Până acum bine ne-a fost, zile minunate, însorite, nopți răcoroase ce-i drept, dar tot pline de farmec… În glastre bobocii dau în floare, chiar daca suflă un vânt tăios și miroase a iarnă deodată; se așteapă ninsori iar, așa ne-au spus, chiar daca după calendar e început de primăvară. În fiecare dimineață mă bucuram de razele blânde ale soarelui, îl lăsam să-mi mângâie călduț și gingaș fața sprijinită în palme, în timp ce încă somnoroasă, cu ochii împăienjeniți, mă lăsam pradă razelelor lui binefăcătoare să-mi alinte pleoapele și să-mi pătrundă până în adâncul sufletului, cu o senzație plină de lăsare de sine, aproape mistică. Dar deodată, totul s-a schimbat, se pare că înfuriata d-na Iarnă și-a făcut iar cale către noi sosind pe neașteptate, moroconoasă și învrăjbită să-și revendice drepturile, zicând probabil că prea și-a făcut vremea de cap în lipsa ei!
Ne-a venit ca musafirul nepoftit, izbind cu pumnii în ușă și în geamuri, trimițând ca solie viforul și crivățul să ne spună că ce știam până acum, vom uita, până va socoti ea de cuviință să lase locul Primăverii. S-au posomorât zilele, s-a întunecat cerul de turmele norilor dezlănțuiți și soarele s-a ascuns și el palid și-nghețat, privindu-mă din când în când galeș, cu păreri de rău, prin vreo crăpătură-ntre nori, în trecerea lui pe boltă de la răsărit către apus, „Soarele rotund și palid se prevede printre nori/Ca un vis de tinerețe printre anii trecători… ” și-așa, mă duce gândul la anii aceia când eram mică și recitam poezia lui V. Alexandri. Daa, odată… ca niciodată, am fost și eu mică, atât de aproape parcă, dar și-atât de departe… Pe-atunci, tare îmi mai plăcea iarna, de-abia o așteptam. Dar cărui copil să nu-i fi placut când dânsa venea cu o gramadă de daruri și bucurii, cu vacanța mult așteptată, cu dansul fulgilor de nea, țurțurii și florile de gheață pe geamuri, oamenii de zăpadă în curți, patinele, săniuțele, sărbătorile cu Moș Crăciun, brăduți împodobiți, ghirlade, globuri colorate, aprinse lumânărele și focuri de artificii la schimbare de an, jucării și câte și mai câte ? Azi însă, aceeași iarnă, braț la braț cu iarna vieții mă ninge cu ani, precum fulgii ei de nea, îmi acoperă părul, umerii, ființa mi-o îngheață, simțind cum mă apasă tot mai mult, mă gârbovesc, deși încerc mereu să mă scutur, să mă împotrivesc, nevrând s-o las să mă aplece, ca pe-o salcie bătută de vânt. Mă cuprinde un pic melancolia… De anii ce mi-au fost? De cei ce-mi vor veni ? Nu știu, poate și de unii și de alții… pe unii știindu-i, pe alții aflându-i, cu bune și cu rele… oftez…
S-a lăsat noaptea, nici n-am înteles când, cum, deja e târziu… na, uite-așa trece timpul ăsta, că nici nu-mi mai dau seama aproape când e zi, când e noapte, fugind în goană pe lângă mine, prin mine, simțind doar un val-vârtej repezit, făcându-mă să pierd șirul zilelor, săptămânilor, al lunilor și-apoi al anilor, purtată prin vâltoarea lui ca frunza-n vânt. Mă întreb: de ce oare cu cât înaintezi în vârstă, timpul parcă trece tot mai repede de parcă se contractă? Te gonește de la un moment, ca și cum ar vrea să termine mai repede cu tine, plictisit de neputința ta, de neîncrederea, de lipsa de speranțe, de vise și idealuri, ca și cum încet, încet devii ca o găoace, fără sens și fără importanță deosebită, inutilă… Oftez, poate că așa e normal să fie, asta fiind ruta vieții, să lași locul altcuiva, ce-i in plină robustețe și trupească și spirituală. Mă scutur însă de gânduri, n-am să mă las pradă lor, dar nici lui, nemilosului și nesătulului Timp, mai am multe de făcut, îmi zic ! Îmi pun ceva pe mine la repezeală și ies pe verandă să-mi alung melancolia…
Îmi privesc florile cu îngrijorare, camelia e plină de bococi și flori mari roșietice, îi mângăi petalele, le simt înghețate și-mi apropii obrazul de ele parcă sa le dau un pic din căldura mea, mă tem să nu-mi înghețe, o am de ani de zile, copăcel, copăcel mi-a crescut. Lămâiul mai are câteva lămâi atârnate de ram, de dafini nu mă tem, nici de ceilalți copăceii rezistenți, dar cu sigurață gerul îmi va arde pe ceilalți cu frunzele lor verzi, pline de sevă, ce păcat, mâine s-a anunțat viscol și ninsori. Aerul e rece, îmi îngheață nările și răsuflarea îmi iese aburindă, fac rotocoale în aer, daa rotocoale zâmbind, exact ca atunci când eram copil. Închid ochii și parcă mă și văd cu ceilalți copiii la joacă, făcând aceleași rotocoale luându-ne la întrecere să vedem cine dintre noi face mai multe!
Parc-aud în urechi vocile și râsetele noastre venind de departe, poate aduse de vânt, ca de pe alte meleaguri, de undeva, din Țara lui Soare-Răsare poate, dintr-un univers paralel, momente de ferice atârnate în timp, încrustate, închistate-n el, ce ne așteaptă să le deschidem poarta ca să ne invadeze copleșindu-ne cu bucurie; aud strigăte, chiar deslușesc unele cuvinte, frânturi de fraze, chiar de gândiri de-atunci, le văd la fiecare fețele vesele, îmbujorate… uite mă strigă, îmi fac din mână, îmi spun să le vin alături, le zâmbesc, ba chiar și râd în hohote… Îmi curg lacrimi calde pe obraz ! De plâns? De râs? De bucurie? De ger aspru? Nu mă intrebați, nu știu… cred că sunt bucuroasă că îmi văd prietenii de altădată… uite-l pe Gelu, e și Rodica și Dorina, e și Tamara și Anca, e și Costel și Mioara, ohhh, uite-l și pe Marian, pe Cristina, pe Lavinia… ooo, sunt toți, ca prezenți la apel, se învârtesc roată în jurul meu… „e ora unu, omul negru n-a venit, e ora două, omul negru n-a venit, e ora trei, patru… și na, omul negru… a venit ”!
Și-a venit într-adevăr Omul Negru, se risipesc copiii care-ncotro, îmi fac din mână a bun rămas, fețele lor surâzătoare devin mai triste, mai palide, din ce în ce mai pierdute și nedeslușite, se dispersează, se pulverizează parcă în aerul înghețat al nopții și din depărtare mai aud ca-ntr-un ecou glasul lor: „cheamă-ne, mai cheamă-ne, vom mai veni când vrei…vom fi aici pentru tineee”…Ecoul… Mă trezesc din letargie cu ochii larg deschiși în golul ce-au lăsat în negura nopții ce i-a sorbit, încercând să mai deslușesc câte ceva… nu se poate, era așa de real, de parcă i-aș fi putut atinge… Și eu, eu de-atunci, copilul? Unde am dispărut? În mine am simțit o atingere ușoară, caldă, de mânuță mică, ce căuta să mă liniștească și-o voce lăuntrică mi-a șoptit: „în tine sunt, sunt Nora cea mică, voi fi mereu, nu te voi părăsi, te voi urma oriunde și oricând… până la sfrșitul sfârșitului ”… Cu dosul palmei îmi șterg lacrimile ce mi s-au sleit pe obraji, mă strâng în haina de pe mine și mai arunc o ultimă privire, la cerul întunecat, plumburiu, cu norii căzuți din cer până la poale munților din zare. Privesc orașul pustiit, străzile goale, atmosfera sumbră sub lumina slabă a felinarelor, de parcă viața a încremenit, de parcă și timpul a amorțit, o priveliște stranie in așteparea dezlănțuirii iernei cele crunte, așa cum demult nu ne-a mai fost!
Intru în casă înfrigurată suflând în pumnii înghețați, nici n-am înțeles cât timp a trecut. În cămin lemnele ard mocnit, mai pun câteva surcele și suflu să mai întețesc focul. Imediat țâșnesc scântei și flăcările răsar voioase, răbufnind în sus ca limbi de foc. E liniște în casă, ai mei au adormit, doar eu mă adâncesc în fotoliu urmărind flăcăruile și umbrele jucăușe de pe pereți. Ceasul ticăe netulburat, face ceea ce știe bine să facă, arătându-ți cum clipa următoare devine trecută și-așa, una după alta în goana lor nestăvilită, cum viitorul devine trecut perindându-se prin fața ta atât de repede, parcă sărind peste prezent. Nu ai Prezent, este o treaptă doar pe scara timpului crezând că îți aparține și-l poți dresa, dar se anihilează în același moment. Există doar un Viitor sperat ce devine-n goană Trecut și-n goana lui te fugărește și pe tine, tragându-te după el ca pe o zdreanță până când te dispersezi și tu devenind praf stelar!
Sorb mecanic câteva înghițituri din ceaiul uitat și-mi continui divagațiile prin lumea asta, de par-ar fi o ecuație cu mai multe necunoscute, încercănd să-l găsesc pe X, apoi pe Y și poate, cine știe, să văd cum apare parabola vieții ăsteia ce-o trăim. Mi se lenevește mintea, gândul mi-a obosit și el printre atâtea sentimente și senzații… mă prinde încet somnul în mrejele lui cu un ultim gând, la acel copil din mine, la prietenii mei de joacă întrebându-mă… prin ce mister mi-au apărut din Nicăieri? Ce-am făcut anume? Aaa, daa, îmi amintesc, am suflat în pumni și-apoi am făcut… rotocoale cu suflul meu în aerul înghețat al nopții. Am găsit, mâine seară voi face iar Rotocoale cu aburii suflării mele… vă aștept iar și iar, mi-ați promis doar… nu-i așa ?
Alte articole ale autoarei Anna-Nora Rotaru în Jurnalul Bucureştiului
