Etichetă: Charlie Bauer

Cu un deceniu în urmă, Michel–Jean–Pierre Ardouin, unul dintre figurile legendare ale marelui banditism francez (în particular, parizian) a anilor 1960-1980, a părăsit această „lume păcătoasă care nu-i mai putea crea nici surprize și nici satifacții” (de „boală naturală”), la vârsta de 70 de ani, nu departe de domiciliul meu din sectorul 20 parizian (ultimul „intramuros”), în care am avut ocazia (și șansa) să mă întrețin cu el și să vorbim despre subiectele sale preferate (jafuri armate, evadări spectaculoase, răpiri ale unor personalități celebre), dar și despre „asociații” săi de „mare calibru”, toți, capi de listă în fișierul central (baza de date) al crimei organizate (de mare anvergură) și al merului banditism, printre care și „inegalabilul” Jacques Mesrine (1936–1979) considerat „inamicul public n01” (al societății civile franceze), „omul cu o mie de fețe”, „Le Grand”, „Jack Mess”, de la „asasinarea” căruia (într-o ambuscadă) concepută și „regizată” de către celebrul comisar de poliție Robert Broussard (n.1936, fost șef între 1978 –1982 al BRI–Brigada de Căutare și Intervenție–Brigada Antigang, o unitate de anchetă și intervenție a DCPJ–Direcția Centrală a Poliției Judiciare, a Prefecturii de Poliție Paris) se împlinesc 4 decenii și jumătate, respectiv, Charlie Bauer (n.1943, fiu de muncitori evrei comuniști–proletari, foști membri ai Rezistenței franceze) devenit revoluționar de extrema stângă, încarcerat timp de un sfert de secol (din care aproape un deceniu în QHS–Cartier de Înaltă Securitate), înainte de a obține diplome de licență în psihologie și filosofie și a deveni doctor în antropologie socială, iar ulterior, profesor invitat la mai multe universități franceze, după eliberarea sa condiționată în 1986. Există și surse care indică ca loc de deces (greșit) apartamentul său în sectorul parizian nr.16, printre care și al editorului său „La Manufacture de Livres” care i-a publicat cartea „Mesrine mon associé”, în care Michel Ardouin îl consideră pe Mesrine asociatul său și nu invers, cu toate că este el cel care l-a „botezat” „Porte-Avions”. Alte cărți ale acestuia, în care își revendică statutul său de „șef” (creier și nu de „asociat” al lui Mesrine, în cele cca 400 de acțiuni criminale realizate împreună), pot fi vizualizate și comandate de la Fnac. Cele mai celebre și spectaculoase au fost dezbătute și în articolele și cărțile mele apărute, publicate sub egida Jurnalului Bucureștiului, în care versiunile mele diferă, nu rareori, fundamental de cele ale altor surse. În sfârșit, tematicile (și problematicile) pe care le aborda în cursurile sale Charlie Bauer, precum și modul în care le dezbăteam (sub formă de „masă rotundă”), cu dinamicitate, transparență și fără „constrăngeri” (cel puțin teoretic) m-au influențat profund și au contribuit substanțial în înțelegerea mecanismelor de interacțiune și de transfer care se manifestă pe plan psihoscial (psihosociologic) sau al psihologiei sociale (subdomeniu al psihologiei care studiază comportamentul individual în context social) în comiterea actelor infracționale criminale (despre care am scris zeci de mii de pagini în cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial”, publicate, de altfel, și în Jurnalul Bucureștiului, al cărui director și redactor șef sunt din 2019), a cărei modelizare matematică am propus-o în 1981 într-o lucrare intitulată „Bazele teoretice ale psihosociologiei matematice. Cercetări și contribuții teoretice” sub conducerea Acad. prof. Paul Popescu–Neveanu (adaptatorul „Testului de valori Rokeach” în limba română, fost șef al catedrei de psihologie de la Universitatea din București și Directorul Institutului de Psihologie al Academiei Române) fostul meu professor de psihologie în anii 1978-1980, iar ulterior, și îndrumător al cercetărilor mele, care, de altfel, au beneficiat, simultan, și de sprijinul Prof. Ion Iordăchel (fost șef al Catedrei de Sociologie a Academiei Ștefan Gheorghiu). În localizarea lui Mesrine și a asociaților săi, Michel Ardouin si Charlie Bauer, în șpațiul infracțional criminal, un rol decisiv a jucat DGSE (Direcția Generală a Securității Externe). Menționez aici faptul că psihologia socială studiază fenomene care apar în cadrul interacțiunii social–psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social–obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare fenomenul psihosocial, modelizarea căuia cu ajutorul unor structuri matematice datează încă de pe vremea profesorului Gheorghe Zapan (1897–1976) un intelectual român de mare valoare (psiholog, matematician, cibernetician, pedagog, filozof și jurist) fost elev al onor oameni de știință celebri lui Wolfgang Köhle, Albert Einstein, Erwin Schrödinger etc. și mentor al profesorului Popescu Neveanu. În sfârșit, originar din Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris, departamentul Haut de Seine), Michel Ardouin (n. 13 decembrie 1943) cu părinți săi burghezi–industriași, debutează în infracționalitate ca delincvent juvenil la vârsta de 14 ani, iar pentru a putea beneficia de  libertatea mult râvnită (de care avea nevoie !), se va angaja în Marina Națională, unde se va confrunta cu probleme disciplinare (grave), motiv pentru care va fi încarcerat la Centrul interdisciplinar al Armatei de la Mer el Kébir (în Algeria), care între 3–6 iulie 1940 (în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial) a fost supus unui atac de mari proporții din partea Royal Navy contra escadrilei Marinei Naționale franceze  în cadrul operațiunii „Catapult” sub comanda Amiralului James Fownes Somerville (1882 –1949, devenit șeful comandamentului Flotei britanice în Orient), contra Amiralului Marcel Gensoul (1880–1973), în care au pierit 1.295 de militari francezi ai Marinei naționale. Este foarte probabil că acesta este și motivul pentru care îmi spunea (într-una dintre întrevederile noastre) că între noi există asemănări remarcabile: „Inginerule, din câte am înțeles, n-ai fost mai disciplinat în armată ca mine, dacă socotesc numărul mare de zile de arest care ai făcut (200 dintr-un total de 270, ca Mtr–Militar cu termen redus), iar astăzi, avem multe puncte în comun, pe de o parte aspectul fizic (1,87m înălțime si 120kg), apoi, indisciplina („neînregimentarea” în sensului lui Grid Modorcea), nesupunerea, ceea ce nu este puțin. Este foarte probabil că dacă ai fi fost mai în vârstă și te-aș fi cunoscut, ca inginer, te-aș fi apreciat în mod deosebit și te-aș fi acceptat în echipa noastră care, chiar ar fi avut nevoie, de puțină materie cenușie pentru revitalizare, sau poate,  chiar pentru renaștere”.  Pentru „Porte-Avions” (numit așa din cauza staturii sale impozante și armamentul greu de tip militar pe care îl avea în dotare în timplul „misiunilor” sale) orice absolvent de grande école era un inginer (de elită), pe care puteai conta în orice fel de împrejurări. Știa din educația părintească că sistemul elitist de „grandes écoles” făcea parte dintr-un sistem conceput și implementat de către marele Naopleon Bonaparte, pe care îl admira pentru capacitatea sa intelectuală și de cuceritor fără pereche în istorie. „Inginerule, tu, care știi așa de multe, ești un „Porte-Livres” și ne-am fi putut asocia atât de bine, într-un cuplu industrictibil, prin complementaritate : „Porte–Livres” & „Port-Avions”. (…) Faptul că nu frecventezi localuri de noapte și nu îți plac prostituatele, că nu îți place să bei whisky și să fumezi (nici măcar iarbă) nu este un lucru bun și mă dezamăgești pentru că bărbații adevărați au nevoie de așa ceva  (…). Dar dacă mă gândesc bine, pare să fie normal, pentru că tu ești un fel de „flic” (polițist) și trebuie să respecți legea. Spre deosebire de mine, care dacă sunt „în regulă cu legea”, din păcate,  „nu mai sunt în regulă cu mine insumi”, adică, mă simt frustrat”. Și într-adevăr, Michel Ardouin (coniderat de către specialiștii în crimă organizată ca „brațul drept” al lui Jacques Mesrine) și pus în libertate condiționată sub control judiciar în 1995, debutează în „domeniul” prostituției și proxenetismului destul de vreme, cu puțin timp, înainte de majorat (18 ani) la Toulon („Micul Chicago” pe vremea activității prospere ale celebrei organizații criminale–trafic internațional de stupefiante–French  Connexion), pentru ca  deja în 1965 să-și asasineze rivalul („Henri le gitan”), iar în 1968 (când este  bănuit de crimă) să se „exileze” (refugieze) în Spania, la Barcelona (unde să deină un fel de pește mai mic - „plasator de fete” în locuri „strategice” ale orașului), iar ulterior, în America Latină, unde își schimbă „pofesia” și va devini „asasin plătit” (killer professionnel). Rănit grav (în abdomen) la „locul de muncă” într-o „misiune” delicată, în care își pierde și soția în timpul fuziadei (schimb intens de focuri), și demoralizat profund, după o depresie nervoasă de durată, fără să mai fi avut de pierdut „mare lucru” – cel mult viața, de care „nu era deloc agățat”, Michel Ardouin revine în Franța la sfârșitul anului 1972 (când „s-au liniștit deja apele”) și se asociază cu Mesrine, după ce îl impresionează pe acesta cu Cv-ul lui „profesional” spaniol. Cel puțin atunci, devine „brațul lui drept”, cu toate că acest lucru îl va nega (cu vehemență) în toate cărțile sale (scrise), susținând că fiind cel din urmă care s-ar fi atașat de el și ca urmare să fi fost el „asociatul” său și nu invers. Cei doi, fără să se semene, nici la fizic și nici la mod operator (cum „semăna cu mine”–sic !), dar având același „tip” fierbinte de „sânge în instalație” și pasiune pentru infracțiuni criminale de anvergură (profitabile din punct de vedere financiar) se vor „asocia” și vor începe să comită împreună o serie de infracțiuni criminale grave și foarte grave, în special un șir lung de bracaje (jafuri armate) de bănci  (între 80–90, în numai un an și jumătate) căruia va pune capăt interpelarea (arestarea) lui Mesrine, care revenit și el din Canada în decembrie 1972, deja va și comite primul său bracaj la o uzină din Gisors (departamentul Eure, regiunea administrativă Normandia) de unde va sustrage 320.00 Ffr (cca 360.000 €PPA) din seif și alți 280.000 Ffr (cca 315.000€PPA) de la caserie Pe 6 iunie 1973, Michel Ardouin devine complice la evadarea spectaculoasă a lui Mesrine de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Compiègne (departamentul Oise, Regiunea administrativă Hauts de France) ascunzând o armă într-una din toaletele, care îi va permite acestuia părăsirea clădirii nevătămat și dispariția sa, cel puțin, pentru un timp de pe radarele polițiștilor de la BAC (Brigada Anticrimĺinalitate). Dar va intra în vizorul polițiștilor de la BRI (Brigada de Căutare și Intervenție – Brigada AntiGang). El a fost arestat pe 8 martie 1973 la Boulogne-Billancourt (Métropole du Grand Paris–subprefectura departamentului Hauts de Seine) înainte de a urca în apartamentul său, de pe bulevardul Pierre-Grenier, la Paris, după ce pe 5 martie, într-o altercație cu o casieră la un café-bar, va îndrepta arma către acesta, iar un polițist aflat la fața locului, care va interveni, va fi grav rănit. Judecat în regim de urgență (en comparution immédiate) de către Curtea cu Jurați a TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță Paris) el va fi condamnat la 20 de ani recluziune criminală, dar pe 6 iunie va fi „extras” din celula  sa de la celebra închisoare franceză de pe strada „La Santé” pentru a fi audiat într-un dosar corecțional „mărunt” legat de „cecuri neacoperite” la TGI Compiègne, unde Michel Ardouin și unul dintre alți asociați ai săi, Allain Caillol (n.1942, comerciant, cercetat penal pentru trafic de stupefiante, implicat și în răpirea și sechestrarea în 1978 a baronului Eduard–Jean Empain, fost director general al grupului Empain-Schneider între 1971–1981) împreună, vor pune la cale evadarea lui. Pistolul ascuns în toaletă va permite acestuia să-l ia ostatec pe președintele tribunalului și să părăsească instituția. Mesrine (de la asasinarea căruia de către polițiștii de la BRI–Brigada de Căutare și Intervenție sub comanda comisarului șef Pierre Broussard se împlinesc 45 de ani) era un răufăctor „profesionist” (în al cărui ADN era gravată criminalitatea) agasant (plictisitor, dificil) și lipsit de umor foarte răzbunător, care nu ierta, practic, pe nimeni, niciodată. În special, pe cei care l-au umilit sau complexat. Și nici măcar locurile (localurile) care i-au lăsat o tristă amintire. Cum s-a întâmplat cu jafurile sale de la băncile Société générale și Crédit Lyonnais care i-au refuzat împrumuturi în tinerețe sau de la Casinoul din Deauville, unde în 1978 și-a pierdut banii în jocurile de noroc. Nu se pricepea la nimic în „viața de toate zilele”, nu știa să prepare decât carnea de vită în sânge cu cartofi și habar nu avea de vinuri, prefera în schimb, băutura sprituasă Cointreau (creată la Angers în 1849 de către Édouard Cointreau). Adept al jocurilor de șah, conform lui Ardouin, acesta prefra să piardă, pentru că în caz contrar, Mesrine era „ofticos și răutăcios” și predispus la scandaluri (certuri) sau din contră, „se supăra” și înceta să mai comunice. „Avea asupra lui, întotdeauna, o bancnotă de 500Ffr (cca 500€PPA) înghesuită într-unul dintre ciorapi pentru taxi, în cazul în care își pierdea banii la jocuri” și nu înceta să repete atunci când era cazul „eu sunt cel mai inteligent dar și cel mai rău” ! Conform celor discutate cu Michel Ardouin, acesta spunea că în viața lui de gangster (răufăcător–criminal) ar fi „tocat” (celtuit) cca 25-30 Mil€ și ar fi fost un norocos că a avut această șansă, pentru că din generația sa, cu „rezultate” comparabile (adică, oarecum, leaderi și brand-uri legendare ale crimei organizate !) cca 30% au fost uciși (fie de către „tovarășii de breaslă”, fie de către polițiști) sau s-au sinucis, iar cca 20% au sfârșit în sărăcie. Restul de 50%, cu „reușite profesionale” mult sub nivelul lui, s-au descurcat, relativ, „onorabil” și trăiesc încă „convenabil”. Față de cei uciși, „eu am fost mai norocos (privilegiat), pentru că eu am fost doar rănit și torturat, dar am supraviețuit”, chiar dacă am efectuat (numai !) 16 ani de recluziune criminală în 4 „reprize” (cu 7 ani de cavală/fugă între ele), în loc de 40 pe care ar trebuit să efectuez pentru toate rele pe care le-am făcut”. Cu puțin timp înainte de decesul său (numai la vârsta de 70 de ani), cu un deceniu în urmă, Michel Ardouin (care consuma o sticlă și jumătate de whisky și fuma două pachete de țigări, zilnic) se considera „uzat” atât moral cât și fizic. Mi s-a părut chiar resemnat, deși nu-și regreta trecutul. Ar fi renunțat la prieteni, la întâlniri cu aceștia în localuri (baruri, cazinouri), nu mai achef de nimeni și de nimic. Era pregătit să se ducă „la cele veșnice”. Dar, pe de altă parte, spunea că se va retrage pe Coasta de Azur, pentru a trăi în pace și liniște cât mai are de trăit. Cum accentua, avea resursele financiare pentru acest proiect fără să ceară ajutorul cuiva. „Inginerule, te aștept în vizită la mine, poți să stai cât vrei. Am încă multe să-ți povestesc, ceea ce nu am dezvăluit nimănui. Văd că ești pasionat de ceea ce faci. Așa am fost și eu, de tot ceea am făcut. Și nu regret nimic”. Voiam să-l revăd în cursul anului 2014. Dar n-a fost să fie. Din câte am înțeles de la el, „colaborarea” lui cu Mesrine nu i-ar fi făcut nicio plăcere (deosebită), dar ar fi fost încântat să fi putut lucra cu „puștiul” Rédoine Faid (n.1972, francez de origine algeriană, „Scriitorul”, specializat în atacuri de furgoane blindate și jafuri armate, condamnat la 24 de ani de recluziune criminală pentru evadări și la 53 de ani recluziune criminală pentru jafuri armate – contopite în mare măsură, autor al lucrărilor, „Braqueur: Des cités au grand banditisme”, Paris, La manufacture de livres, 2010, 246 p., ISBN 978-2-35887-015-3, în colaborare cu Jérôme Pierrat, „Spirale”, Jean-Claude Lattès, 2023, 516 p., ISBN 978-2-7096-7119-4) unul dintre marile brand-uri ale noii generații de criminali francezi, alături de Antonio Ferrara (n.1973, „El Nino”, „Rege al evadărilor”, de origine italiană, specializat în atacuri armate cu exploxâzivi și evadări spectaculoase, condamnat la 17 ani de recluziune criminală pentru evadările sale și la 20 de ani de recluziune criminală pentru atacuri armate, achitat într-o serie de procese criminale). Eliberat definitiv pe 8 iulie 2022 (cu pedeapsa efecetuată integral), El Nino (periculos pentru Administrația penitenciară, corect și glumeț pentru poliție și seducător pentru toată lumea) va fi interpelat din nou, recent, pe 16 mai 2024 la Villeneuve-Saint-Georges (departamentul Val-de-Marne, Métropole du Grand Paris), cu ocazia unui control de rutină în jurul orei 10h00 (conducând un vehicul închiriat nerestituit firmei de locație), pentru deținere și comercializare de obiecte (de valoare) rezultate din furt (jafuri) și reținut în „Garde à vue” (arest la sediul poliției judiciare) conform Parchetului din Créteil (prefectura departamentului). În ceea ce îl privește pe profesorul anarho-comunist pecialist în filosofia marxistă Charlie Bauer (fiu de proletari evrei staliniști, foști membri ai Rezistenței franceze în al Doilea Răboi Mondial, care a efectuat un sfert de secol de recluziune criminală, dintre care aproape un deceniu în QHS – Cartier de Înaltă Securitate și care își întâlnește soția Renée–profesoară de filosofie la liceul Durzy, în închisoare unde preda la QHS de la Lisieux, cu care vor avea un copil Sarah Illioucha Bauer) în 1990 (după 2 ani de eliberarea lui din detenție) își publică autobiografia „Fractures d'une vie”, (în Editura Seuil, 1990, ISBN 2-7489-0025-1, OCLC 469532787) vândută până astăzi în peste un sfert de million de exemplare. Apoi, o a altă carte „Le Redresseur de clous : une violence révolutionnaire” (în Editura Le Cherche midi, 2010, 334 p., ISBN 978-2-7491-1706-5, OCLC 671465606). Între timp, în 2008, el devine consilier technic la filmul „L'Ennemi public no1” despre Jacques Mesrine, rolul lui fiind interpretat de actorul și cântărețul Gérard Lanvin. https://youtu.be/LUPtObams7o. Apoi, el va fi distribuit și în filmul Lumière noire (de Med Hondo în 1996) și într-o adaptare teatrală Kolyma (de Varlam Chalamov). În sfârșit, Bauer, ultimul revoluționar (de extremă stângă) cu o personalitate ieșită din comun, care prefera rolul de gangster în locul celui de Robin Hood, cel care spunea despre el că „Sunt un tată și soț oribil. Eu nu am decât o singură soție, Revoluția, dar ce bine facem sex împreună” aflat în plină formă de viață și creație, moare de o criză cardiacă pe 7 august 2011 la Montargis (departamentul Loiret), la domiciliul său. Avea 68 de ani. Ulterior, el va face și subiectul unei piese de teatru „Charlie Bauer est amoureux” (Charlie Bauer este îndrăgostit) care va triumfa la Teatrul Toursky din Marsilia adaptată după cartea lui Alain Guyard în scenariul lui Dominique Fataccioli (cu Hervé Fassy & Laurence Preve Musique), jucată și la Teatrul „Café de la Gare” de Paris. În cea de-a doua sa carte „Le redresseur de clous”, el susținea că, „Cu cca 80% de recidiviști, închisorile nu-și asigură rolul lor de regulator social (…). Închisoarea nu este numai un loc privat de libertate dar mai ales eradicatoarea individului”. Cursurile lui libere despre teoria marxistă și mediul carceral erau fascinante și m-au influențat profund (în sensul pozitiv al termenului), în tot cea ce am scris în cele peste 1.000 de lucrări și cele 12 volume de „Investigații jurnalistice în serial” referitor la mediul carceral francez (totalizând peste 60.000 de pagini în format ceva mai mic de A4). Charlie Bauer spunea că dacă eram „ceva mai în vârstă” (măcar cu 10 ani) aș fi putut participa „viu” și „în direct” la marea criminalitate a „anilor de pumb” care au marcat, poate cel mai mult, istoria crimei organizate în Franța (bracaje/jafuri armate de bănci și furgoane blindate, evadări spectaculoase, răpiri și sechetrări de personalități, asasinate politico–judiciare, terorismul extremist/de stânga și de dreapta, și cel independentist, traficul internațional de stupefiante implementat de organizația French Connexion/Corsica Connexion etc.) și as fi avut ocazia să cunosc mulți gangsteri dintre cei 30% uciși din generația lor, cum spunea Michel Ardouin. Atunci însă când el făcea această afirmație, uita să menționeze și o categorie deloc neglijabilă din cei 50% de gangsteri (criminali) ai generației sale care ar fi reușit să ducă un „trai convenabil” fără să fie uciși și fără să ajungă să trăiască din RMI (Ajutorul social), care a „pierdut bătălia cu viața” înainte „de termen”, o categorie din care atât el cât și Bauer au făcut parte cu mulți alții. Dacă brand-urile celebre care apar în această lucrare, Pierre Goldman (1944–1979, o altă minte strălucită de revoluționar de stânga și apropiat lui Charlie Bauer, pe care acesta îl cunoaște la închisoarea de „La Santé”), Jacques Mesrine (1939–1979, un altfel de „revoluționar” de tip Robin Hood), Jean–Charles Willoquet (1944–1990, „frizerul chipeș”), Francis Le Belge (Francis Vanverberghe, 1946–2000, figură emblematică a crimei organizate din Marsilia și a organizației French Connexion) etc. sunt uciși și se regăsesc în procentul de 30% al lui Michel Ardouin (1943–2014) atât el cât și Charlie Bauer (1943–2011) nu vor fi uciși, dar vor pierde „lupta cu viața” înainte de termen (la 70, respectiv, la 68 de ani), chiar dacă motivele sunt diferite. În aceste categorii se plasează (chiar dacă făceau parte dintr-o generație anterioară) și Tany Zampa (1933–1984, marele naș al Coastei de Azur, sinucis în închisoare) și Albert Spaggiari (1932–1989, considerat mult timp creierul jafului secolului de la Nisa în 1976, niciodată arestat, care moare în cavală/fugă de cancer la gât). Din contră, alții, leaderi ai organizației French Connexion, ca Jacques Cassandri (1944–2022, „Craniul ras”, figură emblematică a organizației French Connexion care și-a revendicat rolul de creier în jaful secolului de la Nisa în locul lui Spaggiari) decedat în urma contaminării cu Covid-19 sau Jean Guy (n.1938, „Baron” al traficului de droguri din Marsilia) au fost mai norocoși, primul a trăit 78 de ani, iar cel de-al 2-lea trăiește încă și are 85 de ani. Este adevărat însă, că cei 2 n-ar fi fost de gangsteri de „talia” lui Michel Ardouin. Tot în această categorie îl putem include și pe François Besse (n.1944, „Anghilă/țipar” sau „regale evadărilor”, fost asociat al lui Mesrine, și el, în acțiunile sale criminale) sau pe Alain Caillol (n.1942, fost asociat al lui Ardouin) care au și ei astăzi, 80, respectiv, 82 de ani. Ca urmare, în principiu, „generația Ardouin–Bauer” de gangsteri legendari ar putea fi, încă, în viață, cel puțin teoretic, dar nu este cazul majorității. Din contră, majoritatea dintre aceștia au scris istorie, nu numai prin activitățile lor criminale dar și prin cărțile lor (auto)biografice (de ordinul sutelor) în care abordează contextul social – economic și istoric al momentului (cu precădere al anilor de plumb), nu neapăratdin punct de vedere științific dar din punctul lor de vedere, de infractori și nu în rare cazuri cele două puncte de vedere au puncte comune și converg către acelaș rezultat. În ceea ce privește „observația” lui Bauer conform căreia dacă eram mai în vârstă cu 10 ani aș fi putut asista în „direct” la marile evenimente criminale ale anilor de plumb francezi, trebuie să fac referire la o mențiune a marelui fizician teoretician austriac Victor Frederick Weisskopf (1908–2002, fost director al CERN de la Geneva între 1961– 1966) reluată ulterior și de către un alt mare fizician teoretician american Julius Robert Oppenheimer (1904–1967, părintele bombei atomice, fost director științific al Proietului Manhattan de la Los Alamos), „complexati”, orecum, de numărul mare al laureaților premiului Nobel pe îi aveau în subordine: „În acele vremuri (Cei 30 de ani care au zguduit fizica–celebra carte a marelui fizician teoretician american de origine rusă George Gamow/1904–1968) câțiva ani contau (foarte) mult pentru a putea participa (efectiv) la marile realizări în fizică. Dacă m-aș fi născut cu 10 ani mai devreme, aveam șanse mult mai mari ca să implicat direct în aceste evenimente. Astăzi însă, nu îmi pare rău deloc că sunt mai tânăr cu 10 ani”. Acest răspuns l-aș fi dat și eu lui Charlie Bauer, astăzi, dar din păcate este tardiv, pentru că așa cum am menționat, el a decedat de o criză cardiacă cu 13 ani în urmă.

Ca urmare a răpirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al președintelui Franței în exercițiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în funcție între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) și nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias și om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 și dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferată și al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Președinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internațională, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celulă de criză este formată independent de instituțiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial și patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, că apărător benevol al celor condamnați la moarte și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța sub președinția primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 și consultant în elaborarea constituției românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, polițist francez, fost director al PJ[1]Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”. Pentru că, din motive de precauție și securitate, polițiștii, vor să evite, cu orice preț, că familia baronului să între în contact și să negocieze cu răpitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d'Estaing), prin intermediul miniștrilor săi, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în funcție între 1977 –1981) și al Justiției Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în funcție între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educației naționale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetării științifice, al problemelor nucleare și spațiale/1966–1967, ministrul informației/1962–1966 și ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a și instaurat „situația (specială) de criză” care trebuia gestionată în „condiții optime”, astfel încât, viață baronului să nu  fie pusă în pericol. Édouard-Jean Empain (Wado) este răpit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din față domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m și larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile și porte Dauphine/place du Măréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle și Arc de Triomphe, după ce vehicului de serviciu al acesta (condus de șoferul sau Jean Denis–în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare). După blocarea vehiculului baronului, 3 răpitori (cagulati) înarmati coboară din furgonetă și îl urcă pe baron (amenințat cu arme de foc) forțat în acesată (în care alte 3 persoane vor fi prezente), după ce îi pun cătușe și o cagulă în cap (pentru a-i acoperi față), spunându-i : „dacă nu ne asculți te lichidăm”. Primul mesaj din partea răpitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei următoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populară), revendicăm răpirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarășilor noștri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urmă și alți (mari) patroni francezi” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminală a PJ). În sfârsit, această pistă indicată de către răpitori (aparent, de natură politică) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsă, cu atât mai mult cu cât după 36h00 de la răpirea baronului ei se vor manifestă și vor anunță familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe stradă Anjou din sectorul 8), aflată în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, aceștia îl vor trimite pe René Engen (însotit de către membri ai Brigăzii Criminale) la Gare de Lyon (astăzi, gara TGV –tren de mare viteză, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din căsuța no 595, care avea că scop să probeze faptul că baronul este în viață și că el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (față cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la căsuța și care o va deschide în prezența lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Națională) a baronului, o scrisoare (după dictare) a acestuia către soția să Silvana (născută Bettuzzi), și în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite mărimi, de către mai multe persoane, etc.), al cărui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era menționată suma necesară răscumpărării baronului: 80MFfr (astăzi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba că nu glumesc și sunt mai mult decât determinați, în plic mai era și un „pachețel” (un flacon de formaldehidă/aldehidă metilică sau aldehidă formică - soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formulă chimică este H2CO sau CH2O), care conținea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain! Răpitorii vor menționa și faptul (sub formă de postum scriptum) că dacă banii nu vor fi plătiți în timp util (adică, conform indicațiilor lor), vor urmă și alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucăți din corpul baronului. Timp de 6 zile, aceștia nu se vor (mai) manifestă sub nicio formă, ceea ce va crește tensiunea în familia Empain dar și în cadrul instituțiilor ministeriale ale Republicii. În sfârsit, datorită scurgerilor de informații de la cei implicați în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viață privată a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean și  Silvana. Pentru că baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker și, oarecum, viciat de această pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, să fi fost și o sancțiune datorită lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe să vehiculeze ideea că baronul ar fi pus la cale, el însusi, răpirea, pentru a face rost de banii datorați creditorilor săi. În plus, societatea civilă va descoperii, tot prin intermediul presei, și viață extraconjugală tumultuoasă a baronului, ceea ce va „avaria” și mai grav imaginea să, în față acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât și pentru opinia publică, răpitorii se vor manifestă din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de către Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie plătiți pentru răscumpărare, cu mențiunea că, sub nicio formă, poliția să nu fie implicată în „tranzacție”, pentru că în caz contrar, baronul ar putea fi executat. Mai mult decât înspăimânta, în urmă mesajului primit, familia baronului, nu previne poliția și încearca să negocieze cu răpitorii suma de plătit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi că intermediar între răpitori, familia baronului Empain și René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia că s-ar putea reuni suma de 30MFfr fără a pune în pericol situația financiară a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain. Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni.  În ceea ce priveste Brigada Criminală, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza. O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet's Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet's Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni.  Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d'Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician). Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza”) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday. În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d'Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris–Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane). În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L'Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera. În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalu l Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte-Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta.

În ceea ce îl priveste pe Pierre Goldman (1944–1979, evreu polonez de origine (cu parintii Alter Mojsze Goldman/1909–1988 si Janine Sochaczewska/1910–1994), imigranti în Franta si participanti activi la Rezistenta Franceza de la Lyon (1940–pâna la Eliberare tarii în 1944), fratele vitreg al celebrului autor–compozititor–interpret francez Jean–Jacques Goldman (n.1951), n-ar fi exclus ca acesta sa fi fost victima „indirecta” tot a lui Tany Zampa, cel care în anii 1970 a fost unul dintre marii padrino ai organizatiei criminale „French Connexion”, specializata în traficul (franco– american) de heroina. Conform unor investigatii aprofundate, avem motive sa credem ca asasinarea acestuia ar fi fost solicitata lui Zampa de catre leaderii GAL spaniol (Grupos Antiterroristas de Liberación–grup paramilitar activ între 1983–1987, format din comandouri de parapolitisti si paramilitari spanioli finantati de catre Stat, în special prin deturnare de fonduri).Ca forma etatica de lupta antiterorista, clandestina, în timpul Guvernului condus de catre Felipe Gonzales (n.1942, în functie între 1982-1996), avându-l ca Ministru de Interne pe José Barrionuevo Peña (n.1942, în functie între 1982-1988), GAL, ar fi fost implicat  în timpul activitatii sale armate, în asasinarea a 37 de membri si în ranirea grava a peste 50 de sustinatori ai organizatiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna – fondata  pe 31 iulie 1959–activa pâna în 2011), având ca scop lupta pentru crearea tarii Baste–Euskal Herria (independente si socialiste, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA în fata TAE!), cu cât mai mult cu cât, tot Zampa  ar fi fost cel care l-ar fi asasinat si pe Antoine Guérini, pentru a-l razbuna pe Robert Blémant (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Pierre Michel et le French Connexion).Intelectual si activist de extrema stânga „obsedat de lupta armata si de gangsterisme”, angajat ulterior în crima organizata (cu jafuri armate comise la Paris: la faramacia Farmachi din strada Ernest si Henri Rousselle din sectorul n°13, la magazinul de îmbracaminte de lux Vog, la Casa de Alocatii Familiale din passage Ramey, sectorul n°16, etc.) pentru „(auto)sponsorizarea” activitatilor sale politice „stângesti” (de stânga), Pierre Goldman a fost ucis pe 20 septembrie 1979 la Paris de catre 3 membri apartinând unui misterios grup clandestin de extrema dreapta, Honneur de la Police („Onoare Politiei”, activa între 1979–1980), de ideologie nationalista, specializata în amenintari si santaj, respectiv, kidnapping, asasinate si atentate cu bomba.Considerata o asociatie de raufacatori impostori (ai caror membri nu au fost niciodata identificati si care ar fi reprezentat interesele Prefecturii de Politie Paris),  s-ar parea ca Honneur de la Police  ar fi actionat în contul aliatului sau GAL, care printre altele ar mai fi revendicat atât distrugea (prin explozie), pe 8 mai 1979, a vehicului personal al lui Maurice Lourdez, responsabil cu coordonarea serviciilor de ordine în cadrul unuia dintre cele mai mari sindicate muncitoresti franceze CGT (Confederatia Generala a Muncitorilor, se vedea pentru detalii: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT), cât si tentativa de asasinat, pe 18 decembrie, a militantului de extrema stânga Jean–Pierre Vigier (1920–2004, fizician francez, membru al Partidului Comunist si al Rezistentei franceze/1940– pâna la Eliberare în 1944), unul dintre fondatorii pe 18 octombrie 1945 ai CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica),  fost Director de cercetare la CNRS  (Centrul National de Cercetare Stiintifica pâna la pensionare lui în 1982) care a avut un rol important în cadrul evenimentelor din Mai 1968 (22 martie–30 mai, o perioada de ample manifestari studentesti mai mult sau mai putin violente, de greve generale neautorizate, de revolte spontane, de miscari populare masive, de natura culturala, sociala si politica – cele mai importante din istoria secolului XX a Frantei), contra autoritatilor, contra capitalismului si a societatii de consum, contra imperialismului american si contra gaulle-ismului aflat la putere – reprezentat de catre Generalul Charles de Gaulle (1890– 1970, seful statului francez pentru ultima data între 8 ianuarie 1959–28 aprilie 1969) si Prim–Ministrul Guvernului Georges Pompidou (1911-1974, în functie între 14 aprilie 1962 – 10 iulie 1968 devenit si presedinte al Frantei în perioada 1969–1974), în care îsi vor pierde viata si 6 persoane (Philippe Mathérion–în vârsta de 26 ani,  Gilles Tautin–în vârsta de 17 ani, membru al Uniunii tinerilor marxisti–leninisti, activa între 10 decembrie 1966–12 iunie 1968; Pierre Beylot–muncitor în vârsta de 24 ani;  Henri Blanchet–muncitor în vârsta de 49 ans, Mairul Journiac si comisarul René Lacroix).În sfârsit, pe 30 octombrie 1980, celebrul actor si umorist Coluche [Michel Colucci/1944–1986, un om „profund de stânga”, ale carui spectacole ataca cu precadere tabuul si valorile morale, respectiv, cele politice ale societatii contemporane, fost colaborator si al saptamanalului satiric Charlie Hebdo–a se vedea si articolele autorului: Thomas CSINTA (Charlie)], mort într-un accident de motocicleta pe 19 iunie 1986, ar fi fost amenintat în repetate rânduri cu moartea de catre organizatia „Honneur de la police”, în cazul în care acesta se va prezenta la alegerile prezidentiale din 1988, asa cum a facut cunoscuta intentia sa într-o conferinta de presa. Însa, înainte ca Goldman sa fie „lichidat”, un indic (informator) al politiei îl denunta ca autor al atacului sângeros pe 19 decembrie 1969 de la Famacia  Delaunay (de pe Bulevardul Richard Lenoir, sectorul n°11–Paris), în care 2 farmacisti sunt ucisi, iar Gérard Quinet, un politist în civil (agent de ordine publica), respectiv, un client, sunt raniti.Arestat pe 8 aprilie 1970 pe strada Odéon (la Paris), Pierre Goldman desi neaga cu vehementa participarea sa la jaful armat de la farmacia Delaunay (recunoscând numai pe cele 3 cunoscute, oficial), tinând cont si de faptul ca acesta ar fi jucat un rol de leader si sef de comando de stânga „katangais” (catanghez – apartinând Jandarmeriei din Provincia Katanga–Republica Democratica Congo, care dupa secesiunea acesteia pe 11 iulie 1960, apara independenta Statului Katanga) în actiunile violente de la Unversitatea Paris 1 (Panthéon –Sorbonne) în timpul evenimentelor din Mai 1968 (ca responsabil al serviciului de ordine al Uniunii Studentilor Comunisti), el este condamnat pe 14 decembrie 1974 la închisoare pe viata, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris. În urma acestui proces, un comitet de sprijin este constituit (sustint si politic de catre „stânga franceza”–pentru care Goldman „este victima simbolica a unei Republici Franceze în stare proasta, ca cea din perioada lui Pétain–Maresalul Philippe Pétain (1956–1951), seful Statului Francez în timpul Regimului de la Vichy (11 iulie 1940–20 august 1944, în perioada celui de al 3-lea Reich) cu participarea unor importante personalitati franceze ale eopcii–intelectuali  si artisti de stânga, printre care si Jean-Paul Sartre (1905–1980, scriitor si filozof francez, reprezentant de frunte a scolii existentialiste, Premiul Nobel pentru Literatura/1964), Simone de Beauvoir (1908–1986, filozof, romancier, memorialist si eseist francez, Premiul Goncourt/1954, Premiul Ierusalim/1975, Premiul Statului Austriac pentru literatura europeana/1978), Simone Signoret (1921–1985, celebra actrita si scriitoare francza, BAFTA/1953, 1959 si 1959, pentru cea mai buna actrita straina, Oscar pentru cea mai buna actrita/1960, Primetime Emmy Awards/1966 pentru cea mai buna actrita intr-un film de televiziune, Ursul de Aur/1971, pentru cea mai buna actrita, Cesar pentru cea mai buna actrita/1977, etc.), Yves Montand (1921–1991, celebru actor si interpret de muzica, francez, de origine proletara italiana, naturalizat în 1929, sotul lui Simone Signoret), Maxime Le Forestier (Bruno Le Forestier/n.1949, celebru autor– compozitor–interpret francez, autorul cântecului „La Vie d'un homme” dedicat lui Goldman) cu alti artisti, autori–compozitori si (sau) actori celebri ca Georges Brassens (1921–1981, Marele Premiu al Poeziai al Academiei franceze/1967), Sergio Reggiani (Serge Reggiani/1922–2004), Georges Moustaki (Giuseppe Mustacchi/1934–2013), etc. Ca urmare, pe 20 noiembrie 1975, sentinta Curtii cu Jurati Paris este anulata de catre Curtea de Casatie, iar pe 4 mai 1976, la cel de al 2-lea proces (în fata Curtii cu Jurati al Departamentului Somme de la Amiens), Goldman este aparat de catre celebrii avocati Georges Kiejman (n.1932, avocat si om politic de stânga–membru al Partidului Socialist, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Afacerilor Externe/1992–1993, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Culturii si al Comunicatiilor/1991–1992, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Justitiei/1990–1991) si Émile Pollak (1914–1978, o figura emblematica a barourilor franceze începân cu  sfârsitul anilor 1940 si pâna la moartea, un abolitionist convins), care a intervenit cu succes într-o serie de dosare de mare anvergura (inclusiv ale Mafiei din Marsilia) ca: Dominicii tatal si fiul (Gaston si Gustav/1954), cele în care a fost implicat Clanul Guérini (Antoine si fratii sai: Barthélémy, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte si Restitude), etc. sau Hamida Djandoubi (1949– 1977, ultimul condamnat la moarte în Franta, executat pe 10 septembrie 1977), pe care nu l-a mai putut asista la proces pentru ca moare de cancer la plamâni pe 6 ianuarie 1978. În concluzie, Goldman va fi disculpat în atacul sângeros de la Farmacia Delaunay, fiind retinuta în dosar doar implicarea sa în cele 3 jafuri armate de la famacia Farmachi, magazinul Vog si CAF (Casa de Alocatii Familiale), pentru care va fi condamnat  la 12 ani de recluziune criminala, dar, având în vedere timpul petrecut în detentie provizorie (din 8 aprilie 1970), precuum si gratiile închisorii, el pareseste Centrul Penitenciar Fresnes (regiunea pariziana) în libertate conditionata (sub control judicar) pe 5 octombrie 1976 (efectuând ½, conform legii, din pedeapsa la care a fost condamnat). Din pacate însa, pe 20 septembrie 1979, Pierre Goldman este asasinat în jurul prânzului în piata Abbé-Georges-Hénocque (sectorul n°13) cu 7 gloante de calibrul 11.43 si 2 de 9mm, trase cu un Mac50 (pistol semiautomat utilizând munitie de tip 9 mm Parabellum)  si un P38 (Walther P38, cu dubla actiune, utilizat de catre armata germana în cel de-al 2-lea Razboi Mondial). Martorii au sustinut ca ar fi vazut la fata locului 3 persoane pronuntând: „Por aqui, hombres!”Cca 15.000 de persoane au participat la înmormântarea lui (printre care si numerosi intelectual si personaliti politice) în celebrul cimitir parizian Père Lachaise, sotia sa dând nastere fiului lor Manuel numai cu câteva ore dupa asasinarea lui. În sfârsit, chiar daca actul criminal a fost revendicat de catre gruparea de raufacatori de extrema dreapta Honneur de la Police (un apendice al GAL), dupa parerea mea, exista o serie de dubii în privinta interventiei acesteia, mai ales pentru faptul ca organizatia nu era cunoscuta si cu atât mai putin ar fi fost cunoscut modul operator al acestuia. În concluzie, eu cred ca în asasinat ar fi fost implicata crima organizata din Marsilia (având atunci pe Tany Zampa ca padrino) care ar fi executat o comanda solicitata de catre GAL, având în vedere legatura strânsa pe care avea acesta cu organizatiile criminale active pe teritoriul francez, inclusiv, cu SAC [Serviciul de Actiune Civica–o politie paralela, în legalitate între 1960-1981, creata în serviciul Generalului Charles de Gaulle de catre un grup de fideli si devotati acestuia, dar independent de Partidul Gaulle-ist, având ca principal scop mobilizarea poporului francez contra comunismumlui, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)]. Care atunci când are loc tragicul eveniment, este deja profund compromis, având în componenta sa o serie de aderenti angajati atât în marea criminalitate, respectiv, în crima organizata (inclusiv, în cele în care au fost implicate French Connexion si Cosa Nostra sau Gang des Traction Avant) cât si în crimele politice de sânge (asasinarea sefului local al SAC din Marsilia Jacques Massié si a familiei acestuia,  a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Drama de la Douronne, o crima politica!?). Mentionez aici faptul ca Gang des Tractions Avant a fost  o banda de raufacatori a anilor postbelici specializata în atacuri (jafuri) armate compusa din fosti membri ai Carlingue (Gestaoul German în Franta, din strada Lauriston în timpul Regimului de la Vichy/1940-1944) dirijata de catre Pierre Bonny (n.1895, fost inspector la Siguranta Generala, implicat în anchetarea mortii suspecte a escrocului Alexandre Stavisky si a judecatorului de instructie Prince Albert, care instrumenta afacerile lui Stavisky având la baza Algoritmul Ponzi, condamnat la moarte pentru înalta tradare si executat pe 27 decembrie 1944 în fortareata Montrouge de la Arcueil–astazi, Metropole du Grand Paris) si Henri Lafont (Henri Chamberlin/n.1902, fost sef al Carlingue, condamnat la moarte, tot pentru colaborationism cu cel de-al 3-lea Reich si executat pe 26 decembrie 1944, tot în fortareata Montrouge), dar si din fosti membri ai Rezistentei Franceze (activa dupa armistitiul din 22 iunie 1940 – pâna la Eliberarea Frantei în 1944). Banda avea ca sef pe Pierre Loutrel („Pierrot le Fou”/1916–1946), un gangster alcoolic si dezechilibrat, fost membru al Gestapoului în Franta, vânator al membrilor Rezistentei în echipa lui René Launay dupa care ca oportunist s-a alaturat Rezistentei de la Toulouse,  deosebit de violent, responsabil de o serie de jafuri armate, extorcari de fonduri, banuit ca ar fi fost implicat în uciderea a 11 persoane, (printre care mai multi jandarmi si politisti) care comitea atacurile armate la bordul unui Citroën cu tractiune în fata (monocoque, cu frâne hidraulice, cu calitati rutiere exceptionale pentru epoca respectiva, produs între 1934–1957, în cca 760.000 de exemplare, Ranit grav pe 6 noiembrie 1946 (în abdomen) cu ocazia unui jaf armat comis la Bijuteria Sarafian din strada Boissière n°36 la Paris, cei 2 complici ai sai Jo Attia si Georges Boucheseiche (cu care reuseste sa fuga de la locul crimei), îl vor spitaliza la Clinica Diderot din Soseaua Daumensil n°40, pretextând un accident de vânatoare, iar peste 3 zile, cei 2 deghizati în infirmieri îl vor „externa” pe Loutrel, pentru a-l ascunde la un alt complice (Courtois) din Porcheville (Departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana), unde va si deceda pe 10 noiembrie 1946, fiind înmormântat la Île de Gillier (insula pe Sena, în proximitatea localitatii Limay, vis à vis de Porcheville), unde pe 7 mai politia va si exhuma cadavrul sau pentru a avea confirmarea. Din banda, alaturi de Pierre Loutrel, ar mai fi facut parte, alti 2 de la Carlingue: Georges Boucheseiche (raufacator, specializat în racket – extorcare de fonduri si proxenetism hotelier în Franta si în Maroc, ale caror activitati criminale debuteaza înca din perioada interbelica începând cu anii 1930, adus de catre Inspectorul Pierre Bonny în timpul Ocupatiei Germane, la Carlingue, ulterior, recrutat de catre SDECE–Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez/Serviciul de Informatii exterene francez, fondat pe 28 decembrie 1945 si devenit DGSE[1] –Drectia Generala a Securitatii Externe pe 2 aprilie 1982, implicat în dosarul Ben Barka [a se vedea Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)], „expatriat” cu un zbor pe 1 noiembrie 1965 la Casablanca (dupa ce pe 29 octombrie, este audiat în dosarul Ben Barka în vila sa din Fontenay le Vicomte de catre Souchon et Voitot, care l-au interpelat în fata braseriei Lipp, unde acesta ar fi fost vazut ultima oara), la procesul sau din 1966 acesta a fost condamnat la închisoare pe viata prin contumacie (în lipsa) si pare ca ar fi murit în Maroc, în 1972 si Abel Danos („Mammouth”/1904–1952, arestat, judecat si condamnat la moarte pentru colaborationism, executat pe 13 martie 1952, fost subofiter în Legiunea Nord-Africana/„Phalange, creata la începutul anului 1944 de catre Henri Lafont, seful Gestapului în Franta, îmreuna cu Mohamed El Maadi/1902–1954, nationalist algerian, fiul  lui Mahfuz al-Ma'adi, Comandor al Legiunii de Onoare, fost ofiter francez si membru al miscarii de extrema dreapta Cagoule–anticomunista, antisemita, antirepublicana, apropiata fascismului, activa în anii 1930) din ordinul Colonelului Helmut Knochen (1910–2003, fost sef al Politiei de Siguranta–Sipo si al Serviciului de Siguranta – SD/Sicherheitsdienst, în Franta si în Belgia între 1942–1944);  Raymond Naudy (fost membru al FFI–Fortele  Franceze din Interior, creata pe 1 februarie 1944, ca urmare a fuziunii dintre Rezistenta Fraceza, activa între 1940-1944, AS–Armata  Secreta gaulle-ista, dupa numele Generalului Charles de Gaulle/1890 –1970, creata în septembrie 1942,  ORA – Organizatia de Rezistenta a Armatei giraud-ista, dupa numele Generalului Henri Giraud/1979–1949, rivalul Generalului De Gaulle, creata pe 31 ianuarie 1943, FTPF–Partizanii francez comunisti, creata în octombrie 1941, etc.);  Marcel Ruard (Ruart,  fost combatant în Armata Alpilor–a 4-a Armata Franceza care stationa în Alpii Francezi între decembrie 1939 – dupa debutul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si iunie 1940 – pâna la semnarea armistitiului cu Germaniape 22 iunie si cu Italia pe 24 iunie, respectiv, capitularea Frantei în fata Germaniei naziste si Italiei fasciste pe 25 iunie, dupa declaratia de razboi pe 10 iunie); Joe Attia (Joseph Victor Brahim Attia/1916–1972, figura notorie a crimei organizate franceze între anii 1940–1970, fost combatant în cadrul  Bat' d'Af–Batalionul de Infanterie Lejera din Africa în perioada 1939 – 1940, specializat în jafuri armate, extorcare de fonduri, trafic de obiecte furate si prohibite, fost membru al Rezistentei Franceze, arestat si transferat pe 16 martie 1943 în Carlingue, de unde este deportat în lagarul de concentrare din Mauthausen-Gusen din Austria, creat în vara anului 1938, recrutat ulterior de catre SDECE– Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez, ca de altfel si Georges Boucheseiche, devenit proprietar de cabarete la Paris si Abidjan/Coasta de Fildes, condamnat în repetate rânduri la pedepse relativ „usoare”, decededat ca urmare a unui cancer la gât în 1972).Conform altor ducumente ale epocii (mai putin cunoscute publicului), din banda ar fi mai fi facut parte si alti raufacatori, oarecum, mai putin cunoscuti  („periferici”) cu statut de „asociere” ca Henri Fefeu (Feufeu) si Julien Le Ny, iar Gang des Tractions Avant care ca organizatie criminala (activa între februarie si noiembrie 1946, în regiunea pariziana si în regiunea Coastei de Azur), ar fi comis jafuri în valoare de cca 80 Mli FRF (cca 6,5 Mil€/cca 60Mil€PPA, în  putere de cumparare). Revenind acum la Pierre Goldman, conform Comisarului Divisionnaire (Comisar Sef)) Lucien Aimé-Blanc (n.1935), fost Controlor General al Politiei Nationale si sef adjunct al BRI[2] (Brigada de Cautare si Interventie–Brigada Antigang), respectiv, sef adjunct al Brigazii de Stupefiante – Stups, iar ulterior, sef al OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 – serviciu al Politiei Judiciare din cadrul Ministerului de Interne, devenit începând din 2006, OCLCO–Oficiul Central de Lupta contra Crimei Organizate) care a participat si la anihilarea (inclusiv la uciderea) legendarului criminal Jacques Mesrine [1936–1979, figura emlematica a Marelui Banditism francez „inamicul public n°1”, al natiunii franceze, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze.], asainul lui Goldman ar fi fost  Jean-Pierre Maïone-Libaude, fost combatant în timpul Algeriei franceze–coloniale (1830–1962) si membru al comandoului Delta (de ideologie nationalista, antiindependista fondata în 1961 de catre Roger Degueldre/1925–1962, fost locotenent al Reg. 1 de parasutisti al Legiunii Straine, activ între 1948–1961, ulterior, dezertor, condamnart la moarte pe 28 iunie si executat pr 6 iulie 1962 în Fortareata din Ivry din regiunea urbana pariziana), ramura armata a OAS (Organizatia Armata Secreta, politico–militara clandestina franceza, antiindependentista, care sustinea prezenta franceza în Algeria prin toate mijloacele, înclusiv, prin intermediul terorismului de mare anvergura, cu cca 2.700 de victime în timpul activitatii sale între 1961–1962, fondata de catre Jean-Jacques Susini/1933–2017, om politic francez, membru al partidului de extrema dreapta Frontul National si Pierre Lagaillarde/1931–2014, fost avocat, deputat al Departamentului Alger si activist nationalist, antiindependentist, partizan al algeriei franceze în timpul Razboiului din Algeria/1954–1962). Acesta, un fost talhar–raufacator al anilor 1970, asasinat dupa liberarea lui din închisoare pe 13 iunie 1982 la Argent sur Sauldre (Departamentul Cher, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire) ar fi fost indic (informator) al Comisarului Aimé-Blanc, iar uciderea acestuia ar fi fost comandiata de catre unul dintre „Z-5Z” (fratii Zemmour: Roland Zemmour/1925–1947, Théodore Zemmour/n.1927, William Zemmour/1930–1975, Gilbert Zemmour/1935–1983 si Edgard Zemmour/1937–1983).Conform rezultatelor unor investigatii recente, se pare ca Pierre Goldman n-ar fi fost singura victima „politica” a lui Jean-Pierre Maïone-Libaude, pentru ca acesta ar fi fost implicat si în asasinarea unui alt militant comunist (si anticolonialist, respectiv, internationalist si antifascist)  egiptean de origine franco–italiana  Henri Curiel (1914–1978, fiul unui fost bancher, descendent al unei familii evreiesti francofone de nationalitate italiana, stabilita în Egipt), tatal jurnalistului francez (de origine egipteana) Alain Gresh (n.1948), în circumstante destul de confuze (neclare), pe 4 mai 1978 în curtea resedintei sale din strada Rollin n°4 la Paris (de catre un comando formati din 2 mascati, cu 4 gloante de calibru 11.43 provenind de le un Colt54 (M1911 – un pistol utilizat de catre Fortele Armate ale SUA între 1911 – 1985, model în uz pâna în 2016). Si în cazul acestuia, atacul ar fi fost revendicat, pe de o parte de catre Comando Delta al OAS, iar pe de alta parte de catre Groupe Charles-Martel (Cercul, Clubul Charles-Martel, un grup terorist armat francez de extrema dreapta calificat anti-arab, care va hartui de altfel si alti oameni politici reputati, în perioada postbelica, printre care si Gaston Defferre (1910–1986, om politic de stânga, membru al PS/SFIO–Sectiunea franceza a Internationalei Muncitoresti între 1905–1969, remarcabil si deosebit de influent, fost membru al Rezistentei franceze/1940–1944, fost Primar PS al Marsiliei/1953 –1986, Deputat de Bouches du Rhône/1945–1958 si 1962–1981 si în 1986, Ministrul Marinei Comerciale/1950–1951, Ministrul Colectivitatilor Teritoriale Franceze/1956–1957, Senator de Bouche du Rhône/1959–1962, Presedintele PS al Grupului Socialist la Adunarea Nationala/1962–1981, Ministru de Interne/1981–1984, Ministru de Stat al Amenajarii Teritoriului/1984–1986), Jacques Attali (n.1943 în Algeria într-o familie de evrei algerieni, absolvent a 3 prestigioase scoli superioare franceze de înalte studii: Polytechnique – X, Sciences Po/IEP–Institutul de Studii Politice si Scoala de Înalte Studii Administrative – ENA, profesor de economie la Polytechnique, Scoala Nationala de Drumuri si Poduri – ENSPC si Scoala Nationala de Geniu Rural, a Mediului si Padurilor, respectiv, Universitatea Paris Dauphine–Paris 9, scriitor si Înalt functionar al statului Francez, fost consilier al Presedintelui François Mitterrand/1981–1995, în perioada 1981-1991, fondator si primul presedinte al BERD–Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, presedintele CLCF–Comisia pentru Liberarea Cresterii Franceze, al Grupului Positive Planet, respectiv, al grupului  Attali & Associés si editorialist la revistele l’Express si Journal des Arts, considerat unul dintre cei mai reputati intelectuali francezi în viata) sau Robert Badinter (n.1928 la Paris într-o familie de evrei originari din Basarabia, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986, Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991; fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia, aparator benevol a zeci de detinuti condamnati la moarte în anii 1960-1980). Dar începând cu anii 1950 si clanul Guérini se lanseaza în contrabanda, în special cu tigarile si cu bauturile spirtoase (îmreuna cu Lucky Luciano), dar si în traficul international de heroina prin intermediul French Connexion, în care vor detine o suprematie. Dupa asasinarea lui Antoine Guérini, tot în 1967, fratii Barthélemy Guérini (Mémé), François Guérini si Pascal Guérini sunt si ei arestati si condamnati pe 15 ianuarie 1969 de catre Curtea cu Jurati al Departamentului Bouches du Rhône pentru uciderea unui hot care ar fi penetrat fraudulos (prin efractie) în vila lui Antoine Guérini, dupa înmormântarea acestuia, dupa ce cu un an în urma, soferul lui Mémé este asasinat. De fapt erau 2 hoti, dar unul dintre ei, cel care si-a recunoscut fapta si s-a „scuzt” a fost  „doar” maltrat cu o rara violenta („transformat în piese detasate”), iar celalat a fost executat, fara mila, cu 8 gloante (dintre care 2 în cap). Anul urmator, pe 23 decembrie 1968, René Mondoloni, fiul natural al lui Mémé, aflat într-o coma profunda ca urmare a unui accident de masina, este ucis pe „patul de spital” sub ochii varului sau Felix Guérini (care a asistat si la asasinarea tatalui sau, Antoine). François moare în închisoarea Baumettes la Marsilia de o criza cardiaca în cursul anului urmator, Mémé este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (în ciuda faptului ca îsi clameaza nevinocatia) iar Pascal la 15 ani. Pe 4 martie 1978, Barthélemy Guérini, suferind de cancer la rectum, este liberat conditionat sub control judiciar, dar el va muri pe 1 martie 1982 în clinica privata La Valette din Montpellier (Departamentul Hérault, în sudul Frantei).Pe de alta parta, înlaturarea lui Antoine Guérini, ar fi fost pentru Zampa un bun prilej si pentru a razbuna moartea politistului francez Robert–Léon–Arthur Blémant (Monsieur Robert/1911-1965, Cavaler al Legiunii de Onoare, fost membru al Rezistentei franceze si comisar de politie la DST/Directia Sdupravegherii Teritoriului, fuzionat cu RG/Informatii Generale pe 1 iulie 2008 în DCRI–Directia Centrala a Informatiilor Interne, devenita pe 30 iulie 2014 DGSI–Directia Generala a Informatiilor Interne în 2014), asasinat pe 4 mai 1965 din ordinul lui Antoine Guérini. În 1965, în cadrul unei dezbateri la care participa membri clanului Guérini, Antoine decide asasinarea lui Blément, pentru ca considera ca acesta ar fi fost responsabil de esecul financiar al cercului parizian de jocuri („Le Grand Cercle”). Mémé, care era în relatii „bune” cu Blément se va opune acestei decizii, dar totusi, pe 4 mai 1965 Blémant este ucis de catre un comando format din 3 ucigasi motorizati, sub comanda lui Mondoloni – fiul  natural al lui Mémé (ucis pe „patul de spital”). Dupa razboi, Blémant devine on influent în crima organizata franceza, dar în paralel, fiind în stranse relatii si cu DGSI, dar si cu serviciul extern de informatii francez SDECE (Serviciu de Documentare Externa si Contaspionaj/creat pe 28 decembrie 1945),  devenit pe 2 aprilie 1982 DGSE  (Directia Generala a Securitatii Externe). În 1929, el se angajeaza pentru 2 ani în Saphis, la origine, un corp prestigios de cavalerie traditional al Dey (titlu al suveranului în timpul dominatiei  otomane/1671–1830) din Alger, exportat ulterior si în Franta (în cucerirea Algeriei), dar si în Tunisia, Maroc, senegal, etc. Dupa obtinerea diplomei de licenta în Drept la Lille în 1931, el integreaza PJ (Politia Judiciara) ca inspector în cadrul brigazii mobile de la Reims (Subprefectura Departamentului Marne, Regiunea administrativa Grand Est), iar ulterior, la Lille (Prefctura Departamentului Nord si a Regiunii Administrative Hauts de France).Numit comisar de politie în 1938 la ST Lille (nordul Frantei), în 1939 se muta cu toata familia la Marsila (sudul Frantei), unde în timpul Ocupatiei Germane (Regimul Maresalului Pétain), ca agent al retelei al Fortelor Franceze de Combatanti (1 septembrie 1940–31 ianuarie 1943), spre deosebire de ceilalti membri ai retelei, Blémant frecventeaza mediul crimei organizate pentru descoperirea celor care colaboreaza cu Regimul de la Vichy, printre care figureaza si Paul Carbone si François Spirito,  sustinatorii lui Simon Pierre Sabiani (1888–1965, om politic si om de afaceri francez, Erou al Primului Razboi Mondial si colabotaor al celui de-al 3-lea Reich în timpul celui de-al 2 Razboi Mondial, fost deputat/1928–1936), devenit dintr-un comnist „convins” (membru al Partidului Colunist), membru al PPF (Partidul Popular Francez inspiratie anticomunista si fascista, activ între 28 iunie 1936 si 22 februarie  1945), condamnat la moarte prin contumacie.În acest scop, în toamna anului 1940, Blémant îl recruteaza pe gangsterii Pierre Rousset  si pe Louis Raggio (arestat în 1936 pentru ca ar fi trecut frontiera franco – germana cu 10.000 de pistoale–mitraliera,  cu care îsi cumpara un bar la Vichy, devenita placa turnanta pentru agentii de contraspionaj clandestin), iar prinintermediul acestora va ajunge la Joseph Antoine Renucci (Jo Renucci/ 1908 –1958, o figura emblematica a marelui banditism francez si un padrino al crimei organizate corsicane în perioada 1930–1950, mort de cancer, unul dintre reprezentantii lui Lucky Luciano la Marsilia, care în „umbra” lui Carbone si Spirito va face avere din contrabanda cu tigarile importate din Tanger/Maroc, Beirut/Liban, etc., la  pretul de 40-50FRF/pachet, pe care îl revindea la Marsilia între cu 80-100FRF, în contextul în care, oficial, un pachet costa 190FRF), Mathieu Zampa (1902–1973, criminal, membru activ a crimei organizate, tatal lui  Tany Zampa, care dupa Eliberare se va alatura clanului Guérini, condamnat în anii 1960 la 10 ani de munca silnica si interdictie de teritoriu francez, dupa care va exploata cluburile de noapte din Dakar/Senegal, revenind la Marsilia în 1972), Émile Buisson („Mimile”/„Fatalitas”, 1902–1956, un criminal francez responsabil de cca 36 de crime de sânge, autor a numeroase jafuri armate, printre care si cele de la bancile Crédit lyonnais Troyes/29 decembrie 1937 si CIC Paris/24 februarie 1941, când un agent este ucis, dar si a mai multor evadari, printre care si cea cu ocazia unui transfer în timpul Exodului din 1940/migratie masiva a populatiei belgiene, olandeze, luxemburgheze si franceze în sudul Frantei ca urmare a Ocupartiei Germane, dupa ce a fost arestat pe 6 aprilie 1938, înterpelat pe 10 iunie 1950, condamnat la moarte si ghilotinat  pe 28 februarie 1956 de catre penultimul calau francez André Obrecht/1899–1985), respectiv, pe Mémé Guérini si pe Alphonse Alsfasser, pentru ca în ianuarie 1941 sa fie rândul lui Abel Danos („Mammouth”/ 1904–1952, un raufacator, membru al crimei organizate dar si un membru important al Gestapoului German în Franta – La  Carlingue/1941–1944, aflata sub directia lui Henri Lafont, „asistat” de catre Pierre Bonny). Prin intermediul celui din urma (Mammouth), Blémant va fi obtine informatii despre toti colaborationistii cu Regimul de la Vichy, dar si despre spionii germanui, dintre care în perioada ianuarie 1941–noiembrie 1942, vor fi anihilati între 170 – 180.