Numele de Ceilao, dat insulei de primii colonizatori, portughezii, avea mai apoi să devină, în perioada colonizării britanice, Ceylon, dar după independență a fost rebotezată cu un vechi nume cu rezonanță autohtonă, Sri Lanka. Poziționarea geografică făcută de GeoGguide-Gallimard e foarte plastică: „Insula are forma unei perle sau pere-olandezii vedeau chiar un jambon-în prelungirea meridională a Indiei. Ea s-a separat de subcontinent la sfârșitul miocenului, acum 5 milioane de ani, lăsând o strâmtoare presărată cu insulițe”…
Dintotdeauna, numele de Ceylon mă făcea deja să-mi imaginez îndepărtata insulă exotică și îl prefer pe departe celui actual…cred că voi fi tentată să-l folosesc mereu de-a lungul povestirii, chiar dacă anacronic…călătoria mea în Ceylon a fost prima din seria celor care au urmat, în care am descoperit această forma de libertate extremă pentru mine, să călătorești de unul singur prin lumea largă, fără un program riguros prestabilit, fără rezervări, fără…fără…un fel de pasărea cerului…părăseam griul unei luni de noiembrie pentru incitantul exotism al unei insule tropicale, era o mică nebunie la vremea aceea…o perioadă și o vârstă fericite…fiind totuși pentru prima oară când plecam singură, de capul meu, am rezervat printr-o agenție un sejur la un hotel aproape de capitala țării Colombo (cu obiective religioase și laice-temple, moschei, catedrale, etc.).
Cum avionul decolase din Geneva, în mașina care făcea transferul la hotel am descoperit că făceam parte dintr-un mic grup de elvețieni care s-au disipat apoi la fel de neașteptat cum au apărut…la vremea aceea pentru elvețieni era mai ieftin să călătorească decât să stea și să consume la ei acasă, aveau o monedă „forte” forte. La ora aceea foarte matinală, un portar păzea încă intrarea hotelului, dormind pe jos, în stradă, ca un câine credincios, având ca unică recuzită o spirală din acelea care fumegă îndepărtând țânțarii-îmi amintesc de ea pentru că era pentru prima oară când o vedeam .
Hotelul era la malul mării, de fapt al Oceanului Indian, ce încântare! Camera spațioasă în stil colonial, cu o oglindă ce reflecta generos văzduhul oceanului..micul dejun invariabil, omletă și o felie de ananas…aerul cald te învăluia tandru în fiecare dimineață, îmi plac trezirile blânde de la tropice, nu-mi amintesc să fi suferit de căldură, insulele sunt mai aerisite și în general nu au climat aspru cum poate fi în centrul continentelor…totuși soarele viclean m-a păcălit și, pentru că nu purtasem ochelari de soare–unii se plimbau chiar cu umbrelă-din primele zile mi s-au umflat pleoapele și mi-au apărut sub ochi niște pungi oribile de la insolație…mă speriam când mă uitam în antica oglindă…comprese și iar comprese…totuși asta nu m-a lipsit de succes…
Primele zile, plajă, bineînțeles…nisip fin, apă caldă pentru bălăceală, farniente…pe mare se vedeau bărci de pescari, ambarcațiunile lor tradiționale cu pânze cărămiziu-cafenii…Băieți lucrând pentru baruri și restaurante din apropiere treceau propunând băuturi răcoritoare, prietenoși, încercând să lege conversații cu nonșalanță și dezinvoltură…chiar îndrăzneți. Seara, la restaurant, unul din ei a fost atât de prevenitor, încât a propus să-mi țină de urât în camera de hotel…de fapt, după aceea am citit, aflat și înțeles, Sri Lanka era o fericită destinație pentru turismul sexual…feminin! Puștii aceia nu erau până la urmă chiar atât de naivi.
După-amiezile mă aventuram în plimbări care au devenit repede descurajante din aceleași motive…priviri apăsate și insistente din toate părțile…curată hărțuire, te simțeai ca o pradă…apoi sărăcia și urâțenia clădirilor jerpelite…îmi amintesc de o mică piață din care am fugit, un bătrân îmbrăcat în zdrențe mă trăgea insistent de rochie ca să cumpăr o grămăjoară cu câteva boabe de struguri pusă pe jos, dacă cumpăram de la el, eram cred pierdută, nu mai scăpam de ceilalți…Seara târziu, făceam bains de minuit în Oceanul Indian…
De fapt, n-am vizitat capitala executivă a Sri Lankăi, Colombo (derivat de la numele singalez Kola-amba-thota și alterat de portughezi în onoarea lui Cristofor Columb, cel mai mare oraș al Sri Lankăi, cu o populație de 737.396 în oraș și 2.234.289 în zona metropolitană), sigur centrul nu putea fi decât frumos cu vestigiile lui coloniale….însă doream să văd măcar puțin–vezi timpul de o săptămână–din insula luxuriantă, dar cum? Singura elvețiancă, prețioasă ca funcția ei în televiziune cu care se lăuda și cu care am stat puțin de vorbă se odihnea deocamdată…dar eu n-aveam timp și nici dorință de odihnă…când vreau să mă odihnesc stau acasă, nu e nevoie să merg la mii de km….și atunci am închiriat pentru două zile un tuk -tuk! Ce este un tuk-tuk? E un taxi local, o mică cabină cocoțată pe 3 roți, motorizată, foarte aerisită, fără geamuri sau uși, ești mai mult pe-afară, ceea ce nu-i rău deloc…viteză rezonabilă și șoferul din dotare cu care am bătut palma pe loc pentru un preț rezonabil.
A doua zi am pornit, dis de dimineață, într-o mică escapadă ale cărei opriri și vizite l-am lăsat pe el să le decidă, cine știa mai bine? Pe drum, i-am cerut să oprească undeva să mănânc autentic srilankez, m-a dus într-o bodegă unde aveau niște turte cu câte ceva pe deasupra, servite pe ziare, iar muște mari și grase circulau în voie peste tot…văzând că nu prea mi-a plăcut, mai târziu, s-a oprit la un restaurant mai șic unde am mâncat tartine din miez de pâine, coaja fiind tăiată în stil british …noroc că pe marginea drumului erau multe tarabe cu fructe proaspete…
Mergeam spre centrul nord al insulei unde se află Anuradhapura și Polonnaruwa care, împreună cu Kandi din centrul sud formează triunghiul cultural în care sălășluiesc comorile de artă, istorie și religie ale sri-lankezilor. E vorba de parcuri imense unde te poți plimba printre palate căzute în ruină, temple, numeroase statui ale lui Buddha, bazine, grote sacre, adevărate catedrale rupestre (grota marelui Rege de Dambulla) sau acele Dagoba numite și Stupa–cilindrice, fără intrări, decorate de sus până jos cu bogate basoreliefuri care la început mă intrigau…de fapt ele adăpostesc relicve ale lui Buddha, cenușa vreunor eminențe sau obiecte religioase și documente sacre…astfel Anuradhapura, cetate fondată în secolul al IV lea î.Hr., inima civilizației budiste a Ceylonului până la sfârșitul mileniului I al erei noastre are un parc arheologic excepțional cu vestigii grandioase…la fel si Polonnaruwa, a doua capitală a Ceylonului care a fost înfloritoare între secolele XI-XIII, cu comorile sale de arta și arhitectură budiste…te puteai plimba cât e ziua de lungă și pierde chiar printre toate aceste minunății presărate printre pâlcuri de păduri, stânci (Sigiriya ) și întinderi de ape…animale sălbatice în libertate, bivoli cu stârci albi pe spinare care îi curăță de paraziți și nelipsitele maimuțe, macaci la fel de obraznici ca pretutindeni…de data asta unul a venit chiar să-mi smulgă alunele din mână…îi întâlneam pentru prima oară și comportamentul lor de huligani m-a intrigat și amuzat peste măsură…m-am plimbat toată ziua la întâmplare, „fără busolă”, m-am cufundat în acest străvechi univers budist… m-am lăsat în voia soartei, a lui Buddha de data asta, fără să știu ce văd de multe ori…secolele și dinastiile se amestecau în mintea mea…in cele din urmă am găsit și un ghid, pe Niels , la fel de disponibil ca toți tinerii sri-lankezi care m-a dus la un ansamblu de temple…dar îmi amintesc mai puțin de temple decât de frangipanii cu florile lor parfumate așternute-n covor culoare creme pe jos…se făcuse târziu, la ieșire am regăsit tuk-tukul cu șoferul meu bondoc între două vârste care mă aștepta…comunicarea dintre noi era foarte limitată, dar el știa ce are de făcut: m-a dus la un hotel familial, gen casă de oaspeți, ușor vetust, aflat în plină natură. După ce mi s-a adus o spirală fumegândă și mi s-a urat noapte bună, m-am încuiat în cameră…aici se simțea o prezență copleșitoare dincolo de geam, jungla...chiar dacă era beznă, o simțeam intens, prin toți porii și îi auzeam zgomotele nocturne...mă atrăgea în mod irezistibil, tulburătoare chemare…am adormit învăluită și am dormit bine cu jungla la fereastră, dimineață devreme m-am trezit în triluri și țipete de păsări…ce n-aș fi dat să pun piciorul în această sălbăticie, dar nu era în program și, mai ales, era cred periculos…avansând spre nord am văzut afișe reprezentând soldați cu mitraliere, anunțând apropierea zonelor interzise unde nu se putea circula liber, Sri Lanka era încă în război civil.
Insula era și este locuită în principal de două grupuri etnice, singalezii proveniți din nordul Indiei, de religie budistă și tamilii emigrați din zona sudică a Indiei, de religie hindusă -aceștia din urmă fiind concentrații mai ales în partea nordică a insulei, în Peninsula Jaffna. Timp de două milenii ei au conviețuit în pace, dar după câștigarea independenței în 1948, singalezii, majoritari, au dat dovadă de lipsă de toleranță și un naționalism virulent. Neacordarea cetățeniei, nerecunoașterea oficială a limbii tamile și alte persecuții au dus evident la răzvrătirea tamililor, la rebeluine. Între gruparea lor militară, „Tigrii tamili” și forțele singaleze, atentate și represalii sângeroase s-au perpetuat până în 2009, după nenumărate tentative de pace eșuate, venite de la comunitatea internațională. Sri-lankezii par a fi pătimași, atât în dragoste, cât și la mânie…
Pe drumul de întoarcere, șoferul m-a dus la niște rude…sau la el acasă ? n-am înțeles prea bine. Era mândru, ținea să-mi prezinte familia…sau poate avea nițică treabă pe acolo? Două femei tinere mi-au ținut companie, ne-am făcut poză, mi-au servit ceai și, cum de conversație nu prea putea fi vorba, mi-au pus în brațe un album de fotografii de la o nuntă…una din ele se măritase recent? Nu erau ușor de recunoscut, ascunse în atâtea voaluri…nu-mi plac nunțile, dar nunta rămâne evenimentul major în viața femeilor care nu au acces la educație peste tot în lume…
Revenind la hotelul meu din Colombo, am făcut ce-am făcut și am ajuns, nu-mi amintesc cum, să vizitez o plantație de ceai…spun asta pentru că plantațiile nu erau la doi pași de Colombo, ele se află cu preponderență pe relieful înalt din sud cu climat mai prielnic. Despre ceai: Ceylonul a fost râvnit în primele timpuri pentru mirodeniile sale, în special scorțișoara…În secolul al-XV-lea portughezii încep să controleze drumurile maritime în Oceanul Indian, în detrimentul navigatorilor musulmani și instalează aici o prezență militară pentru a controla comerțul cu mirodenii…în secolele următoare, Ceylonul devine colonie olandeză, apoi britanică și, pe lângă mult râvnitele mirodenii: scorțișoară, nucșoara, piper, etc, corăbiile pleacă încărcate și cu alte bogății naturale cum ar fi perlele, fildeșul, bumbacul și nucile de cocos…apoi, apare cafeaua. Cum lumea occidentală devine tot mai împătimită după ea, plantațiile de cafea se răspândesc pe insulă, regiunea muntoasă fiind defrișată prin forța elefanților.
Dar în anii 1860 o boală neiertătoare atacă plantațiile de cafea și un anume James Taylor are inspirata idee de a le înlocui cu cele de ceai. Se naște astfel renumitul ceai de Ceylon, cel mai cunoscut fiind la noi Lipton tea. Regatul britanic importă cantității astronomice de ceai, căci englezii devin mari consumatori…doar știți, five o’clock, etc… toate clasele sociale beau ceai, astfel încât, coloniile de peste mări și țări cu exotismul lor irezistibil intră în casele și viețile englezilor de rând…
Nicolas Bouvier scrie: „Englezii au jefuit India în voie, au iubit-o până la delir…alungați de Ghandi din motive absurde, acum sunt ținuți la mare cinste”. Scriitor elvețian debordând de talent, Nicolas Bouvier, plecat într-o lungă călătorie de traversare a Asiei, ajunge epuizat în Sri Lanka unde sejurnează o vreme ca să se odihnească, să se refacă…dar pentru el odihna înseamnă scris, mai ales noaptea, în cămăruța pe care o împarte cu multitudine de gângănii nocturne pe care de altfel le descrie cu mult har…dar Ceylonul lui nu seamănă cu al meu, colțul acela din sudul extrem cu mirosuri de iasomie și lămâiță violente unde oceanul vuiește și plaja-i pustie e pentru el dezolant, lugubru și malefic, magia albă și cea neagră sunt la ele acasă: „insula practică magia încă din prima zi când a ieșit din mare”...mie, lectura în plină iarnă și plină pneumonie mi-a dat depresie, cât despre vuietul urlător al oceanului și plajele pustii descrise, ele mi-au indus un dor sfâșietor de depărtări: „șoseaua mărginită de mare pe de o parte, de tuberoze luxuriante pe cealaltă, înaintează dreaptă sub cocotierii înalți, o alee de promenadă pustie, abandonată care ar putea să ducă la bârlogul unui căpcăun scăpătat…o risipă inutilă de frumusețe”.
Cu toate astea, e în cartea lui, „Peștele -scorpion”, că am găsit numele atât de romantic „Insula surâsului și a pietrei-lunii” din titlu… Ceylonul meu a fost diferit de cel al lui Bouvier, căci epoci diferite, dar, mai ales, pentru că „fiecare din noi proiectăm, fără măcar să ne dăm seama, propria noastră culoare sufletească asupra lumii din jur.” (Ana Blandiana)
Revin la vizita mea pe plantație. Poți traversa km și km de covor verde cu aliniamente impecabile care au luat locul junglei…ici colo, pete de culoare prin verdele intens, culegătoarele care rup cu abilitate, selectiv, doar primele două frunze și mugurul. Bărbații lucrează la întreținerea terenului și a tufelor, familiile locuind pe plantație. Am văzut și o școală primară prin care m-am plimbat după bunul meu obicei de profesoară…Coșul cu frunze ajunge în cele din urmă la tea factory, fabrica ceaiului, caci trebuie știut, ceaiul nu înseamnă doar niște frunze uscate, e vorba de un oarecare proces tehnologic, în funcție de tipul de ceai verde sau negru: pentru obținerea ceaiului verde se face o uscare accelerată care să prevină oxidarea și fermentația în contact cu aerul. Celui negru, dimpotrivă, tocmai oxidarea îi dă aromele puternice ce învăluie tea factory în timp ce frunzele sunt malaxate și răsucite pentru eliberarea sucului…este preferatul meu. Tea factory era în mijlocul plantației, ce noroc să te nimerești chiar atunci pe-acolo…n-a fost cazul meu…
Ultima vizită am făcut-o la Kandy, al doilea oraș ca mărime, aflat în centrul nord al insulei, în highlands, cu un relief înalt de 500 m. El a fost bastionul rezistenței contra coloniștilor și, implicit, cel al culturii singaleze…ultimul regat care a rezistat portughezilor și a coexistat cu olandezii, uzând în mod abil de conflictele și interesele lor. Kandy reprezintă un loc sfânt, în palatul său regal se află un sanctuar unde se păstrează Dintele lui Buddha. Am făcut vizita cu o agenție locală de turism, n-am putut să mă plimb în voie prin vechiul palat cu grădini și pavilioane înverzite și nici să stau pe malul lacului Kiri Muhuda ce scânteiază în proximitate sau să mă pierd printre casele coloniale înecate în verdeață… să gust la douceur de vivre care domnește aici…
Vizita interiorului templului mi-a lăsat o amintire de neșters, poate cel mai viu templu pe care l-am văzut vreodață, am fost fermecată : strălucitor de flori, de la mici cupe cu câteva petale până la buchete cu flori somptuoase, reprezentând ofrande modeste sau opulente…Buddha reprezentat în toate chipurile, lămpi cu ulei, bețișoare fumegânde cu rășină…mulți vizitatori, credincioși fervenți sau turiști…este cel mai important loc de pelerinaj din insulă…cert, ambianță diferită de sobrietatea bisericilor noastre.
Esala Perahera, grandioasa sărbătoare a templului durează 10 zile: „într-o atmosferă electrică, cu templul iluminat somptuos, o procesiune plimbă o copie a relicvei prin oraș, urmată de o paradă a elefanților în ținută de gală …muzică, dans și purtători de făclii” …sri-lankezii, ca și indienii din care se trag, au simțul festivului.
La prânz, ghidul a dus la restaurant grupul nostru restrâns…eram doar eu și un cuplu mai în vârstă de italieni, domnul profesor universitar și soția erau simpatici, dar după ce m-a întrebat despre starea mea civilă, doamna a rămas definitiv uimită de absența soțului. Am mâncat curry cu carne de porc și dovleac. Chelnerul spunea că pentru turiști fac curry mai puțin iute, dar chiar și așa, era infernal, după primele îmbucături capul începea să-ți transpire, te furnica pielea, ce mai, luai foc…abia dacă mai simțeai savorile mirodeniilor: curcuma, șofran, chimion, coriandru, scorțișoară, cardamom, nucșoară, fenicul, piper, ghimbir, dar mai ales ardei iute! De-aia sunt așa focoși!
In cele din urmă, am vizitat o grădină botanică pe lângă care se afla și o creșă pentru elefanți orfani. Mai mici sau mai mari, ei erau îngrijiți aici și pregătiți, măcar o parte, pentru viața cu lanțuri la picioare a elefanților domestici…Elefantul asiatic este mai mic decât cel african și unii din ei sunt pistruiați, da, porțiuni din pielea capului sau marginile urechilor pot avea o culoare cărămiziu – rozalie cu pete negre ca niște pistrui. Ca și ursul, elefantul se bucură din partea noastră de simpatie, admirație și tandrețe, aș zice chiar dragoste, cu toate că fiare de temut…dar aici, între ei și populația care lucrează în agricultură, se perpetuează un conflict milenar…cu apetitul lui de mare devorator poate distruge recolta într-o noapte…an de an, victime de ambele părți…dacă sunt strămutați, se întorc acasă, pe teritoriul lor și de la o sută de km….au evadat și de la închisoare, dragii de ei…
În grădina botanică, ne-am plimbat printre plantele exotice, arbori de cafea, de mirodenii, de lemn prețios…le vedeam pentru prima oară…ghidul de acolo, un crai trecut de prima tinerețe dădea explicații interesante și nu se sfia să te ia de mână ca să-ți admire inelul, mai ales că la ei bijuteriile fac parte din cultura locală…Sri Lanka fiind producătoare de pietre prețioase încă din timpurile Reginei din Saba și numită o vreme Rathna Deepa, „Insula pietrelor prețioase”. Subsolul ei mai ascunde încă multe safire, rubine, topaze și granate și asta chiar în straturile de suprafață. Pietrele fac parte din viața lor, astfel încât un sri-lankez care se îndrăgostește de tine în două ore, te invită să bei ceaiul cu mama lui respectabilă și ține neapărat să-ți cumpere pietre prețioase… ha, ha! Iată ce magnific scrie Nicolas Bouvier despre pietre: „Rubine, onixuri, topaze, pietre ale lunii învelite în hârtie de mătase dorm, lucesc și scânteiază în taină. Geme care și-au copt cu răbdare frumusețea în întuneric…sunt o lecție de veșnicie și lentoare…transparență și strălucire prin îmbătrânire.”
Ăsta a fost Ceylonul meu…dar o imagine uitată mi-a revenit în vis de când scriu aceste rânduri, în această iarnă de aprilie : magnificul parc cu arbori de magnolia în floare…îndrăgostiți sfioși pe alei și pe bănci și un grădinar ce migălea un strat de flori…privindu-l, m-am gândit ce meserie minunată are…mi-am amintit și cum, într-o zi când, plimbându-mă printr-o zonă locuită și surprinsă de o aversă, adăpostindu-mă sub un frunziș, am văzut că cineva îmi făcea semne de chemare dintr-o curte alăturată: mi se oferea ospitalitate pe timpul ploii de către un domn în vârstă, un omuleț care era cred patronul unui atelier aflat chiar în curte, nu-mi amintesc ce se bricola acolo…m-a întrebat despre Franța, fusese și el acolo în tinerețe, îi rămăseseră câteva rudimente de franceză, o fată grațioasă în sari-ul ei mătăsos mi-a servit ceai-femeile sunt mai toate suple și au grație, când merg parcă abia ating pământul-apoi ploaia a stat…momentul și personajele mi-au părut de o dulce delicatețe...rasa galbenă, crudă și delicată…
Povestirea mea a fost subiectivă poate mai mult decât oricând…n-am văzut multe, mi-aș fi dorit să vizitez și alte locuri, ca Peninsula Jaffna sau Galle, orașul cu farmec colonial din sud, construit de olandezi…dar călătoria mea a fost ca un fruct suculent din care am mușcat cu toți dinții…am văzut Ceylonul, dar mai ales l-am simțit prin prospețimea senzațiilor … „când închid ochii, simțurile îmi amintesc culori, fructe, mirosuri, zgomote…amintirile nu mă furnică în cap, ci în buricele degetelor”. (Nikos Kazantzakis)
Bibliografie
Nota redacției
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
