Pamflete. „Decorații scuipate” (Norman Manea) și „Haznaua” (Adrian Păunescu). Fragnente din cartea „Istoria literaturii neînregimente” a lui Dr. Grid Modorcea (scriitor și cineast, „cel mai important” și cel mai prolific autor în viață) cu dedicație prietenului meu, marelui pamfletar și gazetar Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. la Univ. Apollonia din Iași, directorul ziarelor Timpul și Realitatea–parteneri media aiJurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu), membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului

Dedic acest fragment prietenului meu, marelui pamfletar și gazetar Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. la Univ. Apollonia din Iași, directorul ziarelor Timpul și Realitatea–parteneri media ai Jurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu), membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului

„Decorații scuipate”

Numai și pentru afirmația: „Am plecat din România că era prea interesantă”, Norman Manea ar trebui decorat de Băsescu. Pe când noi decorații pentru ’telectualii lui Pazvante? Criteriul este clar, dacă ești amartaloi, dacă îți înjuri țara, Băsescu te premiază. Nu știu cine îl premiază pe el, fiindcă văd că românii de la Constanța l-au scuipat. Cu atât rămân acești pungași, cu ironia. Sigur că România era interesantă pentru Manea, și probabil că mai este, fiindcă dacă  n-ar fi fost, nu ar fi scris despre ea atâtea cărți, citite și lăudate de liicheni. Să fie clar, Manea nu e nimeni în America, e departe de a fi cunoscut chiar și pe strada lui, singura lui șansă este România, dar dacă va continua cu ironiile la adresa țării noastre, va fi șters și de pe harta ei.

Se plânge peste tot că a fost nevoit să părăsească țara pentru că a dat un interviu cu două tăișuri, sigur, pentru așa ceva nimeni nu te deportează. Nimeni nu l-a obligat să plece, a plecat la neamul lui, credea că o să se căpătuiască acolo, dar este mai sărac decât a plecat. Dacă România e „prea interesantă”, de ce tot pleacă? De ce nu rămâne? Ați înțeles, pleacă fiindcă nu mai e interesantă, fiindcă nu mai are ce ciupi. România nu mai e generoasă cu jigodiile. Ar trebui să pună osul la bătaie, dar Manea este pomanagiu de vocație, el nu știe ce-i munca, a fost inginer de ape și s-a lăsat, îi era frică să nu se înece. A dat-o pe scris, fiindcă i s-a spus că asta nu este muncă, e sinecură. Românii i-au dat de toate, ca să-i înjure. Treptat, românii se deșteaptă, nu-și mai vând așa de ușor propunerile la Premiul Nobel. Orice tinichea costă. Măcar un scuipat.

Porţi deschise jigodiile nu mai au, deocamdată, decât la Cotroceni, dar aceşti ’telectuali ai preşedintelui se vor termina curând, pe cine vor mai îmbrăţişa ei oare, fiindcă nu pot trăi pe propriile lor picioare, trebuie să aibă o sinecură, ei trebuie să stea de-a dreapta unui preşedinte, s-au obişnuit cu pomeni. Dacă alde Liicheanu nu ar mai primi pomană de la stat, care este o vacă de muls nesecată pentru ei, ar fi morţi. Trăiesc din mila statului, în timp ce restul intelectualilor români se chinuie, rezistă, luptă să supra-viețuiască. Norman nu este normal(n), el este o haimana, aşa cum s-a autodefinit, un maidanez care schelălăie din când în când pe la uşa mai marilor ţării să-i mai dea un ciolan de ros. Ca evreu rătăcitor, el nu-l va înțelege niciodată pe Mircea Eliade, pe care îl consideră „învechit”, depăşit. Păi atunci toată cultura lumii este depășită pentru haimana, numai cultura lui este în frunte, ne-năpârlită! Eliade este un titan, a făcut istorii ale religiei universale, toate or fi depășite?, fiindcă se bucură de o tratare științifică, solidă, profesionistă, pe care haimanaua este departe de a o înțelege. Nu va înţelege nici românismul adevărat (e greu cu ateismul masonit).

Dar alde Nikișor au făcut din Normalnea reprezentantul scriitorimii române, l-au propus la Nobel, când românii au zeci de scriitori mai talentaţi decât Manea-ua liber-schimbistă, un scriitor modest, al cărui talent e meseria de a înşira vorbe. Nu depăşeşte nivelul unui şcoler bătut cu nuiaua, este un fel de Bondărescu, este tenace, a învăţat lecţia de la neamul lui, că dacă scrie continuu, o să iasă ceva şi din mâzgălelile lui. Dar  n-a ieşit! Nu a apărut nici o revelaţie. E şters. Fabrica de scriitori evrei funcţionează însă, dar pe poarta Maneaoistă este o decoraţie scuipată. Ce mai vrea Pomanagiul? România e prea interesantă pentru el, să vadă dacă America este la fel de interesantă, dar ea e înțesată de evrei, nu are loc de ei acolo. Trebuie să se dea drept un român exotic, probabil şi cu concursul ICR, unde este o oază de Românica, de manealiști, însă aici nu are loc de Urticaria, care ia tot, mă mir că nu este şi europapamentară.

Dacă te laşi de scris, cum s-a lăsat Mircea Diaconu de actorie, ajungi europlanat, dar Maneavrea nu vrea să se lase de scris, el îi dă înainte, deşi persiflează ideea de „mândrie” românească, o să rămână cu semnul lui Băsescu de pe frunte, să nu mai ia în băşcălie limba română, fiindcă scrie în această limbă, iar limba se răzbună! El îi consideră pe români frustraţi, incapabili să exporte altceva decât prostituate!! Este idiot şi pueril să fii mândru că ești român, domnule Manea, dar nu este idiot şi copilăresc să nu fii mândru că eşti evreu? Dacă ai fi fost mândru de aşa ceva, nu ai mai fi fost cinic cu mândria de a fi român, cu naţionalismul românesc şi cu dragostea de ţara. Aceste calităţi îţi lipsesc, fiindcă ești o haimana fără de Patrie, îţi lipseşte credinţa, adică eşti taman bun pentru a primi o decoraţie scuipată de la domnul preşedinte, care, jucător cum e, tocmai şi-a șters semnul de pe frunte şi ţi-l pasează.

Vă jucaţi de-a scuipatul, domnilor, scuipaţi tot ce e sfânt, dar nu uitaţi însă, şi lingăii au o limită! A dovedit-o Herta Müller. Sper ca Manea să înveţe lecţia, deşi el este făcut să dea mereu lecţii şi să ia premii. Cum scuipă ceva, ia un premiu! Are mai multe premii decât pagini a scris despre Burdujenii natali! Dar Manea nu le are cu patriotismul, el nu are ţară, e Norman fără de ţară. E făcut doar să ia premii, chiar şi decoraţii scuipate!

Notă. Fragment din cartea „Istoria literaturii neînregimentate” (pag. 113-115) a lui Grid Modorcea

„Haznaua”

Euforia din jurul morţii lui Handy Găunescu (n.r. Adrian Păunescu) când toţi parcă au căpiat, au făcut necrologuri vesele şi triste, l-au confiscat ori s-au dat mari prieteni ai celui dispărut, de la Ilicikovici la Diariescu, de la Brânca la Craiova, unde, cică, la nu ştiu ce meci de fotbal, s-ar fi aprins 24 de mii de lumânări, nici cât pentru Papa al VII-lea, m-a oripilat! Marelui Găunescu i-a fost dat ca nici moartea să-i fie moarte, ci foame de circ! O hahaleruță, Bombonelache I, a propus doliu naţional! Puah! Dacă nu-mi cereau cititorii, n-aş fi scris aceste rânduri, fiindcă ei știu că eu, ceea scriu eu, nu mai scrie nimeni. Evident, să fie clar, o spun din capul locului, Găunescu a fost un fenomen. Dar unul precum gaura de la gogoașă. Știți care este asemănarea dintre o gogoașă și un polițist? Că fiecare trebuie să aibă o gaură. Găunescu este simbolul găoacelor naționale. Un găunos sui-generis. Nu-l poţi ignora. Dar trebuie să recunoaştem, el a fost în raport cu Ceașcă precum fiinţa şi umbra din poezia Gemenii a lui Eminescu. A murit fiinţa, abia acum s-a dus şi umbra. Cu Găunescu a murit o epocă.

Cum moare un om puternic? Ca un om de nimic. Ceva în el se petrece, dacă doctorul ajunge să spună: „Nu s-a mai putut face nimic, inima lui era pulbere!”. Cum se poate ca o inimă să fie pulbere? Când s-a întâmplat asta? Cum s-a ajuns aici? Medicul nu ştia? Acum un an cum era această inimă, dar acum doi ani? Dar acum zece ani? Când o fi fost inima aceasta curată, întreagă, inocentă? O fi fost vreodată? Cum, nici când era prunc? Tot găunos era? Cum? Își mânca propriile fecale?! Dar asta nu era din vina lui, hai să fim serioși, ci a doicii lui, fiindcă n-o fi avut o doică precum Doica Julietei! Însă cu inima, eu am o explicație. Ce se tot auzea prin comunism, pe vremea când Găunescu se credea și era crezut al doilea Ceaşcă? De chiolhanurile fără măsură, ale lui și ale echipei lui. Fiindcă avea o întreagă șleahtă în jur. Era monumental, se tot lăț-lungea, nu mai exista plapumă pentru el, patul lui Procust a fost cât un tren, cât un marfar, cât o coloană de maşini militare care îi cărau acasă butoaie cu vin şi porci, și miei, și găini, și iepuri, și viței, și și și, asta după ce se terminau violurile în grup, violau fete tinere, liceene, și o luau de la capăt cu dezmățurile sardanapalice, nu-și trăgeau nici respirația, nu aveau hodină, nu ştiu, n-am văzut, or fi legende sau realitate, fiindcă prea des se repetau aceste bârfe! Pe atunci nu-l durea inima? Nu-l durea nimic când alţii, milioane, stăteau nopţi în șir la coadă pentru un „takimuri”, cum erau numite tacâmurile de pui?!

Dar în aceste zile am putut vedea şi filme cu Găunescu. Nu vorbesc de stocul impresionant al televiziunilor, care au adunat mii de ore de emisiuni cu bardul de la Brânca, vorbesc de filmele făcute de cineaşti profesionişti, cum ar fi documentarul Cenaclul Haznaua (n. r. Flacăra, 1985), realizat de amicul Corneluș, băiat bun, de altfel, unul dintre cei mai buni documentarişti pe care îi avem, numai că s-a băgat în hazna. De unde și supranumele Cenaclului. Goana după succesul clipei,  l-a făcut să devină campion al celor mai multe documente filmate despre Epoca de Aur, din care se inspiră cu nesaţ tinerii cineaşti de azi. Documentarul flăcărist a fost scos din arhivă de Protv şi fragmente din el au fost difuzate de zeci de ori.

Mânat de demonul haznalei, în prelungirea acestui documentar, Corneluș a mai făcut un altul, unul bis, Te salut, generaţie în blugi, care este tot despre Cenaclul Haznaua, dar se spune că a fost interzis în anii ’80, deşi a fost comandat de partid, titlul fiind inspirat de un cântec tipic găunescian. Și foarte găunos. L-am văzut şi pe acesta. El este atribuit membrilor grupului Haznaua, care aprind torța, dar tot Corneluș semnează regia. Şi se vede că este montat după un scenariu, gândit pe ideea unor întâmplări mărunte, care culminează cu spectacolele-mamut ale Cenaclului, precum nişte pârâiaşe care se adună în albia unui fluviu.

Fiindcă Haznaua a fost ca un fluviu. Un fluviu de haznale. Şi e suficient să reţinem masa de oameni, compactă, care se leagănă ca nişte valuri. Precum galeria Selecao. De la acest impact, s-au produs şi accidente. Uneori grave. Precum la un spectacol de la Ploieşti. În timpul existenţei acestei Haznale, de aproximativ 12 ani, au avut loc 1 600 de spectacole! Un fenomen, nu-i aşa? Indiscutabil, pseudocenaclul avea să fie interzis, dat fiind că popularitatea lui Handy(cap) Găunescu începuse să o umbrească pe aceea a lui Ceaşcă, deşi conducătorul era înainte de toate cel proslăvit de cenaclişti. Tristeţea mărturisită a unor tineri este că se duceau să cânte „Trăiască libertatea” şi erau obligaţi să cânte „Trăiască Ceauşescu”. Fiindcă acest cenaclu a fost o armă cu două tăişuri, adesea o cacealma sau o capcană. Un fenomen de diversiune politică pe bază de sentimente. O adevărată hazna! Creația unui monstru, desigur.

Evident, cineastul Corneluș a căutat să fie cât mai obiectiv cu putință, deşi în acea epocă era greu să pui frână. Şi ce-a reieşit? O gogoaşă neînchipuită. Evident, Găunescu a fost un handicapat, adică un dement. Pe demenții care dezarmează polițiști pe stradă, nu-i poţi ignora. Corneluș a vrut să facă portretul unui om normal, dar imaginile îl prezintă lipsit de orice măsură. Infatuat, gongoric, actor mediocru, dând din mâini ca un handy, la concurență cu gestul semihitlerist al lui Ceașcă, cu o voce imposibilă, o lătrătură, cu o figură ţărănoasă, emfatic, sentimentaloid. O lătură. O hazna.

Păcat că amicul cineast nu l-a surprins şi în momentele de culise. Ce făcea el între două cântări? Viola demente ca și el, care i se dăruiau în cabină. Sau păcat că nu a surprins şi momente de autoritarism. Cum ar fi următoarea întâmplare, care arată ce puteri nelimitate a avut acest om: odată, în apropiere de fosta Piaţă a Scânteii, când un miliţian a îndrăznit să-l oprească fiindcă l-a prins conducând în exces de viteză, ştiţi ce-a făcut? L-a dezarmat! După ce l-a mustrat: „Cum îndrăzneşti, mă, să mă opreşti pe mine, tu ştii cine sunt eu, mă, eu sunt Ceauşescu Doi!”

„Cărămida” – Culisele securității a publicistului gălățean Pompiliu Comșa. Corespondență de la profesorul și scriitorul Ionel Necula, membru al USR (Uniunea Scriitorilor din România)

Şi i-a luat pistolul şi s-a dus cu el şi l-a pus pe birou, la revista „Haznaua” (n.r. Flacăra), unde lucra. Şi miliţianul a venit acolo şi s-a căciulit să-i dea înapoi arma, că-şi pierde slujba, are familie, copii etc. La revista lui, „Haznaua” cea înflăcărată, stăteau oamenii cu sutele, veniţi din toată ţara, să prindă o audienţă la Găunescu şi să-i ceară să-i ajute să mute gardul mai încolo, să numere purceii la scroafă, să sară pârleazul, oho, el era Mântuitorul, Justiţiarul, Vraciul, Legea, Salvatorul, ce mai, o Gogoaşă cum ţara asta n-a mai avut! Salva vraci, inventatori, răcari, ce mai, mană cerească pentru toţi. Salva medici de renume mondial, care nu l-au mai putut salva!

Ţin minte că la un astfel de rând l-am văzut şi pe Corneluș! Filma sau ce făcea? Oricum, era foarte ataşat ideii! Poate făcea un reportaj despre vocea poporului. Pe vremea când se umfla gogoaşa, lucram şi eu la Casa Scânteii, la Casele de filme, dar publicam la „România literară”, aflată tot în corpul din dreapta al clădirii. Şi mereu treceam pe acolo, plus că la „Haznaua” aveam prieteni, pe Dohotaru, pe Mărăşanu, pe Tudor Octavian, de la care aflam toate abuzurile pe care le făcea şeful lor. Fiindcă făcea abuzuri. Profita că este poet de curte. Profita că massa era cu el. Sigur, era atins de o boală numită megalomanie. Megalomania puterii. Soră cu mito-mania. E un Handy care se urcă la Cap. Și atunci gogoașa face o gaură. Mitomanii au acest handicap, de care nu se pot vindeca. L-a avut și Vadim (n. r. Corneliu Vadim Tudo) căruia, și lui, i s-a făcut inima praf!

Numai un monstru poate să-şi pună geniul în slujba unui sistem ticălos, pentru a ne convinge că este acceptabil! În acest fel, Găunescu a făcut generaţiei mele, României, mult mai mult rău decât Ceauşescu, pentru că el o făcea pe Mesia şi lucra la partea sensibilă, la spirit! Fapt pervers, care i-a adus o bogăţie de latifundiar, ce sfidează imaginea de poet damnat, cu care defila, imaginea de Poet în general, făcând afaceri cu sentimentele, dovadă bogăţia de neînchipuit pe care a acumulat-o, 9 case, 9 terenuri, maşini, bijuterii, opere de artă, conturi bancare, milioane de euro!

O fi surprins Corneluș astfel de aspecte? O fi surprins maşinile care plecau încărcate cu porci şi damigene de la locurile unde se desfăşurau aceste întâlniri de pomină ale Haznalei, care se lăsau cu chiolhanuri de pomină? Ca om apropiat, poate cel  mai apropiat cineast de marea paiață, o fi având el în arhiva personală şi secvenţe mai indiscrete, dincolo de mască, de platoşa oficioasă? A fost un cineast adevărat sau l-o fi adorat şi el pe găunopoet şi s-a limitat să filmeze numai o faţă a medaliei, adică numai haznaua haiducească, orală şi cantabilă, făcută să fie cântată? Fiindcă Găunoșenia a produs şi o modă. Toţi compuneau ca să fie cântaţi la Hazna de celebrii Nicu și Vali!

Şi totul era redus la chitară. Occidentul cu Beatlesii, noi cu Haznaua. Păcat că un Kafka n-a fost cântat la cenaclu, altfel n-ar mai fi existat pe lume nici un fel de metamorfoză. Modă care s-a continuat cu Tudor Gheorghe, care avea să-l îngroape pe Mircea Micu, după ce i-a cântat versurile despre mamă! Şi unde îşi cânta Găunescu versurile găunoșite? Pe stradă, la birou, acasă, în maşină, la vestiar, pe stadioane, dar mai ales la cenaclu! Ideea de cenaclu! Găunescu a făcut un „templu” din cenaclu. Cenaclul ca templu al propagandei, fiindcă nu avea nimic religios. Ceea ce făceau un Nichita Stănescu sau un Cezar Ivănescu, filtrând poezia, ducând-o la abstract, la metafora pură, Găunescu o politiza, o transforma într-o „cântare a României”, în odă handy la aniversarea conducătorilor iubiţi. Cenaclul era un surogat artistic, o făcătură. O hazna! 

Acolo nu se făcea artă, ci se trăia la marginea artei. În latrina culturii. Membrii lui nu erau actori sau cântăreţi profesionişti, erau amatori, talente selecţionate pe criteriile acelei mari site care se numea „Cântarea României”. Iar scopul era unul politic, cu mesaje mobilizatoare, care nu aveau legătură cu arta, cu trăirea estetică autentică. Cântările Haznalei se apropiau mai degrabă de atmosfera meciurilor de fotbal, cu „olé, olé”, care a ajuns de pe stadioane în miezul revoluţiei din ’89, se apropiau mai mult de acele „sărbători libere ale poporului” preconizate de un Teodor Diamant în Utopia lui. Poate tocmai aceste lucruri atrăgeau, utopismul şi speranţa că oricine poate deveni o vedetă de cenaclu! Utopismul este și megalomanic, și mitomaniac, ca însăşi ideologia comunistă, aşa cum a preconizat-o la noi acest utopist, Teodor Diamant, care a înfiinţat în 1835 Falansterul de la Scăieni, un fel de Cenaclu flăcărist avant la lettre, fiindcă şi acolo se petrecea, se sărbătorea, aveau loc nunţi sau alte petreceri populare, deşi principala activitate era munca laolaltă, unde produsele se împărţeau egal.

Handy Găunescu a fost, categoric, un poet comunist. Care a trâmbiţat toate nuanţele sistemului, făcând franjuri lirici din morala şi propaganda comunistă. În acelaşi timp a fost şi un poet hăituit, fiindcă a vrut să fie şi cu poezia adevărată, fără culoare politică, dar şi cu poezia de conjunctură, poezia comunistă. Un dedublat. A vrut să facă blatul la călătoria cu poezia. Să împace şi capra şi varza. Nu a existat la noi un simbol mai handy al haznalei comuniste. Chiar din primele zile ale revoluţiei, el a fost alergat, fluierat şi hulit. La revoluție a fost hăituit pe stradă chiar de fanii lui, nu-i așa?, chiar de către popor, și a scăpat adăpostindu-se în curtea Ambasadei SUA, care era la capătul străzii unde își avea el una dintre numeroasele vile. Dar dacă soldatul american nu și-ar fi făcut  milă de el și nu-i deschidea poarta?! El, care a hulit prăpastia americană, împreună cu toți haznalăii lui, a ajuns să fie salvat de americani! Bravos patriot! Ce nevoie avea poporul de o hazna?! O fi având oare Corneluș imagini cu Găunescu hăituit? Cine are?

Volumul „Culisele Securității”, al gazetarului – pamfletar gălățean Pompiliu Comșa (Corespondență de la scriitorul Săndel Dumitru, autorul lucării  „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc”)

Evident, în aceste zile de doliu vesel, am văzut reluarea unor emisiuni la limita manelismului, în care Găunescu se justifică oral şi în scris de ce l-a cântat el pe Ceaşcă, de ce a fost un poet comunist. Un simbol al înregimentării, înregimetat cu trup și suflet în oastea comunistă, pe frontul și tranșeea ceaușistă. Necomunist n-a fost niciodată, dar a căutat să fie al poporului său, de fapt, să facă o altă crimă, să identifice poezia comunistă cu poezia populară, istorică, patriotică, să fie un baladist modern. Iar dacă azi este atât de iubit şi regretat, aşezat lângă Eminescu, până şi în pământ!, este din cauza faptului că societatea a dat înapoi, nu a găsit poeţi pe măsură, să vină la schimb, să pună ceva puternic în loc.

Aşa se explică această nesperată reabilitare a unui hăituit! Gândiţi-vă ce au încercat editori (?!) ca Liicheanu (n. r. Gabriel Liiceanu) Să-l aducă în faţă pe Mircea Căcărtărescu. Un poet ca Căcărtărescu lângă Găunescu! Un Căcă lângă un Găgă! O caricatură! Sau ce a încercat alt reabitalist, domnul președinte Nichi/Niki/Nicy?  Să-l pună în faţă, în faţa tuturor, pe Vişniec! Sau pe Gălăţeanu! Sau pe Ianuş! Adică nişte pigmei, nişte poeţi scatologi, fără suflu, fără verb, nişte paie! Păi sigur că un vers patriotic de-al lui Găunescu spulberă toată poezia lui Căcă, Vişinică et co.

Iată o idee de film! Poate Corneluș va face o astfel de paralelă filmată. Merită. E posibil ca epoca lui Ceauşescu să fi fost mare, cum eu nu mi-o închipui. Eu mi-nchipui mare epoca Regelui-Soare, a Reginei-Fecioară sau epoca lui Obama. Şi o epocă mare produce poeţi mari. Găunescu este un poet, o gogoaşă cu gaură mare, pe măsura ei. O epocă mică, hlizită. hâhâită, precum regimul lui Iliescu sau Băsescu, produce, normal, poeţi băşinei, pigmei. Ca Căcă, ca Ianuş, cine-o mai fi şi ăsta, bietul?! Cine-o să-i mai ştie mâine? Doar Puşi Dinulescu să-i mai cheptene!

Mi-a povestit marele Anuşavan Salamanian, care a semnat sunetul la 126 de filme, cum a fost lăcrimat Găunescu la Uniunea Scriitorilor, unde i-a fost depus sicriul o vreme. Cică toţi erau sobri, îmbrăcaţi în negru, şi deodată a venit Traian Băsescu! Ceva incredibil! Cică era îmbrăcat într-un pulovăr albastru, strident, parcă era venit de la bufet, de la un chef! Şi i s-a părut că mortul, care avea un cap enorm, zâmbeşte sarcastic. Şi că ceasul de la mână îi stă (poetul o fi cerut să i se lase ceasul la mână, o fi fost de aur, ca Timpul să stea pe loc, vorba cântecului, opriți timpul, am murit eu, totul a încremenit, să ia deci și Timpul cu el în mormânt!). Și s-a pus pe hohotit. Nu mortul, ci Băsescu. Dar nu era un hohotit normal, era un hâhâit. Nu știai dacă emanatorul era vesel sau trist. Dacă plânge sau râde. Pulovărul lui însă sălta din buric. Până şi poeţii scatologi au venit îmbrăcaţi mai sobru! Poeţi scatologici într-o ţară scatologică. Cum e haznaua, aşa e şi poezia ei.

Categoric, abia cu moartea lui Găunescu se termină epoca Ceauşescu. O epocă desfigurată, fără îndoială. Care se vede bine în oglinda epocii pe care o trăim, când oamenii noi de ieri sunt azi la putere. Sigur, abia când se termină și cu ei, se va termina și cu Epoca de Aur, fiindcă cioburile ei sunt ale dracului, nu se lasă, și or să mai facă multe valuri, vor întreține haznaua cu suflul lor de groapă! De aici încolo trebuie ca generaţia tânără nu să-i reînvie pe Ceauşescu şi pe Găunescu, aşa cum s-a apucat să facă un cineast ca Ujică Cojică, o manivelă decojită (venit din ţări mai calde, unde a fugit în urmă cu vreo 30 de ani!), ci să se lepede de astfel de mitomaneli, amartaloisme, găunisme, protocronizări, sau cum vreți să le mai spuneți, şi să meargă mai departe, să clădească o epocă a lor, mare, care să dea un poet mare, cât mai mare, cât tot universul.

Notă. Fragment din cartea „Istoria literaturii neînregimentate” (pag. 115-122) a lui Grid Modorcea

Articole asociate

„USR (Uniunea Scriitorilor din România) se autosuspendă”, „Călăuza” și „Singurătatea valorii” (fragnente din cartea „Istoria literaturii neînregimente” a lui Dr. Grid Modorcea, scriitor și cineast, „cel mai important” și cel mai prolific autor în viață) cu dedicatție poetului, eseistului și traducătorului trilingv Dr. Christian W. Schenk (corespondent permanent al Jurnalului Bucureștiului)

„Excesele românismului” și „Seriozitatea lui Eminescu” (fragmente din cartea „Istoria literaturii neînregimente” a lui Dr. Grid Modorcea, scriitor și cineast, „cel mai important” și cel mai prolific autor în viață) cu dedicație Simonei Lazăr – Țigău (poet, prozator, eseist, jurnalist și eminescolog, bibliotecarul casei de cultură „Carmen Sylva” din Sinaia, corespondentul Jurnalului Bucureștiului)

„Târgu’ Ieșilor” – prin intermediul Universității Apollonia – din nou Capitala Culturală a Cercetării Internaționale. Corespondență de la Pompiliu Comșa (Prof. univ. asoc. Univ. Apollonia, directorul ziarului Realitatea – partener media al Jurnalului Bucureștiului & directorul executiv al Trustului de Presă Pompidu – Iași), membru al Staff al Jurnalului Bucureștiului

Nota redacției

Enseignant dans les CPGE (Classes Préparatoires aux Grandes Ecoles) & les Grandes Ecoles. Les concours externe et interne de l’agrégation. Les professeur agrégés de l’enseignement supérieur. Enseignant – Chercheur. Concours de l’agrégation de Mathématiques externe – 2023 (Les sujets)

Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Despre miturile supremației lingvistice mioritice – „dor” și „doină”

Ziaristul, fotograful și scriitorul Viorel Patrichi: „Justiția din România s-a compromis definitiv prin achitarea călăilor lui Gheorghe Ursu”

Ce ne desparte și ce ne unește (Corespondență de la poetul și traducătorul trilingv brașovean Dr. Dr. Christian W. Schenk, membru al USR, membru corespondent al Berlin-Brandenburg Academy of Sciences and Humanities, corespondentul permanent al Jurnalului Bucureștiului din Boppard – Renania-Palatinat, Germania)

„Complicele meu, Urmuz”, Editorial – Revista de Cultură „Curtea de la Argeș” (Corespondență de la Acad. Gheorghe Păun – Redactor șef)

Gabriel Grama revine pe pământ românesc. Corespondență de la Mihai Vasile – Sângealb (publicist și fotograf, senior editor al Jurnalului Bucureștiului, membru al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România)

Ziua Națională a Franței. Măsuri drastice din partea autorităților franceze (centrale și locale) după moartea adolescentului franco – algerian Nahel Merzouk la Nanterre (Métropole du Grand Paris)

Drama de pe Bulevardul La Défense de la Nanterre (Métropole du Grand Paris). Moartea adolescentului franco – algerian Nahel (Naël) Merzouk – o crimă (asasinat) cu caracter rasial (conform organizațiilor musulmane și ale drepturilor omului) sau legitimă apărare din parte polițistului – motociclist Florian Menesplier (conform sindicatelor de poliție și organizațiilor de extremă dreaptă)? Consecințele evenimentului dramatic. În căutarea adevărului istoric.

Muzeul muntelui de la poalele masivului Parâng – un muzeu la înălţime (Corespondență de la Mihai Vasile – Sângealb, publicist, senior editor al Jurnalului Bucureștiului, membru al AJTR – Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România)

„Masoneria trebuie să slujească România” (Corespondență de la Dr. Grid Modorcea, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață)

Cours Prépa (CPGE – MPSI – 6). Subiecte de fizică specială pregătitoare pentru concursurile de admitere în sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii inginerești (Grandes écoles d’ingénieurs). Electrostatică – Electricitate („Levitație prin interacțiune electrostatică”, „Reglarea automată a temperaturii, utilizarea unei termistanțe”, „Filtru cu structură Rauch”)

Cours Prépa (CPGE – MPSI – 10). Subiecte de matematici generale (superioare & speciale) pregătitoare pentru concursurile de admitere în sistemul (ultra)elitist al școlilor superioare franceze de înalte studii inginerești (Grandes écoles d’ingénieurs). Grupuri simetrice (enunțuri & soluții)

Nume și titluri ale Bibliei (Corespondență de la Conf. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița, economist, filosof și scriitor)

În exclusivitate pentru Jurnalul Bucureștiului. Dialog cu eruditul promotor (franco – român) al artei vizuale est – europene Michel Gavaza, președintele prestigioasei asociații franceze de artă contemporană „Soleil de l’Est” (Partea 4 și integral – părțile 1, 2 & 3). „Fenomenul Hărman” implementat prin tabere de vară de către colecționarul brașovean Nicolae – Ioan Vrâncean

Rinocerul: „Batalionul de elită din Istoria literaturii neînregimentate a celui mai prolific scriitor român ‒ Grid Modorcea” (corespondent permanent și membru al Staff-ului Jurnalului Bucureștiului)

Interviul realizat pe tema asasinării profesorului Ioan Petru Culianu, în cadrul emisiunii „Dezbaterea de luni” (RadioPunctLondra), de către Geo Scripcariu (realizator – corespondent permanent al Jurnalului Bucureștiului), cu jurnalistul Petre M. Iancu

„AI sau A nu I?”, Editorial – Revista de Cultură „Curtea de la Argeș” (Corespondență de la Acad. Gheorghe Păun – Redactor șef)

Sociologia matematică și rolul ei în structurile de date ale noii ordini mondiale. „Mecanica socială” a Acad. prof. Spiru Haret – precursor al (psiho)sociologiei matematice (dedicat Generalului Bartolomeu – Constantin Săvoiu, Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române 1880)

Cu nostalgie, Sri Lanka – fosta insulă Ceylon, „Insula surâsului și a pietrei lunii”

„Ma thèse en 180 secondes” (Teza mea de doctorat în 180 de secunde) cu profesorul Mohamed Ketata, directorul Biroului pentru Europa Centrală și Orientală al AUF (Agenția Universitară a Francofoniei) și Conferința Alianței Franceze de la Pitești

Accesul în sistemul (ultra)elitist francez, napoleonian, de Înalte Studii „Grandes Ecoles” (științifico – inginerești, economico – comerciale, medico – farmaceutice, social – politice, literar – artistice, judiciare, militare, etc.) – un sistem educativ ultraselectiv, ultraperformant și unic în lume, care domină învățământul superior francez de sute de ani! (Corespondență de la prof. univ. dr. Thomas CSINTA – Paris)

Concours „Pérpa HEC” (Economique et Commerciale). Fusion des épreuves mathématiques HEC (École des hautes études commerciales de Paris – HEC European business school) et ESSEC (École Supérieure des Sciences Economiques et Commerciales – ESSEC Business School). Enoncés. Les Sujets „Zéro” 2023 (Maths Approfondies & Maths Appliquées)

Concours „Prépa Ecricome” (Les Grandes Ecoles de Commerce et Management – EM Sstasbourg,  KEDGE Business School, Montpellier Business School, NEOMA Business School, Rennes School of Business). Les Sujets „Zéro” 2023 (Maths Approfondies)

„Les grands concours de maths – Grandes Ecoles 2023” (Mines – Ponts – Les Sujets)