Riscuri reale și imaginare în proiecte de mediu

Paricipam recent la un curs acreditat de management de proiecte. Am mai fost la variate astfel de cursuri de-a lungul anilor, în cadrul mișcării de mediu, inclusiv în alte țări. Probabil că cel mai tare dintre ele a fost Training for Young Environmental Leaders, de la Regional Environmental Center din Ungaria (REC a fost o entitate cu statut diplomatic finanțată de Guvernul SUA, Guvernul Japoniei și Guvernul Ungariei) – iar acest training derulat în engleză a ținut cam o lună și a avut cursanți tineri lideri din mișcarea de mediu a țărilor central-europene. După circa 30 de ani de activitate în domeniul acesta, am fost implicat direct până acum în multe zeci de proiecte–poate și peste o sută, de la scriere la implementare, așa că ceva impresie realistă am despre situație. Sper.

La multe cereri de finanțare trebuie să faci o analiză a riscurilor, încă în cadrul propunerii de proiect. Mă uitam cât de mare este ruptura între teorie și realitate, la evaluarea riscurilor potențiale care pot să apară în timpul implementării. Înainte de pandemie, dacă treceai în cererea de finanțare un asemenea risc, să zici că poate apărea o pandemie care să închidă totul, oamenii să stea prin case, să nu ai voie să călătorești șamd… ziceau că ești dus total; cum mai poți organiza un festival de film sau ceva tabere de educație ecologică? Sau dacă ziceai anticipativ/previzionai că poate izbucni un război în Ucraina… cu Rusia; când e pe la început conflictul, surprinși și debusolați, cine naiba să vină ca turist fix în zona de graniță cu Ucraina? Sau despre ceva cutremur devastator în zonă; cine poate să fie interesat după asta de protecția liliecilor în zonele afectate? Sau despre extinderea unui război care de la ceva regional poate să devină unul mai extins, să nu zic mondial. Sau despre o hiperinflație și un meltdown economic. Sau multe altele asemenea.

Lista ar putea să fie oricât de lungă, de la ceva cometă care trece prea razant până la te miri ce contact cu civilizații din afara zonei noastre. Așa cum le vezi prin filme. Managementul unor asemenea riscuri, scăderea impactului lor, planuri de contingență…sună cam în afara posibilităților reale. Problema cu riscurile astea este că ele par totalmente improbabile până când se întâmplă. Dacă menționezi astfel de riscuri, evident că cei care analizează cererea de finanțare se uită ciudat la tine și au tendința să te pună mai spre finalul listei. Așa că în general te rezumi la chestiuni banale, soft, ușor de controlat, că altfel nu mai trece finanțarea respectivă cât îi cuc și hău.

În cazul proiectelor de mediu există și riscuri mai puțin devastatoare pentru societate, dar care pot să pună pe butuci o organizație sau persoane implicate. E bine de tras limite, unde merită mers și când, și unde nu e cazul; și în ce condiții, cu ce măsuri de siguranță; cei care am avut experiențele cu furtuni prin munți, cu oameni fulgerați pe creastă, cu copacii care se rup ca niște chibrite, cu sloiuri de gheață care se desprind din cascadă, cu avalanșe, cu interacțiuni cu urși sau vipere, cu reacții alergice la ceva înțepătură de insectă… și lista poate să țină pe zeci de pagini…știm câte ceva.

Și nu știm multe altele, potențiale. De la accidentări mai mici sau mai mari, inclusiv fatale, de la interacțiunea cu animale sălbatice, de la probleme financiare de nerezolvat, probleme de sănătate șamd, și aici lista poate să fie lungă. Riscurile de acest gen nu se pot reduce la zero, ci trebuie acceptate cât timp există o oarecare decență a lor. Lecțiile trecutului pot să ne dea o bază de pornire, o bună capacitate analitică este și ea vitală, dar e clar că oricând poate exista ceva care să te ia prin surprindere.

La proiecte de mediu cu care mă ocup, și prin extrapolare la proiecte de orice gen, este esențial ca riscurile acestea să fie evaluate realist, sincer, onest pentru tine însuți, să poți creiona liniile pe care se poate merge, cele care sunt acceptabile pentru anumite resurse alocabile. Analiză cost-beneficiu, analiză Swot făcută pe bune. Să nu ai regrete, după.

Lacul, ca atracție peisagistică

De-a lungul timpului am fotografiat destul de multe lacuri, de la cele glaciare prin Rodnei și Retezat la lacuri ascunse ale Deltei, de la Sfânta Ana din craterul vulcanic la Tăul Morărenilor înconjurat de pădure, de la mici ochiuri de apă ale tinoavelor la imensele lagune litorale. Toate au frumusețea lor. Dacă este cine să le vadă. Până și lacuri create de om, Teplița sau lacuri de baraj, Colibița spre exemplu, au niște momente capabile să îți schimbe starea.

Există un lac ideal, pe undeva, sau depinde mai mult de starea ta, să găsești ceva care să îți placă ție? Dimineața sau noaptea, toamna în apus, iarna, pe furtună, totdeauna lacul este evident, alfel; același, și totdeauna diferit. Cu toate acestea, lacul, oricare, este un loc apt să atragă ființa umană, prin ceva caracteristici peisagistice ale lui. Prin oglindirea lumii în luciul apei. Prin făpturile neștiute din apele lui. Prin liniștea dintre sălcii. Pe subiectul acesta, există în scrierile lui Thoreau câteva paragrafe demne de a ajunge mai cunoscute. Destul de poetice, dar așa cum zicea și George Vâlsan, geografia peisajului este de multe ori un fel de poezie.

„Lacul Alb și Lacul Walden sunt cristale mari pe suprafața pământului, Lacuri ale Luminii. (…) Cu cât sunt mai frumoase decât viețile noastre, cu cât mai transparente decât firile noastre! (…) Aici vin rațele sălbatice curate. Natura nu are nici un locuitor uman care să o aprecieze. Păsările, cu penajul și notele lor, sunt în armonie cu plantele, dar ce tânăr sau ce fecioară conspiră la frumusețea luxuriantă a Naturii? Ea înflorește mai mult singură, departe de orașele unde locuiesc ei. Vorbind despre Rai, dezonorați Pământul.” Henry David Thoreau, Walden, 1854.

„Deja pe la întâi septembrie am văzut doi-trei arțari îmbrcați în stracojiu pe partea cealaltă a lacului (…) chiar lângă apă. Câte povești nu spunea culoarea lor! Și treptat, de la o săptămână la alta, se dezvăluia personalitatea fiecărui copac și-și admira reflexia în oglinda netedă a lacului. În fiecare dimineață, custodele acestei galerii înlocuia pe perete câte o pictură nouă, ce se distingea printr-o coloratură mai strălucitoare și mai armonioasă.” Henry David Thoreau , Walden, 1854.

Dr. biolog Peter Lengyel (expert în conservarea biodiversității, fotograf al naturii), este membru al Asociației „Valea Verde”, dar și secretar științific la„ONG Unesco Pro Natură”, cu sediul în București și membru al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii. A participat la proiecte organizate de instituții precum Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Europei sau Banca Mondială și la peste 200 de simpozioane, conferințe și congrese internaționale legate de protecția mediului, conservarea biodiversității și educație ecologică. În ultimul timp a devenit foarte cunoscut datorită celor două volume „Beep 2010″ și „Maramureș–Țara Biodiversității” și expoziției „India-locul uimitoarei diversități”.