Etichetă: DCRI

În urma dizolvării Parlamentului bicameral francez (conform Constituției din 4 octombrie 1958 a celei de-a V-a Republici și compus din Senatul Franței/Camera superioară și Adunarea Naționlă/Camera inferioară), instituția care exercită puterea deliberativă, puterea legislativă și puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franței, pe  9 iunie 2024, pe 30 iunie și 7 iulie 2024 vor avea loc alegeri anticipate. Împărtăsec aici, oareum, convingerile mele politice, în contextul în care mă consider, apolitic, independent („neînregimentat” în sensul lui Grid Modorcea, în cartea sa „Istoria literaturii neînregimentate”), și profund angajat în slujba adevărului (istoric) cu deviza mea: „dacă vreau să fluier, fluier”! Vive la République, vive la France! Notă. Merită de remarcat faptul că dizolvarea Parlamentului francez nu s-a întâmplat decât în cazuri rare în timpul celei de a V-a Republici franceze fondate în 1958 de către generalul Charles de Gaulle, care a făcut apel la acest concept constituțional doar de 2 ori (în timpul președinției sale timp de un deceniu, între 1959–1969) în 1962, după terminarea Războiului Alegeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) pentru un referendum privind alegerea președintelui Republicii prin vot universal și după evenimentele protestatre studențești, greve generale și manifestații cu caracter anticapitalist, antiimperialist, antiamerican, etc din 1968 (22 martie–30  mai), transformate într-o revoltă populară națională de mare anvergură, (considerată cea mai mare mișcare socială în Franta secolului XX) care necesita dizolvarea Adunării Naționale. Dacă un asemenea eveniment nu a avut loc în timpul președinției lui Georges Pompidou (1969–1974) și a lui Valéry Giscard d'Estaing (1974–1981), succesorul lor, François Mitterrand (1981–1995) a folosit acest „dispoztiv” tot de 2 ori, după alegerea lui și realegera lui în funcția supremă a statului, 10 mai 1981, respectiv, 8 mai 1988, cu scopul diminuării majorității parlamentare care îi era ostilă. Acelaș lucru face și succesorul său Jacques Chirac (1995–2007), pe 21 aprilie 1997, cu alegeri legislative anticipate pe 25 mai și 1 iunie pentru evitarea coabitării cu partidele de „stânga”. În sfârșit, de atunci, timp de 27 de ani acest concept consituțional nu a mai fost utilizat niciodată de către succesorii săi Nicolas Sarkozy (2007–2012) și François Hollande (2012–2017), până astăzi, utilizat din nou, de către actualul președinte Emmanuel Macron (în funcție din 2017), ca un „colac de salvare” contra fostului FN (Front Național, partid de „extremă dreaptă”) devenit RN (Adunare Națională, partid de „dreapta”).  La începutul acestui mileniu, l-am considerat, mult timp, pe compatriotul meu Nicolas Sarkozy (cu origini ungurești și evreiești din Budapesta) un „copil minune al secolului XX””, după ce a încercat să reformeze ministerele pe care le-a condus (dar nu cu mare succes): al „Bugetului” (1993–1995) al „Economiei și finanțelor (2004) și, în sfârșit, al „Internelor și Amenajării Teritoriului (2005–2007). Din păcate, după câștigarea alegerilor prezidențiale de către acesta și numirea sa în funcția de președinte al celei de a V-a Republici franceze (16 mai 2007–5 mai 2012) el va călca în picioare cele „1o porunci dumnezeiești” (devenite „păcate”!) ceea ce va avea ca efect prăbușirea imperiului pe care l-a clădit în jurul său, mai mult sau mai puțin, de manieră ilicită. Vorbim aici de „7 păcate capitale capitale”, un „păcat fatal” și alte două „necapitale” dar (deosebit de) grave cu o anexă la fel de gravă (din punctul meu de vedere)! Recent, într-o dezbatere televizată, el susținea că dacă ar fi rămas el președintele Republicii timp de două mandate, fostul Front Național (creat pe 5 octombrie 1972, de extremă dreaptă) devenit RN (Adunarea Națională, pe 1 iunie 2018), prezidat de către Jean-Marie Le Pen (1972-2011, președinte–fondator), Marine Le Pen (2011-2021) și și Jordan Bardella (începând cu luna septembrie 2021), nu ar fi reușit să se impună pe scena politici franceze, dar RN, într-adevăr, nici nu mai este FN (care s-ar fi schimbat mult de-a lungul anilor). Atunci însă când făcea această afirmație, a uitat să menționeze faptul că datorită  celor 10 păcate (grave) comise în timpul primului său mandat, a fost o mare dezamăgire pentru societatea civilă franceză și nu avea cum să fie reales. Nicolas Sarkozy este primul președinte al Republicii a V-a care a propus o reforma de fond a Codului de Instrucție Criminală francez din 1808 moștenită de la Închiziție și adoptată de către Napoléon Bonaparte, care nu este decât o reactualizare a Ordonanței de Procedura Criminală din 1670. În cadrul acestei reforme el propune suspendarea Judecătorului de Instrucție, un magistrat independent, însărcinat de către Procurorul General al Republicii cu instruirea (instrumentarea) dosarelor penale corecționale și criminale, precum și înlocuirea Juriului Popular în Procedura Juridică Penală Criminală (PJPCri), cu un Complet de Judecată, ca și în Procedura Juridică Penală Corecțională (PJPCor), format din 5 magistrați (3 în PJPCor). Această reformă de fond el justifică prin faptul că Judecătorul de Instrucție (considerat cel mai puternic om al Republicii încă de către Napoleon !) are puteri, practic „nelimitate" (ceea ce nu se mai justifică în mileniul III !) și instruirea (instrumentarea) dosarelor durează prea mult în timp (cca 1 an în PJPCor și în medie 3-4 ani în PJPCri), iar în PJPCri, Juriul Popular (compus din 3 Magistrați și 6 Jurați aleși de pe listele electorale, arbitrar, în prima instanța și 9 în Apel), este deseori influențat de către mass-media (și sensibilizat de către apărare !), ceea ce conduce în nenumărate cazuri la un verdicat necorespunzător, nefavorabil părții vătămate, respectiv, civile. În repetate rânduri, într-o serie de articole, am arătat că această reforma nu este necondiționat, una bună („O reformă fără formă și fără fond", „Șacalii", „Revizuirea condamnarilor în PJP–Procedura Juridică Penală”) un punct de vedere susținut și de către înalți magistrați, membri ai SNM (Sindicatulului Național ai Magistraților) precum și de către avocați penalisti reputați. Menționez aici faptul că începând de la 1 ianuarie 2023, în afară de Curtea Corecțională (care judecă delicte, compusă, obligatoriu, din 3 magistrați în cazul în care pedeapsa pronunțată depășește 5 ani de detenție, care pronunță sancțiuni cu maximum de 10 ani de detenție) și Curtea cu Jurați (care judecă crime, compusă din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prima instanță și din 9 în Apel și care pronunta sentințe de la 10 ani de detenție criminală până la închisoarea pe viață) a fost creată și Curtea Criminală (compusă din 5 magistrați), un fel de „plombă” în cadrul juridicției franceze, între cele două, care judecă tot crime (dar de mai mică anvergură) care sunt sancționate penal cu pedepse cuprinse între 20-25 de ani de recluziune criminală. Astfel, Curtea cu Jurați (Juriul Popular), în această nouă structură administrativ-judiciară judecă numai crime grave și deosebit de grave care sunt sancționate penal cu peste 20 de ani de recluziune criminală. Tot în acest conext, competența Curții Corecționale se va prelungii „prin continuitate” atât în materie delicte cât și în materie criminală la sacțiuni penale până la 15 ani de recluziune criminală.  Nu pot să nu fac mențiunea aici a faptului că această nouă reorganizare a jurisdicției francceze, are o importantă componentă prevăzută în „păcatele" capitale ale lui Sarko (Nicolas Sarkozy).

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

În ceea ce privește, Gang(ul) de la Brise de mer (aflat „în slujba”/custodia a 6 familii: Costa, Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali, respectiv, frații Voillemier, Guazzelli și Patacchini) este o grupare criminală corsicană (mafia corsicană) „mitică și feroce”, mult mai bine organizată și structurată (cu filiere tentaculare), activă efectiv, de peste un sfert de secol, care, și el își datorează numele unui bar „La Brise de Mer”, aflat în cartierul portului vechi din Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), fost, printre altele și QG („Cartierul general”) al bandei, unde, în principiu, erau planificate și organizate majoritatea infracțiunilor criminale de către leaderii grupării, iar acesta, spre deosebire de gangul „Le Petit Bar” are contacte (și legături) profunde atât cu mișcările naționaliste corsicane cât și cu mediul politic, cel puțin, local (regional). Reputat pentru acțiunile sale militare violente, gangul ar fi responsabil pentru cca 100 de jafuri (atacuri) armate, cu precădere în Franța și Corsica, dar și în Elveția, unde „lovitura” lor pe 25 martie 1990, considerată „jaful secolului” (în valoare de 31,4 FCh/30 Mil€–cca 220kg de bancnote) de la o agenție a Union de Banques Suisses în Geneva, rămâne celebră atât în istoria bandei cât și în istoria marii criminalități corsicane (crima organizată).André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier respectiv, fratii Joël si Jacques Patacchini vor fi inculpați în dosar, iar după 14 ani de la eveniment (2004) ei vor foi achitați de către Curtea cu Jurați de la Paris. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea III). Jafuri remarcabile în Europa, comise cu „armă de foc,...).Dar, „actul de debut” al bandei, poate fi considerat jaful armat de la Crédit Lyonnais din Bastia, din strada César Campinchi nr.22 (în proximitatea Cmisariatului de Poliție) pe 12 aprilie 1982, unde, după neutralizarea sistemului de alarmă, în week end-ul de Paște, 159 de căsuțe cu valori vor fi sparte (în valoare de cca 30 Mil Ffr/cca 11 Mil €) de către membrii acestuia, după care au continuat să opereze între Saint-Laurent-du-Var și Angoulême (în sudul Franței).În cursul anului 1984, în luna mai, 7 membri (cagulați) ai bandei vor sparge 90 de casete de valori la o Casă de Economii (și Consemnațiuni), la Toulouse, unde în urma unei fuziade (schimb intens de focuri) cu funcționarii de poliție, unul dintre gangsteri, François G. va fi interpelat la locul crimei, iar pe 3 octombrie la Neuilly-sur-Seine (Métropole du Grand Paris), într-un atac asemănător ați 3 infractori (membri ai gangului) vor fi arestați, după ce pe e 22 iunie, Philippe Tortosa (care se va sinucide în celula sa în 1987, la vârsta de 39 mde ani), considerat șef al bandei va fi arestat (împreună cu alți 5 complici) în timp de pregătea un atac asermănător la o agenție a băncii Société Générale la Nisa, ude an gangster legendar, Albert Spaggiari a comis „jaful secolului”, cu 8 ani în urmă (între 16–18 iulie 1976), în valoare de cca 50MilFFr (cca 30Mil€PPA). (A se vedea „Jaful secolului” (Partea I). Jaful secolului în mediul periurban. Umbra lui Spaggiari..., Incursiune în istoria marilor jafuri ale „secolului” din lumea contemprană, a revizuirii condamnărilor penale...Cele mai mari jafuri din istoria contemporană, comise cu sau fără violență...) În curs de diversificare a activităților crimminale și de „profesionalizare”, la intrevale scurte banda va comite și alte tipuri de atacuri (jafuri armate), printre care și asupra furgoanelor blindate (transportoare de fonduri în cash) ceea ce, de altfel, va și permite anchetatorilor identificarea ei.Dintre acestea menționez cel de pe 16 august 1983, când 5 membri ai gangului (echipați cu armament de război) atacă un furgon blindat (tranportor de fonduri în cash) al STF (Société de Transport de Fonds) pe șoseau Impériale în proximitatea orașului Bastia (prefectura departamentului Haute de Corse/Corsica de Nord) și dezramează însoțitorii acestuia, sustrăgând suma de 170.000Ffr (cca 55.000€). (A se vedea Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria...). Un eveniment asemănător va avea loc și pe 4 noiembrie 1988 la Pietralba, când 5 membri ai gangului, cagulați și înarmați cu echipament militar (pistoale mitralieră semiautomate și arancătoare de grenade RPG7–Ruchnoy Protivotankoviy Granatomyot, portable, unguided, shoulder-launched, anti-tank, rocket-propelled grenade launcher) atacă un furgon blindat al societății SECSO care revenea dintr-o colectare de fonduri în Balagne cu cca 1Mil Ffr (cca 320.000€PPA).Cei 3 însoțitori vor recunoasște (rapid) complicitatea lor la atacul armat și îi vor denunța pe organizatorii operațiunii și membri comandoului (format din Guy și Gilbert Voillemier, François Santucci, Francis Guazzelli, Christian Leoni și Joël Pattachini) ceea ce va permite interpelarea fraților Voillemier și a lui Guazzelli, dar care, evident, vor neaga participarea lor la operațiune.Până la urmă, pe 22 noiembrie 1988, juedcătorul de instrucție care instrumenta dosarul va fi obligat să-i pună în libertate pe Gilbert Voillemier și pe Francis Guazzelli datorită alibiilor „solide” pe care le-ar fi furnizat.Din contră, Leoni, va fi interpelat pe 18 martie 1989 și va fi încarcerat în detenție provizorie.Dar însoțitorii (gardienii) de fonduri se vor retracta, ceea ce îl obligă pe judecătorul de instrucție ca să ordone pe 16 mai 1989 punerea în libertate atât a lui Leoni, cât și a lui Guy Voillemier, ceea ce va fi confirmată de către Camera de Acazuare din Bastia pentru primul pe 16 mai 1989, dar va fi refuzată pentru cel de-al doilea.Până la urmă, judecătorul de instrucție va ordona și eliberarea celor 3 însoțitori (gardieni) ai furgonului pe 23 octombrie 1989 (confirmată și de Camera de Acuzare pe 22 noiembrie 1989) iar dosarul va transfera din procedura „criminală” (judecată de o Curte cu Jurați formată din 3 magistrați și 6 cetățeni aleși de pe listele electorale–în Prima instanță, respectiv, 9 în Apel, care pronunță pedepse cu închisoarea de la 10 ani de recluziune criminală până la închisoare pe viață) în procedura „corecțională” (judecată de o Curte Corecțională compusă doar din 3 magistrați, care pronunță pedepse până la 10 ani de detenție criminală).Într-un asemenea context, TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) din Bastia îi condamnă pe 1 iulie 1997 pe Guy Voillemier și Francis Guazzelli (probabil, țapi ispășitori!) la 3 ani de închisoare, iar pe cei 3 însoțitori de fonduri (furgon) la 2 ani de închisoare.Ceea ce va permite gangului să „recidiveaze” și ca urmare, pe 22 octombriie 1992, mai mulți membri ai bandei vor ataca cu o Bazooka (Rocket-propelled-grenade RPG, utilizat în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial și puști mitraliere), din nou, un furgon blindat pe strada Capanelles la Bastia aparținâns societății SecuriPost din care vor sustrage suma de 6,65Mil Ffr (cca 2,22 Mil€PPA), după ce pe 10 septembrie, 2 dintre ei (tot cagulați) și înarmați cu echipament militar, au interceptat la Cordo (departamentul Haute Corse/Corsica de Nord) un furgon blindat al societății de transport fonduri Transbank în cabina căruia se aflau soții Giordani.Luându-i ostatici, ei vor sustrage din camionetă suma de 3 Mil Ffr (cca 1 Mil€PPA).Un jandarm aflat în permisie și martor la eveniment îl identifică pe unul dintre autoeri în persoana lui Michel Chiappalone, care va fi interpelat.Dar pe 1 decembrie 1992, în urma unei confruntări și dezbateri contradictorii acesta va fi pus în liberate (sub control judiciar) „în beneficiul îndoielii”, cu atât mai mult cu cât el era „perfect” integrat în societatea civilă, find, oficial, directorul–gestionar/administrator al braseriei/cafenelei „Palais des Glaces" din Bastia.Până la urma, utilizând tot un transfer al dosarului din procedura criminală în cea corecțională, Michel Chiappalone va fi condamnat de către Curtea Corețională a TGI Bastia, pe 8 iulie 1997 la 5 ani de închisoare, dar tribunalul nu va delivra mandatul de încarcerare contra condamnatului pentru că acesta a făcut Apel.Dar datorită formalităților administrative (judiciciare), Curtea de Apel nu va confirma pedeapsa acestuia, decât pe 10 martie 1999, când din păcate pentru magistrați și din fericire pentru Michel Chiappalone, acesta nu mai putea fi arestat pentru că era deja, „de ceva vreme”, în cavală (fugă), nefiind interpelat încă, nici astăzi.Nu știu însă, cum a reușit, totuși, să se sustragă libertății condiționate sub control judiciar, fără ca autoritățile polițienești din Corsica să se (auto)sesizeze. În sfârșit, în afară de jafuri armate din bănci și din furgoane blindate, gangul este implicat și în jocuri de noroc ilegale, în cluburi de noapte „fictive” (care practică prostitulia „deghizată”), în extorcare de fonduri, etc și poate nu în ultumul rând, și în spălare de bani, în strânsă legătură cu clubul de fotbal de la Bastia (prefectura departamentului Haute Corse/Corsica de Nord), ca de altfel și cel de la „Micul Bar”, în legătură cu clubul de fotbal de la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud/Corse du Sud).În principiu, cca 10 „familii” (importante) vor susține activitățile infracționale (delictuale) ale gangului de la Barul Brise de Mer, care dispunea de un patrimoniu („capital „social”) de cca 140–150 Mil€ (provenind din bracaje/jafuri armate, spălare de bani, extorcare de fonduri, etc. pe însulă cu care au fost aciziționate hoteluri, localuri/baruri de noapte, restaurante, braserii, complexuri turistice, cazinouri/sală de jocuri, etc., cu „filiale” în Italia și Africa)Iar cadrul acestor activități infracționale vor avea loc și o serie de asasinate în bătălia pentru „teritoriu” și mai ales în detrimentul fraților Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopass, etc.QG (Cartierul general) „principal” al bandei este „Challenger" (deschis în Île Rousse în 1984, considerat cel mai frumos local/club de nopate din Europa), alături de care vor funcționa si alte QG „secundare” cum sunt „Starlight" și „Biblos" (incendiat în 1986), din Calvi, „Palladium” din Saint Florent, „Midnight" de la Cervione, „New-Club" (devenit, ulterior „L'Aventure") de la Corte și „L'Apocalypse” din Bastia (route de la Marane) inaugurat de către celebrul actor francez Alain Delon.Mai multe atacuri și atentate vor favoriza renunțarea la acestea, în genul celui comis asupra lui Joël Martin (victimă a unui atentat la Algajola, motiv pentru care va ceda pentru o sumă modică comerțul său lui Benoit Grisoni administrator și gestionar al Sarl Corsica. Pe 17 octombrie 1986 în virtutea unei comisii rogatorii delivrată de către judecătorul de instrucție Michel Huber de la TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Bastia, polițiștii de OCRB (Oficiul de Central pentru Reprimarea Banditismului–devenit OCLCO–Oficiul Central de Luptă contra Crimei Organizate din 6 mai 2006), apaținând Direcției Centrale ale Poliției Judiciare (DCPJ) și de SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) Ajaccio, asistați de către anchetatorii BNEE (Brigada Națională de Anchete Economice) vor opera (efectua) mai multe interpelări și percheziții, printre care și la proprietarii localurilor din Bastia: cafeneaua (braseria) „Palais des Glaces”, discoteca (clubul de noapte) „Le Saint-Nicolas" și barul „Le Continental", respectiv, în discoteca „L'Apocalypse" (de pe șoseaua Marane) din Biguglia. Pe lista celor 13 persoane reținute vor figura și Robert Moracchini (barmanul și asociatul de la barul „Le Continental” din Bastia), respectiv, Gilbert Voillemier (administratorul discotecii „L'Apocalypse").Din păcate însă, nimic nu va permite anchetatorilor inculparea membrilor localurilor de mai sus, într-un dosar infracțional de „asociere de răufăcători”, având ca scop „evaziunea fiscală și spălarea de bani”, așa cum spera după arestarea lor, magistratul instructor. O altă percheziție însoțită de alte interpelări are loc la girantul societății „Forum” Srl care exploata discoteca „Le Challenger" în Île rousse (departamentul Haute-Corse), cartierul general al gangului de la barul Brise de Mer.La domiciliul lui Francis Navarro constructorul discotecii „Le Challenger", este identificată o dublă facturare în profitul societății Forum Srl legată de lucrări de renovare a discotecii la solicitarea lui Alexandre Rutily (girantul/gestionarul discotecii) cu scopul spălării în cash a sumei de 600.000 FrF (cca 170.000€PPA) dar a sumei de 1,4Mil FrF (cca 385.000€PPA) rezultată din vânzarea diferitelor bunuri sociale.În cursul lunii februarie 1987, pe lângă procedura judiciară în curs DNVSF (Direcția Națională de Verificare a Situațiilor Fiscale) va descoperi și alte neregularități la membrii gangului de la micul bar din cartierul Vieux Port (Marsilia) „La Brise de Mer”, care, până la urmă se vor concretiza cu niște pedepse „lejere” (cu suspendare) și amenzi în valoare de 13 Mil FrF (cca 3,6 Mil€PPA), însă plata acestora nu ar fi fost niciodată consemnată.Din contră, un eveniment major (foarte grav) neașteptat, va bulversa societatea civilă din insulă. Este vorba de cel care a avut loc pe 23 august 1998, în care Georges Seatelli (atunci, în vârstă de 48 de ani, unul dintre baronii gangului de la Brise de Mer), fratele actalului decan al baroului din Bastia, Jean-Louis Seatelli (care astăzi, la vârsta de 75 de ani este decanul Marii Adunări Naționale din Corsica) și fost cumnat al avocatei naționaliste Marie-Hélène Mattéi (figură marcantă a A Cuncolta Independentista–fost partid politic naționalist corsican fondat în 1998, rezultat din A cuncolta naziunalista prin fuziune cu Corsica Viva, Partitu per independenza, Associu per a suvranità și Cullettivu naziunale devenit în 2001 Partidul Indipendenza) este asasinat de către un comando compus din 2 bărbați cagulați de pe o motocicletă (cu 15 gloanțe de calibrul 9mm și 11,43), în jurul orei 1800, pe sezlongul său lângă piscina de pe terasa hotelului Pineto din Bastia. Acesta, împreună cu alți presupuși membri ai gangului de la barul Brise de Mer, printre care și frații Voillemier, frații Guazelli și Robert Moracchini (asociat al barului Continental din Bastia) au fost plsați în GAV (Garde à vue–arest la sediul Poliției Judiciare) de către anchetorii diviziei antiteroriste după asasinarea prefctului de Corsica Claude Eirgnac pe 6 februarie 1998 (în jurul orei 21h15, la ieșirea din sala de spectacol) de către naționaliștii (independentiști) corsicani, dintre care unul ar fi fost Yvan Colonna. Reglarea de conturi în acest dosar de asasinat, după oărerea mea nu ar îndoielnică, dacă ținem cont de faptul că pe 14 septembrie 1982, David Ziglioli (comerciant de vinuri și băuturi spirtoase) este asasinat, iar peste 7 luni (în cursul lunii aprilie 1983) este asasinat și fratele său Daniel Ziglioli (proprietar al unui club de noapte).Presupușii asasini vor fi Robert Moracchini, Pierre-Marie Santucci și Georges Seatelli. O altă „mișcare” a membrilor gangului „Brise de Mer” (Michel Chiappalone, Jean-Jacques Voillemier și Jan Meganck, însosiți de către Réginald Léger, Jacques Nahmany și Olivier Cecini) cu destinația Novossibirsk (tot în Rusia) ar fi fost înregistrată pe 29 aprilie 1997, iar ultimul dintre ei, la întoarcerea sa de la Moscova, în decembrie 1997, ar fi avut asupra lui (în urma unui control) suma de 48.000 Ffr (cca 10.000€) „câștigată la jocurile de noroc”. Pe 13 iulie 1999 autoritățile ruse ar fi confirmat că, într-adevăr, la Kemerovo ar fi funcționat, „legal”, mai multe „societăți comerciale”, printre care și cazionul „Las Vegas", cu sprijinul financiar al „Kuzbassky transporty bank" în cadrul căruia „lucrează” și 3 cetățeni francezi, Olivier Cecini (directorul), Jacques Nahnmany (controlor de jocuri) și un „necunoscut” autorităților polțienești, Loran Martines (casier).Gangul ar fi avut legături „solide” și cu naționaliștii cosicani.Pe vremea activității „lucrative” a FLNC-Canal Historique (fondat între 1990-1991, care pe 23 decembrie fuzionează cu FLNC du 5 mai, cu Fronte Ribellu și grupul Clandestinu pentru a deveni FLNC UC) în anii 1990, 2 dintre leaderii aceștia ar fi „simpatizat” cu membri ai gangului „Brise de Mer”.Este vorba de Charles Pieri (n.1950, tatăl lui Christophe Pieri și Elodie Pieri, naționalist corsican înregistrat în fișierul central al marelui banditism) cu Francis Mariani (n.1949, mort în explozia de la Casevecchie, la Pianicce, Antisanti și Aleria în Haute-Corse/Corsica de Nord, pe 15 ianuarie 2009) și François Santoni (n.1960, asasinat la o nuntă pe 17 august 2001, la Monacia-d'Aullène în Corse-du-Sud) cu Richard Casanova (n.1959, asasinat la Porto-Vecchio pe 23 aprilie 2008).După ce a părăsit organizația FLNC-Canal Historique și a fondat Armata Corsa, Santoni denunță „derivele de tip mafiot” în cadrul FLNC (Frontul Național de Eliberare Corse), iar Pieri se va apropia de membrii organizației FLNC-Canal Habituel pentru a fonda FLNC-Union des Combattants) cărora se va alătura și „Brise de Mer”. În cadrul acestei lupte influență, membii presupuși ai organizației criminale „Brise de Mer” ar fi executat mai mulți membri ai grupului naționalist Armata Corsa, iae legat de aceasta, un dosar criminal de mare anvergură (instrumentat de către judecătorul de instrucție Charles Duchaine) a fost judecat de către Curtea cu Jurați a departamentului Val de Marne (sub președinția lui Anny Dauvillaire cu François-Louis Coste, avocat general), la Créteil (Métropole du Grand Paris), în care Jacques Mariani (apărat de actualul ministru al justiției, Eric Dupont-Moretti) fiul lui Francis Mariani, împreună cu Joseph Menconi (apărat de către Jean-Louis Seatelli) au fost judecați într-un proces care va debuta pe 20 iunie 2006.În acest dosar, un loc central ocupă asasinarea lui Dominique Marcelli (în vârstă de 25 de ani, fost activist de frunte al organizației Armata Corsa) pe 21 august 2001 (în jurul prânzului) în vehiculul său, cu care a părăsit Cervioni (domicilul său din Haute-Corse) și la volanul căruia se afla Jean-Christophe Marcelli (în vârstă de 24 de ani, fără nicio legătură de rudenie cu defunctul). Cei 2 vor fi găsiți câteva ore mai târziu, la câțiva km de Moriani-Plage, ciuruiți cu 24 de gloanțe (dintre care jumăate în cap), cu cadavrele lor (semi)carbonizate în vehiculul incendiat.Michèle Marcelli, văduva lui Dominique (reprezentat de către Jean-Michel Marriaggi),, va face o serie de dezvăluiri, care îi vor incrimina pe cei 3 membri ai gangului „Brise de Mer” cu alți 3 complici ai lor.În verdictul ei din seara zilei de 3 iulie (foarte probabil grație celebrului și prestigiosului avocat penalist Eric Dupont–Moretti, „campionul” achitărilor–devenit minstru al justiției), Curtea îi achită pe cei 2 inculpați principali, Jacques Mariani și Joseph Menconi (în vârstă de 40 de ani)René Agostini (în vârstă de 28 de ani) și Jean-Marie Struffi (în vârstă de 30 de ani), acuzați de complicitate și sechestrare, respectiv, Ange-Marie Fraticelli (în vârstă de 32 de ani), acuzat de mărturie mincinoasă cu circumstanțe agravante, au fost și ei achitați. Atât președintele cât și prim-ministrul erau convinși că Erignac va fi în Corsica, „omul potrivit, la locul potrivit”, ceea ce de altfel n-ar fi fost așa, cum nici (re)aducerea legendarului erou național „cel mai ilustru dintre francez” Charles de Gaulle (1890–1970), în fruntea statului pentru soluționarea „crizei coloniale” (și în special a „Algeriei franceze”) în care Franța era profund angajată prin războiul de independență al Ageriei (1954–1962). (A se vedea In memoriam Charles de Gaulle. O dublă comemorare în luna noiembrie: 50 de ani..., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Remember: 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle (1970–2020)”, „le plus illustre des Français”...., Serviciul de Acțiune Civică (SAC) al lui Charles de Gaulle și Masacrul de...). Pentru că Colectivitatea teritorială Corse (Corsica) cu „statut unic”, particular, nu seamănă cu celelate colectivități terioriale (ultramarine/DOM– TOM) sau Collectivités d'Outre-Mer (COM–conform art. art. 74 din Constituție, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy, Saint-Martin, Wallis-et-Futuna și Polynésie française) și nici populuția acestora, cum de altfel, nici naționalismul acestora nu poate fi comparat, sub nicio formă, cu (ultra)naționalismul corsican transmis din generații în generații prin intermediul unor mecanisme de îndoctrinare social–politice cu caracter economic, care permite acestora asocierea lor cu marea criminalitate (crima organizată). Acest lucru am înțeles, din păcate, mult prea târziu, ceea ce nu mi-a mai permis să pot face ceva pentru salvarea vieții lui Claude Erignac. (....). Notă. Celebra închisoare Carabanchel a Provinciei Madrid (construită în timpul regimului franchist, dat în folosință pe 16 ianuarie 1940 și inaugurat pe 22 iunie 1944 de către ministrul justiției falangist Eduardo Aunós, până în 1999 și distrusă în 2008), în care (alături de închisoarea Model de Barcelone) erau încarcerați majoritatea naționaliștilor sepratiști după Războiul Spaniei (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), între republicani și naționaliști, terminată cu victoria celor din urmă. (A se vedea „Jaful secolului” (Partea IV). Jafuri remarcabile în Europa comise în acest secol, cu...Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală). Printre celebrități încarcerate la închisoarea Carabanchel menționez pe celebrul sindicalist spaniol Marcelino Camacho Abad (1918–2010, fost prim-secretar al Commissions Ouvrières între 1976–1987 și deputat comunist de Madrid 1977–1981), celebrul filosof, eseist, scriitor, jurnalist, profesor și traducător Fernando Savater (n.1947, anti-franchist, distins în 2000 cu premiul Sakharov și cu alte câteva zeci de premii literare), omul politic spaniol (comunist) Simón Sánchez Montero (1915–2006, șeful Partidului Comunist Spaniol, încarcerat timp de un sfert de secol), pe militantul comunist Enrique Múgica (1932–decedat de Covid pe 10 aprilie 2020, devenit deputat basc și ministru al justiției între 1988–1991), pe jurnalistul și scriitorul Fernando Sánchez-Dragó (1939–2014, devenit ministru al economiei și finanțelor între 1982–1985), pe celebrul umorist Miguel Gila (1919–2001, emigrat în 1968 în Argentina), pe poetul, dramaturgul, romancierul, eseistul și cineastul Fernando Arrabal (n.1932, stabilit în Franța din 1955 ca „desterrado”, distins cu Prix Nadal–1982, Prix national de Littérature dramatique–2003), pe poetul, scriitorul și jurnalistul Marcos Ana (1920–2016, prizonierul politic încarcerat cel mai mult timp în inchisorile franchiste, printre care și Porlier Prison, Lagărul de concentrare de la Albatera, respectiv, de la Los Almendros–din 1939, Ocaña Prison–din depuis 1944, Burgos Penitenciary Center între 1946-1961), pe economistul și profesorul universitar Francisco Bustelo García del Real (n.1933, fost rector al Universității Complutense din Madrid între 1981–1983, deputat socialist între 1977–1979) și poate nu în ultimul rând pe legendarul răufăcător și gangster francez, „regele evadării”, François Besse (n.1944, autor a 7 evadări, asociat în crima organizată cu legendarul criminal Jacques Mesrine, fost „inamicul public nr.1” al poporului francez, evadat din închisoare pe 16 februarie 1982). (A se vedea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez/MCF. Brand-uri...)

DCRI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii" (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, înlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). Iată şi cele 6 servicii ale DCRI (DGSI): În cadrul Ministerului Apărării (direct): DGSE (însărcinată cu spionajul şi contraspionajul în exteriorul teritoriului naţional), respectiv, DRSD (Direcţia Informaţiei şi a Securităţii Apărării, creată în 1981, sub incidenţa art. D.3126-5 până la D.3126-9 din Codul Apărării, însărcinată cu securitatea personalului, al materialului militar, ale informaţiilor şi ale instalaţiilor sensibile). În cadrul Satului Major al Armatei (al Ministerului Apărării): DRM (Direcţia de Informaţii Militare, creat prin Decretul no 92-523 din 16 junie 1992, însărcinată cu informaţii tactice şi strategice de securitate în cadrul Armatei). În cadrul Ministerului de Interne (direct): DGSI (însărcinată cu spionaj şi cu lupta antiteroristă). În cadrul Ministerului Economiei: DNRED [Direcţia Naţională a Informaţiei şi Anchetelor Duaniere (Vamale), creată în 1988, cu competenţă naţională, însărcinată cu anchete duaniere (vamale) şi mobilitatea mărfurilor dubioase pe teritoriul naţional], respectiv, TRACFIN (Tratamentul Informaţiei şi a Acţiunii Contra Finanţelor Clandestine (competenţă naţională, însărcinată cu informaţiile legate de circuitele financiare duaniere şi clandestine). Din contră, primul Decret (n°91-1052 din 14 octombrie 1991), nu viza decât persoanele majore (adică pe cei care au împlinit 18 ani), iar fişierele DCRG (RG) nu puteau conţine date despre originile rasiale ai celor în cauză, nici despre culoarea lor politică şi nici despre orientările lor sexuale. Desigur, existau însă şi excepţii de la „regulă”, numite ce către RG, „derogări”. Conform decretului din 1 iulie 2008 (al lui Sarko), care vizează reforma serviciilor franceze de informaţii, prin fuziunea „la rece” dintre RG şi DST în DCRI vor lua naştere (aproape simultan) şi 2 fişiere centrale de mare importantă (pentru naţiune), dar „foarte” antipopulare! Este vorba de EDVIGE & CRISTINA. .EDVIGE (Exploatarea Documentară şi Valorizarea Informaţiei Generale) care „lărgeşte fişierele RG în toate direcţiile şi sensurile” având că scop „reducerea” libertăţilor democratice în Franţa (în care vor fi înregistraţi cei consideraţi de către autorităţile poliţieneşti „antisociali” începând cu vârstă de 13 ani, cu toate datele lor personale specifice: stare civilă, studii, profesie, coordonate, informaţii despre situaţia fiscală şi patrimoniu, activitate politică şi sindicală, convingeri religioase, etc.,) pentru menţinerea unei majorităţi franceze „în lesă”, în special ai celor „indisciplinaţi (rebeli)”. CRISTINA (Centralizarea Informaţiilor Interne pentru Securitatea Teritoriului şi a Intereslor Naţionale), un fişier antiterorist, clasat (considerat) „secret de apărare” (deci, secret de stat). Astfel, DCRI poate fi „(ra)taşat” matematic vorbind unui „spaţiu infracţional bidimensional”, având ca baza cele două axe de coordonate ale sale, EDVIGE & CRISTINA, în care fiecare individ poate fi „reperat” şi „urmărit” riguros ca o particulă liberă pe traiectoria sa în mecanică analitică. Cele două fişiere au şi un punct comun de „intersecţie” (ca două axe de coordonate): amândouă sunt o consecinţă directă a reformei serviciilor secrete franceze RG (conform decretului din 1 iulie 2008), la propunerea lui Sarko. Însă, dacă EDVIGE este totuşi supus (cel puţin teoretic) controlului CNIL (Comisia Naţională de Informatică şi a Libertăţilor), CRISTINA, ca secret de „apărare”, este inaccesibil persoanelor fizice (sau morale/juridice) franceze. Menţionez aici faptul că CNIL este o autoritate administrativă independenă franceză (cel puţin teoretic) creat pe 6 ianuarie 1978 şi este însărcinată cu protecţia (protejarea) cetăţeanului (a identităţii sale, drepturilor sale fundamentale, a vieţii private, etc.) aflat sub incidenţa libertăţii informatice (conform Legii n°78-17 din 6 ianuarie 1978, modificată pe 6 august 2004), format dintr-un Colegiu (cu 17 membri-personalităţi social politice numiţi pentru o perioada de 5 ani, renuvlabilă o singură dată): 4 parlamentari (2 Senatori şi 2 Deputaţi); 2 membri CESE (Consiliul Economic, Social şi de Mediu, ansamblu constituţional francez compus din 47 de membri, creat în 1925); 6 reprezentanţi a Înaltei Jurisdicţii (2 Consilier de Stat, 2 Consilieri a Curţii de Casaţie, 2 Consilieri a Curţii de Conturi); 5 înalţi funcţionari (3 desemnaţi prin Decret- 1 Prezidenţial, 1 al Adunării Naţionale şi 1 al Senatului). Anul trecut, CNIL (reprezentând interesele Adunării Naţionale) dispunea de 192 de agenţi, de un buget de 17,5M€, cu cheltuieli ale personalului de cca 12,5M€. Pe 2 septembrie 2008, 94.690 de persoane marcante ale societăţii civile franceze (112.312 pe 9 septembrie) şi 712 de organizaţii neguvernamentale (ONG), asociaţii tip lege 1901 (LDH-Ligue du Droit de l’Homme/Liga Drepturilor Omului şi sindicate, printre care cele mai reprezentative în Franţa: CGT-Confédération Général des Travailleurs şi CFDT-Confédération Française du Travail) au semnat un document contestatar al surorilor siameze: EDVIGE & CRISTINA. (Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT.; Les grandes Organisations syndicales françaises. La CFDT.)Avocatul Michel Pezet, fost comisar la CNIL, afirmă într-un document public în cadrul unei dezbateri, că ele (EDVIGE & CRISTINA) centralizează toate informaţiile „susceptibile să aducă prejudicii ordinii publice”. Însă, dreptul administrativ afirmă că „ordinea publică” înseamnă o bună „gestiune” a „securităţii cetăţeanului”, respectiv, a „liniştii publice”. Ceva destul de vag şi imprecis (inexact). Întocmai, ceea ce permite evidenţierea în aceste fişiere ale trăsăturilor noastre fizice (antroperimetrice, biometrice), psihice, intelectuale, al comportamentului nostru în societate, inclusiv afilierea noastră la sindicate, informaţiile fiscale, deplasările pe care le efectuăm în timp (în ţară şi străinătate) , informaţii despre familiile nooastre (rude), despre copii noştri, despre, prieteni şi apropiaţi, antecedentele noastre judiciare (penale), chiar şi cele mai nesemnificative, care nu sunt nici măcar marcate în cazierul nostru judiciar, etc. Cu alte cuvinte, EDVIGE şi CRISTINA sunt un fel de fişiere „biografice” care centralizează toate datele despre noi, despre viaţă noastră, despre originile noastre sociale, rasiale (etnice), opiniile noastre politice şi religioase, despre sexualitatea noastră, despre starea noastră de sănătate, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare ale drepturilor noastre civive, ale drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum ne-au afirmat în interviurile lor, Houssein Bourgi (Preşedintele Colectivului contra Omofobiei şi pentru Egalitatea Drepturilor Cetăţeneşti), respectiv, Alain Weber (purtător de cuvânt al Ligii Drepturilor Omului) sau Jérôme Martinez, de la CIMADE (Comité Intermouvements auprès des Evacués, creat încă din 1939), cu toate că Secretariatul General al CNIL (prezidat de către Alex Türk/n.1950, între 2004-2011, Senator al Departamentul Nord/din 1992, iar începând din 21 septembrie 2011 de către Isabelle Falque-Pierrotin/n.1960, Consilier de Stat) ne-a asigurat că datele despre starea de sănătate (în special HIV/SIDA, Hepatita B/C, etc.) ai celor înregistraţi, precum şi orientările lor sexuale, n-ar  marcate în fişierele EDVIGE decât în cazuri excepţionale. Cu atât mai puţin, ar figura şi menţiunea „SDF” în cazul celor fără un domiciliu fix. Aşa să fie oare ? Unii spun că da, alţii spun că nu!COMENTARIUL AUTORULUI