Chiar dacă specialitatea mea în medicină este de medic internist, pot spune că întotdeauna m-a fascinat adâncul psihicului uman căutând să pătrund, pe cât posibil mie, căt mai mult în abisul minții, făcând deseori incursiuni în a-l înțelege, în a-l explica știind, firește, că e ca și cum ai înota într-un ocean de multe ori volburos pe timp de furtună, aceste situații turbulente fiind cele ce-i pot răscoli dedesupturile, scoțând la iveală, pe lângă amintiri, trăiri și-o serie de impurități ale vechilor memorii arhaice înscrise în genomul uman, ce par adormite, după cum s-a demonstrat și care pot influența comportamentul individului uneori deteorându-l, în lipsa echilibrului psihic.
Se zice că nu poți fi un terapeut bun dacă nu ai capacitatea de-a pătrunde în acest labirint al psihicului investigându-l pentru a descoperi rădăcina multor tulburări ce se exteriorizează și determină tulburări organice diverse (somatizare), dat fiind că sub o influență negativă a mediului înconjurător, această homeostazie, acest echilibru natural, biologic și ecologic, în biosferă și ecosisteme dar și-al mediului intern al individului se poate modifica având ca rezultat așa-numitele boli psihosomatice. Somatizarea (soma = corp pe grecește) sau boala emoțiilor nerostite, ascunse este un fenomen ce poate apărea în viața fiecăruia dintre noi.
Dar în timp ce organele vin în interacțiune directă cu mediul ambiant, cum ar fi stomacul, unde procesul de digestie poate fi afectat de natura, cantitatea și calitatea alimentelor pe care le digeră sau, în ce privesc plămânii, procesul de respirație depinzând la fel de aceiași factori ai aerului inhalat, în privința creierului și-a procesării mentale, acesta este cu mult mai complex decât restul organelor, pentru că cele mai multe dintre aporturile sale nu provin direct din lumea organică și fizică ci, din lumea semnificațiilor, a interpretării, a sistemelor simbolice care le transmite. Relația dintre minte și corp este automată și involuntară.
Emoțiile pe care le simțim au și un corespondent fizic, ele și gândurile fiind în continuă interacțiune cu corpul nostru. Fiecare om își are un prag al său, dincolo de care, confruntat cu traumatismele existenței sale, riscă să se somatizeze. Astfel, somatizarea este un răspuns la conflictele interne și/sau la tragediile externe. Fiecare simptom fizic poate fi înțeles ca o reprezentare a unui conflict inconștient nerezolvat. Acest conflict produce emoții dureroase, iar pacientul caută să-l nege, să-l refuleze și-l convertește într-un simptom, apărând astfel bolile psihosomatice.
Care sunt aceste boli psihosomatice ne-om întreba? Ulcerul, diabetul, hipertensiunea, bolile autoimune cum ar fi psoriazisul, chiar cancerul după unii sunt doar câteva dintre afecţiunile psihosomatice care apar din cauza unui șoc pentru organism, prin faptul că orice boală poate fi declanșată, menţinută şi agravată de stres şi emoţii negative. În trecut tulburarea de somatizare a fost denumită isterie sau sindrom Briquet iar simptomatologia cuprinde o întreagă gamă, pornind de la dureri la toate sistemele și aparatele (dureri de cap, abdomen, spate, articulații, extremități, piept etc.), simptome gastrointestinale (greață, vărsături), sexuale și pseudoneurologice (tulburări de coordonare și-ale echilibrului, amețeli, pareză, scăderea localizată a forței musculare, paralizie, dificultate în deglutiție) sau acea senzație caracteristica de nod în gât (globus hystericus), afonie, retenție de urină, halucinații, tulburări de percepție și sensibilitate, precum pierderea senzației tactile sau de durere (analgezie) dar și hipesensibilitate, diverse tulburări senzoriale ca diplopie, cecitate, surditate psihică, crize epileptice, amnezie, pierderea cunoștinței etc.
Așa, ca referiță la somatizare, mă duce gândul la exemplul marelui pictor și creator de gravuri spaniol, Francisco de Goya, născut la 30 martie 1746 la Fuendetodos, un mic sat în Aragon, în nordul Spaniei și decedat la 16 aprilie 1828, la vârsta de 82 de ani cu diagnosticul de Demență senilă), renumit pentru picturile sale „întunecate”, considerat de mulți ca fiind „părintele” artei moderne, s-a îmbolnăvit grav pe la jumătatea vârstei de o afecțiune misterioasă care l-a ținut la pat timp de doi ani, provocându-i temporar paralizie, dureri de cap, halucinatii și când simptomele i-au dispărut în cele din urmă, auzul la ambele urechi i-a fost pierdut pentru tot restul vieții, fapt care l-a determinat să se izoleze de lume trecând de la pictura liniștită, convențională la ceea ce-l va conduce în străfundurile misterioase și zbuciumate ale sufletului omenesc pictând din ce în ce mai multe subiecte „întunecate” cu fantome, vrăjitoare și coșmaruri !
În această perioadă de boală 1797-1799, Francisco de Goya a realizat „Capriciile”-„Los Caprichos”, „Somnul raţiunii naşte monştri” fiind a 43-a., toate constituind o operă emblematică pentru personalitatea sa, sub formă de 80 gravuri rămase celebre, cuprinzând imagini fantasmagorice, delirante, în care voinţa, raţiunea, armonia psihică, echilibrul, inteligenţa, înţelepciunea, ce caracterizează ființa umană și dimensiunea spirituală a acesteia lasă locul instinctului, haosului, dezordinii, fricii, suferinței, ipocriziei, mârşăviei, viciozității și stupidității–ca aluzie critică şi satirică la adresa societăţii spaniole-exprimăndu-se la limitele grotescului. La scara istoriei, au existat nenumărate astfel de momente în care s-a putut vedea că „Somnul raţiunii naşte monştri”–războaie, propaganda totalitară, fascismul, holocaustul etc. O lume sigură, dreaptă, morală, în care omul să fie liber, responsabil şi respectat, este cea în care raţiunea este „trează”, altfel spus, apelând la un adagiu, cel al matematicianului și filosofului francez Rene Descartes – „Cogito, ergo sum” („Gândesc, deci exist!”). După o examinare atentă a tot ceea ce se știe despre simptomele și cursul bolii pictorului spaniol, au fost multe supoziții, unii vorbind de saturnism (intoxicație cu plumb ), alții de sifilis (faza nervoasă).
Într-o nouă analiză, Dr. Ronna Hertzano, chirurg și expertă ORL de la Școala de medicină a Universității din Maryland, susține că Francisco de Goya ar fi suferit de sindromul Susac, o rară boala autoimună, ce durează de la unul până la trei ani și care se datorează faptului că deficitarul sistem imunitar al pacientului îi atacă micile vase de sânge, retina și urechea internă provocând inflamații și disfuncții cerebrale, pierderea vederii, a auzului și a echilibrului, dureri puternice de cap, dificultăți de concentrare, probleme psihiatrice, deci, Goya s-a confruntat cu o „constelație de simptome” care oferă indicii cu privire la natura diagnosticului, a adăugat ea. Întrebările pe care mi le pun la rându-mi pasionată să aprofundez și să ajung la „rădăcina tuturor relelor” ca să mă exprim poetic, sunt: care ar fi putut fi oare cauza declanșării acestei boli autoimune?
Ce factori de mediu, ce ștres puternic ar fi putut declanșa această explozie de reacții ce i-a convertit lui Goya existența? Cercetând puțin microscopic viața lui, pe cât mi-a fost mie posibil și făcând o mică incursiune am aflat ceva interesant aș zice. Copilăria i-a fost oarecum neliniștită, caracterul lui nestăvilit oarecum ștrangulat în micul sat, părinți exigenți ai acelei vremi, apoi intratul la școala de iezuiți, eșecurile repetate la încearcarea de-a se înscrie în Academia Regală San Fernando din Madrid, unde este respins, pentru ca apoi, mânat de înclinația pentru aventură și de temperamentul lui certăreț, la optsprezece ani a trebuit să părăsească orașul natal, după o încăierare în urma căreia trei oameni au murit. Ar fi putut oare (zic eu) această situație să-i fi tulburat într-atât conștientul și-n special subconștientul năpădit de aceste sentimente și trăiri ascunse, sădite ca un fel de „fleurs du mal” și împânzite să i se exteriorizeze declanșând în cascadă manifestările morbide psihosomatice ce l-au condus la izbucnirea acestui sindrom? Ca o supoziție personală, ca o speculație, aș putea zice că ar fi posibil, de aceea se zice că „abis e sufletul omului”, un labirint unde sentimentele și-n special resentimentele colcăie, niciodată știind cum se pot exterioriza, sau prin așa zisa „simulation”, cazul isteriei, dar și direct prin instalarea manifestărilor organice, funcționale !
Dar, să trecem la tema propusă, Isteria, un cuvănt ce este deseori folosit în a caracteriza unele exagerări comportamentale, fără însă a i se cunoaște sensul adevărat! Ce este de fapt isteria? Este o afecțiune, sindrom sau simptom care suferă rând pe rănd de inflație sau restricție, în aceeași măsură abuzivă. După Lasegue, „definiția isteriei nu s-a dat niciodată și nu va fi dată niciodată ”. Se face apel la termenul de isterie ori de câte ori suntem în prezența unor manifestări clinice paradoxale, care nu coincid cu patologia cunoscută și care nu intră în cadrul bolilor așa numite „adevărate”, supuse legilor generale de anatomie și fiziologie. Simptomele isterice (spasme, algii, paralizii, crize) nu se supun legilor patologiei nefiind vorba numai de aspectele morbide cărora nu li se cunosc patogenia. Pitres caracterizează isteria ca fiind tulburări funcționale ale sistemului nervos, labile, brusc provocate, modificate sau suprimate, coexistente cu manifestările unei stări nevrotice, cu evoluție neregulată și care nu alterează, cel puțin la primele stadii integritatea stării fizice generale. Aceeași afecțiune a cunoscut mai multe denumiri: pitiatism (termen introdus de Babinski în 1901, cu referire la simptome funționale somatice sau psihice ce apar prin sugestie și dispar prin persuasiune).
Freud introduce termenul de „Nevroză de neliniște” (ca fobie față de tentație și pedeapsă) ce poate deveni „Nevroză de conversie”, pe aceasta din urmă, Asociația Americană de Psihiatrie definind-o ca fiind sindromul în care „impulsul” ce cauzază neliniștea, este „convertit” în simptome funcționale la nivelul organelor sau părților corpului aflate de obicei sub controlul voinței. Alfred Hoche, în 1902, consideră că isteria nu este o boală, ci mai degrabă o formă particulară a dispozițiilor psihice și care în fața unor trăiri afective intense, orice om este „apt pentru isterie”. Ernst Kretschmer aduce precizarea „refugiului în boală”, care după profesorii I.C.Parhon și L. Ballif ar fi „un refugiu pentru sufletele slabe care recurg la simulație urmărind un profit, terenul fiind factorul favorizant”. Aici, ajung la renumitul și pe plan european Profesorul Universitar Petre Brânzei al catedrei de Psihiatrie la UMF Iași, unde am avut onoarea de-a absolvi cu lucrarea de diplomă pe aceasta temă, după un studiu pe 200 de cazuri de isterie urmărite la Spitalul Socola, ținând cont de psihoplasticitatea, morbidă, sugestibilitatea crescută, simulație, mitomanie, dromomanie, egofilie ambițioasă, cu manifestări de „furtună motorie”, cu „efect de cascadă” și „reacție în lanț”, considera că isteria face parte cu mult mai mult din grupa psihopatiilor decât din grupa mare a nevrozelor.
În ce privește istoricul acestei patogenii, vechii greci și romanii, care au preluat de la primii termenul, considerau simptomele ca fiind o perturbare a femeilor datorită mișcărilor anormale ale uterului, termenul derivănd din grecescul „histera” care înseamnă uter, de unde și termenul de histerectomie-extirparea uterului. În evul mediu, astfel de manifestări erau considerate ca posedări ale diavolului, demonilor, vrăjotorii, „Malleus Malificarum” fiind o lucrare scrisă de doi călugări dominicani ce descriau cu exactitate simptomele cunoscute de noi azi. Sydenham, la sfărșitul sec, al XVII-lea a spus că „isteria este marea simulatoare a bolilor organice”. În următoarele două secole a apărut Jean-Martin Charcot studiind fenomenul și relațiile cu hipnoza, care a atras mulți tineri capabili printre care Pierre-Janet și Sigmund Freud. Ambroise-Auguste Liébeault și Hippolyte Bernheim, pe care Freud i-a cunoscut la Nancy, au demonstrat efectele aproape magice ale hipnozei în înlăturarea simptomelor de isterie. Josef Breuer, la Viena, a decoperit în cursul procesului de hipnotizare a unei tinere suferinde de isterie, că atunci cănd pacienta vorbea sub hipnoză, descria fenomene până atunci inconștiente ale unor întâmplări traumatice emoțional, care au dus la apariția simptomelor isterice și la trezire la dispariția acestora.
Sigmund Freud a explicat că aceste stări emoționale concomitente cu trauma nu erau exteriorizate pe moment ci, erau convertite într-un simptom somatic isterical. Amintirea traumatismului, dezgolită prin conversie de încărcarea emoțională, era apoi ștearsă ca neimportantă din conștiința pacientului. S-au semnalat numeroase cazuri de isterie in timpul primului și celui de-al doilea război mondial din cauza traumelor psihice, cazuri ce se manifestau prin tremor, tulburări de mers și convulsii. Semnificativ e că isteria are tendința de-a se propaga de la un individ la altul, formând așa-zisa isterie de grup. La baza simptomelor nu stau leziuni neuropatologice, ci manifestări psihice, care dacă sunt de lungă durată pot duce la manifestări somatice: atrofie musculară, înțepenire, limitarea mișcării articulațiilor ale membrului afectat, din cauza neîntrebuințării lui prelungite. La producerea bolii concurează diverși factori predispozanți, printre care ereditatea este cel mai important factor, după statisticile lui Paul (Pierre) Briquiet o 100 de mame isterice au transmis maladia lor la mai mult de 50 de fiice. La 200 de cazuri Hammond a găsit mame, mătuși, bunici isterici la 131 din pacienți. Se poate spune că isteria e cea mai ereditară boală dintre nevroze. Se poate întâlni firește și la bărbați, dar intr-o proporție mai mică, de 20:1 după Briquiet. În ce privește vârsta, isteria apare la toate vârstele, pubertatea fiind vârsta de predilecție și menopauza o redeșteptare a nevrozei, după care isteria devine o excepție.
Încă din antichitate, abstinența sexuală a jucat un rol predominant în geneza ei. Cauzele morale, divergențele conjugale, durerile prelungi, traumatismele au deasemeni o influență considerabilă în declanșarea simptomelor, dar și intoxicația cu Pb, Hg pot da explozii uneori de isterie! Imitația joacă un rol decisiv în unele epidemii de isterie delirantă. Clinic pot fi descrise simptome: somatice și psihice. Cele somatice pot fi grupate în: tulburări motorii, tulburări de sensibilitate( hiperestezia, anestezia și analgezia ), tulburări senzoriale, viscero-vegetative și trofice. Paraliziile sunt caracteristice isteriei, diferite de cele în urma leziunilor sistemului nervos central, pot apare în „mănușă”, în „jartieră”, mai frecvente la stânga decât la dreapta și la membrul inferior decât la cel superior, bolnavul trăgând după el piciorul ca inert, măturând cu el solul (mersul lui Food). Mâna este paralizată de la articulația pumnului, antebrațul din cot și brațul din umăr. O formă specială este paralizia corzilor vocale, ducând la disfonie sau afonie isterică, precum și tulburări de vorbire-mutismul isteric.
Tulburările senzoriale pot fi: discromatopsia, acromatopsia, amauroze isterice (pierderea vederii, bolnavul putând însă evita obstacolele), scotoame, diplopie (vedere dublă), toate fără modificări de retină, fundul de ochi fiind normal, surditate isterică (dispare în somn), abolirea gustului și mirosului, precum și halucinațiile senzoriale. Durerea este o formă particulară de sensibilitate, localizată la abdomen, descrisă sumar de pacientă, ca fiind difuză, vagă, imprecisă dar dramatizată ceea ce a condus la diagnostice eronate și multe intervenții chirurgicale inutile în anii trecuți în special. Simptomele psihice reprezintă într-adevăr un haos, ar fi foarte multe de spus, dar mă voi rezuma în a prezenta starea psihică a pacientei, ea fiind ușor impresionabilă, râde, plânge sub cel mai mic pretext, are o inteligență vie, în alertă, cu mare ușurință la studii, în artă, în imitație, teatrală, mincinoasă, turbulentă, certăreață, cu alternanțe de excitație și depresie, emoționabilă pentru nimicuri și insensibilă la evenimente serioase, autorii francezi ai secolului XIX-lea numind starea ca „la belle indifference”. Este hipocondră, prezintă coșmaruri, halucinații, delir, gradat până la nebunie isterică cu forme: maniacală, melancolică, demență, apoi cefalee, gastralgii, enteralgii, spasme viscerale, palpitații, tendințe la sincope, senzații de presiune sau ștrangulare (globus istericus), deci o mare pleiadă de simptome subiective, toate aceste tulburări putând fi imaginare, numai și numai pentru a atrage atenția. Prezintă o instabilitate a caracterului, din liniștită devine susceptibilă, furioasă, rea, injustă, făcând rău pentru rău și-n sens moral este extremistă, capabilă de mari aberații neretrăgându-se nici chiar în fața crimei; inteligentă, spirituală, caută să placă, prezintă o tenacitate extraordinară, idei fixe, atitudini bizare putându-se condamna la mutism absolut sau la a se imobiliza la pat cu anii, sub pretext că nu poate să meargă, simulația și minciuna fiind o particularitate proprie, întreaga ei viață fiind o țesătură de perfidie și simulație provocând discordie, intrigi, tentative de suicid cu caracter impulsiv, demonstrativ, de obicei prost efectuate și chiar unele se pot acuza de crime imaginare, cu detalii precise; are mania scrisului, scrisorile ce scrie prezintă o simpatie exagerată, un misticism arzător, o revărsare a tristeții, a dezgustului de viață, a dorinței de moarte, (sentimente ce-i sunt în fond străine) că, citindu-le ești tentat s-o deplângi, s-o compătimești, scopul ei fiind astfel atins.
Caracteristic îi este fuga semiconștientă (vagabondajul), inspirată de exaltare, furie, gelozie, disperare, ură, în scopul de-a pedepsi, a acuza, a provoca neliniști sau chiar în căutare de aventuri. Contrar opiniei vulgare, istericele nu sunt neapărat lubrice, termenul confundându-se cu apetitul sexual exagerat, față de care ele sunt deseori străine, căutând în schimb ocazii de-a-și exersa puterea de seducție, ceea ce o poate conduce la situații indecente, la acte incorecte, la conversații piperate și cinice, care compromit demnitatea de femeie și onoarea conjugală.
Descrierea sindromului isteric în concluzie are ca nucleu sugestibilitatea și autosugestibilitatea, teatralismul, vedetismul și demonstrativitatea la care se adaugă tendința de-a dramatiza, labilitatea emoțională și atențională, iritabilitatea și irascibilitatea, impulsivitatea, agresivitatea, euforia alternantă cu depresia nevrotică caracterizată prin tristețe pasivă, dramatismul, indiferență aparentă, care satisface nevoia de-a impresiona, de-a atrage atenția și compasiunea celor din jur. Diagnosticul bolii destul de dificil, diagnosticul diferențial destul de complex, metodele de tratament utilizate ce decurg în mai multe etape care să ducă în final la modificarea personalității isterice, fac din acest sindrom, prin complexitatea lui, un subiect vast și dificil de studiu.
Alte articole ale autoarei Anna-Nora Rotaru în Jurnalul Bucureştiului
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
[…] Incursiuni prin labirintul psihicului uman. Boli psihosomatice – Hystery (Histeria). Corespond… […]