Etichetă: Albertine Sarrazin

Atunci când în celebrul dosar al violurilor din Mazan (departamentul Vauclause, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur) începe, practic, instrumentarea (exact, cu 4 ani în urmă) m-am gândit la ironia sorții care leagă acest orășel (de cca 6.500 de locuitori) al unității urbane Avignon (prefectura departamentului, aflat în centrul unei regiuni urbane cu o populație de cca 550.000 mii de locuitori, plasat în patrimonial Mondial al Unesco, celebru în lumea întreagă pentru festivalul său international de teatru fondat în 1947 de către actorul scenaristul și directorul de teatru Jean Vilar și consilierul cultural Jean Rouvet, la sugestia criticului de artă Christian Zervos și a poetului René Char) de dinastia de intelectuali Sade originară din localitate, Jean-Baptiste de Sade (1702–1767, militar și diplomat), tatăl lui Donatien Aldonse François, marchizul de Sade (1740–1814, filosof, poet și scriitor, libertin), considerat „un geniu al răului, devenit un scriitor de valoare în ciuda maniilor, obsesiilor, perversiunilor sale”, al cărui unchi Jacques François Paul de Sade (1705–1778), a fost proprietarul renumitului castel din oraș. Organizator al primului festival de teatru din Province (regiune istorică și culturală din sudul Franței, corespunzând regiunii administrative PACA, mai puțin departamentul Hautees Alpes, înainte să fi fost un stat independent), marchizul de Sade, filosoful viciilor şi „professeur de crime”, după cum îl numesc filosoful Hippolyte Taine şi istoricul Jules Michelet), preocupat în întreaga sa operă filosofică și literară, de erotism, pornografie asociate cu acte de violență și cruditate sexuală (torturi, incesturi, violuri, pedofilie, crime de sânge, etc.) este considerat „fodatorul” sadomasochismului (perversiune sexuală generată, simultam, prin sadism–după numele lui Sade și prin masochism, în cadrul ceia care satisfacția este obținută în urma unor dureri provocate prin acțiuni agresive îndreptate atât împotriva partenerului cât și împotriva propriei persoane). Ateu convins, filosofia lui Sade (senzualistă menită să legitimeze plăcerea sexuală) invocându-i pe Spinoza, Vanini, Holbach, Buffon, Voltaire, Montesquieu sau La Mettrie, este una eclectică. Singura realitate pentru el este materia aflată în perpetuă mişcare, care nu are nevoie de un creator. Individul beneficiază de libertate absolută, complet independentă de religie şi Biserică. Opera lui Sade (marchizul Sade, contele Sade, Divin Marquis, cu referire la „Divin Arétin” – pseudonimul lui Pierre Arétin–poet scriitor, umorist, satirist italian în prima jumătate a secolului al XVI-les, primul autor erotic al timpuriulor moderne) depășește cu mult rezultatul preocupărilor salșe sexuale, în care el analizeazã psihicul, pătrunde ascunzişurile tenebroase ale minţii umane, sondează conexiunile dintre sex, crimă şi înclinaţiile distructive ale omului. „Dispunând de o imaginaţie bogată, el concepe un volum imens de literaturã pornograficã pentru care îi trebuie talentul de a transpune experientele personale într-o formă artistică, şi o formă care are şi ceva din tragedie, şi ceva din comedie. Sade este genul de scriitor capabil să întrerupă oricând descrierea unei orgii pentru a se angaja în lungi digresiuni filosofice. Toate convingerile şi fanteziile din lumea lui a erotismului hiperbolizat sunt produsul unor incidente concrete. Oricât de repulsive şi oribile ne-ar părea scrierile sale, ele relevã totuşi o latură a naturii umane. Dincolo de apologia lui pentru sexualitate, Sade este primul şi singurul autor care legitimează filosofic viciile, derivând din materialismul său. Nu există limite, pentru că peste tot avem o continuã transformare dintr-o stare în alta. Nici sufletul nu se sustrage materialismului, pentru că urmăreşte evoluţia trupului. Virtutea este oarecum contrară naturii, care oricum va transforma şi ființele umane în conformitate cu mersul său firesc, prin urmare moralitatea nu are sens din moment ce este un produs artificial.” În sfârșit, mă întreb dacă soții Dominique și Gisèle Pélicot, care au generat unul dintre cele mai lugubre și sinistre dosare criminale din istoria Franței (derulat între 23 iulie 2011 și 23 octombrie 2020, cu precădere la Mazan dar începând cu martie 3013 și în regiunea pariziană–Grand Paris și în Île de Ré–golful Gascogne, spațiul maritim cuprins între bordul oceanului Atlantic de Nord, Bretania, Franța metropolitană și Spania) știau acest „amănunt” despre Sade sau aveau să descopre doar la procesul lor care a debutat pe 2 septembrie 2024 și în prezent, se află în derulare. Menționez aici faptul că Île de Ré este cea de-a 4-a mare insulă a Franței Metropolitane (europene, continentale), după Corsica, Île d'Oléron (aflată tot în golful Gascogne, dar în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, pe coastele departamentului) și Belle-Île (în golful de Gascogne la sud de Bretania în departementul Morbihan) și are particularitatea că găzduiește în comuna de Saint-Martin-de-Ré (departamentul Charente-Maritime, regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine) una dintre cele mai celebre închisori franceze de maximă siguranță (Maison Centrale, deschisă oficial în 1946–cu două cartiere principale, „la Citadelle”–35.000m2,, pentru deținuți, cu 490 de celule individuale, pentru cei care erau deportați în ocnele din Guyana franceză și „la Caserne”–46.000m2, pentru trupele care supravegheau și deportau deținuții din „la Citadelle”) și cea mai mare (dintre cele 9 existente al AP–Agenția Penitenciarelor în Franța) aparținând DISP (Direcția Interregională al Serviciilor Penitenciare) Bordeaux, atașat pe plan juridic TJ (Tribunalului Judiciar) La Rochelle (prefectura departamentului Charente-Maritime) și Curții de Apel Poitiers (prefectura departamentului Vienne), ambele în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, din care nu a evedat decât un singur deținut până în prezent, pe 3 noiembrie 1967 (faptă pentru care pe 10 noiembrie 1968 este condamnat prin contumacie, la 3 luni de închisoare), legionarul Claude Tenne (Marc Ténard, 1936–1996, fost militar și prizonier politic francez, angajat în Războiul din Algeria/1954–1962, în cadrul Primului Regiment Străin de Parașutism–1er REP și fost membru al Organizației Armate Secrete–OAS, în cadrul Commando Delta) care se refugiază în Elveția iar pe 7 ianuarie 1996, se sinucide (cu un glonț tras în inimă) în „Place de la Bourse” de la Toulouse. Conceput de către Sébastien Le Prestre de Vauban (1633–1707, inginer, arhitect militar, urbanist, numit Marechal al Franței de către Ludovic al XIV–lea) construcția acesteia (ca fortificație militară) este terminată în 1681, iar începând cu 1873 era, oficial, penitenciarul de tranzit pentru criminali, delincvenți recidiviști, condamnați la muncă silnică (pe perioadă determinată sau pe viață) care urma să fie transferați în Ocnele din Guyana franceză (între 1795–1953, fostă colonie penală în nordul Americii de Sud, devenită departament–regiune administrativă peste mări/ultramarină). Considerată închisoarea „Sing Sing” franceză (Sing Sing Correctional Facility/Ossining Correctional Facility, din Ossining cu o capacitate de cca 1.700 de locuri, la cca 50km nord de New York, pe malul râului Hudson) printre deținuții celebri care au fost încarcerați în acest centru privat de libertate, menționez pe Henri Charrière (1906–1973, condamnat la muncă silnică pe viață pe 28 octombrie 1931 pentru asasinarea lui Roland Legrand–ceea ce ar fi negat cu vehemență atât în timpul anchetei cât și la proces, autorul celebrei cărți „Papillon”), Alfred Dreyfus (1859-1935) și Guillaume Seznec (1878-1954), condamnați pe nedrept, primul reabilitat (în cursul vieții), iar cel de-al doilea, în dosarul căruia sunt și eu implicat prin intermediul investigațiilor mele, în prezent, face obiectul unei posibile revizuiri (după un secol!). Instaurate prin intermediul unei serii de decrete în perioada 1852–1853 completate cu „legea transportării (deportării)” din 1854, care nu sunt abolite decât în 1938 și definitiv suspendate din 1945, cu toate că ultimii prizonieri le vor părăsi, după terminarea pedepselor lor și punerea lor în libertate în 1953, datele cele mai semnificative ale ocnelor coloniale franceze ar fi: 8 decenbrie 1851–decretul de deportare în Guyana franceză (către Cayenne, a 329 de insurgenți condamnați pentru infracțiuni de drept comun), 30 mai 1854–legea instaurării ocnelor coloniale (prima, la Cayenne, capitala departamentului– regiune Guyana franceză), 2 septembrie 1863–decretul instituirii ocnelor din Noua Caledonie, 9 mai 1864–primul transfer către Nouméa (capitala colectivității teritoriale), 1872–deportați politici (cu precădere, membri ai Comunei din Paris) către Noua Caledonie (majoritatea dintre ei repatriați între 1879–1880), 27 mai 1885–legea deportării în ocne a condamnaților recidiviști (bărbați și femei), 1898–sfârșitul deportării celor condamnați către Noua Caledonie (dar nu și către Guyana franceză!), 17 iunie 1938–decretul lege de abrogare a ocnelor coloniale, 1947–primele repatrirti și 1953–eliberarea ultimilor deținuți (deportați) premiers rapatriements. În sfârșit, de remarcat este și faptul că romanul lui Henri Charrière nu descrie cu fidelitate viața lui (înclusiv) în Ocnele din Guyana franceză, pentru că el părăsește închisoarea din Saint-Martin-de-Ré pe 9 septembrie 1933 la bordul vasului La Martinière iar pe 14 octombrie el ajunge la Saint-Laurent-du-Maroni. Dar va rămâne puțin timp în lagărul de deportare de aici, pentru că va fi afectat ca infirmier la spitalul colonial André-Bouron, de unde evadează pe 5 septembrie 1934 și ajunge în Columbia, dar din nefericire pentru el, guvernul columbian returnează Franței evadații din ocnele din Guyana franceză. Judecat de căte Tribunalul Maritim Special, timp de 2 ani va fi încarcerat la închisoarea din Île Saint-Joseph (pe coastele capitalei Cayenne). Transferat de mai multe ori în diferite închisori franceze, până la urmă ajunge infiermier-șef în lagărul indochinez din Guyana–lagărul forestier al Cascadelor de unde evadează în noapte de 18/19 martie 1944 în compania a 4 codeținuți și după o serie de peripeții se stabilește la Caracas (Venezuela) în 1945, unde lucrează în restaurație, baruri și cluburi de noapte, iar în 1956 dobândește și cetățenia. În 1967 are loc prescrierea pedepsei sale și revine acasă (în Franța) după 34 de ani de cavală (fugă), exil și descoperă celebra carte L'Astragale, le a lui Albertine Sarrazin, ceea îl inspiră și va determina să scrie cartea, devenită best-seller, Papillon publicată în 1969 de către prestigioasa editură Robert Laffont. Toate edițiile acestei cărți au fost vândute în cca 2,5 milioane de exemplare în Franța și în peste 10 milioane de exemplare (traduse) în străinătate, cu primele 120.000 de exemplare vândute în mai puțin de o lună, un record absolut pentru vânzarea de cărți. Grațiat pe 17 octombrie 1970 de către președintele Franței în exercițiu Georges Pompidou, Henri Charrière se stabilește în Spania, la Fuengirola și va interpreta rolul principal în filmul Popsy Pop (La Belle Garce et le Truand, coproducție italo–franco–germană, realizat de către Jean Herman, în 1971 (și lansat în 1972), cu puțin timp înainte de a deceda pe 29 iulie 1973 la Madrid ca urmare a unui cancer la gât (al căilor aerodigestive superioare), fiind înmormântat în cimitirul din Lanas (departamentul Ardèche, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes). Merită să (re)amintesc faptul că Centrul Național de Studii Spațiale Francez (CNES), instituție publică cu caracter industrial și comercial însărcinată cu elaborarea programelor spațiale franceze (creată pe 19 decembrie 1961 la inițiativa Generalului Charles de Gaulle, președintele Franței între 1959–1969, cu un buget actual de cca 3 Md€ și efectiv de cca 2.500 de salariați, cel mai mare în Europa și al doilea în lume), cu sediul social-administraiv la Paris, afalt sub tutela ministerului Învățământului și al cercetări și a Ministerului Armelor, își desfășoară activitatea (cercetare și producție) în afară de Paris și Toulouse, tot în Guyana franceză, la Kourou. Acesta are în componența sa și ESA (Agencția Spatială Europeană–agenție spațială interguvernamentală creată în 1975, cu un buget actual de 7,5Md€, al 3-la după NASA și ASNC–Agenția Spațială Națională Chineză, care coordonează peoiectele spațiale comune a 22 de state europene) și CSG (Centrul Spația Guyanez–baza de lansare de la Kourou a ESA, creată în 1964, pe o suprafață de 750km2 și al European Union Agency for the Space Programme, creat pe 12 mai 2021, cu sediul la Praga–Cehia). În dosarul criminal „Violurile din Mazan”, aflat spre soluționare în fața Curții Criminale din Avignon, 50 de personae sunt inculpate pentru viol în reuniune (în bandă organiozată) cu circumstanțe agravante, în afară de cel care se afla la „baza piramidei”, Dominique Pélicot, soțul victimei, Gisèle Pélicot (n.1952). Aceasta din urmă, împreună cu fratele ei Michel (n.1951), primesc o veste foarte tristă din partea mamei lor (cu lacrimi în ochi) cu puțin timp înainte de sărbătorile de iarnă: „Tu știi Gisèle, când Moș Crăciun va trece pe la noi, eu cred că voi pleca cu el”. Ceea ce n-a făcut, dar pe 31 ianuarie anul următor tot s-a despărțit de ei. Suferea de un cancer agresiv la oase. A fost pentru prima oară când și-a văzut tatăl (militar de carieră) plângând și era convinsă că el nu va putea depăși acest moment dramatic, cu toate că, până la urmă el se recăsătorește în 1965. Ea a fost de acord „cu plata cantinei copiilor” dar, sub nicio formă, mai mult, ceea ce o determină pe Gisèle să înceapă să lucreze, vara, înt-o întreprindere în Menilmontant (Paris, sectorul 20), nu departe de domiciliul meu (stabil/fiscal) parizian, pentru ași putea achiziționa furniturile școlare, până când, la vârsta de 18 ani, în cursul lunii iulie 1971 îl cunoaște pe Dominique, de care se îndrăgostește și se hotărește să fondeze o familie, cu toate că tatăl acestuia era autoritar (exagerat), tiran în raport cu tatăl ei care o prteja și se opunea căsătoriei lor: „Tu ești tânără, iar el nu a făcut încă armata, vom vedea după va fi lăsat la vatră”. Numai că datorită unei tumori benigne la rădăcina urechii drepte, Dominique va fi reformat (scutit de armată). Cum în acea vreme în Franța tânărul devenea major la vârsta de 21 de ani, pentru căsătoria lor, Gisèle și Dominique aveau nevoie de acordul părinților lor, eveniment care va avea și avea loc, de altfel, pe 4 aprilie 1973. Instituit de către împăratul Napoléon Bonaparte prin intermediul a două decrete pe 1 martie 1808, pentru dobândirea titlului de „Noblețe a Imperiului” (acordat elitelor națiunii pentru merite deosebite și fidelitate față de Imperiu) „majoratul civil” era indispensabil, pentru că implica o anumită pregătire intelectuală (și profesională) și avere (bunăstare materială). Până la abdicarea lui pe 6 aprilie 1814 (și exilarea pe Insula Elba) 3.224 de titluri au fost acordate, dinre care cca 22,5% nobililor Vechiului Regim (Regatul Franței, 1589–ascensiunea pe tronul Franței a lui Henric al IV-lea al dinastiei Bourbon/1610–debutul monarhiei absolute, până pe 4 septembre 1791). Subliniez aici faptul că, „majoratul civil” este atins în Franța la 18 ani începând cu 5 iulie 1974 (conform art.414 și legii no 74-631 din Codul Civil) în timpul mandatului prezidențial al lui Valéry Giscard d'Estaing (1926 – 2020, în funcție între 27 mai 1974–21 mai 1981), care astăzi corespunde și cu „majoratul matrimonial”, respectiv, „majoratul penal”, fără a corespiunde cu „majoratul sexual” fixată la 15 ani. Atrag atenția aici și asupra faptul că vârsta minimă pentru a putea fi selectat ca membru al unei Curți cu Jurați este 23 de ani. Cu alte cuvinte, „majoratul de jurat” (într-un proces criminal) judecat de către o Curte cu Jurați este de 23 de ani. Revenind acum la cuplul Pélicot, cei doi erau foarte atașați unul de celălalt, iar după căstorie se vor stabili în centrul urban Brunoy (în departamentul Essonne–Grand Paris, la cca 20km sud-est de Paris) unde se și naște primul lor copil David, iar după puțin timp familia migrează în centrul urban Combs-la-Ville (în departamentul Seine-et-Marne, la cca 28km sud-est de Paris), unde Gisèle naște cel de-al 2-lea copil al cuplului, o fetiță pe nume Caroline.După mai multe munci interimare în diferite domenii, în 1982, ea obține un post stabil la EDF (Electricté de France). După nașterea celui de-al 3-la lor copil în 1986, Florian, Gisèle are o aventură amoroasă cu un inginer (coleg de sreviciu la EDF, căsătorit, tatăl unui copil). În urma unei dispute familiale, Gisèle se refugiază la socrii ei, unde se întâlnește cu Joël Pélicot, fratele lui Dominique). Șocat de dimensiunea conflictului, probabil datorită unei crize existențiale (mai ales că acesta din urmă era pe urmele ei la bordul unui vehicul Citroën 2CV, foarte popular produs timp de peste o jumătate de secol, între 11 iulie 1949 – 27 iulie 1990), acesta o ajută pe ea șă ajungă acasă la tatăl ei în Bretania (cumpărându-i bilet de tren), dar pentru ea „îl iubește pe el și numai pe el”, renunță la plecare. Acest lucru va face însă, cva mai târziu și Dominique, care la începutul anilor 1990 va părăsi domiciliul conjugal pentru a trăi în cuplu cu o altă femeie, mai tânără și mai geloasă decât soția sa, dar relația lor nu durează pentru că și el „o iubește pe Gisèle și numai pe ea”.

Ca urmare a răpirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al președintelui Franței în exercițiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în funcție între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) și nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias și om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 și dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferată și al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Președinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internațională, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celulă de criză este formată independent de instituțiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial și patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, că apărător benevol al celor condamnați la moarte și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța sub președinția primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 și consultant în elaborarea constituției românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, polițist francez, fost director al PJ[1]Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”. Pentru că, din motive de precauție și securitate, polițiștii, vor să evite, cu orice preț, că familia baronului să între în contact și să negocieze cu răpitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d'Estaing), prin intermediul miniștrilor săi, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în funcție între 1977 –1981) și al Justiției Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în funcție între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educației naționale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetării științifice, al problemelor nucleare și spațiale/1966–1967, ministrul informației/1962–1966 și ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a și instaurat „situația (specială) de criză” care trebuia gestionată în „condiții optime”, astfel încât, viață baronului să nu  fie pusă în pericol. Édouard-Jean Empain (Wado) este răpit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din față domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m și larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile și porte Dauphine/place du Măréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle și Arc de Triomphe, după ce vehicului de serviciu al acesta (condus de șoferul sau Jean Denis–în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare). După blocarea vehiculului baronului, 3 răpitori (cagulati) înarmati coboară din furgonetă și îl urcă pe baron (amenințat cu arme de foc) forțat în acesată (în care alte 3 persoane vor fi prezente), după ce îi pun cătușe și o cagulă în cap (pentru a-i acoperi față), spunându-i : „dacă nu ne asculți te lichidăm”. Primul mesaj din partea răpitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei următoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populară), revendicăm răpirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarășilor noștri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urmă și alți (mari) patroni francezi” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminală a PJ). În sfârsit, această pistă indicată de către răpitori (aparent, de natură politică) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsă, cu atât mai mult cu cât după 36h00 de la răpirea baronului ei se vor manifestă și vor anunță familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe stradă Anjou din sectorul 8), aflată în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, aceștia îl vor trimite pe René Engen (însotit de către membri ai Brigăzii Criminale) la Gare de Lyon (astăzi, gara TGV –tren de mare viteză, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din căsuța no 595, care avea că scop să probeze faptul că baronul este în viață și că el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (față cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la căsuța și care o va deschide în prezența lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Națională) a baronului, o scrisoare (după dictare) a acestuia către soția să Silvana (născută Bettuzzi), și în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite mărimi, de către mai multe persoane, etc.), al cărui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era menționată suma necesară răscumpărării baronului: 80MFfr (astăzi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba că nu glumesc și sunt mai mult decât determinați, în plic mai era și un „pachețel” (un flacon de formaldehidă/aldehidă metilică sau aldehidă formică - soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formulă chimică este H2CO sau CH2O), care conținea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain! Răpitorii vor menționa și faptul (sub formă de postum scriptum) că dacă banii nu vor fi plătiți în timp util (adică, conform indicațiilor lor), vor urmă și alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucăți din corpul baronului. Timp de 6 zile, aceștia nu se vor (mai) manifestă sub nicio formă, ceea ce va crește tensiunea în familia Empain dar și în cadrul instituțiilor ministeriale ale Republicii. În sfârsit, datorită scurgerilor de informații de la cei implicați în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viață privată a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean și  Silvana. Pentru că baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker și, oarecum, viciat de această pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, să fi fost și o sancțiune datorită lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe să vehiculeze ideea că baronul ar fi pus la cale, el însusi, răpirea, pentru a face rost de banii datorați creditorilor săi. În plus, societatea civilă va descoperii, tot prin intermediul presei, și viață extraconjugală tumultuoasă a baronului, ceea ce va „avaria” și mai grav imaginea să, în față acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât și pentru opinia publică, răpitorii se vor manifestă din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de către Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie plătiți pentru răscumpărare, cu mențiunea că, sub nicio formă, poliția să nu fie implicată în „tranzacție”, pentru că în caz contrar, baronul ar putea fi executat. Mai mult decât înspăimânta, în urmă mesajului primit, familia baronului, nu previne poliția și încearca să negocieze cu răpitorii suma de plătit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi că intermediar între răpitori, familia baronului Empain și René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia că s-ar putea reuni suma de 30MFfr fără a pune în pericol situația financiară a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain. Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni.  În ceea ce priveste Brigada Criminală, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza. O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet's Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet's Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni.  Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d'Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician). Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza”) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday. În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d'Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris–Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane). În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L'Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera. În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalu l Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte-Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta.