Etichetă: DST

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

Din punct de vedere istoric, crima organizată corsicană apare la Marsilia pe la sfârșitul secolului XIX, generată de valul (uriaș) de imigrare din cauza crizei agricole, care se manifestă în prima sa formă în „domeniul” prostituției și proxenetismului, pentru ca ulterior să se prelungească, tot, prin continuite la Paris, unde își instalează „cartierul general” în „Place Pigale” (cartierul Montmartre, sectorul/arondismentul 18) și care se va dezvolta rapid („multilateral” și „polivalent”) în cele 7 decenii ale celei de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940) sub autoritatea a 14 președinți (dintre care primi 2 regaliști, apoi următorii 5, republicani moderați (de stânga, de ideologie, republicană, liberală, parlamentară), următorii, membri ai Alianței republicane democratice (la început de centru stânga, apoi centru dreapta, iar în timpul celei de-a 3-a republici, de dreapta), cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), și un sigur radical (partidul republican, radical și radical–socialist), Gaston Doumergue (între 1924–1931).Iată aici și lista celor 14 președinți care au guvernat de-a lungul celei de-a 3-a Republici franceze, mai mult decât sinuos (șerpuitor) din punct de vedere politic, trecând de la extrema regalistă la cea de radical-socialistă, trecând apoi, prin stânga, la centru dreapta și dreapta, practic, cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), având în vedere faptul că Paul Doumer, penultimul președinte al celei de-a 3-a republici, independent și el, a murit după primul an al mandatului său (1931-1938). Este vorba de Adolphe Thiers (1797-1877, în funcție între 1871-1873), Patrice de Mac Mahon (1808-1893, în funție între 1873-1879), Jules Grévy (1807-1891, în funcție între 1879-1886), Sadi Carnot (1837-1894, în funcție între 1887-1894), Jean Casimir-Perier (1847-1907, în funcție 1894-195), Félix Faure (1841-1899, în funcție între 1895-1899), Émile Loubet (1838-1929, în funcție între 1899-1906), Armand Fallières (1841-1931, în funcție între 1906-1913), Raymond Poincaré (1860-1934, în funcție între 1913-1920), Paul Deschanel (1855-1922, în funcție în 1920), Alexandre Millerand (1859-1943, în funcție între 1920-1924), Gaston Doumergue (1863-1937, în funcție între 1924-1931), Paul Doumer (1857-1932, în funcție între 1931-1932), Albert Lebrun (1871-1950, în funcție între 1932-1939 și 1939-1940). Legătura „covalentă” simbolică dintre mediile politic și infracțional –criminal  (crimă organizată) poate fi înlocuită pentru studiul corelării reale a acestora (în cadrul sistemelor complexe), cu serii statistice „multidimensionale”  (specifice fiecăruia) conținând observaţii (măsurători) pentru două sau mai multe observabile (variabile) associate lor și a unor funcții vectoriale cu coeficienți constanți, în particular, funcții liniare, ale căror diagrame de dispersie sunt ușor de construit în spațiul bidimensional și care conduc, nu rareori la rezultate acceptabile. Însă, studiile („multidimensionale”) pe care le-am efectuat în acest domeniu (în spații vectoriale n-dimensionale, cu funcții vectorile) pun în evidență indici de corelație, o covarianță și un coeficient de corelatie cu valori absolute (foarte) ridicate pentru cele două medii (politic și infracțional–criminal), ceea ce confirmă și din punct de vedere (socio)matematic un  „cuplaj” puternic între acestea, deci, o complicitate (în majoritatea cazurilor) tacită (și ascunsă) dar (foarte) eficace. Din punct de vedere sociologic, mediul politic (teoretic „neguvernamental”) este un mediu corupt care pentru a „supraviețui” are nevoie, nu numai de cotizații, dar, mai ales de „sponsorizări” importante, aproape în exclusivitate, din fonduri oculte sau în cazul unei transparențe (reale), de mecanisme și pârghii cu caracter social–politic  care să permită sponsorilor recuperarea „investițiilor” și poate nu în ultimul rând, chiar multiplicarea lor și care fac, deja, implicit, obiectul crimei organizate (de mai mare sau mai mică anvergură), cu sau fără victime (inclusiv, cu asasinate politice, în funcție de interese), mai ales în cadrul unor reglări de conturi. Dar tot în această perioadă, pe teritoriul metropolitan (cu precădere, în regiunea pariziană) sunt activi alți doi infractori (gangsteri) notorii, Paul Carbone și François Spirito specializați în jocurile de noroc ilegale, proxenetism și prostituție „stradală”, dar mai ales în traficul de droguri, care vor deveni în scurt timp leaderii celebrei organizației criminale „The French Connexion/Corsican Connexion” (Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „The French Connexion” (Montages financiers frauduleux...)Iar pentru supraviețuire, într-un (asemenea) context concurențial cu French Conexion, asocierea lui Mariani cu cei 2 (Carbone & Spirito) era o condiție „sine qua non” ! Paul Carbone (Paul Bonnaventure Carbone/Venture, 1994–1943) a fost criminal de origine corsicană, devenit unul dintre „nașii” mediului infracțional–criminal de pe Coasta de Azur (centrat pe „triunghiul Bermudelor”/Marsilia–Toulon–Nisa) și din Corsica, este primul gangster legendar care „cuplează” (cu un indice de corelație ridicat!) mediul politic cu cel criminal. El moare pe 14 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistenței franceze care viza soldați germani (aflați în permisie) într-un vagon al unei garnituri de tren, în care, se afla și el, în proximitatea localității Chalon-sur-Saône (sub-prefectura departamentului Saône-et-Loire în estul Franței).Cu picioarele secționate (înainte de a muri din cauza hemoragiei, cu o țigară în gură) atunci când serviciul mobil de urgență ajunge la fața locului, acesta se adresează paramedicilor: „C'est la vie, pentru mine s-a terminat, ocupați-vă de cei care mai pot fi salvați” .Conform versiunii fostei sale amante, Germaine Germain („Manouche") s-ar părea că, totuși, el ar fi murit câteva ore mai târziu în spital unde a fost transportat cu ale victime ale atentatului.În ceea ce îl privește pe François Spirito (Lydro/Beau Ficelle, 1900–1967), acesta era un mafiot franco–italian originar din Itri (Italia), care se va muta cu părinții săi la Marsilia, unde în anii 1920 va deveni prietenul și asociatul lui Paul Carbone (în materie de crimă organizată). Cei doi s-ar fi cunoscut, nu la Marsilia, cum ar fi fost de așteptat, dar în Egipt, și de atunci ar fi rămas prieteni fideli până când moartea neașteptată a lui Carbone i-a despărțit, nu înainte însă să facă „afaceri de succes” în crima organizată (cu precădere, în proxenetism, prostituție, racket–extorcare de fonduri, șantaj, spălare de bani), iar mai târziu în domeniul traficului de droguri (opium și heroină) cu care au contribuit la fundamentarea organizației „French Connexion” (Corsican Connexion), având ca principala „actvitate lucrativă” exportul de heroină între anii 1930–1970 din Franța (prin portul Marsilia) în SUA (prin portul New York), importat din Orient (Indochoina/Asia de Sud–Est continentală, Turcia și Siria) sub formă de sursa primară de morfină imatură recoltată de la specia Papaver somniferum (agonist opioid, utilizat ca analgezic puternic, principalul agent activ din opiu sub formă de meconat, din grupa alcaloizilor morfinanici propriu-ziși alături de codeină și tebaină) obținută din mac și transformată în heroină într-o serie de laboratoare clandestine ale French Connexion de pe Coasta de Azur din regiunea Marsiliei.Ei au relații „strânse” cu mediile politic și patronal, în special prin intermediul omului politic (independentist de stânga) Simon Sabiani (fost erou al primului Răboi Mondial și colaborator cu naziștii în timpal celui de-al Doilea Război Mondial), iar ulterior cu leaderii Partidului Popular Francez (PPF)al lui Jacques Doriot, la care aderă, după ce au militat în cadrul Partidului Unității Proletare, situat din punct de vedere politic între la SFIO (Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești) și PCF (Partidul Comunist francez). În timpul războiului, Carbone și Spirito colaborează cu Gestapo Francez, evident, numai din interes, iar după moartea accidentală a lui Carbone, înainte de sfărșitul războiului, Spirito se refugiază în Spania, iar de acolo în America Latină și ulterior în SUA, unde începe să facă trafic de heroină, dând astfel naștere organizației criminale French Connexion (Corsica Connexion).Interpelat la New York, el va fi încarceat timp de 2 ani (la închisoare din Atlanta) până la extrădarea lui în Franța, unde urma să fie judecat, atâte pentru traficul de heroină cât și pentru colaboarea sa cu Germania mnazistă, dar procesul, din fericire pentru el, nu va avea loc. Mai mult, în 1954 (când era căsătortit și era tatăl a 2 copii născuți la Marsilia, cu vârstele de 11 și 14 ani) va fi achitat și pentru jaful armat contra artizanului de brânzeturi Rivet în 1943 din lipsă de probe materiale insuficiente.În SUA (care atunci număra cca 150.000 – 160.000 de toxicoimani, dependenți de heroină, italo–americanul Lucky Luciano (Salvatore Lucania) este bănuit de către autorități că ar fi precursorul traficului de heroină, împreună cu alți gangsteri remarcabili ca Arnold Rothstein, Louis „Lepke" Buchhalter și Vito Genovese), pe care în anii 1930 îi va aduna în sânul celebrei organizații criminale Cosa Nostra (divizată în 24 de familii, cu foarte multe similitiduni cu Corsica Connexion).Între anii 1945–1965, frații Antoine Guérini și Barthélemy Guérini (Mémé) membri ai clanului Guérini vor prelua conducerea crimei organizate al filierei din Marsilia și Corsica, deci inclusiv, a organizației French Connexion (Corsica Connexion), care ar fi fost „structurată” de către Lucky Luciano, „exilat” la Napoli.Alte figuri emblematice ale organizației, în afară de Crabone și Spitito, în Franța, au fost și Maurice și Claude Schoch, Auguste Ricord, Jean-Baptiste Croce, Jo (Joseph) Césari („chimistul”), Henri Malvezzi, frații Marius, Antoine și Joseph Aranci, Jean Jehan, Urbain Giaume, Gaëtan Zampa, Paul Mondoloni, Jean-Claude Kella, Jacky le Mat, Francis le Belge Jean Orsini, Laurent Fiocconi, Marcel Francisci, Dominique (Nick) Venturi, Charles Antoine Marignani, Joseph Patrizzi și Paul Mondoloni, iar în SUA, Santo Trafficante Jr, „nașul” familiei Tampa în Florida (în strânsă legătură cu familia Bonanno din New York și Sam Giancana de la The Outfit din Chicago) controla toată zona Miami (Miami Beach, Fort Lauderdale și Palm Beach), care ar fi jucat un rol important în anihilarea rețelei. De fapt, toată coasta de est a Floridei era sub controlul a 5 familles de origine italiană din New York (Bonanno, Gambino, Colombo, Lucchese și Genovese), în special, prin intermediul lui Meyer Lansky, Bugsy Siegel, Carlos Marcello, Leo Stein, Henry Gonzales și Frank Ragano. În cursul lunii aprilie 1968, Administrația americană Lyndon B. Johnson (1964–1968), pentru a putea lupta cu mai multă eficacite contra traficului de droguri crează o nouă structură Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD) ca urmare a fuziunii dintre Federal Bureau of Narcotics (FBN) și Office of National Narcotics Intelligence (ONNI), respectiv, Office of Drug Abuse Law Enforcement (ODALE), care în 1973 devine Drug Enforcement Administration (DEA), și instaleză filiale ale sale în marile metropole europene, la Londra (Marea Briranie) Madrid (Spania) și Frankfurt (Germania Federală/Germania de Vest/Occidentală), iar biroul de la Paris (cu 15 agenți) devine sediul general al regiunii Europa, în timp ce bugetul vămilor si a Poliției de Frontieră, americane, se vor dubla. În 1969, noul președinte ales Richard Nixon intervine pe lângă noul președinte al Franței (ca urmare a demisiei Generalului Charles de Gaulle) Georges Pompidou pentru a pune la punct un dispozitiv mixt, franco–american, de combatere a traficului de droguri din direcția Franța (Marsilia) către SUIA (New York).Într-un asemenea context, vor avea loc, sistematic, reuniuni pe această tematică, prima având loc pe 13 decembrie 1969, la care vor participa directorii Poliției Judiciare (PJ)[1], Serviciului Regional de Poliție Judiciară (SRPJ)[1] Marsilia, Office central de répression du trafic illicite de stupéfiants (OCRTIS) și Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD).Dar în luna august 1971 John Cusack, atunci reprezentantul BNDD la Paris a dat mai multe interviuri prestigioaselor jurnale regionale Le Provençal și Le Méridional în care susținea că ar fi existat pe teritoriul național (francez) 4 „baroni” (gros bonnets) ai drogurilor care ar fi fost protejați de către autoriățile politice, deci, ca urmare și de către cele polițienești și judiciare, ceea ce vor menționa și senatorii americani Morgan Murphy și Robert Steele în raportul lor.Era vorba de frații Dominique (Nick) și Jack Venturi, Joseph (Jean) Orsini, Antoine Guérini și Marcel Francisci. Și asta are loc după ce pe 26 februarie 1971 acordul–protocol de combatere a traficului de droguri prin intermediul French Connexion a fost semnat de către Raymond Marcellin (minstru de interne între 1968–1974) și John Mitchell (procurorul general al SUA între 1969–1072) și în contextul în care Poliția Națională Franceză nu af fi fost, deloc, inactivă, pentru că în perioada 1 august 1969–18 februarie 1971 ar fi confiscat 143kg de heroină, 616kg de opium, 737lg de morfină (bază), 827kg de cannabis, peste 550 de pastile de morfină, peste 3.000 de doze de LSD și ar fi interpelat 679 de traficanți de stupefiante, grație, mai ales, legii „dure” contra toxicomaniei, promulgată pe 31 decembrie 1970, publicată în JO pe 3 ianuarie 1971.Conform acesteia, printre altele, oricine care consumă și face comerț cu substanțe „otrăvitoare” (care pun în pericol, direct sau indirect, sănătatea omului), printre care, evident, atât stupefiantele cât și substanțele psihotrope (publicată și în acest an pe 24 februarie 2022) de către ANSM (Agenția Națională de Securitate a Medicamentului), poate fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între 2 luni și 2 ani de închisoare în cazul consumului, între 2 și 10 ani de detenție criminală în caz de comercializare și între 10 și 20 de ani în cazul fabricării acestora și exportul lor (prin filerele tentaculare ale crimei organizate) dar și la o amendă penală (cu caracter adminisrativ) care putea ajunge la 50 Mil Ffr (cca 53,8 Mil€PPA).Legea în vigoare, până la acestă dată, prevedea „doar”, o pedeapsă, maximum de 5 ani de închisoare iar amenda asociată acesteia nu putea depăși 36.000Ffr (cca 40.000€PPA). Merită să subliniez aici și un aspect de ordin juridic al noii legi promulgate. În primul rând, faptul că dosarele penale din categoria mai sus menționată nu vor mai considerate „delicte”, deci nu vor mai fi judecate de o Curte Corecțională (compusă din 3 magistrați), dar „crime” și vor fi judecate de o Curte cu Jurați (compusă dintr-un Juriu Popular–atunci, formată din 3 magistrați și 9 cetățeni aleși la întâmplare de pe listele 0electorale, astăzi, din 6 cetățeni în Prima instanță și 9 în Apel). În plus, astăzi, dosarele de crimă organizată (de talia French Connexion) ajung chiar în fața unei Curti cu Jurați Specială (cea mai severă, compusă din 5 jurați– magistrați în Prima instanță și 7 magistrați–jurați în Apel).În al 2-lea rând sancțiunile penale (fiind) mai mari de 2 ani (cu executare) ele vor fi înregistrate și în cazierul judiciar în Anexa 3 (singura la care are acces persoana fizică în cauză și angajatorul privat).Anexa 2 în care figurează în plus și sancțiunile penale mai mici, inclusiv, condamnările cu suspendare, sau amenzile penale sunt accesibile doar Administrației de stat (pentru ocuparea unui post în Ministerele de restort–educație, interne, armelor, justiție, etc.), iar Anexa 1 (care conține și alte informații despre titularul persoanei fizice, pe lângă Anexa 2 și Anexa 3, cum sunt amenzile administrative, aresturi sau audieri/interogatorii fără urmări penale, etc.) sunt accesibile doar tribunalelor care în sentințele lor pot sau nu să țină cont de acestea. (Cazierul judiciar francez (Thomas CSINTA–Corespondență din Franța), Modelul „structurat” al cazierului judiciar francez, un model care favorizează (re)inserția socio –..., Rolul Cazierului Judiciar în (re)inserția socială a foștilor deținuți. Detalii și explicații cu...) Nici măcar arestarea (interpelarea) lui Richard Berdin (în vârsta de 32 de ani, specializat în agresiuni armate, reconvertit în traficul de stupefiante) pe 23 septembrie 1970 New York, cu puțin timp înainte de recuperarea („recepționarea”) unui vehicul conținând cca 90kg de heroină pură (ocazie cu care îi denunță pe cei cca 40 de membri ai rețelei sale) nu va „aranja” lucrurile.Pentru că pe 5 aprilie 1971, un alt francez Roger Delouette, sosit cu o zi în urmă la New-York, va retrage la Port Elisabeth din New Jersey minibusul său marca Volkswagen îmbarcat săptămâna trecută pe s/s Atlantic Cognac la Le Havre. Vameșii american alertați datorită lipsei unui șurup pe tabloul de bord al vehicului demontează minibusul și descoperă o încărcaătură de 44kg de heroină.Audiat (interogat), Delouette: „Sunt agent de contrasiopnaj francez și acționez la ordinele colonelului Dubois Fournier al SDECE (Serviciul de Documentare Externă și Contraspionaj).”Și într-adevăr, Roger Delouette ar fi efectuat câteva misiuuni în contul SDECE în Algeria (în 1950), iar mai târziu ar fi lucrat în Cuba în contul BDPA (Biroul de Dezvoltare al Producției Agricole), dar direcția vămilor contactează BNDD care intră în contact cu omologul lui francez OCRTIS (Officiul Central de Reprimare al Traficului Ilicit de Stupefiante).Deși acesta din urmă încearcă să vină cu explicații, Dubois Fournier va fi inculpat de către procurorul de Newark, Herbert Stern, pentru trafic de stupefiante, ceea ce datorită tensiunilor generate între autoritățile americane și poliția franceză, până la urmă, va fi disculpat în dosar. În sfârșit, în ciuda eforturilor autorităților franceze de a stopa activitatea organizației criminale Franch Connexion (și de o anihila), cele americane vor fi nemulțumite de progresele făcute ceea ce de altfel, Richard Nixon va face cunoscut lui Georges Pompidou pe 13 decembrie 1971 la Samitul de la Açores (grup de insule portugheze autonome în Oceanul Atlantic de Nord, care constituie o regiune ultraperiferică a Uniunii Europene) în arhipelagu Macronesia (alături, de Insulele Canare, Madeira, Insulele Capului verde). Să revenim acum la crima organizată din Corsica care se va deezvolta într-o „fraterie” și într-un „bon ménage” cu naționalismul corsican, grație prelungirii ei „prin continuitate” până în prezent, chiar dacă organizația French Connexion a fost anihilată, prin filierele tentaculare ale unei alte grupări criminale „Gang de la Brise de mer” (Gangul/banda de la Briza mării, fondată la sfârșitul anului 1970, activă nu numai în Franța, dar și în Rusia, America Latină, Singapore–China și în sfârșit, poate nu în ultimul rând, în Elveția–prin spălare de bani), cu o activitate infracțională foarte diversificată (hoteluri–restaurante–cluburi de noapte, proxenetism–prostituție, extorcare de fonduri, deturnare de fonduri–spălare de bani–evaziune fiscală, jafuri armate–asasinate, jocuri de noroc, etc.) având ca rivali Mafia rusă și Gang du Petit bar (Banda de la Micul bar/Barul mic–după numele braseriei/cafenelei lui Ange-Marie Michelosi „Petit Bar” din Ajaccio, prefectura departamentului Corsica de Sud rezultat(ă), din banda lui Jean-Jérôme Colonna–specializată în extorcare de fonduri, care nu are nimic în comun cu fostul naționalist corsican, Yvan Colonna), care, ulterior, și-a extins activitatea în traficul de stupefiante, spălare de bani, dar în special, în domeniul bracajelor (jafurilor armate) și a asasinatelor (inclusiv, politice), având printre victimele sale, chiar pe Ange–Marie Michelosi (fost și membru al bandei) pe 8 iulie 2008 la Grosseto-Prugna (Porticcio), iar pe pe 21 aprilie 2011, pe Marie-Jeanne Bozzi (fost om politic și primar la Grosseto-Prugna), de altfel, sora acestuia din urmă.Printre membri săi cei mai „activi” îi menționez pe André Bacchiolelli („Dédé”, a fost arestat pe 5 iulie 2021 la Ajaccio pentru tentativă de asasinat în bandă organizată, asociație de răufăcători în bandă organizată), Mickael Ettori („Micka” în cavală/fugă din 2020), Ange-Marie Gaffory (un apropiat al familiei de oameni politici și de afaceri Marce Francisci–fost om politic și om de afaceri considerat „Împăratul jocurilor de noroc”, cu legături „solide” cu marele banditism, asasinat pe 15 ianuarie 1982 și Roland Francisci–fost apropiat președinților Franței Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy, fost primar al Comunei Ciamannacce, decedat de cancer în 2006), Pierre-François Luccioni (fost gestionar al Petit Bar), Jacques Pastini (în vârstă de 64 de ani, care împreună, alți presupuși membri ai bandei, cu Philippe Porri în vârstă de 60 ani și Jean-Laurent Salasca în vârstă de 71 de ani condamnați pe 23 octombrie 2020 într-un dosar de „degradere/deteriorare sau distrugere de bunuri materiale” la 2 ani de închisoare pentru incendierea restaurantului Globo pe 22 septembrie 2017 în cadrul unei reglări de conturi cu Petit Bar, suspectați și în câteva tentative de asasinat și de asasinat), Pascal Porri („l'Ampoule, condamnat în 2011 la 6 ani de închisoare pentru asociere de răufăcători, iar în 2019 la 16 luni cu executare pentru însușire de bunuri necuvenite, spălare de bani și fraudă fiscală împreună cu soția sa Valérie Mouren și antreprenorul, arestat pe 15 septembrie 2021 la Porto Vecchio), Stéphane Raybier (membru–fondator al bandei, „sinucis” în închisoarea Toulon-La Farlède, pe 14 ianuarie 2021), prieten de copilărie cu Jacques Santoni (n.1978, corsican, șeful bandei, rămas tetraplegic în urma unui accident de motocicletă în 2003, interpelat pe 10 ianuarie 2021 și încarcerat în detenție provizorie într-un dosar de splărare de bani cu circumstanțe agravante, asociere de răufăcători în bandă organizată, în care ar fi reușit să „spele” 2,3 Mil € din cei 4,6 Mil € câștigați de cumnatul său Jean-Laurent Susini.Santoni este bănuit că ar fi fost și comanditarul asasinatelor lui Antoine Nivaggioni (fost om de afaceri și naționalist corsican, care trăia separat de soția sa Nadine, asasinat la vârsta de 49 de ani, cu două rafale de gloanțe, de către un comando format din 2 criminali cagulați echipați cu pistale automate, pe 18 octobrie 2010 la Ajaccio, după ce 11 mai 2010 scapă cu viață dintr-o tentatvă de asasinat) și a lui Antoine Sollacaro (1949–2012, avocat corsican și al lui Yvan Colonna la procesul său, fost militant al Ligii Drepurilor Omului și al Mișcării pentru Autodeterminare–MPA, prieten vechi al lui Alain Orsoni, naționalist corsican și el, presupus șef al FLNC–Canalul obișnuit/tradițional, din 2008 președintele clubului de fotbal AC Ajaccio) pe 16 octommbrie 2012, tot la Ajaccio în timp ce se afla parcat cu vehiculul său (Porche Carrera 911), într-o stație de alimentare cu carburant, asupra căruia ar fi fost trase 9 gloanțe de calibrul 11,43 mm.Pentru primul asasinat, într-un proces deschis în fața Curții cu Jurați al departamentului Bouches du Rhône de la Aix-en-Provence/Marseille Métropole (avându-l ca avocat general Pierre Cortès), pe 19 februarie 2018, 6 persoane vor fi judecate, Jacques Santoni (asistat de avocatul său Pascal Garbarini și Laurent Franck Lienard), Eric Coppolani, Antoine Mondoloni, Patrick Giovannoni, Christophe Ettori și Pascal Porri. Printre cei arestați trebuiau să figureze, evident, atât, presupușii asasini, adică, Pascal Porri, Mickaël Ettori și André Bacchiolelli, dar anunțați (preveniți) din timp de de către un complice de-al lor (polițist) ei vor reuși să dispară (să fugă), dar nu pentru foarte mult timp.Pe 5 iulie 2021, aflat în UG (Urmărire generală) din 28 septembrie 2020, André Bacchiolelli, va fi interpelat la Bastelicaccia (regiunea urbană Ajaccio) de către Sectia de căutarea a Jandarmeriei Naționale din Cosica.Pascal Porri, va fi interpelat pe 15 septembrie, în jurul orei 20h30 de către o echipă de intervenție de elită GIGN (Grupul de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) în restaurantul unui hotel de 5 stele din Porto-Vecchio, unde se afla în compania soției sale. (Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită...)Din contră, Mickaël Ettori fratele lui Christophe Ettori (fost jucător profesionist de fotbal la Cannes, Gueugnon și apoi la Gazélec Ajaccio, unde, astăzi, este director sportiv) și fost apropiat și oamenilor politici și de afaceri Marcel Francisci (1919–1982) și Roland Francisci (1938–2006), conform informațiilor pe care dețin, până în prezent, nu ar fi fost interpelat, deci, în continuare ar fi în cavală (fugă). Joseph Menconi („José”), suspectat pentru furnizare de „ajutor logistic” (în cadrul tentativei de asasinat) a fost autorizat să-și sune soția de pe telefonul mobil al unui anchetator (sic !), ceea ce ar fi permis JIRS[1] Marsilia să-i „detecteze” pe polițitii–informatori (și „colaboratori” ai bandei „Micului Bar”) care ar fi avut ca efect, îndepărtarea lor (3 anchetatori și șeful lor) din SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) și transferul dosarului pentru anchetă la Brigada de Jandarmerie Națională.Jacques Santoni a fost arestat pe 30 septembrie 2020 pentru „complicitate de omucidere în bandă organizată” și „asociere de răufăcător” (contest cu vehemență de avocatul său Pascal Garbarini, având în vedre boala sa incurabilă tetraplegia de care suferă din 2003 și incompatibilă cu detenția provizorie arbitrară, în plină pandemie Covid–19), iar alți 2 posibili complici, François Kay și Ange-Marie Gaffory era încarcerați, deja, preventiv, în alte dosare infracționale.Pus în libertate condiționată sub control judiciar, Santoni nu se va bucura mult timp de indulgența justiției, pentru că, cu ocazia unui nou val de arestări, pe 10 ianuarie 2021, el va fi interpelat din nou de către JIRS Marsilia cu încă alte 20 de persoane și încarcerat în detenție provizorie, într-un alt dosar (complex și tentacular), de spălare de bani, în care ar fi vorba de cca 48-50 Mil€.Subliniez aici faptul că în afară de Antoine Nivaggioni, mâna dreaptă a lui Alain Orsini la MPA (Mișcarea pentru Autodeterminare) și un alt fidel acestuia, Yves Manunta (fost naționalist), asasinat pe scooterul lui pe 9 iulie 2012, respectiv, avocatul Antoine Sollacaro, printre altele, omul său de incredere (și avocatul său), un alt apropiat al acestuia a fost asasinat.Este vorba de Paul Giacomoni, unul dintre fidelii săi în cadrul MPA, asasinat de către un trăgător izolat pe 13 septembrioe 2006.După cum am menționat deja, din fericire, deși grav rănit, Charles Cervoni, un alt apropiat lui Orsini, scapă și el cu viață, miraculos, dintr-o tentativă de asasinat pe 1 septembrie 2012, ca de altfel și el pe 29 noiembrie 2008 la Ajaccio.În egală măsură, dacă anii 1980, au fost marcați de asasinarea lui Guy Orsini (pe 17 iunie 1983 la Ajaccio) respectiv, a lui Marc Leccia și Salvatore Contini (în penitenciarul din Ajaccio pe 7 iunie 1984, unde comandoul format din Pierre Albertini, Bernard Pantalacci, Pantaléon Alessandri și Jean Dominique Vesperini, a reușit să penetreze, inclusiv, în celula lor) și de cea a lui Paul Andreani (asasinat pe 8 ianuarie 1986 la Ajaccio), anii 1970 au loc o serie de reglare de contruri, dintre care 15 au fost deosebit de sângeroase în regiunea Valinco (Propriano, Sartène, Olmeto, etc) și Ajaccio.Între 1974–1982, într-un război între bande rivale, dedicat (consacrat) „cuceririi” teritoriilor pentru jocurile de noroc ilegale (spălare de bani) și racket (extorcare de fonduri, texe de protecție, șantaj, etc.) își vor pierde viața Louis Benedetti, Simon Nicolai, Antoine Leca, Jacques Benedetti, Charles Nicolai, Pierre Recco, Jacques Settier, Marie Mondolini, Franco Uleri, Bernard Santoni, Antoine Paris, Vincent Recco, Jules Leonetti, Antoine Leonetti și poate nu în ultimul rând pentru cluburile de noapte (proxenetism–proistituție), în care vor fi asasinați alți infractori, printre care și frații Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopassi, etc. Din contră, Jean Alfonsi și Henri Rossi „reușesc” să aibă parte de moarte naturală. Notă. Iată aici și Lista neagră a personalităților asasinate în Corsica și Romanul „negru” al Mafiei Corsicane (33 de pagini în format A4, doar cu numele lor!)

In memoriam,  Tignous (Bernard Verhlac, 1957–2015), colaboratorul meu dr la Charlie Hebdo (A se vedea și Editorialul  autorului: Adio Charlie!) Descendent al unei famlii nobile înstărite (Mihály Sarközy de Nagy Bócsa, aristocrat maghiar din secolul XVII cu ținuturi întinse de pământ în satul Alattyán aproape de Szolnok), Nicolas–Paul–Stéphane Sarközy de Nagy Bócsa (Județul Bács-Kiskun, Ungaria), fostul Președinte al Republicii Franceze  a fost și va ramâne, fără nicio îndoiala, una dintre marile figuri emblematice ale lumii politice franceze și internaționale, contemporane. Un adevărat nonconformist, un reformator, normalizator și simplificator" (Luca Niculescu, Red. Șef RFI România), Nicolas Sarkozy (de Nagy Bócsa, n.1955) este primul Președinte al celei de-a V-a Republici Franceze (2007–2012, avocat, fost membru și președinte al partidului UMP–Uniunea  pentru Majoritatea Prezidențială, devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Populară, partid de centru dreapta–dreapta, cu ideologie de: liberalism, conservatorism, liberal-conservatorism, democrație creștină) care a „sfidat" din plin legile nescrise ale acesteia („codul" nescris tradițional de deontologie prezidențial), respectat cu strictețe de către toți predecesorii acestuia: Charles de Gaulle (militar–general de armată, în funcție între 1958–1969, președinte–fondator al celei de a V-a Republici franceze, precum și al partidelor politice de dreapta, cu idelogie gaulle-istă,  RPF–Adunarea Poporului Francez, fondat în 1947 și UNR–Uniunea pentru Nouă Republică, fondată în 1958, devenită din 1967  UDR–Uniunea Democraților pentru Republică/1968–1974); Georges Pompidou (profesor universitar, în funcție între 1969–1974, cel de-al 2-lea presedinte al celei de-a V-a Republici, fost membru al partidelor UNR, UDR, respectiv, UNR–UDT/Uniunea Democraților pentru Republică–Uniunea Democratică a Muncii/1962–1967); Valéry Giscard d'Estaing/VGE (inginer, inspector de finanțe, în funcție între 1974–1981,  cel de-al 3-le presedinte al celei de-a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de centru dreapta, cu ideologie de centru-dreapta: CNIP–Centrul Național al Independenților și al Țăranilor, 1952–1962, RI–Republicani  Independenți, 1962–1966 partid devenit FNRI–Federația  Națională a Republicanilor Independenți între 1966–1977; PR–Partidul  Republican/1977–1978; UDF-PR–Uniunea  pentru Democrația Franceză-Partidul Republican/1978-1995, devenit UDF între 1995-2002, când a fost integrat în UMP, conservatorism, social-liberalism, democrație creștină, patriotism, tradiționalism); François Mitterrand (avocat, editor de prsă, în funcție între 1981-1995, cel de-al 4-lea presedinte al celei de a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de stânga: UDSR–Uniunea  Democratică și Socialistă a Rezistenței/1946-1965; CIR–Convenția Instituțiilor Republicane/1965–1971; PS–Partidul  Socialist, 1971–1995) și  Jacques Chirac (înalt funcționar al statului, în funcție între 1995-2007, reprezentant al partidelor politice gaulle-iste UNR/1968–1971; UDR/1971-1976; RPR–Adunarea  pentru Republică/1976–1995, scindat din UDF, integrat în 2002, în UMP). Dar și de către succesorii săi, François Hollande (înalt funcționar al statului, avocat, în funcție între 2012 –2017, PS–Partidul Socialist/din 1979, primul secretar între 1998– 2007), respectiv, Emanuel Macron (înalt funcționar al statului, inspector de finanțe și consilier bancar de afaceri, în funcție din 2017, o altă mare promisiune a reformelor franceze, membru PS între 2006-2009, fondator al partidului EM/LREM–La  Republique en Marche în 2016, care aparent este fără un program politic de „culoare” – de stânga sau de dreapta, cu o ideologie destul de ambiguă: „mergem, înainte și sinuos, între stânga și dreapta, apoi, mai vedem pe parcurs cum evoluează societatea"). Notă. A se vedea pentru detalii și lucrările autorului Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle”, „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea I: OAS – Organizația Armată Secretă, puciul generalilor de la Alger, dosarul Bazooka, atentatul de la Pont-sur-Seine) Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle” „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea II: Charlotte Corday de la Petit–Clamart, Mont Faron)

DCRI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii" (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, înlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). Iată şi cele 6 servicii ale DCRI (DGSI): În cadrul Ministerului Apărării (direct): DGSE (însărcinată cu spionajul şi contraspionajul în exteriorul teritoriului naţional), respectiv, DRSD (Direcţia Informaţiei şi a Securităţii Apărării, creată în 1981, sub incidenţa art. D.3126-5 până la D.3126-9 din Codul Apărării, însărcinată cu securitatea personalului, al materialului militar, ale informaţiilor şi ale instalaţiilor sensibile). În cadrul Satului Major al Armatei (al Ministerului Apărării): DRM (Direcţia de Informaţii Militare, creat prin Decretul no 92-523 din 16 junie 1992, însărcinată cu informaţii tactice şi strategice de securitate în cadrul Armatei). În cadrul Ministerului de Interne (direct): DGSI (însărcinată cu spionaj şi cu lupta antiteroristă). În cadrul Ministerului Economiei: DNRED [Direcţia Naţională a Informaţiei şi Anchetelor Duaniere (Vamale), creată în 1988, cu competenţă naţională, însărcinată cu anchete duaniere (vamale) şi mobilitatea mărfurilor dubioase pe teritoriul naţional], respectiv, TRACFIN (Tratamentul Informaţiei şi a Acţiunii Contra Finanţelor Clandestine (competenţă naţională, însărcinată cu informaţiile legate de circuitele financiare duaniere şi clandestine). Din contră, primul Decret (n°91-1052 din 14 octombrie 1991), nu viza decât persoanele majore (adică pe cei care au împlinit 18 ani), iar fişierele DCRG (RG) nu puteau conţine date despre originile rasiale ai celor în cauză, nici despre culoarea lor politică şi nici despre orientările lor sexuale. Desigur, existau însă şi excepţii de la „regulă”, numite ce către RG, „derogări”. Conform decretului din 1 iulie 2008 (al lui Sarko), care vizează reforma serviciilor franceze de informaţii, prin fuziunea „la rece” dintre RG şi DST în DCRI vor lua naştere (aproape simultan) şi 2 fişiere centrale de mare importantă (pentru naţiune), dar „foarte” antipopulare! Este vorba de EDVIGE & CRISTINA. .EDVIGE (Exploatarea Documentară şi Valorizarea Informaţiei Generale) care „lărgeşte fişierele RG în toate direcţiile şi sensurile” având că scop „reducerea” libertăţilor democratice în Franţa (în care vor fi înregistraţi cei consideraţi de către autorităţile poliţieneşti „antisociali” începând cu vârstă de 13 ani, cu toate datele lor personale specifice: stare civilă, studii, profesie, coordonate, informaţii despre situaţia fiscală şi patrimoniu, activitate politică şi sindicală, convingeri religioase, etc.,) pentru menţinerea unei majorităţi franceze „în lesă”, în special ai celor „indisciplinaţi (rebeli)”. CRISTINA (Centralizarea Informaţiilor Interne pentru Securitatea Teritoriului şi a Intereslor Naţionale), un fişier antiterorist, clasat (considerat) „secret de apărare” (deci, secret de stat). Astfel, DCRI poate fi „(ra)taşat” matematic vorbind unui „spaţiu infracţional bidimensional”, având ca baza cele două axe de coordonate ale sale, EDVIGE & CRISTINA, în care fiecare individ poate fi „reperat” şi „urmărit” riguros ca o particulă liberă pe traiectoria sa în mecanică analitică. Cele două fişiere au şi un punct comun de „intersecţie” (ca două axe de coordonate): amândouă sunt o consecinţă directă a reformei serviciilor secrete franceze RG (conform decretului din 1 iulie 2008), la propunerea lui Sarko. Însă, dacă EDVIGE este totuşi supus (cel puţin teoretic) controlului CNIL (Comisia Naţională de Informatică şi a Libertăţilor), CRISTINA, ca secret de „apărare”, este inaccesibil persoanelor fizice (sau morale/juridice) franceze. Menţionez aici faptul că CNIL este o autoritate administrativă independenă franceză (cel puţin teoretic) creat pe 6 ianuarie 1978 şi este însărcinată cu protecţia (protejarea) cetăţeanului (a identităţii sale, drepturilor sale fundamentale, a vieţii private, etc.) aflat sub incidenţa libertăţii informatice (conform Legii n°78-17 din 6 ianuarie 1978, modificată pe 6 august 2004), format dintr-un Colegiu (cu 17 membri-personalităţi social politice numiţi pentru o perioada de 5 ani, renuvlabilă o singură dată): 4 parlamentari (2 Senatori şi 2 Deputaţi); 2 membri CESE (Consiliul Economic, Social şi de Mediu, ansamblu constituţional francez compus din 47 de membri, creat în 1925); 6 reprezentanţi a Înaltei Jurisdicţii (2 Consilier de Stat, 2 Consilieri a Curţii de Casaţie, 2 Consilieri a Curţii de Conturi); 5 înalţi funcţionari (3 desemnaţi prin Decret- 1 Prezidenţial, 1 al Adunării Naţionale şi 1 al Senatului). Anul trecut, CNIL (reprezentând interesele Adunării Naţionale) dispunea de 192 de agenţi, de un buget de 17,5M€, cu cheltuieli ale personalului de cca 12,5M€. Pe 2 septembrie 2008, 94.690 de persoane marcante ale societăţii civile franceze (112.312 pe 9 septembrie) şi 712 de organizaţii neguvernamentale (ONG), asociaţii tip lege 1901 (LDH-Ligue du Droit de l’Homme/Liga Drepturilor Omului şi sindicate, printre care cele mai reprezentative în Franţa: CGT-Confédération Général des Travailleurs şi CFDT-Confédération Française du Travail) au semnat un document contestatar al surorilor siameze: EDVIGE & CRISTINA. (Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT.; Les grandes Organisations syndicales françaises. La CFDT.)Avocatul Michel Pezet, fost comisar la CNIL, afirmă într-un document public în cadrul unei dezbateri, că ele (EDVIGE & CRISTINA) centralizează toate informaţiile „susceptibile să aducă prejudicii ordinii publice”. Însă, dreptul administrativ afirmă că „ordinea publică” înseamnă o bună „gestiune” a „securităţii cetăţeanului”, respectiv, a „liniştii publice”. Ceva destul de vag şi imprecis (inexact). Întocmai, ceea ce permite evidenţierea în aceste fişiere ale trăsăturilor noastre fizice (antroperimetrice, biometrice), psihice, intelectuale, al comportamentului nostru în societate, inclusiv afilierea noastră la sindicate, informaţiile fiscale, deplasările pe care le efectuăm în timp (în ţară şi străinătate) , informaţii despre familiile nooastre (rude), despre copii noştri, despre, prieteni şi apropiaţi, antecedentele noastre judiciare (penale), chiar şi cele mai nesemnificative, care nu sunt nici măcar marcate în cazierul nostru judiciar, etc. Cu alte cuvinte, EDVIGE şi CRISTINA sunt un fel de fişiere „biografice” care centralizează toate datele despre noi, despre viaţă noastră, despre originile noastre sociale, rasiale (etnice), opiniile noastre politice şi religioase, despre sexualitatea noastră, despre starea noastră de sănătate, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare ale drepturilor noastre civive, ale drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum ne-au afirmat în interviurile lor, Houssein Bourgi (Preşedintele Colectivului contra Omofobiei şi pentru Egalitatea Drepturilor Cetăţeneşti), respectiv, Alain Weber (purtător de cuvânt al Ligii Drepturilor Omului) sau Jérôme Martinez, de la CIMADE (Comité Intermouvements auprès des Evacués, creat încă din 1939), cu toate că Secretariatul General al CNIL (prezidat de către Alex Türk/n.1950, între 2004-2011, Senator al Departamentul Nord/din 1992, iar începând din 21 septembrie 2011 de către Isabelle Falque-Pierrotin/n.1960, Consilier de Stat) ne-a asigurat că datele despre starea de sănătate (în special HIV/SIDA, Hepatita B/C, etc.) ai celor înregistraţi, precum şi orientările lor sexuale, n-ar  marcate în fişierele EDVIGE decât în cazuri excepţionale. Cu atât mai puţin, ar figura şi menţiunea „SDF” în cazul celor fără un domiciliu fix. Aşa să fie oare ? Unii spun că da, alţii spun că nu!COMENTARIUL AUTORULUI