Scriitorul român de expresie franceză Panait Istrati (–se naște la Brăila, ca fiu natural al spălătoresei Joița Istrate și al unui contrabandist grec. Crescut la Baldovinești, satul mamei sale, urmează cu greu școala primară, în 6 ani, rămânând doi ani repetent. E ucenic într-o cârciuma, plăcintar, vânzător ambulant, ca să-și câștige existența. Copilul sărac începe să citească mult. Călătorește hoinar la București, Constanța, Cairo, Neapole. Este atras de sindicate și de programul socialiștilor. Vagabondează din nou prin lume (Cairo, Paris, Elveția). Viețuind în mizerie, se îndreaptă spre Nisa, bolnav și singur pe lume, unde în 1921 încearcă să se sinucidă. Este salvat. Îi adresează o scrisoare lui Romain Rolland, acesta îi răspunde și, în 1923, apare povestirea „Chira Chiralina”, cu prefața cunoscutului scriitor. În 1927, vizitează Moscova si Kievul (asistă la turnarea filmului după această povestire). În 1929 revine în URSS și află, pe viu, adevărurile despre dictatura comunistă a lui Stalin. Scrie apoi celebra carte „Spovedania unui învins”. În sufletul său izbucnește o gravă criză de conștiință, mai ales ca foștii prieteni comuniști îl acuză de fascism. Revine în țara bolnav și demoralizat. Se tratează la Nisa de tuberculoză, se întoarce la București și, izolat și neocrotit, moare la Sanatoriul Filaret.
Cum am devenit scriitor (fragment) de Panait Istrati
M-am născut în Brăila la 10 august 1884 (pe vechiul stil) dintr-o nemuritoare țărancă româncă și un contrabandist grec pe care nu l-am cunoscut niciodată, având nouă luni la moartea lui. Actele mele nu pomenesc numele tatălui. Mă declară, pur și simplu: „fiul lui…. și al Joiței Istrati, în vârsta de douăzeci și nouă de ani”. Fiu „nelegitim”, port numele de familie al mamei mele. Tata câștiga bani mulți cu contrabanda de tutun și era bolnav de epilepsie. Juca la stos, până cădea leșinat (când pierdea); când câștiga, venea acasă în zori, cu un taraf de lăutari. Părinții mamei erau țărani. În Cosma, am pus ceva din viața bunicului meu („Un moș Istrati care strănuta de douăsprezece ori în șir, ca tine”, îmi spunea mama), român neaoș, tatăl mamei mele „împușcat de poterași în spate”, într-o fugă dramatică cu contrabanda tatălui meu, grecoteiul chefalonit, și mort la spitalul din Brăila, „pă când îi scotea fultuiala din schinare”–îmi povestea bunica –și când „ostașu se tânguia c-a făcut moarte de om, fără vrerea lui, ș-o să-i poarte păcatele pe lumea ailaltă”.
Mama era prima născută în familie și asistase, câteodată chiar luase parte, la frumoasele răfuieli și isprăvi haiducești din vremea părinților ei. Întotdeauna, habotnica Nedelea, bunica mea, s-a trezit eroina vreunei povestiri. Astfel, la optsprezece ani, ea și-a început viața iubind doi frați deodată, unul fiind înjunghiat de celălalt. Apoi, măritată, și-a iubit cumnatul. Și tot ea a fost aceea care a îmboldit pe bărbații din sat–soți, amanți, copii sau simple rude–să țină piept lăcomiei nemăsurate a boierului care voia să cumpere cătunul Baldovineștilor, de unde s-a tras și faima de „cuib de bandiți”. Boierul Alexandru Suliotti–proprietarul–își pusese în gând să-i alunge pe țărani, dărâmându-le colibele, smulgându-le vița de vie și frumoșii plopi, să astupe șanțurile, trecând cu plugurile peste ceea ce el pretindea a fi „un cuib de bandiți”. Îndată ce se apropia de „cuiburile” noastre, boierul era întâmpinat cu focuri de pușcă. Alături de moș Anghel și moș Dumitru, am văzut eu însumi cum șanțurile împrejmuitoare ale cătunului și digurile căptușite cu dracilă–pasămite ca să ne apere de revărsarea Siretului–erau de temut pentru dușmanul care ar fi cutezat să se apropie. Jandarmii nu puteau face nimic….
Un „cuib de bandiți”, Doamne! Cătunul Baldovineștilor, de unde-mi trag obârșia, nu avea decât vreo cincizeci de familii, din care jumătate ne erau rude. I și mai spunea și „Istrăteștii ”, din cauza numărului mare de locuitori purtând numele de „Istrate” și având aceeași obîrșie. Aproape toți bărbații erau de-alde Cosma, iar femeile niște Chire. Acești Cosma dădeau exemplul nestatorniciei, iar Chirele le ieșeau în întâmpinarea dorințelor. Da, în nestatornicie se află toată puterea unui bărbat, a unui popor, a unei rase. Cu cât ești mai nestatornic cu atât ești mai generos, deoarece nestatornicul nu păstrează nimic pentru sine. El face viața rodnică și trece mai departe. Nimic nu este molatic într-însul; totul este furtună, furtună creatoare. La Baldovinești, la Petroiu, Cazasu, Nazîru, Chiscani, Tichilești, peste tot unde unchiul Anghel își oprea armăsarul în fața unei cîrciumi, numai de „neamuri de ale noastre” era vorba:
– Nu mai poți să scoți cămașa de neamuri, mă, Panaite! spunea el.
Tot de la acest unchi știu că „neamul nostru e curcit”.Ultima cârciumă a lui „Angheluță”, ale cărei ruini se mai pot vedea și azi, era un focar de povești de pe vremea ocupației. Și ca și cum destinul ar fi având legi precise, moș Anghel nu scăpa nici un prilej de a-mi face cunoscută „încă o poveste turcească”, mie „țâncu’ pământului”….
Copii de țărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi frați (Anghel si Dumitru) și cele două surori (Joița și Antonica) se pomeniră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile căsuței părintești, pe arborii din grădină și pe butucii din vie. Þarina nu era a lor. Și asta-i hotărâră să se risipească pe alte meleaguri, afară de mezinul Dumitru, care rămase să poarte de grijă mamei văduve, știutoare de datoria ei. Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriți, care își râdeau de căsătoria legitimă. În această familie de dezmoșteniți, fratele Anghel era al doilea născut. Fiind scurt de vedere, el fu reformat de oștire, cumpără o bucată de pământ și deschise crâșma pe drumul mare dintre Brăila și Galați, la ieșirea din sat. După zece ani de crîșmărit, izbuti să agonisească avere. O soartă crâncenă se abătu asupra lui și făcu dintr-un om voios și bun creștin, un învrăjbit și un păgân.
Cu toate ca avea șaptezeci de ani, bunica Nedelea făcea tot ce putea ca să-și ușureze copiii de sărăcia ce le-o lăsase moștenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, își luase sarcina gospodăriei. Și cum voia să adune și câțiva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna și-o sacrifica, să strângă spicele de grâu rămase pe cîmp în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână lăsate de oi pe scaieți și să culeagă păpădia de pe marginea șanțurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi și să le descânte. Seara la cină, socotindu-se gură de prisos, nu se atingea nici de lapte, nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulțumea cu puțină ciorbă și cu susai verde cu oțet.
De două ori pe săptămână, încordată sub povara cobiliței prea încărcată, bătrâna străbătea cei cinci kilometri care despărțeau satul de Brăila. La amiază, se întorcea cu treizeci de parale, înnodate în colțul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani, o vedeai săpând un puț la răspântia drumurilor bătute de cărăuși sau cumpărând fie un pat cu toate albiturile lui pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă împreună cu vițelul de curând fătat, pe care le da de pomană vreunei văduve, împovărată de copii. Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii și atunci se duceau pe gârlă și puțul și patul și vaca. Atunci, sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă și tristă, ținându-și gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.
Bunica Nedelea mi-a dat și mie de pomană o vacă frumoasă–Dumana–deși îi eram rudă. Dar bunica se abătu o singură dată de la regulă, fiindcă mă știa cel mai sărac dintre toți nepoții ei….După ce împodobi vaca și vițelul ca pentru nuntă, îi tămâie de trei ori, apoi mi-i dădu de funie, spunându-mi: „Ia-le … să fie de sufletul copiilor răposați de dorul laptelui ”.
În acea zi de vară a anului 1889, biata mamă fu lovită de-o mare supărare: vaca noastră, Dumana, muri in chip, tragic, înțepată de cuțitul unui vraci care încercase să-i ia sânge. În seara de ajun, Dumana se înapoiase de la izlaz cam tristă. Mama nu se neliniști peste măsură. Îi spuse, mângâind-o pe frunte:
– Da! Mă simt vinovată! Ți-am vândut vițelul. Dar în curând o să ai altul. Ia te uită ce burtă ai!
Și-o pipăi, în timp ce vaca o privea cu frumoșii săi ochi umezi. Asta fu totul în seara aceea. Apoi, ne-am dus ca de obicei îndată la culcare, deoarece mama se lupta din greu cu istovitoarele sale zile de spălătoreasă. Înainte să adoarmă, aduse iarăși vorba despre vacă:
– Numai să nu fie bolnavă….Doamne, e atât de tânără. Abia la al treilea vițel. Și ce lapte! Aș putea vinde de zece ori mai mult. E singurul nostru mijloc de-a ne întreține.
A doua zi, pe la patru dimineața, alergarăm la grajd. Dumana avea burta umflată ca un butoi și abia se mai ținea pe picioare. Mama sculă curtea cu țipetele-i disperate. Îndată, chiriașii se adunară buluc, rostind în cor:
– Trebuie înțepată!
Și ca s-o înțepe, desigur, un singur nume pe buzele tuturor: moș Todirică.
– E priceput fără pereche. Numai să nu fie beat!
Desigur, moș Todirică era omul cel mai priceput în meserie, numai că nu se mai trezea din beție de-acum zece ani, când își văzuse fata fulgerată de cuțitul unui amant. Din cauza asta, i se trecea cu vederea. Mama, la rândul ei, îl ierta. Veni beat, înțepă vita tocmai în vițelul ce avea în burtă–mare de șase luni–și o omorî. Fu cât pa-aici s-o omoare și pe mama, odată cu Dumana. De milă, biata femeie strângea la piept capul vacii, în clipa când celălalt îi înfigea cuțitul. Un răget înfiorător și iat-o pe mama azvârlită afară din grajd. Femeile, martore la scenă, ne căinară pentru nenorocire, blestemându-l pe moș Todirică, în ciuda dezvinovățirilor. Apoi, fiecare își văzu de ale sale. În ziua aceea, mama întârzie ca niciodată de la muncă. Cât despre mine o luai razna pe câmp, pentru a retrăi împrejurările în care o căpătasem pe Dumana.
Săptămâna care o costase pe mama pierderea Dumanei, îi mai aduse și pierderea a două „case”, din cele care-i permiteau să muncească toată luna, fără vreo zi lipsă. Prima din cele două era aceea unde biata femeie ajunsese cu întârziere la muncă, în dimineața nenorocirii. Bruftuluită fiindcă a venit târziu, mama răspunse scurt, scoțându-și șorțul. Și nu mai târziu decât a doua zi, același lucru se întâmplă și cu cea de-a doua „casă”, dintr-un motiv de ramoleală burgheză: i se reproșă, pe nedrept, că folosește prea mult săpun.
–Doamnă, murdăriți-vă rufăria mai puțin! Sau, mai bine, spălați-o dumneavoastră!
Toate încercările de împăcare cu cele două „case” se dovediră zadarnice. O știau blândă, supusă. Își dădură seama de contrariul. Pentru o nedreptate, mama ar fi fost în stare să dea foc orașului. Ea își primea cu resemnare soarta nemiloasă, „pentru că– spunea–mi-am făcut-o singură: am iubit prea mult”. Nu era drept. Totul i se trăgea de la Dumnezeu sau de la credința ei. Și ce alta decât credința ne aduce mai multă nenorocire, atunci când o avem? De asemenea, ce ne ține în capul oaselor, atunci când inima și mintea o iau razna și totul se prăbușește în jurul nostru? Omul fără credință e mai prejos decât animalele, din cauza lăcomiei; de asemenea, e mai primejdios decât ele, fiindcă are două mâini și talentul de a născoci lucruri distrugătoare.
Dimpotrivă, oricare ar fi credința unui om, de vreme ce o are–chiar greșită, chiar absurdă–acest om poate fi un bun tovarăș de viață, cu condiția neapărată ca această credință să se întemeieze pe dreptate, iar practicarea ei să-l coste scump. Numai credința de tarabă, a „servitorilor” bisericii nu costă nimic și aduce foloase. Din cauza asta, mama nu mi-a împuiat capul cu religia de tarabă, de care ea însăși se descotorosise. Vedea limpede și așa cum trebuie:
–Toți preoții fac avere. Aproape toți se îngrașe ca niște porci. Băieții lor devin mari domni, iar fetele, mari doamne. Asta-i religia? Și, colac peste pupăză, acești corbi mai vin și ne fac morală….Între bunica și mama se isca uneori o mică ciorovăială prietenească, fiecare îmbufnată în felul ei. Era tocmai ceea ce doream, curios la vîrsta mea, însetat de-a ști….Odată, bunica, nu prea la largul ei zise:
– Da, da, dar nu uita că mai există de asemenea și credința.
Credința….Ceva nelămurit pentru cei nouă ani ai mei. Mama se însărcină cu precizările:
–Da, desigur, mai e de asemenea și credința. Ba chiar numai ea. Noi am avut-o totdeauna. Și o avem încă.
– Care credință? răspunse bunica surprinsă.
– Singura valabilă pentru noi ăștia, oameni săraci: credința în muncă, în dragoste, în dreptul aproapelui nostru la muncă și dragoste, fără nici o stavilă.
– Și tu numești asta „ credință ”?
– Numește-o cum vrei. Doar tu în legea asta ai trăit și ne-ai crescut. Nimic nu-i mai presus decât ea.
– Și Dumnezeu?
–Dumnezeu este chiar această credință, în felul cum o înțeleg eu. De aceea sunt puțini oameni care cred în Dumnezeu.
Bunica nu mai spuse nimic. Și nici nu mai fu vorba vreodată despre asta. Dar mie, sărmanul de mine, această întrebare începu să-mi ardă măruntaiele, cu cât imi frământam mintea, vrând să aflu dacă lumea practica credința așa cum o definise mama. Un lung drum, pe care abia îl începeam.
Ovidiu-Cristian Dinică poet, scriitor și fotograf (n. 1963, absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova în 1987, debut în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie. Volume de autor: „Roșu Alternativ”, 2012; „Amintirile toamnei”, 2014; „Vitrina cu Vise”, 2018; „Nevoia de a fi Blând”, 2019) cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.
Notă. Alte articole ale autorului Ovidiu Cristian Dinică în Jurnalul Bucureștiului
Articole asociate
- Panait Istratii-Opera
- Panait Istrati-Biografie
- Panait Istrati-biografie-opera si scrierile
- Panait Istrati-Observator Cultural
- Panait Istrati-Cărți Librărie Online
O scrisoare despre Panait Istrati, la 85 de ani de la moarte
Cu nostalgie, Sri Lanka – fosta insulă Ceylon, „Insula surâsului și a pietrei lunii”
„Les grands concours de maths – Grandes Ecoles 2023” (Mines – Ponts – Les Sujets)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] In memoriam Panait Istrati – scriitorul brăilean de expresie franceză (de la corespondentul … […]