Children of Light by Indiggo Twins (Mihaela & Gabriela Modorcea)–Live performance for Peace Day
Festivalul „George Enescu” se încheie. Sunt la curent cu toate evenimentele, sunt informat de Maria Ursică, de la servicul de presă, le urmăresc și la televizor, dar direct nu am ales să merg decât la concertul Orchestrei Operei de Stat din Bavaria, fiindcă la pupitru se afla Vladimir Jurowski, fostul președinte al Festivalului, care a rămas în istoria lui cu marele experiment–Muzică Ilustrată cu proiecții cinematografice, un pleonasm îngrozitor, care omoară muzica. Părtașă la această inovație, eu îi zic crimă, este lipitoarea Carmen Vidu, o regizoare multi-media de pe la noi, care insistă, nu se lasă, se află și la această ediție cu o lipitură, am arătat în ce constă eroarea, dar lipsa ei de educație estetică învinge. Nu știu dacă Jurowski o fi înțeles ce a făcut, care este cauza insuccesului pe care l-a avut, căci la aceste concerte ilustrate cu proiecții sala era goală. Un experiment nefericit pe cheltuiala poporului român, fiindcă nici un alt festival din lume nu i-a permis așa cea, să ilustrezi cu imagini similare ce se spune în textul unor partituri celebre. Jignești atât muzica, piesele care se cântă, cât și spectatorii. Punct. Nu mai reiau, critica mea amplă poate fi găsită în cărțile dedicate Festivalului.
Am vrut să văd dacă s-a schimbat ceva. Nimic. La ediția precedentă, am vrut să lansez cartea Mozart și Enescu, la fel acum, dar opacitatea fostului organizator al Festivalului s-a prelungit în aceea a noului director Artexim, Cristina Uruc. Dar asta nu ar fi nimic, fiindcă adevărata realitate a Festivalului este Sala Palatului, nepotrivită pentru orchestrele mari. Nepotrivită pentru orice fel de concert simfonic, mai ales pentru cele pentru vioară sau pian și orchestră, cum a fost celebrul concert al lui Schumann, op. 54, în care pianistul Yefim Bronfman dădea de zor din mâini, dar toate sunetele joase nu se auzeau, a fost cântat parcă fals, nu-l mai recunoșteam.
Însă tragedia a fost Gustav Mahler, Simfonia nr. 4 în sol major, una dintre cele mai frumoase sfimfonii din lume, tocmai pentru că este de un rafinament sonor dumnezeiesc. Cel puțin partea a treia (Ruhevoll, poco adagio) este o simfonie a tăcerii. Gustav Mahler s-a întrecut pe sine, a realizat performanța să auzi tăcerea vorbind. O construcție sonoră foarte riguroasă, în care desfășurarea melodică pare infinită, ca la Wagner, totul este ca un freamăt al genezei, din care explodează la un moment dat creația omului (momentul fortissimo al timpanelor).
Faceți o comparație, ascultați acestă lucrare pe disc și mergeți la Sala Palatului, să o ascutați dirijată de Jurowski. A fost un fiasco. Unde este Templul Muzicii mult visat, marea promisiune a lui Iliescu-Băsescu-Iorgulescu-Holender-Oprescu etc.?! Vladimir Jurowski este foarte înzestrat, un muzician de elită, dar la acest concert a făcut greșeala de a stiliza la maximum piesele cântate. Și a ales un repertoriu select, Schumann, Mahler și Wagner (preludiul operei „Tristan și Islolda”), piese din cale-afară de rafinate. Care trebuiau cântate așa cum le-au creat compozitorii lor. Dar el a vrut să ducă la sublim rafinamentul, stilizând la extrem ceea ce era deja stilizat. Din fașă. El suferă de boala perfecționismului, o boala care bântuie muzicienii lumii, care vor să facă mai mult ca perfectul.
Simfonia lui Mahler are în final și o voce, dar soprana Louise Alder, o prezență fermecătoare, făcea eforturi pantomimice, fiindcă părțile joase nu se auzeau (și eu am stat pe un loc din rândul 23, vă dați seama ce era la etaj, că nu se auzea nimic?!). Etajul de la Sala Palatului ar trebui desființat, acoperit cu o pânză, atunci când are loc Festivalul „Enescu”. S-au făcut studii ale acusticii acestei săli și s-a demonstrat că este improprie muzicii simfonice, pentru orchestrele mari mai ales, ea fiind construită pentru fostele Congrese PCR. Atunci când Ceaușescu își ținea cuvântările interminabile, avea microfon–Alder nu avea, a cântat liber, ca în pădure–, iar ortacii din sală aplaudau și scandau numele dictatorului la unison, în același ritm bombastic, care se auzea triumfător, așa că nu era nevoie de nici o acustică specială, fiindcă nu exista nici o alternanță, pianissimo-fortissimo. Totul era otova, ca „societatea multilateral dezvoltată”!
Și a urmat evadarea, am plecat de acolo la împărăția prietenului meu Jimmy de la Daia, unde merg adesea să pescuiesc în lacul lui de acolo. Lacul este semănat primăvara cu tot felul de puieți, specii deosebite, de la „regina bălții” la crapi și ciortani. Dar eu am avut șansa să prind somotei. Am prins vreo 20, mai mari și mai mici. Atmosfera era divină, exact ca în Simfonia lui Mahler, de parcă micuțul compozitor mare (despre care Hitler a spus că are „cap de rahitic” și muzica lui a fost interzisă în Germania și țările cucerite de naziști), ar fi trăit la Daia, ar fi cunoscut și el Lacul lui Jimmy. Păi aflați cum se numesc părțile Simfoniei nr. 4: Partea I–Atent, pe îndelete, Partea II–În tempo măsurat, fără grabă; Partea III–Calm, poco adagio; Partea IV–Foarte confortabil. Deci este o simfonie pastorală, senină, fericită, ca „viața fericită” de care vorbește Sf. Augustin.
Și fiindcă am intrat în împărăția religiei, să vedeți ce se întâmpla pe lac. Într-o barcă erau câțiva tineri pescari, de loc din Teleorman, de pe lângă Udupu, satul natal al lui Jimmy, care visau la „pescuitul miraculos”. Cu o setcă și alte mijloace perfecționate se zbăteau de-a lungul și de-a latul lacului să prindă cât mai mulți pești. Aveau și o metodă foarte specială, doi stăteau la barcă și doi erau gonaci, băteau malurile, ca să dirijeze peștii spre setcă, pe care îi culegeau apoi cu un mare minciog. Se vedea că erau profesioniști, ca pescarii din Marea Iudeii, de pe vremea lui Iisus. Și atunci, văzându-i cum se zbat în zadar, fiindcă peștii aveau secretele lor, nu se lăsau prinși, am strigat către ei: – „Lăsați mrejele voastre și urmați-mă! Vă voi face pescari de oameni!”. Și i-am poftit la masă, pe terasa vilei.
Dar ca parabola să fie perfectă, s-a mai petrecut un fenomen, acolo, la terasă. Jimmy, așa cum îi este felul, om de lume, mare organizator de petreceri, invitase și doi mari muzicieni, un solist vocal cu clavietă (instrument de suflat cu clape) și un acordeonist. Și acel solist, când eu i-am numit pe pescarii teleormăneni „Apostolii de la Daia”, a început să cânte o melodie cu vorbe care includeau și expresia „Apostolii de la Daia”. A ieșit ceva fenomenal. Cred că nimeni nu se miră dacă află acum că acest muzician al improvizației se numește Florin Lincan. Care seamănă cu acei negri din America, mari improvizatori. Dar Lincan îi întrece, fiindcă el compune pe loc și versurile melodiei. E suficient să-i dai un cuvânt sau două și el pe loc improvizează un text și o melodie. Când i-am spus că viața este ca o călătorie din lac în puț (tocmai atunci se fora un puț!), a și improvizat o melodie ce conținea aceste cuvinte. Mi-a închinat și mie una cu strigături. Dar Paul, acordeonistul, îl trăgea de coadă, să cânte și melodii de pe Champs Elysées, unde ei merg adesea, Parisul fiindcă pentru ei a doua casă, cum era odinioară pentru Gheorghe Zamfir. Desigur, am discutat mult și despre Zamfir, Paul spunea că a văzut parisieni cum dorm cu discurile lui la cap, e doar cel mai titrat muzician român, cu zeci de discuri de aur și platină, un geniu al planetei, cu peste 300 de piese simfonice compuse de el, dar fără să fi fost invitat vreodată pe scena Festivalului „Enescu”!
Am analizat de atâtea ori piesele simfonice ale lui George Enescu, care sunt inspirate de folclorul românesc, iar atâta timp cât nu se va găsi o cale ca marii rapsozi să fie pe scena festivalului, o soluție, după modelul Jordi Savall– Montserrat Figueras sau Morricone-Zamfir, să existe o punte între muzica simfonică și muzica acestor genii ale folclorului, festivalul va fi șubred, fiindcă nu va fi și un festival național, va rămâne internațional, în care se cântă Mahler, Wagner și Schumann, fără replică românească. Iar genii ca Zamfir, Leșe sau Florin Lincan, ar ridica ștacheta Festivalului. Nemaivorbind că ei au și un repertoriu internațional, se joacă cu marile piese ale lumii. Se știe cât de mult iubea Enescu muzica lăutărească. A declarat-o nu o dată. Maria Tănase a cules numai muzică de lume și lăutărească, iar iubitul ei de trei zile, Brâncuși, l-a avut pe Cipică, un lăutar pe care l-a ținut lângă el timp de 40 de ani, și care i-a cântat la căpătâi și când era pe patul de moarte. Prejudecata că muzica lăutărească este țigănească, și nu e bună, trebuie să dispară. Țiganii, prin geniile lor muzicale, sunt tot atât de dotați ca și negrii impovizatori de jazz. Festivalul „Enescu” este un festival al Românei, în care amprenta românească lipsește. Enescu este cântat rar și nu este înțeles, fiindcă profesorii-compozitori români care îl explică, nu au auzit de isihasm, iar Enescu a fost un mare isihast. Zicea: „Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic”. Și le spun organizatorilor Festivalului, să știe: Religia fără Cultură este oarbă, iar Cultura fără religie este mioapă.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
