Etichetă: Daniel Michelucci

3. Jaful secolului Nisa https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/pregatim-viitorul-promovand-excelenta-corespondenta-de-la-pompiliu-comsa-prof-univ-asoc-univ-apollonia-directorul-ziarelor-realitatea-timpul-parteneri-media-ai-jurn/ Rezumatul lucrării „Jaful Secolului de la Nisa (1976)” în format pdf Congresul Internațional al Universității Apollonia din Iași 29...

Rezumat. Conform investigațiilor mele (laborioase, atât în mediul „mafiot”–al crimei organizate de mare anvergură, cât și în mediul carceral), de fapt, atacul agenției băncii Societé Générale (unghi cu Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) de la Nisa (Métropole Nice–Côte d'Azur) ar fi făcut parte și dintre „opțiunile” organizației „French Connexion” dar nu prin intermediul rețelei de canalizare a orașului dar sub formă de jaf armat „pe ușa din față” (o procedură clasică în „acele vremuri”) și care atunci când Albert Spaggiari „făcea” pe soldatul-erou în războiul din Indochina era deja implicat într-o serie de alte tipuri de jafuri care alimentau traficul de stupefiante prin intermediul GCMA (Groupement de commandos mixtes aéroportés–creat pe 17 aprilie 1951 de către statul major al generalului Jean de Lattre de Tassigny și dizolvat în 1954) compus din membri ai unor triburi din Laos) care lupta alături de francezi (mai ales în cadrul unor intervenții de tip gherilă) contra transportului producției de opim a acestuia clienților ei din Saigon (Sài Gòn, capitala coloniilor franceze din Indochina), astăzi orașul Ho Și Min (Thành phố Hồ Chí Minh) cel mai mare oraș din Vietnam, așezat în apropierea Deltei Mekongului, un trafic estimate la câteva zeci de tone. Conform mărturiei ofițerului parașutist în răboaiele din Indochina (1946–1054) și Algeria (1954–1962) Roger Trinquier (1908–1986), fost șef și al GCMA, cca 80% din producția de opium ar fi fost controlată de către Vietminh (Việt Nam Ðộc Lập Ðồng Minh Hội/Liga pentru Independența Vietnamului, o mișcare comunistă revoluționară de eliberare națională formată de Hồ Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), iar „banii obținuți din opium ar fi fost utilizați pentru finanțarea zonelor (regiunilor) sălbatice și ale populației acestora din Laos” cee ace ar fi fost clasat „top secret” atât în fața autorităților din Hanoi cât în fața celor de la Paris. Ca urmare, nu Spaggiari ar fi fost cel care ar fi avut ideea de a pune la punct o spargere la banca Societé Générale dar celebra organizație criminală French Connexion, care dispunea pentru această acțiune (misiune, operațiune) de „toate mijloacele necesare” (materiale și umane și poate nu în ultimul rând, „curajul”–pentru a comite jaful utilizând metoda clasică a vremi, jaful armat). Din contră, Spaggiari ar fi avut doar ideea de a pătrunde în bancă prin rețeaua de canalizare a orașului, în loc de metoda clasică de „jaf armat” (ceea ce ar fi fost favorizat de plasarea agenției bancare cu acces din două străzi, Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) numai că rețeaua de canalizare publică a metropolei Nisa este foarte vastă și complexă, totalizând cca 400km, dintre care cca 83km sunt galerii accesibile unde se devarsă apele reziduale și pluviale, care la rândul lor sunt transportate către două colectoare, țevi (tuburi) groase de canalizare, lungi de mai mulți km desfășurați sub sub plajele metropolei și celebra Avenue des Anglais (unde în jurul orei 22h40, pe 14 iulie 2016–de ziua națională a Franței, a avut loc atacul terorist islamist cu un camion de 19 tone perpetrat de către Mohamed Lahouaiej-Bouhlel soldând cu 85 de morți, 458 de răniți și cu decesul agresorului) de unde ajung la stația de epurare Haliotis (de lângă Nice Côte d'Azur Airport) și la care sunt racordate (astăzi) 18 localități totalizând aproape 0,45 milioane de locuitori (apropate jumătate din populația La Métropole Nice Côte d'Azur–a cărei rețea publică de canalizare costă annual cca 60 mil €). Aici sunt tratate annual cca 40 milioane m3 de apă reziduală, înainte de a fi aruncate în mare la cca 1 km de mal la cca 100 m adâncime. Pentru recuparea apei în cazul furtunilor, există două bazine de o capacitate de cca 30.000 m3 (construite în 2000 la Arson și la Ferber). Păntrunderea în această vastă rețea de canalizare se poate face prin una dintre cele 12.000 de plăci de fontă diseminată pe suprafața metropolei și numai cu un echipament special, adecvat, motiv pentru care pregătirea jafului secolului a necesitat obținerea unei serie de informații și planuri ale rețelei publice de canalizare la care Spaggiari nu ar fi putut avea acces sub nicio formă (în ciuda faptului că ar fi avut „contacte” în cadrul primăriei) și care ar fi fost obținut de către membri organizației „French Connexion” prin intermediul unor funcționari ai primăriei, membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), în care un rol important ar fi jucat omul de afaceri corsican Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”, „l'Empereur des jeux, „Parrain des jeux”) proprietar al mai multor cazinouri, implicat și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, în care dispare fără urmă Agnès Le Roux (atunci în vârstă de 29 de ani) în 1977 (moștenitoarea uneia dintre ele–Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de Toussaint (după 27 octombrie), care va genera unul dintre cele mai celebre procese ale secolului trecut, cel al lui Jean–Maurice Agnelet (n.1938), în care am fost implicat și eu prin intermediul investigațiilor mele private. Nevinovat (conform rezultatelor investigațiilor mele), după mai multe achitări (timp de 37 de ani), în final, el va fi condamnat pe 11 aprilie 2014 pentru asasinarea lui Agnès Le Roux (grație insistențelor mamei sale Renée Le Roux, decedată și ea pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani) de către Curtea cu Jurați de la Rennes, la 20 de ani de recluziune criminală, pedeapsă rămasă definitivă, mai ales, după ce pe 8 iulie 2015 Curtea de Casație respinge ca nefondată recursul formulat de către condamnat, după ce deja în cursul lunii mai familia Le Roux obține restituirea sumei de 3 Mil€ pe care Fratoni a plătit lui Agnès Le Roux pentru răscumpărarea părții din cazinoul Palais de la Méditerranée. Director și administrator a două cazinouri de pe Coasta de Azur, al celui de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa, pe care l-a achiziționat în 1974, în 1977, dorește să cumpere și cazinoul Palais de la Méditerranée, având-o ca administrator pe Renée Le Roux, mama lui Agnès–Gloria Le Roux, amanta lui Jean–Maurice Agnelet, care dispare fără urmă. Deși a fost audiat în dosar, el nu a fost niciodată anchetat (cercetat penal, inculpat) pentru dispariția acesteia, așa cum am arătat în lucrările mele, cu toate că ar fi trebuit să fie primul suspect și nu acesta din urmă (Agnelet), pentru că avea un mobil mult mai „solid pentru dispariția ei definitivă”. Desigur, nu el este asasinul, dar este comanditarul, cel care ar fi făcut apel la asasinarea ei prin intermediul unor membri (criminali) ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) cu care întreținea relații mai mult decât strânse, „cordiale” (conform unui infractor de mare anvergură Jean-Pierre Hernandez fost și el membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comanditată de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”, cu care ar fi avut legătură și caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, dar și fostul primar al metropolei Nisa, Jacques Médecin. Conform mărturiei acestuia (care confirmă de altfel, rezultatele anchetei mele private) acestuia (asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, asociat organizatiei criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque-narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare (defăimare) publică contra memoriei unui decedat–Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate. Din contră, Fratoni (prieten apropiat lui Jacques Médecin–fost simpatizant și el al OAS) va fi cercetat penal în dosare penale corecționale legate de infracțiuni fiscale și vamale din octombrie 1978, dar în 1980 se va refugia în Italia și mai târziu în Elveția, ceea ce nu va îmiedica justiția franceză ca să-l condamne (prin contumacie) în 183 si 1985 (în două dosare diferite) la 5 ani de închisoare și la amendă penală de 410 Mil FFr (cca 140 Mil €PPA). Din păcate, pe 4 august 1994 el moare de cancer la prostată (la vârsta de 71 de ani) la Lugano (Elveția), după ce în topul celor 147 de cazinouri franceze a reușit să urce pe 1 martie 1989 pe locul 21 cu Ruhl, apoarținând astăzi Grupului Lucien Barrière. Nu peste mult timp, fiul său Noël Fratoni (care „i-a preluat afacerile”) va fi și el asasinat (în cursul lunii octombrie 1998) la vărsta (de numai) 50 de ani (cu o raflă de 10 gloanțe de 9mm).Conform anchetei mele (private) ar fi fost el cel care ar fi pus în contact membri ai organizației French Connexion, cu funcționari „importananți” (corupți) ai primăriei (din aturajul lui Médecin) membri ai SAC care ar fi furnizat planurile vastei rețele de canalizare a orașului Nisa (astzi, Métropole Nice–Côte d’Azur), ceea ce întărește convingerea că Spaggiaru nu ar fi fost sub nicio formă „creierul” jafului. Este foarte probabil că Tany Zampa din Marsilia (astăzi, Aix–Marseille Métropole) cu apropiații lui să fi jucat un rol important în elaborarea jafului al cărui „erou” a devenit grație unei „conjuncturi favorabile”, legendarul și carismaticul Albert Spaggiari, iar Jacques Cassandri, aparținând organizației French Connexion, n-ar fi fost decât, omul de legătură, care a supravegheat derularea planului, la care, de altfel, ar fi participat și el, ca și Spaggiari, „tot ca un simplu membru” (cu atribuțiuni precise). Printr-un lanți al slăbiciunilor, oamenii lui Zampa intră în contact cu oamenii lui Fratoni, dintre care unul are un prieten apropiat, consilier municipal (membru al SAC) și salariat al Băncii Société Générale din Nisa care va furniza planul băncii. Acesta, împreună cu cel al rețelei de canalizare va permite „echipei” lui Spaggiari (din care vor face parte și 2 amici ai săi, Alain Bournat și Francis Pellegrin), constituiă mai mult ad-hoc, începerea lucărilor. Interesant este faptul că Spaggiari (care întră în echipă grație unui apropiat al său care îi apreciază ideea și o va „transmite superiorilor săi” din French Connexion) susține că prietenii săi ar fi recrutat oamenii lui Zampa, ceea ce sigur nu ar fi declarat în depoziția sa în fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis la Tribunalul judiciar din Nisa, daca nu ar fi reușit să evadeze spectaculos cu ajutorul complicilor săi de la OAS, Robert Desroches și Michel Brusot, pe 10 martie 1977, înainte să fi fost audiat. Ca urmare a evadării reușite, Spaggiari intrând în cavală (fuga de autorități), în timp ce ceilalți membri ai echipei au fost interpelați (arestați), își asumă din plin, rolul de „creier”, care de fapt îi era atribuit tot de către ei, pentru a-si minimiza propriile rouluri în jaf, ceea ce îi permite lui să scrie istorie și să devină un „erou” al marii criminalități, perceput (văzut), oarecum, de o anumite parte a societății civile ca un fel de Robin Hood al lumii moderne, mai ales că echipa lui a devalizat căsuțele cu valori ale băncii, ascunse de către proprietari („bogătași”) de fisc și după ce expediază un mandat poștal în valoare de 5.000FFr (cca 3.500€PPA) proprietarului vehicului, Albert Mandrino, pe care va sări de la etajul 2 al imobilului (aflat la cca 7 m de sol și, ca urmare, îl avariază) și de unde este preluat cu motocicletă de către complici până în centrul orașului Place Masséna aflată la o distanță de cca 1km de la palatul justiției de unde a evadat, unde va fi „preluat” (în portbagajul unui vehicul) și „depus” într-un apartament luxos în cartierul parcului Vigier (unde se întâlnește cu cei 2 prieteni care i-au pus la cale evadarea), devenind astfel cel mai mediatizat bandit în cavală de către presa locală și națională, dar și cea internațională, care vor sugera și faptul că el ar fi profitat de complicitatea primarului Jacques Médecin dar și a lui Christian Estrosi („motodidacte”, n.1955), viitor primar al orașului Nisa și președintele consiliului regional PACA (Provence-Alpes-Côte d'Azur) din 2017 și președinte al Metropolei Nice–Côte d'Azur (din 2012), ministru al Amenajării teritoriale (2005–2007), al Industriei (2009–2010), fost campion național de Moto (de 4 ori, între 1974–1979) și de două ori campion mondial (la 750cm3, pe circuitele Nogaro în 1976 și Dijon-Prenois în 1977), deci, inclusiv, când are loc jaful secolului la Nisa. Numai că, o anchetă aprofundată a poliției ar fi confirmat faptul că în ziua evadării lui Spaggiari, el ar fi asistat la testări pentru Grand Prix de Daytona. (...) Părerea mea este că dacă Spaggiari a luat cu el un secret cunoscut de el (mai mult sau mai puțin), impostorul Cassandri a făcut același lucru, dar fără să-l fi cunoscut în realitate, din păcate (atât pentru el cât și pentru societatea civilă, inclusiv pentru justiția franceză). El susținea că ar fi avut un „amic”, consilier municipal la Nisa, care ar fi fost și angajat al băncii Société Générale, care i-ar fi furnizat și informația că sala care găzduiește casetele (seifurile) cu valori la intrarea din Av. Jean-Médecin (1890–1965, tatăl lui Jacques Médecin, fost și el primar al metropolei între 1945–1965) nu ar dispune de un sistem de alarmă (probabil pentru că lărgimea pereților (cca 1,80m) era considerată „suficient de protectoare”), ceea ce l-ar fi determinat să-i dea o „lecție” primarului de atunci, Jacques Médecin (1928–1998, urmașul tatălui său la primărie până în 1990) pe care, în anumite cercuri, tot „peieten” îl numea, cu toate că acesta din urmă, când a fost audiat în legătură cu jaf susținea că îl cunoștea doar „superficial” în calitatea lui de fotograf care colabora cu primăria, în special, cu ocazia căsătoriilor pe care aceasta le oficia, confirmat de altfel, și la procesul jafului, în care pe 23 octombrie 1979, Spaggiari (în cavală–fugitiv) a fost condamnat la închisoare pe viață (față de complicii săi identificați dar considerați „periferici”, Bournat, Poggi, Michelucci și Vigier, aparținând mediului mafiot din Marsilia) care au fost condamnați „doar” la 8 ani de detenție criminală, practic, liberabili deja după proces, având în vedere faptul că dacă ținem cont de grațiile închisorii (pentru bună purtare), ei au executat, în principiu ½ din pedeapsă (conform procedurii penale, în detenție provizorie). Înainte însă Spaggiari ar fi testat, într-adevăr, absența sistemului de securitate, plasând un ceas deșteptător în caseta pe care ar fi închiriat la bancă (Société Générale) și în plus, ar fi explorat „cu mare atenție” canalizările în preajma fluviului Paillon care străbate Nisa, după care ar fi ajuns la concluzia că tunelul care să aibă acces la sala cu casete cu valori trebuie să fie săpată la nivelul unghiului dintre străzile Gustave-Deloye și Hôtel-des-Postes. Până aici, există adevăr în spusele lui Spaggiari, numai că acel „amic” de care vorbește, nu ar fi fost, sub nicio formă, amicul lui, dar un „apropiat” al lui Tany Zampa (Gaetano Louis Albert Zampa, Gaetano Zampa, Gaëtan Zampa, 1933–1984), originar din Cayolle al Marsiliei (cartier popular de imigranți cu o importantă mixitate–italieni, indochinezi, evrei din centrul Europei și din nordul Americii, magrebini, etc.), unul dintre marii șefi ai mafiei locale (cunoscut și sub numele de „Împăratul nopții”) și cei mai influenți de pe Coasta de Azur, tatăl căruia, Mathieu Zampa (n.1902 la Marsilia, cu origini din Neapole și Campobasso, decedat în 1973), era deja un caid reputat care își face „debutul” în criminalitate (crima organizată) în 1930 sub comanda celebrilor criminali (de mare anvergură) Paul Carbone și François Spirito, fondatorii organizației French Connexion, pentru ca după război să treacă în „subordinea” fraților Guérini (Antoine, Barthélémy/Mémé, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte și Restitude), dintre care primii doi vor deveni cei mai importanți gangsteri de pe Coasta de Azur, implicați în traficul de heroină, proxenetism, jocuri de noroc, extorcare de fonduri, contrabandă cu țigări, crimă de sânge, etc. Tot prin intermediul lui, Spaggiari ar fi „recrutat” și cei 2 infractori Alain Bournat și Francis Pellegrin (membri ai echipei care va comite jaful) care, la rândul lor i-au adus în „comando” și pe ceilați, inclusiv, pe Jacques Cassandri (al cărui rol ar fi fost mai mult nu de „creier” dar cel de „supraveghetor” și de contact cu Franch Connexion (organizația criminală specializată în traficul de heroină între portul Marsilia, Portul New York și Montreal, activă, în principiu, între 1925–1975, fondată de către Paul Carbone–la nivel local și Lucky Luciano cu Vito Genovese–la internațional). În ceea ce privește săparea tunelului și planul acestuia (conceput după „harta” rețelei de canalizare din Nisa), ar fi fost o „muncă” de echipă, în care, un rol important ar fi jucat și un apropiat al lui Jacques Médecin, Jean–Dominique Fratoni (1923–1994) administrator de cazinouri de pe Coasta de Azur (de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa din 1974), pe care exploata „discret” în colaborare cu mafia „locală” (deci, direct sau indirect cu oamenii lui Tany Zampa), cunoscut și sub numele de „Împăratul jocurilor (de noroc)” sau „Nașul jocurilor (de noroc)”. Așa cum am arătat în celebrul dosar criminal al războiului cazinourilor de pe Coasta de Azur în „anii de plumb” (anii 1960–1980), Fratoni ar fi jucat un rol important și în dispariția lui Agnès Le Roux (în vârstă de 29 de ani) pe 27 octombrie 1977, moștenitoarea cazinoului „Palais de la Méditerranée” de la Nisa (împreună cu mama ei, Renée Le Roux–decdată pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani), pentru care Jean–Maurice Agnelet (avocat și președinte al ligii locale a Drepturilor Omului) a fost hărțuit, judecat și rejudecat, pe nedrept (conform anchetei mele private) timp de 37 ani, între 1977 și 2014–când pee 11 aprilie, acesta din urmă a fost condamnat defintiv, la 20 de ani recluziune criminală, datorită unei depoziții (mărturii) a unuia dintre cei 2 fii ai lui Guillaume Agnelet, în care acesta afirma în fața Curții cu Jurați Rennes că inculpatul ar fi mărturisit mamei sale (ceea ce, de altfel, atunci, copil fiind, ar fi auzit și el) că ar fi el asasinul (decedat, până la urmă, de o criză cardiacă pe 12 ianuarie 2021, la vârsta de 82 de ani, după punerea lui în libertate condiționată din rațiuni medicale, la celălalt fiu al lui Thomas Agnelet, în Noua Caledonie). Bănuit că ar fi implicat în dispariția lui Agnès Le Roux dar mai ales în diferite delicte financiare pentru care este inculpat în luna octombrie 1978 (printre care și în cele de cumpărare de voturi electorale), Jean-Dominique Fratoni (fost, printre altele și francmason, prieten intim al lui Jacques Médecin), se refugiază în Italia, iar mai târziu, când CEE (Comunitatea Economică Europeană–devenită Uniunea Europeană) a devenit „nesigură”, în Elveția „italiană”, la Lugano (unde va și muri de cancer la prostată, pe 4 august 1994, la vârsta de 71 de ani) ceea ce va atrage după sine condamnarea lui în 1983 și 1985 (în total, la 5 ani de închisoare și 410 Mil Ffr amendă/cca 121 Mil€PPA pentru infracțiuni fiscale și vmale), prin contumacie. Fiul său Noël Fratoni care i-a preluat „afacerea” (fără să fi avut declarată vreo activitate lucrativă la Fisc), nu a fost nici el foarte norocos, pentru că va fi și el asasinat cu 10 gloanțe de 9mm (ca mulți alți membri ai mafiei de pe Coastă) pe 23 octombrie 1998 la Nisa, atunci când nu avea decât 50 de ani. Corpul său inert (deja rece) este descoperit, cu cheile vehicului în mână, de către un vecin în dimineața zilei (în jurul orei 09h30), lângă acesta, în garajul reședinței sale „Le Parc Vigier” din cartierul portului. Două, din rafala de gloanțe l-au atins la cap.

Rezumat. Întotdeauna am fost fascinat de „anii de plumb” francezi (1960–1980), la „belle époque” a marilor infracțiuni criminale (atacuri armate de furgoane blindate, jafuri armate din instituții financiar–bancare, jafuri „ale secolului”–cu sau fără violență, kidnapping-uri celebre, evadări spectaculoase ale brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze, atentate teroriste extremiste și independentiste, inclusiv, contra Generalului Charles de Gaule) despre care am scris câteva zeci de mii pagini (în special, în Jurnalul Bucureștiului, publicate ulterior, în seria de „Invesigații jurnalistice în serial” în 10 volume+1 „hors serie”), în care organizațiile social–politice SAC (Serviciul de Actiune Civică–Pro Generalul Charles de Gaulle), OAS (Organizația Armată Secretă–Pro Algeria franceză, anti-De Gaulle), FLNC (Frontul de Eliberare Națională din Corsica), Armata Corsa (grup armat separatist), ETA (Euskadi Ta Askatasuna–grupul separatist basc), etc., dar și cele de crimă organizată (de mare anvergură) ca „French Connexion” (Corsica Connexion, Pizza Conexion–„specializată” în traficul de stupefiante între Franța și SUA), gangurile „Brise de Mer” și „Le Petit Bar” (implicate in jafuri armate si asasinate pe teritoriul național și cu precădere în „Île de Beauté–Corsica), etc., vor juca un rol important (fundamental) și care vor marca profund istoria „Faptului divers” al Franței Metropolitane contemporane (partea europeană a statului francez–teritoriul continental, inclusiv Insula Corsica). A nu se confunda această „belle époque” a marii criminalități franceze cu cea cunoscută sub numele de „Epoca Frumoasă în Franța” (perioada modernă, cu salturi remarcabile în toate domeniile vieții, în plan social–politic, economic, tehnico–științific, cultural–artistic, etc.) apărută în timpul celei de-a 3-a Republici Franceze (perioadă caracterizată de optimism, pace regională, prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale și inovațiilor tehnologice, științifice și culturale), la sfârșitul Războiului franco-prusac în 1871, până la începutul Primului Război Mondial). inclusiv Insula Corsica). În principiu, un evadat/fugar (dintr-un penitenciar, tribunal, spital psihiatric, unitate de consiliere socio–judiciară, etc.) nu rezistă (mai) mult timp în liberate având în vedere dificultățile pe care le are de întâmpinat, în primul rând, din partea autorităților judiciare și polițienești care îl „hărțuiesc” și îl caută „non-stop” cu toate mijloacele lor de care dispun (mai mult sau mai puțin legale, și care nu sunt puține!) și apoi, datorită dificultăților cărora are de făcut față în toate planurile vieții cotidiene, mai ales în cele care au conexiuni, directe sau indirecte, cu cel social și financiar. În cca 93% dintre cazuri, fugarii sunt interpelați (arestați) în mai puțin de jumătate de an de la data evadării lor (și doar în câteva luni, într-o mare majoritate de cazuri), dar există și situații (și nu foarte rare) în care perioada cavalei (fuga de autorități) se prelungește cu un interval spațio–temporal considerabil (și chiar impresionant), iar în unele dintre acestea, el devine chiar „nedeterminat” („nemărginit” în spațiu și timp), ceea ce va avea ca efect libertatea evadatului (condamnat sau prevenit), oarecum „condiționată”, până când, efectiv, acesta renunță și se predă, „de bună voie și nesilit de nimieni” sau, în cazul fericit, chiar și până la moartea lui (naturală sau premeditată). Un caz celebru de evadare cu o cavală „fără sfârșit” la care am lucrat (mult timp) este cel al franco–italianului Albert Spaggiari (1932–1989, fotograf si scriitor, fost militar în Războiul Indochinei între 1946–1954, și partizan al OAS–Organizația Armată secretă în Războiul Algeriei între 1954–1962, un legendar răufăcător francez de origine italiană), considerat „creierul” celebrului jaf al secolului („fără armă, fără violență și nici ură”) de la o filială a băncii Société Générale la Nisa (de pe Av. Jean Médecin–Place Masséna, Nice–Côte d’Azur Métropole), în week end-ul de 16–18 iulie 1976, cu un prejudiciu financiar de cca 50MFFr (cca 7M€, estimat astăzi, la cca 41M€PPA/Putere de cumparare) care va fi rezlizat în urma spargerii a 371 căsuțe de valori (dintr-un total de 4.000) la care se adaugă câteva lingori de aur și devize care alimentau ATM-urile băncii din „rezerva” sa. Ascuns după jaf la o admiratoare Emilia De Sacco (devenită iubită, cu care se căsătorește religios), Spaggiari (denunțat de către complicii săi Francis Pellegrin și Alain Bournat) va fi arestat la revenirea lui dintr-un voiaj din Japonia pe 27 octombrie 1976 (organizat de către primarul legendar al metropolei între 1966–1990, Jacques Médecin, creator al „sistemului Médecin”, el înuși cercetat penal într-o serie de dosare politico–financiare, refugiat, ulterior, în Uruguay) și va încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (pentru preveniți) din Nisa (DISP Marseille–Sud Est, cu o capacitate operațională de 268 de locuri în 222 de celule, în principiu, suprapopulat cu o densitate carcerală cuprinsă între 150-190%), dar el reușește să evadeze pe 10 martie 1977 (în jurul orei 15h00) cu ajutorul unor foști membri ai OAS și prieteni (Robert Desroches și Michel Brusot) din palatul de justiție (de la Nisa), unde este adus din închisoare pentru a fi audiat (în prezența celebrului avocat al său Jacques Peyrat, membru al partidului de extremă dreaptă Frontul national, având pe Jean-Marie Le Pen ca președinte–fondator între 1972–2011, devenit între 1995–2008 primarul metropolei) de către judecătorul de instrucție Richard Bouazis. Sub falsa identitate de Romain Clément el se refugiază în Amercia de Sud (în particular în Brazilia și Argentina unde va petrece și mai mult timp și își achiziționează și o vastă proprietate–de dimensiuni „inumane”), după ce este supus unei operații estetice de către chirurgul Ivo Pitanguy (1923–2016) și unde în 1978 va scrie și cartea sa rămasă celebră „Les Égouts du paradis” (Canalele Paradisului, fără ură, fără violență și fără armă, Editura Albin Michel), scenarizată și ercanizată în 1979 cu același titlu de către José Giovanni (Joseph Damiani, 1923–2004, scriitor, scenarist și realizator francez, naturalizat în 1986 în Elveția, unde se stabilește la Lausanne, după ce în 1948 a fost condamnat la moarte pentru extorcare de fonduri și complicitate la asasinat și grațiat, iar mai târziu eliberat în 1956, după 11 ani de reclziune criminală), unul dintre militanții profund angajați în lupta contra pedepsei cu moartea. În ciuda faptului că pe 23 octombrie 1979 el este condamnat, prin contumacie, la închisoare pe viață de către Curtea cu Jurați al departamentului Alpes Maritimes de la Nisa (în timp ce, cei 5 complici ai săi Dominique Poggi, Daniel Michelucci, Gérard Vigier, Alain Bournat și Francis Pellegrin vor fi condamnați la numai 8 ani, iar ceilalți membri ai „echipei” nu au fost niciodată identificați), Spaggiari revine la Roma în 1981 pentru o operație de cancer la rinichi, după care se va întoarce în America de Sud (în Bolivia) iar în mai 1983 va reveni la Milano pentru a înregistra o dezbatere televizată pe tematica noii sale cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel) în cadul emisiunii Apostrophes (pe Antena2) cu marele jurnalist și scriitor, animator de emisiuni culturale radio și tv, Bernard Pivot (n.1935, considerat cel mai mare intervievator tv european), pentru ca în iunie să fie la Paris și să retragă o sumă de bani de la un ATM al băncii Société Générale. Iată cum devine celebru carismaticul Spaggiari prin „realizările” spectaculoase ale sale care vor uimi lumea. Din păcate însă, de-a lungul timpului (în cei 47 de ani care au trecut de la jaf) au existat îndoieli în privința faptului că Spaggiari ar fi fost „creierul” operațiunii, așa cum susținea în cărțile sale, inclusiv, în filmul realizat în 1979, după acestea, de către José Giovanni (Joseph Damiani). Ultimul dintre care își revendică acest rol în acest dosar criminal de excepție (astăzi clasat) este Jacques Cassandri („Amigo”, „Le Tondu"/Chelul, științific numită alopecie, n.1944, înregistrat în fișierul central, al marelui banditism francez), un fost membru al organizației criminale Franch Connexion, care în cartea lui „La Vérité sur le casse de Nice” (19 august 2010, editura Broché) susține că ar fi fost el cel care a conceput și organizat jaful, iar Spaggiari n-ar fi fost decât, un „simplu” membru al echipei. Acesta ar fi beneficiat de promovarea mediatică numai datotită carismei sale și a „siguranței” că nu-și va denunța niciodată complicii, ceea ce de altfel, va conduce, în calitate de „element nou” la deschiderea unei „informații judiciare” (anchete) în dosarul clasat de aproape 45 de ani de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine de la TJAM (Tribunalul Judiciar Aix-Marseille Métropole). Numai că între timp, Guy Jean (în vârstă de 85 de ani), un fost membru legendar al organizației Franch Connexion, evadat în 2006 din spitalul psihiatric de la d’Aix-en-Provence (departamentul Bouches-du-Rhône) unde a fost internat și care s-a predat pe 5 iulie 2018, după 12 ani de cavală, autorităților polițienești de la Comisariatul Central de la Nîmes (prefectura departamentului Gard), este de ală părere. Predat SRPJ (Serviciul Regional de Poliție Judiciară) de Montpellier, Jean Guy ajunge, în sfârșit, în custodia Parchetului din Marsilia care a fost însărcinat cu ancheta în dosarul lui. Pe 5 iulie 2007, el a fost condamnat (prin contumacie) de către Tribunalul Corecțional Marsilia la 15 ani de recluziune criminală (pedeapsă foarte rară într-un dosar corecțional) pentru rolul său important pe care l-ar fi jucat în traficul de cocaină al organizației French Connexion, între America de Sus și Camorra italiană. Ceea ce este însă interesant este faptul că în depozițiile (declarațiile) sale el confirmă rezultatul investigațiilor mele (private) în dosarul jafului de la Nisa, conform cărora, nici Spaggiari și nici Cassandri nu au fost „creierul” operațiunii. Adevărul este în altă parte, care este prezentat, de altfel, în această lucrare bazată pe investigațiile mele laborioase și complexe dezlănțuite având ca punct de plecare un document care mi-a parvenit de la un inspector de poliție implicat în ancheta vremii (cu referințele: Ministerul de Interne/Direcția a Poliției Naționale, Serviciul regional de Poliție Judiciară Marsilia/Antena Nisa, Nr.2713 & No 4089/1976, Raport de sinteză legat de furturile constatate pe 19 iulie 1976 în localurile băncii Societé Générale de pe Av. Jean Médecin, Comisii rogatorii nr.47/76 între 22 iulie–2 noiembrie 1976 ale judecătorului de instrucție Richard Bouazis, Le Comissaire Divisionnaire Albert Mouray). Personal, eu nu cred nici ceea ce suține Spaggiari, cum că el ar fi fost insărcinat (în ciuda „rezultatelor” sale deosebite în războiul din Indochina) să-l ucidă pe Generalul Charles de Gaulle. Pentru că, așa cum se definește Spaggiari în cartea sa cărți „Le journal d'une truffe” (11 mai 1983, editura Albin Michel), după părerea mea, el era un simplu „escroc” (șarlatan, șterngar, pungaș, impostor) și atât, nu un bandit „adevărat”, capabil de acțiuni (misiuni), cu coloană vertebrală (în care pronosticul vital era angajat) cum am fost cazul idolului și „mentorul” său Giuliano Salvatore. Niciodată această misiune nu i-ar fi fost încredințată de către liderii acestei organizații, miltarii de carieră străluciți Raoul Salan, Edmond Jouhaud, Yves Godard, Jean-Jacques Susini și Jean-Claude Perez (implicați și în puciul generalilor de la Alger) și nici de către Alain de Bougrenet de La Tocnaye și Lt. Col.–Ing. Jean Bastien–Thiry și echipa lor care au premeditat asasinatul în cadrul operatiunii Charlotte Corday de la Petit Clamar (ungurii Lajos Márton, László Varga, Gyula Sári, cărora se vor alătura francezi „pieds-noirs” Gérard Buisines, Serge Bernier, Jacques Prévost, Pierre Magade, Pascal Bertin, Louis Honorat de Condé, Georges Watin, etc. și alții), ceea ce este confirmat, de altfel, și prin rezultatele investigațiilor mele.