Profesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș – Bolyai) din Cluj – Napoca: „Agonia democrației și extazul răzbunării istoriei” (în cadrul „ciocnirii civilizațiilor și refacerii ordinii mondiale”)

Toate problemele viitorului sunt produsul erorilor trecutului, toate tragediile prezentului sunt rezultatul unor idealuri ale viitorului. Așa cum observa Karl Marx într-un articol din 1857 despre revoltele din India, când soldații sepoy s-au răsculat împotriva imperialiștilor britanici care i-au instruit, există o lege a răzbunării istoriei. Observația lui Marx pornea de la noțiunea de dialectică a istoriei și presupune că toate acțiunile istorice au o implacabilă transformare, ca reacțiuni ale trecutului. Posibilitatea, chiar necesitatea, revoltei soldaților indieni era rezultatul direct al acțiunilor anterioare ale opresorilor britanici. La fel, Revoluția franceză, care a început cu revolta „notabililor” și cu ajutorul aristocrației, a dus la distrugerea celor care au provocat schimbările. Toate fenomenele istoriei urmează și sfârșesc printr-un proces similar.

Filozofia, Știința, Religia și Politica – Karl Marx (Corespondență de la Vavila Popovici, poet, prozator, eseist, SUA – Carolina de Nord)

Tragediile fără margini la care asistăm acum în Orientul Apropiat, care par să fie rezultatul unor acțiuni ale prezentului, sunt rezultate din unor decizii ale trecutului. În 1979, după ce în primele zile din noiembrie discipolii imamului Ruhollah Musavi Khomeini (1902-1989) au declanșat o revoluție islamistă în Iran și au luat ostatici 66 de americani din ambasada SUA de la Teheran, în luna decembrie a aceluiași an trupele sovietice intrau în Afganistan la comanda lui Leonid Brejnev. La scurt timp, sub conducerea lui William Casey, directorul de atunci al CIA și cu acordul președintelui Ronald Reagan, a fost lansată „Directiva 166”, care prevedea înfrângerea „prin orice mijloace” a  URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Așa că CIA a început să recruteze și să antreneze „războinici sfinți” din toată lumea musulmană, din Arabia și Asia, până în Africa, printre care se afla și tânărul saudit Osama bin Laden. Au fost publicate inclusiv anunțuri publicitare în presa din toată lumea, care îi chemau la „jihad”  în Afganistan pe tinerii musulmani numiți „mujāhidin” (mujadedin însemnând chiar luptător al credinței”, războinic sfânt al islamului). După 20 de ani, pe 11 septembrie 2001, istoria s-a răzbunat. Din cei 19 teroriști sinucigași care au condus atacurile împotriva turnurilor gemene 15 au fost saudiți, ca și Bin Laden, toți crescuți sub oblăduirea casei regale Al Saud, instalată și susținută de către SUA. Mujahedinii, înarmați cu tehnologii moderne ca rachetele Stinger auto-ghidate, erau ghidați de idealurile premoderne ale legii fundamentalismul islamic, așa că au întors armele occidentale împotriva Occidentului.

Bilanțul terorismului și antiterorismului american în ultimul deceniu (2001 – 2011). GWOT (Global War on Terror). Corespondență de la New York (prof. univ. dr. Thomas CSINTA, atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite)

Nota redacției.  Atragem atenția asupra faptului că există o deosebire fundamentală între Islam (religie islamică, având ca rădăcina etimologică cuvântul „salam˝- pace!) și Islamism (gândire politico-religioasă), care se termină cu sufixul „ism˝ și care în anumite forme (curente) ale sale (fundamentalism, integrism, salafism, takfirism, respectiv, (d)jihadism) poate conduce, într-adevăr, prin radicalizare, la acte de terorism (de mai mică sau mai mare anvergură). În acest context, Creștinismul și Iudaismul, ca religii (terminate tot cu sufixul „ism˝), trebuie asociate cu Islamul și nu cu Islamismul (în ciuda sufixului „ism˝), cum nu rareori acest lucru putem constată chiar și în presă scrisă sau vorbită. Islamul și Creștinismul, respectiv, Iudaismul, este „victimă” al Islamismului! De altfel, nici Şaria (un ansamblu de doctrine sociale, culturale, respectv, relaționale) și Hegira (exil, ruptură, separare), care deși sunt fundamental diferite, nu au absolut nimic în comun cu (e)migrația musulmanilor către Europa Occidentală din acele zone geografice ale lumii în care conflictele armate sau instabilitățile social-politice (și cele economice!) fac numeroase victime în rândul populației civile!

Metagalaxia eurojihadistă. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european (Corespondență de la prof. dr. Thomas CSINTA – atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite) – Partea 1

Metagalaxia eurojihadistă. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicați în atacurile teroriste contemporane din spațiul francofon european (Corespondență de la prof. dr. Thomas CSINTA – atașat de presă al Poliției Capitalei și al OADO – Națiunile Unite) – Partea 2

Samuel Huntington, autorul celebrei cărți despre ciocnirea civilizațiilor, prevedea aceste evenimente în urmă cu 25 de ani, când prezicea că una dintre cele mai mari ciocniri culturale ale viitorului va avea loc între civilizația occidentală și civilizația islamică. Huntington, fiind convins că islamul și nu doar islamismul, reprezentau o amenințare la adresa Occidentului, avansa ipoteza că lumea islamică, mai intolerantă, mai predispusă spre fundamentalism religios și violență, va intra în coliziune cu lumea occidentală, tolerantă și liberală. Diferențele de mentalitate dintre cele două civilizații s-ar fi văzut deja la „granițele însângerate ale islamului”, în Serbia și Bosnia, în Israel și în India, ori în Birmania (Myanmar). Explicația polarizatoare, care pune Occidentul democratic în opoziție cu islamul înapoiat și anti-modern este prea facilă și, poate tocmai de aceea, reluată de foarte multe ori.

Ideea nu este nouă, și istoricul francez Henri Pirenne avansa încă din 1937 ideea că dezvoltarea Occidentului medieval ar fi fost rezultatul confruntării directe cu islamul. Formula lui Pirenne, care era: Fără Mahomed (întemeietorul religiei islamice, considerat, de către musulmani, a fi un mesager și un profet al lui Dumnezeu, ultimul profet într-o serie de profeți islamici, așa cum se spune în Coran) n-ar fi existat Charlemagne  (Carol cel Mare) sugera că civilizația occidentală ar fi fost un produs al confruntării cu lume musulmană, proces care ar fi continuat. Desigur, rivalitatea religioasă între cele două religii a marcat întregul Ev Mediu, cruciadele fiind, între 1000 și 1300, principala activitate oamenilor occidentali. Dar vechile conflicte militare milenare, confruntarea violentă dintre lumea islamică și cea occidentală, sunt folosite de prea multe ori ca argumente și justificări pentru violențele din prezent.

Un alt argument, care pornește tot de la Huntington, care a publicat înainte de „Ciocnirea civilizațiilor” un alt studiu intitulat „Al treilea val” (The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, 1991), este acela că lumea musulmană este incompatibilă cu democrația. Politologul american, renumit profesor la Harvard, a observat și a analizat procesele democratice de la nivel global,  descriind „trei valuri de democratizare”. Primul „val” ar fi avut loc între 1820 și 1926, când au apărut primele democrații occidentale, urmat de venirea la putere a fasciștilor și de ascensiunea totalitarismului, care a redus numărul democrațiilor de la 29 la 12. A urmat „al doilea val”, produs după 1945, când democrația a proliferat în întreaga lume. A urmat o nouă prăbușire, după care s-a produs un „al treilea val”, când, începând cu 1974, tot mai multe țări au devenit democratice. Folosind această schemă, unii autori au văzut apariția celui de-al patrulea val de democratizare, produs în urma „primăverii arabe” (o serie de mișcări de protest care au avut loc în mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, începând cu sfârșitul anului 2010, unde domnea un regim autoritar sau totalitar cum sunt Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran sau de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman) când lideri precum Ben Ali, Muammar Gaddafi sau Hosni Mubarak au fost alungați de la putere.

Din păcate, după o scurtă perioadă de optimism, eșecul democrației în lumea musulmană pare să confirme diferențele dintre civilizația occidentală și celelalte civilizații descrise de Huntington (ortodoxă, islamică, budistă, hindusă, africană, latino-americană, sinică și japoneză). De aceea mai mulți teoreticieni au preluat sugestia că islamul și democrația sunt incompatibile, pentru că drepturile omului, egalitatea de gen, libertatea de exprimare, care sunt fundamentele democrației contemporane, par să fie străine lumii musulmane, dominată de dictatură, autoritarism și fundamentalism. Numai că, așa cum arată studiul realizat de Pippa Norris și Ron Inglehart (Islam & the West: Testing the Clash of Civilizations Thesis, 2002), ipoteza „ciocnirii civilizațiilor” este contrazisă de asemănările remarcabile între aceste lumi aflate într-o aparent contradicție existențială.

De fapt confundăm islamul cu islamismul, care este o creație politică modernă, o soluție ideologică creată recent. După cum susțin politologii care cunosc lumea musulmană, așa cum este profesorul Bassam Tibi de la Universitatea Cornell, el însuși musulman și specialist în studii islamice, fundamentalismul reprezintă cel mai mare pericol la adresa democrației din epoca noastră, dar islamismul este doar o versiune islamică similară cu alte fundamentalisme religioase. Într-o carte scrisă în 1998 (The Challenge of Fundamentalism: Political Islam and the New World Disorder), politologul de origine siriană, critic al fundamentalismului islamist, explica faptul că ideea înființării unui stat pan-islamic, guvernat prin legea islamică (sharia), este de dată recentă. Mișcări politice ca Hamas sau Jihad Islami, extrem de puternice în comunitățile palestiniene, care urmăresc întemeierea unei „noi ordini islamice” (nizam Islami), bazată pe presupusa voință divină (hakimiyyat Allah), sunt reacții negative recente față de structurile politice occidentale. Bassam Tibi, autorul altor studii importante cum ar fi „The Crisis of Modern Islam” (1988) sau „Conflict and War in the Middle East” (1993), descrie fundamentalismul islamic ca o ideologie politică care construiește un nou sistem social, legislativ, administrativ, economic și cultural bazat pe principiile religioase extrase din Coran.

Numai că fundamentalismul religios nu este o caracteristică „specială” a islamului, toate marile religii ale omenirii, de la hinduism la budism, de la creștinism la șintoism, au propriile lor forme de fundamentalism. Folosirea religiei în scopuri politice e un traseu extrem de tentant și extraordinar de periculos, care amenință nu doar lumea islamică, dar care este o realitate și în societățile liberale occidentale. Noam Chomsky (în „Perilous Power: The Middle East and U.S. Foreign Policy Dialogues on Terror”) observa că prezența fundamentalismului creștin este explicită în nenumărate manifestări, inclusiv pe bancnotele americane există formula „In God we Trust”.  Nu doar faptul că Jimmy Carter sau Lyndon Johnson erau președinți „bisericoși” este o expresie a tentației fundamentalismului creștin, dar și atracția pe care Donald Trump o exercită asupra alegătorilor din „centura biblică” a Statelor Unite e o dovadă că tentațiile fundamentalismului religios nu au dispărut nici din civilizația occidentală, nici din gândirea politică a Vestului laic.

Problema societăților democratice este aceea că democrația e o formă de organizare socială bazate pe un echilibru foarte fragil. După cum scria ziaristul, filosoful și academicianul francez de extracție anti-marxistă, Jean-François Revel, democrația este un „accident din Occident”. În mod congenital ea nu este făcută să se apere de dușmanii ei naturali. Pentru Revel comunismul era dușmanul cel mai de temut, fiind considerat negația absolută a democrației. Convins că totalitarismul expansionist al URSS reprezenta cel mai mare pericol pentru democrație și pentru civilizația occidentală, Revel și alți filosofi anti-marxiști, au susținut combaterea comunismului cu orice preț. Ca să îl parafrazez pe Revel, care se întreba în timpul Războiului rece  cum „sfârșesc” democrațiile (Comment les démocraties finissent, 1983), democrațiile de azi sunt supuse unei tentații a fundamentalismului, în locul tentației totalitare (La tentation totalitaire, 1976).

Islamismul, ca ideologie politică, este creația unor imami, ayatollahi și feluriți alți fanatici religioși, susținuți cu ajutorul unor „brațe armate”. Jihadul islamic sau Hezbollah (care înseamnă chiar Partidul lui Dumnezeu), sunt finanțate de către descendenții ayatollahului Khamenei, iar Hamas a fost creat de către imam tetraplegic Ahmed Yassin care, împreună cu alți câțiva membri ai Frăției musulmane din Palestina, și-au chemat coreligionarii la război sfânt (jihad) și au construit o componentă militară a credinței, prin sinistrele brigăzi al Quassam. Fundamentaliștii religioși islamiști, atât cei sunniți (Hamas), cât și cei șiiți (Hezbollah), au ca scop declarat exterminarea evreilor „în numele lui Dumnezeu”. Pentru clericii care ghidează Hamas sau Hezbollah, imamii acestor mișcări, cultivă o viziunea religioasă și escatologică preluată de la ayatollahului Khomeini care cultiva ideea că există o misiune mesianică, bazată pe credința că va veni Mahdi, ultimul imam șiit, care va salva lumea musulmană. Numai că, așa cum arată Charles Enderlin într-un eseu recent (Israël. L’agonie d’une démocratie, Seuil, 2023), și democrația israeliană este amenințată de aceeași primejdie. Acest jurnalist fraco-israelian, corespondent al postului France 2, autor al mai multor cărți despre Israel și despre conflictele din Orientul Mijlociu, printre care volumul publicat în 2023 intitulat „În numele Templului”, care discută evenimentele recente și războiul dintre Hamas și statul evreu, crede că fundamentalism mesianic nu este doar apanajul islamismului. Enderlin consideră că asistăm la agonia democrației israeliene. Deși aceasta a fost fondată inițial pe un model occidental, de factură laică și de extracție socialistă, transformările din ultimele decenii afectează profund bazele democrației și statul israelian în sine.

Penetrantul și succintul eseu al autorului francez pornește de la o întrebarea ipotetică, adresată lui Hannah Arendt. Ce ar spune aceasta dacă ar vedea ce face Benjamin Netanyahu astăzi, cum ar reacționa Arendt dacă ar vedea că inegalitatea și nedreptatea s-au instalat în Israel? Știm răspunsul autoarei celebrului tratat despre „banalitatea răului”, pentru că îl găsim într-un într-un text scris încă din 1944 și republicat în „Jewish Writings”. Arendt pornea de la observația că sionismul însuși este viciat de o serie de doctrine nocive, dintre care cea mai periculoasă este sectarismul evreiesc. Izolaționismul evreiesc din Palestina, accelerat după formarea unui stat-națiune care ar aparține exclusiv evreilor, este sursa evidentă a conflictelor.

Sionismul însuși, care a fost o mișcare de extracție occidentală, e scindat între două tentați ideologice. Pe deoparte este versiunea arhicunoscută, avansată de Theodor (Binyamin) Herzl în secolul 19. Așa cum observa Arendt, acest sionism cultivă un tip de șovinism evreiesc (442), fondat pe premisa „antisemitismului etern”. „Păcatul” de care suferă acest sionism este convingerea că Der Judenstaat (Statul evreilor) poate fi creat exclusiv pentru evrei. Acest „vis care poate fi convertit în realitate”, cum credea Theodor Herzl, s-a transformat într-un coșmar, după cum scria omul de știință canadian Gabor Maté, supraviețuitor al Holocaustului, tocmai pentru că avertismentul lui Arendt cu privire la suprematismul evreiesc a fost și este ignorat în continuare. Sionismul e o mișcare politică mai diversă decât putem crede, el are și alte forme de manifestare. Una radicală este cea care consideră că Eretz Israel (teritoriul biblic al poporului evreu) trebuie să fie un stat exclusiv evreiesc. Altul, pe care îl exemplifică și Arendt, e o formă a sionismului tolerant, legat de gândirea lui Ahad Ha’am (Asher Zvi Hirsch Ginsberg). Acesta își imagina posibilitatea creării unei noi societăți în care toți locuitorii să fie egali, în care să nu mai existe exploatarea omului de către om, o societate a păcii și toleranței, pe care Ginsberg o vedea posibilă printr-un „sionism cultural”, ce putea să aducă „lumină lumii”. Charles Enderlin pune degetul pe rană și observă că tipul de sionism practicat de actualii guvernanți ai Israelului duce statul evreu către un regim anti-democratic. Actualul sistem politic israelian suferă de o maladie incurabilă, vizibilă încă din 2009, când Netanyahu a propus definirea Israelului ca un stat „exclusiv evreiesc”, proces care s-a concretizat în 2018 când Knessetul a adoptat un proiect de lege care definea statul ca un stat-național al poporului evreu, cu capitala în Ierusalimul „unit”.

Este relevant faptul că Benjamin Netanyahu provine dintr-o familie cu o lungă tradiție ideologică naționalistă. Benzion Mileikowsky (devenit Netanyahu), tatăl actualului premier, și tatăl acestuia, bunicul actualului premier, Nathan Mileikowsky, de fapt toți bărbații din familia Netanyahu, al căror nume împrumutat înseamnă „Dumnezeu a dat”, au fost susținătorii unei viziuni politice numită „sionism revizionist”. Benzion a fost chiar secretarul lui Vladimir (Ze’ev) Jabotinski, considerat adeseori părintele extremei drepte israeliene, susținător al înființării unui stat cu o majoritate evreiască pe ambele maluri ale Iordanul, pe care Ben-Gurion îl poreclise „Vladimir Hitler”.

Faptul că în Israelul de azi au ajuns la putere, cu ajutorul lui Netanyahu, politicieni care sunt reprezentanții mesianismului evreiesc, influențați de ideile primului marele rabin așkenaz din Palestina, rabbi Abraham Isaac Hakohen Kook, care susținea că „sufletul evreiesc” era superior sufletului „neamurilor” accentuează șovinismul israelian. Printre liderii politici israelieni se numără mai mulți anti-liberali, anti-LGBTQ+, homofobi, rasiști și șovini, amestecați cu reprezentanții partidelor religioase evreiești cum este Mafdal, Partidul Național Religios fondat de rabbi Kook, și partidul Kach, întemeiat de rabinul Meir Kahane, sau Shas, al iudaismul haredim. Fundamentaliștii evrei  au adoptat un sionism expansionist, de factură religioasă și militaristă, cultivat de fiul lui rabbi Kook, rabinul Rav Zvi Yehuda Kook. La presiunea lui Kook în Cisiordania și Gaza au fost introduse tot mai multe colonii evreiești, acești fundamentaliști susținând că statul israelian trebuie să ocupe același teritoriu pe care îl avea regatului lui David, că urmează să fie refăcut Al Treilea Templu peste Haram al-Sharif, locul Domului Stâncii, muntele sacru al musulmanilor din Ierusalim. Pentru Kook și alții asemenea lui Israelul este „pământul lui Dumnezeu”, dat „poporului lui Dumnezeu” și, prin urmare aparține doar acestuia, orice compromis teritorial cu palestinienii fiind o încălcare a voinței însăși voinței divine.

De aici și represiunea practicată de armata israeliană în teritoriile palestiniene ocupate, insensibilitatea morală față de suferințele altor grupuri etnice, justificarea acțiunilor violente și chiar criminale împotriva comunităților arabe locale. Toate acestea sunt, pentru Enderlin, dovada că Israelul laic și democratic este transformat treptat într-un stat anti-democratic. Autorul francez susține că, în decembrie 2022, când Netanyahu s-a aliat cu partidele religioase, multe care se opun drepturilor arabilor și care sunt anti-LGBTQ+, în Israel a avut loc „o lovitură de stat identitară”. Dovadă că printre membri cabinetului lui „Bibi” se numără oameni precum Bezalel Yoel Smotrich, ministrul finanțelor, șeful Tkuma (Partidul religios sionist), susținător al suprematismului iudaic și homofob declarat. Sau că un alt colaborator apropiat al lui Bibi, autor al unei cărți intitulată „Virtuțile naționalismului” (2019), susținător al național-conservatorismului este Yoram Hazony, filosof iliberal și promotor al internaționale naționaliste.

Această viziune politică este cuplată cu o atitudine pe care Uri Davis o numea „apartheidul israelian” (Israel: An Apartheid State, 1987). În cărțile sale Davis analizează înființarea statului israelian, care începe cu celebra „declarație Balfour” din 1917, prin care era afirmată simpatia britanicilor pentru sionism și care le-a oferit evreilor posibilitatea înființării unui „domiciliu național” (national home) al poporului evreu în Palestina. Dincolo de faptul că noțiunea de „locuință națională” (national home) era ambiguă, declarația impunea o condiție obligatorie și firească, aceea ca înființarea un stat israelian să nu afecteze drepturile civile și religioase ale celorlalți locuitori ai Palestinei. Din păcate, astăzi discriminarea este o practică a statului-națiune evreiesc. Minoritatea arabă, care reprezintă aproximativ 20% din populație și cea din teritoriile ocupate sau palestinienii din Gaza, sunt ținta unui regim de tip apartheid care încalcă flagrant acel principiu.

Milioane de arabi care s-au născut și au crescut în Palestina, sunt ținta politicilor de segregare israeliene. Documentele publicate de Amnesty International confirmă că statul evreu practică discriminarea și privarea de drepturi la nivel instituțional, are legi care îi privilegiază pe evreii israelieni în detrimentul palestinienilor din Israel, impune restricții ale dreptului la muncă și mișcare și execută evacuări forțate, chiar tolerază crime. Ce poate justifica distrugerea unor sate ancestrale, degradarea condiției umane a semenilor, ocuparea unei populaţii cu ajutorul unei armate șovine? Același lucru care justifică monstruozitatea răpirii unor copii din casele lor și folosirea lor ca ostatici – fundamentalismul religios.

De fapt asistăm la ciocnirea a  două forme de gândire religioasă, asociate unor curente politice cu o componentă escatologică și mesianică, dotate cu forța unor instituții militare. Aceasta este combinația cea mai odioasă din întreaga istorie a omenirii. Vedem efectele acestei bătălii dusă între două tentații teocratice, una de factură islamistă (reprezentată azi de Hamas și Hezbollah) și alta impulsionată de liderii religioși fundamentaliști israelieni, care sunt și ei în opoziție cu principiile și formele democratice de guvernare. Conflictul actual din vechea Palestină otomană se datorează ciocnirii dintre două idei religioase, ultra-radicale, agresive și intolerante. Pe de o parte sunt fundamentaliștii islamiști, cărora liderii religioși le spun să îi ucidă pe evrei, și sioniștii religioși, care cred că ținuturile vechiului Canaan au fost date de către Dumnezeu doar „poporului ales”. Fundamentaliștii mesianici și ultra-ortodocși israelieni cred că Israelul este doar al evreilor, iar ayatollahii și imamii îi învață pe discipolii lor că „entitatea sionistă” este un cancer care trebuie eradicat. Aceasta este piedica principală a păcii în Orientul mijlociu, pe care o vedea și fostul președinte american Jimmy Carter, care a scris o carte intitulată „Palestina: Pace, nu apartheid” (2008).

Etnocentrismul evreiesc, despre care scrie Wladimir Rabinovitch (care semna cu pseudonimul Rabi) într-o altă carte provocatoare, publicată în 1979, este manifestarea unei vechi schizofrenii morale, cu care se confruntă și astăzi statul-națiune al israelienilor. În „Un peuple de trop sur la terre?”, juristul francez de origine evreiască ilustra această schizofrenie printr-o veche istorioară, care ar fi avut loc într-o sinagogă din Odesa. În timpul serviciului religios jumătate dintre cei prezenți s-au ridicat în picioare când a rabinul a ținut slujba, iar cealaltă jumătate a rămas așezată. Cei așezați au început să strige către cei care stăteau în picioare să se așeze. Cei care stăteau în picioare zbierau ca ceilalți să se ridice. Rabinul, nemaiștiind ce să facă, a trimis pe cineva să îl aducă pe bătrânul Moișe, fondatorul sinagogii. Reprezentantul partidei „în picioare” l-a întrebat pe bătrânul înțelept: „Tradiția noastră este să stăm în picioare în timpul slujbei, nu-i așa?!”. Moișe a răspuns: „Nu, nu asta este tradiția noastră”. Reprezentantul „așezaților”, fericit, a întrebat: „Deci tradiția noastră este să stăm jos”. Bătrânul a spus: „Nu, nu asta este tradiția noastră”. Rabinul, uimit, a intervenit: „Păi, în timpul slujbei, jumătate stau în picioare, iar cealaltă jumătate stau jos, și se tot ceartă”. „Ei, așa da! Asta e tradiția noastră!”.