Lucrând de ceva timp într-un domeniu relativ nou am avut ocazia să vin în contact cu personaje din diverse domenii ale industriei alimentare și conexe, și modul de gândire al acestora m-a lăsat efectiv perplex. Dar ce să mai lungim vorba. Să trecem direct la fapte!
1. Industria pâinii. Maistrul Ion … de la firma … . L-am chestionat în legătură cu praful de zer, aditivii și premixurile utilizate la obținerea cozonacilor. Se apropia Paștele și toți erau „în clocoot”. La sfârșitul interviului l-am întrebat dacă el ar mânca ceea ce firma la care lucrează produce. Răspunsul lui: „Pe dracu! Nu-i las pe copii mei să mai mănânce asemenea porcării! Dar și le cumpără din păcâte singuri. Asta deși le face nevasta în casă, pâine și prăjituri, că doar am luat o mășină de făcut pâine și face de toate, inclusiv gem și dulceață. Să mănânce alți fraieri, noi nu …. !”
2. Industria berii. Berea aditivată și obținută de firma … în mai puțin de o săptămână, obținută în secția … sub supravegherea maistrului berar Mircea …. L-am întrebat dacă e de acord cu modul de obținere a berii din prafuri. Răspunsul lui mi-a dat fiori reci: „La început consumam multă bere cu amicii când jucam o tablă pe-nserat, în față blocului. Acum, nu mai beau cu ei bere, îi las să bea doar ei, dar nici acasă nu mai cumpăr bere pentru sărbători. Am trecut pe vin. E mult mai bine așa! Și mai sănătos …”
3. Industria mezelurilor. Mezeluri obținute în firma …, la câțiva zeci de kilometri de maistrul Gheorghe … . După ce am discutat de una și de altă, legat evident de procesul de producție, l-am întrebat care este părerea lui. Răspunsul lui a fost: „După ’89 mâncăm toate felurile de mezeluri care se găsesc pe piață. Acum, de când am văzut cum se fac, cu prafuri și apă, le evit, … și mi-am sfătuit nevasta să cumpere doar carne proaspătă de la măcelărie, asta dacă nu primim de la țară câte o găînă sau un porc de Crăciun. Nu mai luăm mezeluri din astea indiferent cât de ieftine ar fi …”
4. Industria laptelui și produselor derivate. La circa 45km de Bucureșți, pe un proiect european „de succes”, s-a construit o fabrică de lactate de către un palestinian. Specialitatea firmei: brânză tip feta. Din zer și unt de cocoș. Lapte mai puțin. Îl întreb direct pe patron dacă procedeul i se pare OK. Răspunsul lui a fost „Este unul din cele mai vândute produse pe piață. D-na Mărioara …, inginerul nostru venit pe bani grei de la Galați, ne-a pus la punct procedeul de obținere și suntem foarte mulțumiți de rezultate.“
Ajuns în secția cu pricina, o întreb pe respectivă dacă ea ar consumă așa ceva. Răspunsul ei m-a lăsat perplex: „Doamne ferește! Cum să mănânc așa o porcărie? Norocul meu este că nu trebuie să cumpăr, că mi-am ridicat o gospodărie frumoasă pe banii primiți aici.” Și ceilalți? o întreb. Răspunsul a fost evitat printr-un zâmbet larg și un ridicat din umeri …
5. Industria vinului și a băuturilor tip Champagne. O fosta fabrică bucureșteană, cândva de renume, între timp privatizată, din care au cam dispărut vasele de… fermentație, dar care și-a diversificat continuu producția. Un fost coleg de liceu, zâmbete, îmbrățișări, bla, bla, bla. Îl întreb cum merge, iar răspunsul lui este edificator. Îmi arată cu degetul ultimul model de automobil, pe care tocmai îl achiziționase de mai puțin de o lună. Când să vorbim despre proces, mă evitî și îmi trimite pe cineva să „discutăm”. Își face apariția în birou un tip cam la vreo 50 de ani, cu aspect acvilin. Acesta mă invită în secție. Ajuns acolo am rămas uimit. Doar vase de amestecare – omogenizare și dozatoare de … prafuri. Prafuri din…UE! Îl las să-mi povestească câte-n luna și în stele, dar eu tot imaginea lui Ștefănescu de pe vremea împușcatului o am în față. La sfârșitul conversației îl întreb, firesc dacă ar bea lichidul obținut la el în secție. Răspunsul, întrucâtva asemănător cu al predecesorilor: „Nu, ferit-a sfântu’ Cum să beau așa ceva? Doar am vie la țară. Beau de acolo. Îmi ajunge tot anul … . Și mie și restului familiei.“
6. Industria apei. Tratarea apei potabile. Localitate cochetă aflată la nici 100 de kilometri de Bucureșți. Buletinele puțurilor de captare a apei indică toate prezența masivă a manganului dizolvat în concentrațîi mari, ce depășesc prevederile legale. Proiectul de stație de tratare, realizat de inginerul Dan…, om cu mare experiență profesională, conține doar dezinfecția apei, nici urmă de tratare în vederea îndepărtării manganului. Explicația: doar pentru asta ne-au dat bani cei de la UE. Oare cei de la UE chiar nu cunoșteau analizele captarilor? Și dacă cei din oraș și zona se îmbolnăvesc? Răspunsul textual: „E treaba lor! Să bea apă minerală!” Și totuși acei oameni plătesc apă potabilă … . Și sunt tot români.
În loc de concluzii
Se pare că sintagma tipic românească: „să moară și găînă, capra, vaca, porcu’, calu’, iapa, … celuilalt” a devenit singurul modus vivendi al românilor. Fiecare își câștigă existența contribuind direct la „moartea” efectivă a celorlalți. Conștiința de grup, de nație, conștiința în general, a dispărut cu totul, s-a volatilizat complet în cele trei decenii de la vânzoleala din ’89, vanzoleala în care ne-am omorât singuri, că prostii. Nici măcar conștiința profesională nu mai există. Doar esste un bun vândut pe bani. Iar tăcerea este … de aur.
Odată dusă pe pustii această conștiința, odată pierdută pe veci, ne-am dus și noi că neam. Ce ușurare pentru dușmani ce tristețe pentru cei rămăși, puțini dar fideli încă ideii de neam și țară. Trăim oarecum degeaba … Ar trebui să se învețe, încă din școală primară proverbul tot românesc: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face“. Doar așa s-ar putea opri genocidul prin alimente și băuturi, genocid generat de lipsa din memorie a acestui aspect aparent minor care este conștiința.
Conștiința profesională, profesionalismul pe care marinelul îl dorea plecat pe veci din Românica lui, a dispărut și ea, nu se mai preda în nici o universitate. Locul ei a fost luat de șpagă, favoruri sexuale, mită, mizerie, abramburici, … .
Dacă nu, putem schimbă dictonul atât de devalorizat în prezent de mai toți: „mândri că suntem români” într-unul mult mai apropiat de realitate: „mândri că ne-am omorât între noi, că români“. Cam așa că în decembrie ’89. Ar putea părea cinic la prima vedere dar este din păcâte cel mai apropiat de realitate.
Fiecare din cei intervievați produce ceva, dar nu are curajul să îl consume, lăsându-i pe ceilalți, pe „fraieri” să-l cumpere și consume, în ideea că „nici usturoi nu a mâncat nici gură nu-i miroase” și lui să nu-i pese cât de fel că e și el, la fel că și restul, cel puțîn un criminal neprins și aflat încă în libertate!
Dacă în fiecare zi, înainte de venirea serii, fiecare și-ar acordă un răgaz de 5 (cinci) minute, în care să „analizeze” conștient ce a făcut bun în acea zi, poate că fiecare ar descoperi unde greșește. Așa, poate că nu o să ajungem în cărțile de istorie, altfel întrăm destul de repede, cu fiecare zi care se scurge, imuabil …
