan definește conștiința ca „un ram dintr-o altă conștiință – cea cosmică, deci o rațiune, o cunoaștere, și o descoperim acum, spune dumnealui, ca emoție”, sintetizând totodată: „conștiința cosmică, conștiința umană și energia matricială din care toate sunt făcute (ordinea lucrurilor)”. „Și atunci să ne punem întrebarea: creierul este o masă anatomică–discuția o purtăm neurologic – și nu poate să aibă inteligență, să facă distincția între bine și rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoaștere, este conștiință! De unde vine conștiința? Din marea conștiințã cosmică: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se folosește pur și simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă, care este calea greșită, eronată, care poate să ducă la suferință, la boală și la moarte… Cu aceastã cunoaștere, de aici, te duci în planul de dincolo, unde se continuă cunoașterea. Omul este o continuă cunoaștere, ca și Universul, o continuă prefacere și evoluție”.
Despre cum lucrează conștiința, Sfinții Părinți ne spun: „Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și un paznic necontenit–conștiința”. De asemenea ne sfătuiesc să gândim la dragostea arătată de Dumnezeu la dăruirea acestui „judecător nemituit” ca să ne facă mai înțelepți, să ne descotorosim de păcate încă din această lume în care suntem. Și dacă conștiința nu ne părăsește niciodată, dacă ea este judecătorul nostru–spun–înseamnă că nici remușcarea–mustrarea de cuget, părerea de rău, regretul, nici el nu pleacã din sufletele noastre; nu trebuie nici să apese prea tare, dar trebuie sã existe. Cred că numai oamenilor orgolioși le poate lipsi părerea de rău.
În eseul scris cândva, tratând problema Ideea-forță, scriam că materialismul existent a înăbușit meditația și imaginația, că suntem grăbiți, agitați, vesnic nemulțumiți, veșnic gata în stare de luptă, plini de ură și respingere, în loc de dragoste, acceptare, iertare și liniște; corupția, degradarea, incompetența au fost supapele găsite pentru refularea nervozității și a urii; că ne batem joc de timpul existenței dăruit. Spațiile înfrumusețate ale vieții de către unii continuă să fie distruse, se pune astfel frână evoluției, se distrug civilizații, conștient sau inconștient. Pentru ce? Ce au în gând toți acești tineri și maturi pentru schimbarea vieții în bine? Și cum? Călcând în picioare viertuțile călăuzitoare de atâtea veacuri, datorită cărora omul a realizat o parte di bune și frumos… Și totuși, omul este singura fiintă creată, capabilă de a corecta sensurile greșite ale existenței sale. El poate ajunge la formulări, concluzii, argumente logice sau empirice care dau o anumită satisfacție elanului său de căutare. Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții, dar numai folosindu-se de virtuțile pe care și le-a clarificat de-a lungul atâtor ani, sub umbrela Divinității. Totul este ca sufletul și mintea sa, să fie deschise pentru a primi acest ajutor și a păstratra binele dobândit până acum, cu discernământ și cu dragoste de celălalt.
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
