Etichetă: crime sexuale

Atunci când în celebrul dosar al violurilor din Mazan (departamentul Vauclause, regiunea administrativă PACA–Provence-Alpes-Côte d'Azur) începe, practic, instrumentarea (exact, cu 4 ani în urmă) m-am gândit la ironia sorții care leagă acest orășel (de cca 6.500 de locuitori) al unității urbane Avignon (prefectura departamentului, aflat în centrul unei regiuni urbane cu o populație de cca 550.000 mii de locuitori, plasat în patrimonial Mondial al Unesco, celebru în lumea întreagă pentru festivalul său international de teatru fondat în 1947 de către actorul scenaristul și directorul de teatru Jean Vilar și consilierul cultural Jean Rouvet, la sugestia criticului de artă Christian Zervos și a poetului René Char) de dinastia de intelectuali Sade originară din localitate, Jean-Baptiste de Sade (1702–1767, militar și diplomat), tatăl lui Donatien Aldonse François, marchizul de Sade (1740–1814, filosof, poet și scriitor, libertin), considerat „un geniu al răului, devenit un scriitor de valoare în ciuda maniilor, obsesiilor, perversiunilor sale”, al cărui unchi Jacques François Paul de Sade (1705–1778), a fost proprietarul renumitului castel din oraș. Organizator al primului festival de teatru din Province (regiune istorică și culturală din sudul Franței, corespunzând regiunii administrative PACA, mai puțin departamentul Hautees Alpes, înainte să fi fost un stat independent), marchizul de Sade, filosoful viciilor şi „professeur de crime”, după cum îl numesc filosoful Hippolyte Taine şi istoricul Jules Michelet), preocupat în întreaga sa operă filosofică și literară, de erotism, pornografie asociate cu acte de violență și cruditate sexuală (torturi, incesturi, violuri, pedofilie, crime de sânge, etc.) este considerat „fodatorul” sadomasochismului (perversiune sexuală generată, simultam, prin sadism–după numele lui Sade și prin masochism, în cadrul ceia care satisfacția este obținută în urma unor dureri provocate prin acțiuni agresive îndreptate atât împotriva partenerului cât și împotriva propriei persoane). Ateu convins, filosofia lui Sade (senzualistă menită să legitimeze plăcerea sexuală) invocându-i pe Spinoza, Vanini, Holbach, Buffon, Voltaire, Montesquieu sau La Mettrie, este una eclectică. Singura realitate pentru el este materia aflată în perpetuă mişcare, care nu are nevoie de un creator. Individul beneficiază de libertate absolută, complet independentă de religie şi Biserică. Opera lui Sade (marchizul Sade, contele Sade, Divin Marquis, cu referire la „Divin Arétin” – pseudonimul lui Pierre Arétin–poet scriitor, umorist, satirist italian în prima jumătate a secolului al XVI-les, primul autor erotic al timpuriulor moderne) depășește cu mult rezultatul preocupărilor salșe sexuale, în care el analizeazã psihicul, pătrunde ascunzişurile tenebroase ale minţii umane, sondează conexiunile dintre sex, crimă şi înclinaţiile distructive ale omului. „Dispunând de o imaginaţie bogată, el concepe un volum imens de literaturã pornograficã pentru care îi trebuie talentul de a transpune experientele personale într-o formă artistică, şi o formă care are şi ceva din tragedie, şi ceva din comedie. Sade este genul de scriitor capabil să întrerupă oricând descrierea unei orgii pentru a se angaja în lungi digresiuni filosofice. Toate convingerile şi fanteziile din lumea lui a erotismului hiperbolizat sunt produsul unor incidente concrete. Oricât de repulsive şi oribile ne-ar părea scrierile sale, ele relevã totuşi o latură a naturii umane. Dincolo de apologia lui pentru sexualitate, Sade este primul şi singurul autor care legitimează filosofic viciile, derivând din materialismul său. Nu există limite, pentru că peste tot avem o continuã transformare dintr-o stare în alta. Nici sufletul nu se sustrage materialismului, pentru că urmăreşte evoluţia trupului. Virtutea este oarecum contrară naturii, care oricum va transforma şi ființele umane în conformitate cu mersul său firesc, prin urmare moralitatea nu are sens din moment ce este un produs artificial.” În sfârșit, mă întreb dacă soții Dominique și Gisèle Pélicot, care au generat unul dintre cele mai lugubre și sinistre dosare criminale din istoria Franței (derulat între 23 iulie 2011 și 23 octombrie 2020, cu precădere la Mazan dar începând cu martie 3013 și în regiunea pariziană–Grand Paris și în Île de Ré–golful Gascogne, spațiul maritim cuprins între bordul oceanului Atlantic de Nord, Bretania, Franța metropolitană și Spania) știau acest „amănunt” despre Sade sau aveau să descopre doar la procesul lor care a debutat pe 2 septembrie 2024 și în prezent, se află în derulare. Menționez aici faptul că Île de Ré este cea de-a 4-a mare insulă a Franței Metropolitane (europene, continentale), după Corsica, Île d'Oléron (aflată tot în golful Gascogne, dar în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, pe coastele departamentului) și Belle-Île (în golful de Gascogne la sud de Bretania în departementul Morbihan) și are particularitatea că găzduiește în comuna de Saint-Martin-de-Ré (departamentul Charente-Maritime, regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine) una dintre cele mai celebre închisori franceze de maximă siguranță (Maison Centrale, deschisă oficial în 1946–cu două cartiere principale, „la Citadelle”–35.000m2,, pentru deținuți, cu 490 de celule individuale, pentru cei care erau deportați în ocnele din Guyana franceză și „la Caserne”–46.000m2, pentru trupele care supravegheau și deportau deținuții din „la Citadelle”) și cea mai mare (dintre cele 9 existente al AP–Agenția Penitenciarelor în Franța) aparținând DISP (Direcția Interregională al Serviciilor Penitenciare) Bordeaux, atașat pe plan juridic TJ (Tribunalului Judiciar) La Rochelle (prefectura departamentului Charente-Maritime) și Curții de Apel Poitiers (prefectura departamentului Vienne), ambele în regiunea administrativă Nouvelle-Aquitaine, din care nu a evedat decât un singur deținut până în prezent, pe 3 noiembrie 1967 (faptă pentru care pe 10 noiembrie 1968 este condamnat prin contumacie, la 3 luni de închisoare), legionarul Claude Tenne (Marc Ténard, 1936–1996, fost militar și prizonier politic francez, angajat în Războiul din Algeria/1954–1962, în cadrul Primului Regiment Străin de Parașutism–1er REP și fost membru al Organizației Armate Secrete–OAS, în cadrul Commando Delta) care se refugiază în Elveția iar pe 7 ianuarie 1996, se sinucide (cu un glonț tras în inimă) în „Place de la Bourse” de la Toulouse. Conceput de către Sébastien Le Prestre de Vauban (1633–1707, inginer, arhitect militar, urbanist, numit Marechal al Franței de către Ludovic al XIV–lea) construcția acesteia (ca fortificație militară) este terminată în 1681, iar începând cu 1873 era, oficial, penitenciarul de tranzit pentru criminali, delincvenți recidiviști, condamnați la muncă silnică (pe perioadă determinată sau pe viață) care urma să fie transferați în Ocnele din Guyana franceză (între 1795–1953, fostă colonie penală în nordul Americii de Sud, devenită departament–regiune administrativă peste mări/ultramarină). Considerată închisoarea „Sing Sing” franceză (Sing Sing Correctional Facility/Ossining Correctional Facility, din Ossining cu o capacitate de cca 1.700 de locuri, la cca 50km nord de New York, pe malul râului Hudson) printre deținuții celebri care au fost încarcerați în acest centru privat de libertate, menționez pe Henri Charrière (1906–1973, condamnat la muncă silnică pe viață pe 28 octombrie 1931 pentru asasinarea lui Roland Legrand–ceea ce ar fi negat cu vehemență atât în timpul anchetei cât și la proces, autorul celebrei cărți „Papillon”), Alfred Dreyfus (1859-1935) și Guillaume Seznec (1878-1954), condamnați pe nedrept, primul reabilitat (în cursul vieții), iar cel de-al doilea, în dosarul căruia sunt și eu implicat prin intermediul investigațiilor mele, în prezent, face obiectul unei posibile revizuiri (după un secol!). Instaurate prin intermediul unei serii de decrete în perioada 1852–1853 completate cu „legea transportării (deportării)” din 1854, care nu sunt abolite decât în 1938 și definitiv suspendate din 1945, cu toate că ultimii prizonieri le vor părăsi, după terminarea pedepselor lor și punerea lor în libertate în 1953, datele cele mai semnificative ale ocnelor coloniale franceze ar fi: 8 decenbrie 1851–decretul de deportare în Guyana franceză (către Cayenne, a 329 de insurgenți condamnați pentru infracțiuni de drept comun), 30 mai 1854–legea instaurării ocnelor coloniale (prima, la Cayenne, capitala departamentului– regiune Guyana franceză), 2 septembrie 1863–decretul instituirii ocnelor din Noua Caledonie, 9 mai 1864–primul transfer către Nouméa (capitala colectivității teritoriale), 1872–deportați politici (cu precădere, membri ai Comunei din Paris) către Noua Caledonie (majoritatea dintre ei repatriați între 1879–1880), 27 mai 1885–legea deportării în ocne a condamnaților recidiviști (bărbați și femei), 1898–sfârșitul deportării celor condamnați către Noua Caledonie (dar nu și către Guyana franceză!), 17 iunie 1938–decretul lege de abrogare a ocnelor coloniale, 1947–primele repatrirti și 1953–eliberarea ultimilor deținuți (deportați) premiers rapatriements. În sfârșit, de remarcat este și faptul că romanul lui Henri Charrière nu descrie cu fidelitate viața lui (înclusiv) în Ocnele din Guyana franceză, pentru că el părăsește închisoarea din Saint-Martin-de-Ré pe 9 septembrie 1933 la bordul vasului La Martinière iar pe 14 octombrie el ajunge la Saint-Laurent-du-Maroni. Dar va rămâne puțin timp în lagărul de deportare de aici, pentru că va fi afectat ca infirmier la spitalul colonial André-Bouron, de unde evadează pe 5 septembrie 1934 și ajunge în Columbia, dar din nefericire pentru el, guvernul columbian returnează Franței evadații din ocnele din Guyana franceză. Judecat de căte Tribunalul Maritim Special, timp de 2 ani va fi încarcerat la închisoarea din Île Saint-Joseph (pe coastele capitalei Cayenne). Transferat de mai multe ori în diferite închisori franceze, până la urmă ajunge infiermier-șef în lagărul indochinez din Guyana–lagărul forestier al Cascadelor de unde evadează în noapte de 18/19 martie 1944 în compania a 4 codeținuți și după o serie de peripeții se stabilește la Caracas (Venezuela) în 1945, unde lucrează în restaurație, baruri și cluburi de noapte, iar în 1956 dobândește și cetățenia. În 1967 are loc prescrierea pedepsei sale și revine acasă (în Franța) după 34 de ani de cavală (fugă), exil și descoperă celebra carte L'Astragale, le a lui Albertine Sarrazin, ceea îl inspiră și va determina să scrie cartea, devenită best-seller, Papillon publicată în 1969 de către prestigioasa editură Robert Laffont. Toate edițiile acestei cărți au fost vândute în cca 2,5 milioane de exemplare în Franța și în peste 10 milioane de exemplare (traduse) în străinătate, cu primele 120.000 de exemplare vândute în mai puțin de o lună, un record absolut pentru vânzarea de cărți. Grațiat pe 17 octombrie 1970 de către președintele Franței în exercițiu Georges Pompidou, Henri Charrière se stabilește în Spania, la Fuengirola și va interpreta rolul principal în filmul Popsy Pop (La Belle Garce et le Truand, coproducție italo–franco–germană, realizat de către Jean Herman, în 1971 (și lansat în 1972), cu puțin timp înainte de a deceda pe 29 iulie 1973 la Madrid ca urmare a unui cancer la gât (al căilor aerodigestive superioare), fiind înmormântat în cimitirul din Lanas (departamentul Ardèche, regiunea administrativă Auvergne-Rhône-Alpes). Merită să (re)amintesc faptul că Centrul Național de Studii Spațiale Francez (CNES), instituție publică cu caracter industrial și comercial însărcinată cu elaborarea programelor spațiale franceze (creată pe 19 decembrie 1961 la inițiativa Generalului Charles de Gaulle, președintele Franței între 1959–1969, cu un buget actual de cca 3 Md€ și efectiv de cca 2.500 de salariați, cel mai mare în Europa și al doilea în lume), cu sediul social-administraiv la Paris, afalt sub tutela ministerului Învățământului și al cercetări și a Ministerului Armelor, își desfășoară activitatea (cercetare și producție) în afară de Paris și Toulouse, tot în Guyana franceză, la Kourou. Acesta are în componența sa și ESA (Agencția Spatială Europeană–agenție spațială interguvernamentală creată în 1975, cu un buget actual de 7,5Md€, al 3-la după NASA și ASNC–Agenția Spațială Națională Chineză, care coordonează peoiectele spațiale comune a 22 de state europene) și CSG (Centrul Spația Guyanez–baza de lansare de la Kourou a ESA, creată în 1964, pe o suprafață de 750km2 și al European Union Agency for the Space Programme, creat pe 12 mai 2021, cu sediul la Praga–Cehia). În dosarul criminal „Violurile din Mazan”, aflat spre soluționare în fața Curții Criminale din Avignon, 50 de personae sunt inculpate pentru viol în reuniune (în bandă organiozată) cu circumstanțe agravante, în afară de cel care se afla la „baza piramidei”, Dominique Pélicot, soțul victimei, Gisèle Pélicot (n.1952). Aceasta din urmă, împreună cu fratele ei Michel (n.1951), primesc o veste foarte tristă din partea mamei lor (cu lacrimi în ochi) cu puțin timp înainte de sărbătorile de iarnă: „Tu știi Gisèle, când Moș Crăciun va trece pe la noi, eu cred că voi pleca cu el”. Ceea ce n-a făcut, dar pe 31 ianuarie anul următor tot s-a despărțit de ei. Suferea de un cancer agresiv la oase. A fost pentru prima oară când și-a văzut tatăl (militar de carieră) plângând și era convinsă că el nu va putea depăși acest moment dramatic, cu toate că, până la urmă el se recăsătorește în 1965. Ea a fost de acord „cu plata cantinei copiilor” dar, sub nicio formă, mai mult, ceea ce o determină pe Gisèle să înceapă să lucreze, vara, înt-o întreprindere în Menilmontant (Paris, sectorul 20), nu departe de domiciliul meu (stabil/fiscal) parizian, pentru ași putea achiziționa furniturile școlare, până când, la vârsta de 18 ani, în cursul lunii iulie 1971 îl cunoaște pe Dominique, de care se îndrăgostește și se hotărește să fondeze o familie, cu toate că tatăl acestuia era autoritar (exagerat), tiran în raport cu tatăl ei care o prteja și se opunea căsătoriei lor: „Tu ești tânără, iar el nu a făcut încă armata, vom vedea după va fi lăsat la vatră”. Numai că datorită unei tumori benigne la rădăcina urechii drepte, Dominique va fi reformat (scutit de armată). Cum în acea vreme în Franța tânărul devenea major la vârsta de 21 de ani, pentru căsătoria lor, Gisèle și Dominique aveau nevoie de acordul părinților lor, eveniment care va avea și avea loc, de altfel, pe 4 aprilie 1973. Instituit de către împăratul Napoléon Bonaparte prin intermediul a două decrete pe 1 martie 1808, pentru dobândirea titlului de „Noblețe a Imperiului” (acordat elitelor națiunii pentru merite deosebite și fidelitate față de Imperiu) „majoratul civil” era indispensabil, pentru că implica o anumită pregătire intelectuală (și profesională) și avere (bunăstare materială). Până la abdicarea lui pe 6 aprilie 1814 (și exilarea pe Insula Elba) 3.224 de titluri au fost acordate, dinre care cca 22,5% nobililor Vechiului Regim (Regatul Franței, 1589–ascensiunea pe tronul Franței a lui Henric al IV-lea al dinastiei Bourbon/1610–debutul monarhiei absolute, până pe 4 septembre 1791). Subliniez aici faptul că, „majoratul civil” este atins în Franța la 18 ani începând cu 5 iulie 1974 (conform art.414 și legii no 74-631 din Codul Civil) în timpul mandatului prezidențial al lui Valéry Giscard d'Estaing (1926 – 2020, în funcție între 27 mai 1974–21 mai 1981), care astăzi corespunde și cu „majoratul matrimonial”, respectiv, „majoratul penal”, fără a corespiunde cu „majoratul sexual” fixată la 15 ani. Atrag atenția aici și asupra faptul că vârsta minimă pentru a putea fi selectat ca membru al unei Curți cu Jurați este 23 de ani. Cu alte cuvinte, „majoratul de jurat” (într-un proces criminal) judecat de către o Curte cu Jurați este de 23 de ani. Revenind acum la cuplul Pélicot, cei doi erau foarte atașați unul de celălalt, iar după căstorie se vor stabili în centrul urban Brunoy (în departamentul Essonne–Grand Paris, la cca 20km sud-est de Paris) unde se și naște primul lor copil David, iar după puțin timp familia migrează în centrul urban Combs-la-Ville (în departamentul Seine-et-Marne, la cca 28km sud-est de Paris), unde Gisèle naște cel de-al 2-lea copil al cuplului, o fetiță pe nume Caroline.După mai multe munci interimare în diferite domenii, în 1982, ea obține un post stabil la EDF (Electricté de France). După nașterea celui de-al 3-la lor copil în 1986, Florian, Gisèle are o aventură amoroasă cu un inginer (coleg de sreviciu la EDF, căsătorit, tatăl unui copil). În urma unei dispute familiale, Gisèle se refugiază la socrii ei, unde se întâlnește cu Joël Pélicot, fratele lui Dominique). Șocat de dimensiunea conflictului, probabil datorită unei crize existențiale (mai ales că acesta din urmă era pe urmele ei la bordul unui vehicul Citroën 2CV, foarte popular produs timp de peste o jumătate de secol, între 11 iulie 1949 – 27 iulie 1990), acesta o ajută pe ea șă ajungă acasă la tatăl ei în Bretania (cumpărându-i bilet de tren), dar pentru ea „îl iubește pe el și numai pe el”, renunță la plecare. Acest lucru va face însă, cva mai târziu și Dominique, care la începutul anilor 1990 va părăsi domiciliul conjugal pentru a trăi în cuplu cu o altă femeie, mai tânără și mai geloasă decât soția sa, dar relația lor nu durează pentru că și el „o iubește pe Gisèle și numai pe ea”.

În cadrul psihosociologiei matematice, fiecărui CBG (Cod Biogenetic uman „static”, independent de timp), reprezentat într-un spațiu socio-matematic (spațiu vectorial n-dimensional, având că vectorii bazei caracterele individului grupate în „clase de caractere-cu proprietăți matematice de grup” liniar independente), corespunde un CSG (Cod Socio Genetic uman, „dinamic”, variabil în timp), care evoluează conform unor legi statistice (sociale), în funcție de o serie de parametri psiho-sociali, care îl și determina (TFPSM-Teorema fundamentală a Psihosociologiei Matematice) și care poate fi reprezentat printr-un operator de graf probabilist, a cărei matrice probabilistă, numită de „corelație” (asociată individului), deține toate informațiile psohosociologice despre acesta, în blocuri (gen celule Jordan), aflate în interacțiuni, variabile în timp. Valorile proprii ale matricei, determină spectrul operatorului, care corespunde CSG. Un corlar, al TFPSM, ne asigură de faptul că în cazul unui individ uman „normal”, în echilibru stabil cu societatea (raportată la un cod de conviețuire socială și morală), există un izomorfism între clasele (grupurile) de caractere asociate CBS și CGS. Cu alte cuvinte, unui CBG îi corespunde un singur CGS și numai unul. Și reciproc. Un alt corolar, ne asigura de faptul că în cazul comportamentului deviant (individ uman în absența echilibrului stabil cu societatea), unui CBG pot corespunde mai multe CBS, iar în funcție de formă acestora (sub-spectre), ele pot corespunde unui infractor, unei persoane cu tulburări psihice (DDP, TMP, TDI, TBP, etc). În particular, în cazul DDP, unui CBG corespunde un spectru de CGS, cu două sub sepctre (generate de către aceași „tulpină”) liniar independete, care determina un subspatiu vectorial atașat mulțimii claselor de caractere (care apare în matricea de corelație) ale individului și care îl caracterizează complet, din toate punctele de vedere psiho-sociale. Cu alte cuvinte, dacă valorile proprii ale matricei corelație sunt dublu-degenerate (deci spectrul operatorului este dublu-degenerat vorbim de o DDP). Conform legii LFCPSM (Legea Fundamentală a Complementarității din Psihosociologia Matematică), generarea stărilor ego-subconștiente, implică degenerarea stărilor ego-conștiente, având în vedere faptul că, evenimentele corespunzătoare sunt incompatibile și complementarea. Cu alte cuvinte, un individ care suferă de DDP (dedublare de personalitate), nu poate fi simultan, în cele două strări, pe când ‚alterarea discernamanutului, poate fi o combinație ale acestora! În principiu CSG (Codul Socio-Genetic) al individului este suficient de stabil în timp și nu efectuează decât mici „perturbații” (oscilații) în jurul poziției (stabile) de echilibru (de tip Taylor-Young) cu un grup social (în care trăiește, lucrează, etc., ), ceea ce permite ca în analize mai puțin scrupuloase (riguroase, care necesită precizie mai mică), el să poată fi considerat constant. În sfârșit, metodele Psihosociologiei Matematematice (PSM), exact, ca și celelalte metode de expertiză utilizate de către experții-psihiatri, fac apel tot la „test” ca observabilă, care ulterior însă este prelucrat cu metodele analitice ale matematicii, ceea ce mărește considerabil fiabilitatea lui în raport cu celelalte. Contrar metodelor clasice în cadrul analizei PSM, inculpatul necesită izolarea sa de mediul său infracțional (în care acesta este în echilibru stabil), ceea ce îl face „vulnerabil” pentru că stările instabile tind către cele stabile (cu o anumită probabilitate și viteză) specifice individului (în funcție trăsăturile sale fizice, psihice, intelectuale, de parametri infracționali, familial, psihosomatici, etc.) În consecință, subiectul este testat în această stare de vulnerabilitate (instabilă) și nu direct (cum se procedează în cadrul metodelor clasice), ci indirect, printr-un test integrat într-un curs școlar (de preferință, de matematică, într-un context interdisciplinar), fără că acesta să-și dea seama că este testat. În felul acesta, este exlus subiectivismul expertului și este blocat „sistemul de autoapărare” al subiectului (care se declanșează instantaneu, sub formă de manipulare) atunci când acesta află că urmează a fi testat de către un expert. Cert, un TSM (Test Socio-Matematic), este mult mai dificil de conceput decât un test clasic de exepertiza psihiatrică și necesită intervenția unei echipe de specialiști (profesori, psihiatri, psihologi, pedagogi, educatori) care nu poate fi funcțional la „tarif de femeie de serviciu” (vorba profesorului Jean-Luc Viaux la celebrul proces de pedofilie în „masă”, Outreau, în care 17 persoane au fost inculpate și încarcerate în medie 3,5 ani, în detenție provizorie, în mod abuziv, pentru pedofilie și incest, datorită unei serii de manipulări). Ca observație, menționez aici faptul că în 2010, a fost arestat la Marsilia, un celebru răufactor (C. B), implicat într-o serie de jafuri armate comise asupra băncilor și furgoanelor blindate (transportatoare de bani în numerar) pe Coasta de Azur. Contra acestuia nu există nicio proba materială directă că în zilele de 13-14 decembrie, ar fi participat la un „lanț” de 5 jafuri armate (3 bănci și 2 furgoane). Studiind dosarul acestuia, am descoperit că jafurile au fost comise pe baza unui plan meticulos, conceput (de cineva care avea cunoștințe solide de matematici aplicate) cu ajutorul teoria grafurilor (hamiltoniene și eulierine). Cu alte cuvinte, era vorba de o problemă de cercetare operațională, în care trebuia sustras o suma cât mai mare de bani, într-un interval de timp cât mai scurt, cu restricția de a trece prin anumite „puncte” (bănci, furgoane și alte obiective, noduri ale grafului), pe niște drumuri (lanțuri hamiltoniene și eulirene în graf). Pentru a-l face să-și mărturisească participarea lui activă la „eveniment”, a fost mutat în izolare (timp de o săptămâna), după care, iscris la cursul de matematici. La un seminar am propus deținuților (printre care și lui, prezent!) o problemă din teoria grafurilor (despre care am făcut două cursuri introductive în prealabil, dar știam că mare lucru nu au înțeles din ele), în care am transpus problema jafurilor (dar astfel încât, pentru rezolvarea corectă a problemei să se folosească alt algoritm), la obținerea unei permisii până la 12h00 (asumându-mi un mare risc!), în funcție de realizarea unor obiective administrative (în penitenciar), în timpul cel mai scurt. Cu cât treaba era făcută mai repede cu atât permisia era mai lungă, în caz contrar ea diminua cu timpul necesar rezolvării problemei. Bănuiam că C. B, în cazul în care obține permisia, își va planifică evadarea în cadul acesteia, dar știam că el nu știe mare lucru din teoria grafurilor și dacă va „rezolva” problema, este numai pentru faptul că știe (pe de rost!) algoritmul folosit la spargerea băncilor și nici măcar nu bănuiește că acel agoritm ne se utilizează „copy-paște” în problema propusă. Exact cum am bănuit, așa s-a și întîmplat. C. B., a fost singurul dintre cei 6 prezenți, care a rezovat problema. În mai puțin de 20 de minute. Graful construit de către acesta corespundea cu exactitate grafului utilizat în lanțul de spargeri din zilele de 13-14 decembrie, iar modul operator utilizat în îndeplinirea sarcinilor administrative, era identic. Din păcate, acea era soluția problemei jafurilor și nu soluția rezolvării problemelor administrative în penitenciar, ceea ce l-a dezamăgit profund, la corectarea problemei! În schimb, prin rezolvarea greșită a ei, a confirmat participarea lui activă la jafurile comise în zilele de 13-14 decembrie 2010. Inculpat și condamnat anul acesta pe 27 august la 10 ani de detenție criminală), din care, a și efectuat practic, în detenție provizorie, aproape jumătate din pedeapsă (cu grațiile închisorii, condiție necesară în Franța pentru a beneficia de libertăte condiționată), el este liberabil condiționat (sub control judiciar), anul viitor. Nu știe dacă este la curent cu faptul că inculparea lui s-a datorat sau nu, problemei „permisiei” din 2010.

Autor a peste 600 de lucrări cu caracter științifico–didactic (articole și cărți de matematică și fizică, respectiv, de investigație jurnalistică – atât în limba română cât și în limba franceză, repertoriate și în BNF – Bilibioteca Națională a Franței, „François Mitterrand”), Profesorul Thomas CSINTA – un adevărat ambasador al României în străînătate, care face cinste spiritului și inteligenței noastre românești, un adevărat artist al cuvântului din clasa marilor jurnaliști, a adus o importantă contribuție la promovarea culturii și civilizației franceze în lume, în general și în România, în paraticular. Grație acestor lucrări, timp de un deceniu și jumătate, peste 1.000 de tineri români cu abilități intelectuale înalte (absolvenți de liceu și studenți) au fost admiși în școlile superioare franceze de înalte studii – Les Grandes Ecoles (un sistem educațional elitist și unic în lume), în special, în cele științifico–inginerești și economico–comerciale, dintre care, astăzi, majoritatea ca absolvenți, contribuie în calitate de cadre superioare sau de conducere la prosperitatea spirituală și materială a națiunii franceze în cadrul unor prestigioase instituții de învatamânt superior și de cercetare, mari companii private sau de stat, civile si militare, multinaționale, specializate în tehnologia de vârf, respectiv, în cadrul administrației locale și centrale de stat. În sfârșit, mai multe lucrări de investigație jurnalistică ale Profesorului Thomas CSINTA, au contribuit într-o serie de dosare criminale (de mare anvergură) la restabilirea adevărului istoric, care au permis (direct sau indirect) evitarea unor grave erori judiciare sau repararea acestora. (Generalul (r) Constantin–Bartolomeu Săvoiu Prea Puternic Suveran, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33° și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat pentru România, Prea Respectabil Mare Maestru al Marii Loji Naționale Române fondată în 1880, Cel mai onorabil arhonte, deputat în Parlamentul European al Patriarhiei Ecumenice al Constantinopolului, (Co)Președinte Executiv al Uniunii Mondiale Masonice Tradiţionale, (Co)Preşedinte al Alianței Mondiale a Bisericilor Canonice Ortodoxe)

Thomas CSINTA, scientist and research professor of Mathematical modeling and Applied mathematics in Social–Economic and Engineering Sciences Franța (Le Parisien) La vie est imprévisible et elle...