Etichetă: Édouard-Jean Empain

Conform rezultatelor investigațiilor noastre minuțioase (de mare anvergură), în Dosarul TBW (Asasinatelor din Brabant) ar exista o serie de „coincidențe” (mai mult sau mai puțin), între activitatea criminală a lui Claude Dubois și faptele pe care justiția le-a reproșat și care cred că (poate) nu sunt întâmplătoare, dar și o serie „elemente noi”, de altă natură, care nu au fost exploatate, fie pentru că nu au fost considerate importante de către anchetatori, fie pentru că nu au fost cunoscute în cei 40 de ani de anchetă. Prezentăm aici câteva de mare importanță, dintr-un material laborios de anchetă (în peste 100 de pagini, în format A4). Auberge du Chevaliers (Beersel, provincia Brabant în sudul regiunii Bruxelles–Capitală), unde în atacul armat pe 23 decembrie 1982, gestionarul (administratorul) José Vanden Eynde a fost ucis (asasinat) aparținea lui Jef Jurion (fost fotbalist), iar localul ar fi fost un loc de întâlnire al membrilor direcției echipei de fotbal RSC Anderlecht.Iar legătura Claude Dubois face „legătura” dintre acesta și banca Van Loo (aparținând echipei RSC Anderlecht), căreia acesta aducea clienți importanți (printer altele, și pentru spălare de bani!), împreună cu prietenul său, avocatul Ronny (Ronald Rossignol).Bancherul Léon Finné, unul dintre cei 5 asasinați pe 27 septembrie 1985 (după jaful armat de la Braine–l’Alleud), la un alt supermarket Delhaize din Overijse (provincia Brabant) lucra pentru banca Van Loo (după ce, înainte, a fost gestionarul Banque Copine de pe Avenue Louise, unde avea biroul avocatul și prietenul lui Claude Dubois, Ronald Rossignol).Acesta revenea din Le Grand-Duché (Marele Ducat de Luxemburg) și s-ar fi oprit la supermarketul din Overijse pentru a cumpăra ziarele locale.Colette Dumont, cealată presupusă vitimă a lui Claude Dubois, revenea tot din Le Grand-Duché.În ceea ce privește cuplul Fourez-Dewit, Jacques Fourez era (printre altele) și agent imobiliar și era în contact cu o serie persoane care „făceau business”, mai mult sau mai puțin legal cu Claude Dubois, în timp ce Elise Dewit lucra (printre altele) și pentru serviciul de urbanism al orașului Bruxelles cu care acesta „colabora” deseori (prin intermediul angajaților–funcționari ai săi). În plus, ulterior, am mai decoperit și o altă „coincidență”.Înainte de cele 3 jafuri armate (deosebit de sângeroase) comise în 1985 (în „etapa a 2-a” a atacurilor Bandei din Nivelles), pe 27 septembrie, la supermarketul Delhaize din Braine–l’Alleud (provincia Brabant), cu 3 morți (Roger Engelbienne, Ghislain Platanne și Bozidar Djuroski) și un rănit (Bozidar Djuroski Jr.), respectiv, la cel din Overijse (provincia Brabant) cu 5 morți (printre care un băiat în vârsta de 13 ani și bancherul Léon Finné) și un rănit (avocatul Jean-Paul Macau), dupa jaful armat de la Braine–l’Alleud), iar pe 9 noiembrie, la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), cu 8 morți, ceea ce i-a făcut pe anchetatori să creadă că ar fi fost vorba de o „intervenție” (de răbunare) din partea filierei mafiei americane care controla Food Lion, numele lui Claude Dubois apare din nou în dosarul TBW (asasinilor din Brabant) pentru că pe 26 aprilie 1984, la ieșirea Lot-Beersel de pe Autostrada E19 este găsită o valiză–roller, care conform amprentelor recuperate de pe aceasta, ar fi aparținut presupusului „decupator din Mons”, iar printre alte obiecte (o revistă de specialitate despre armament și cu informații detaliate despre incendierea unei mașini, aceasta ar fi conținut și două arme de foc, câteva cărți de identitate furate dar și o scrisoare de santaj contra directorului regional al supermarketelor Delhaize (cu o avere estimate la cca 1,25MdFRB, echivalentul a cca 51M€).După părarea mea, ar fi fost vorba de o înscenare pentru compromiterea lui Claude Dubois (pentru că valiza îi aparținea și o ținea Le Top Ten, din Vilvoorde, dar amprentele sale nu ar fi fost identificate nici pe arme și nici pe scrisoarea de șantaj) sau a lui Ronny (Ronald Rossignol) având în vedere legătura dintre cei doi și afacerile oculte și tentaculare în care erau implicați. (....). De remercat este aici faptul că un martor de sex feminin X2 (în X-dossiers), care ar fi frecventat în anii 1980 o bandă de tineri din Nivelles din care făceau parte Philippe Lauwaert (Le Snoous), Philippe Franck, Bernard Paulus (și frații săi: Jehanne, Françoise, Camille, Juliette), Laurent Ledec și fratele său, Eric Bekaert, Philippe Mouton, François Mouton, Pascal Bekaert, Anne Huybrechts, Jesus, Jean-Paul Pilate, frații Etienne și Muriel Bernard, Damien Taverne, Eric Steenwerk, Kurt Vandera, Manuel Mauquois, fiul notarului Molle, Jijacli Nabil, Catherine Françoise, având ca leaderi pe Bernard Paulus, pe Franck Philippe și pe Pascal Bekaert, înainte de jafurile armate din Brabantul Valon, ar fi frecventat un club de tragere (tir sportiv) la Seneffe (regiunea Wavre) sub podul autostrăzii A19 al fostei papetării din Genval, în proximitatea pădurii Hall. O altă bandă de tineri (sau „superpoziționată”, oarecum, peste cea de mai sus) care „gravita” în jurul lui Kurt Vandera, ar fi comis 47 furturi cu violență, 6 tentative și 9 furturi calificate, un „rackett” la restaurantul Menestrel pe malul lacului Genval, pe 13 iunie 1982 (în care unul dintre membri bandei ar fi fost rănit de către un jandarm) dar și un furt de la Contele Launoy din Waterloo, tot în 1982.Un alt „amănunt” remarcat de către martorul X2 ar fi fost că un tinichigiu italian ar fi împrumutat bandei vehicule și arme de foc, probabil, nu pentru a se deplasa și a se antrena la clubul de tir din Seneffe.Sau faptul că Nadine Dubois (prietenul lui Daniel St-Jean, care, ulterior, a devenit prostituată la Bruxelles), este rugată în seara zilei de 17 septembrie 1983 de către Philippe Lauwaert să aducă niște prieteni (care nu au permis de conducere), la barul (cafeneaua) „Telephone” din Lillois, înainte de jaful aramat de la supermarketul Colruyt din Nivelles (soldat cu 3 morți, jandarmul Marcel Morue și cuplul Fourez–Dewit).Interesant este faptul că la primul drum al ei ea observă prezența unui vehicul Mercedes 190 (de culoare albă sau gri) la stația de benzină, iar la revenire, în jurul orei 01h30, vehiculul era tot acolo.În cursul zilei următoare, ea află din presă de atacul armat din noaptea trecută.Cu dosarul jafului armat de la Colruyt din Nivel sunt însărcinați comisarii Bernard Glimes, Patrick Denis, Luc Haulotte (de la PJ) și Procurorul Jean Deprêtre.Mama lui Philippe Lauwaert a fost secretara lui Jean-Marie Schlicker (cel de-al 2-lea judecător în dosarul TBW) pe vremea când acesta era avocat. Odată cu mutarea sediului Poliției Judiciare din Nivelles în 1987, o parte o serie de documente din dosarul „Les Balettes roses” au dispărut.(Re)amintesc aici faptul că dosarul „Les Ballets roses” (pângere penală depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79, în conexiune cu „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538) în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi cu rang înalt, oameni politici, înalți funcționari ai statului, etc.), chiar și regele Albert II al Belgiei, au existat bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără urmări (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, André Pinon (psihiatru din Bruxelles) și soția sa Josiane Jeuniau, „Les monstres du loch Ness”, ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.„Pista” purta numele de „Teoria „cadavrelor distinse” (crime–asasinate cu un scop precis, dismulate în măcel uman) în raport (legătură) cu celebrul dosar Pinon (de orgii sexuale în grup, în care, ar fi existat dovezi că înalți funcționari ai statului, miniștri, jandarmi cu grad înalt și chiar regele Albert II al Belgiei, ar fi participat la partuze–sex în grup, în care ar fi fost implicați minori), mai ales, după asasinarea bancherului Léon Finné (pe 27 septembrie 1985).Ceea ce este însă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Les Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr afirma (sub anonimat) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a...În sfârșit, după părerea lui Nadine Dubois, vehiculul Mercedes era utilizat de către cei care frecventau Ciupercăria de la Auderghem (Bruxelles–Capitală), unde pe 14 februarie 1984, în jurul orei 21h00, anunțați telefonic (anonim), de un incendiu devastator, pompierii din Bruxelles vor descoperi cadavrul (gol și carbonizat) al adolescentei Christine Van Hees (în vârstă de 16 ani)Însărcinat cu ancheta în dosar, a fost comisarul general Christian de Vroom, de la PJ (Poliția Judiciară) Bruxelles, iar conform declarației acestuia, înainte ca trupul tinerei să fie ars pe un rug improvizat, aceasta a fost violată și ștrangulată. Timp peste 3 decenii anchetatorii de la poliția federală belgiană vor explora zeci de piste fără niciun succes, după ce pe 13 septembrie 1984, un punk, Serge Clooth este arestat și inculpat, dar va fi eliberat după peste 3 ani de detenție provizorie, pentru că anchetatorii vor ajunge la concluzia că indiviul nu era vinovat. În 1997, un anonim, la început, iar ulterior cunoscut sub numele de Régina Louf, afirma că ea ar fi participat la execuția lui Christine și susținea că ea ar fi fost victima unui un ritual satanic, practicat de către pedocriminalul Marc Dutroux și Jean-Michel Nihoul (om de afaceri și escroc belgian din Bruxelles, asociat cu criminalitatea sexuală a lui Marc Dutroux) dar, în 2014 pista lor va fi abandonată de către Parchet, iar cei doi sunt scoși de sub urmărirea penală în dosar. (A se vedea pentru detalii lucrarea autorului Subiect de teză de doctorat inter–pluri și transdisciplanar. Crime sexuale. Dispariții...)Aparent, acest dosar criminal „La Champignonière”, care nu are nicio legătură cu cu dosarul TWB (Asasinatele din Brabant) transmis Parchetului din Nivelles.Procurorul găsește însă similitudini între Banda din Nivelles și cea de tineri de la Ciupercărie, în dosar, dar există divergențe „serioase” între anchetatorii implicați Georges Marnette, Joël Stevens (de la PJ Nivelles) și Bernard Glimes.Într-un raport, în acesr dosar, apare mențoionat numele de „Jesus” și o mașină cu un „vultur” pe capotă, precum și locurile (localurile) pe care acesta le frecventa.Iar italianul (garajistul), poseda un vehicul Ford Transam și în plus, se pare că, printre altele, ar fi și „șchiopătat”.Printre alte „amănunte”, martorul X2 afirma că un „oarecare” Olivier Castiaux (al cărui amantă ar fi devenit în 1984, în timp ce era într-o „relație cu fratele acestuia, Karel Castiaux), se afla în întreținerea garajistului italian, care era în relații (foarte) bune cu patronul localului Les Trois Canards, frecventat, printre alții și de către cuplul format din dr. Mailleux și dr. Lombard, care cu dr. Zimmer, făceau parte din anturajul bandelor din Nivelles.Un martor în dosarul Dutroux, afirma că numele înregistrat în documente al lui Maileux era „Mah.ieu” (care se pronunță Mailleux) și care organiza partuze (sex–party) la Feluy.Conform investigațiilor noastre, acesta ar fi fost medic în închisoare, dar conform martorului X2, el ar fi avut o activitate și în „centrul medical Place E. Delalieux din Nivelles" (X2, PV.118379).Proprietarul unei carmagerii (măcelării) la Bruxelles, el ar fi avut un angajat cunoscut ca „marele blond” (le grand blond) care ar fi fost în contact cu Jean-Michel Nihoul și cunoștea un oarecare „Marceleau”, pe lângă proprietea căruia ar fi fost găsite armele pescuite în cursul lunii noiembrie 1986, la locul „Le Large de Fauquez” (Ronquières) de-a lungul canalului Charleroi-Bruxelles de către o echipă de anchetă flamandă Delta) pentru a cerceta fundul acestuia cu scopul găsirii unor arme de foc de care s-ar fi debarasat în locul indicat mai sus asasinii (conform unui denunț anonim).În plus, conform declarației martorului X2, Castiaux l-a fi cunoscut și pe Jacques Van Camp, patronul pensiunii „Les Troi Canards” din Ohain (pe care Mailleux și Lombard l-ar fi frecventat cu regularitate) și care a fost ucis de membrii bandei din Nivelles, pe 2 octombrie 1983Un alt cuplu, Dassonville Carine și Emmanuel („clarvăzători”, „vrăjitori”), „prieteni” cu martorul X2, l-ar fi frecventat pe Castiaux, iar Carine ar fi fost în relații bune cu cei de „La Champignonière și l-ar fi cunoscut și pe VDB (Paul Vanden Boeynants, 1919–2001, om politic belgian, fost prim-ministru în perioada 1966–1968 si 1978–1979), pe care l-ar fi întâlnit cu ocazia decesului Santini.Ei l-ar fi hipnotizat pe martorul X2 și i-ar fi străpus gâtul cu ace n mai multe locuri.Conform lui Castiaux (care își mai întreținea, din când în când, vehiculul și la garajul Wauthier Braines, unde a avut loc un alt asasinat anchetat de către comisarii Patrick Bertrand și Patrick Denis, anchetorii lui Jean-Marie Schlicker), martorul X2 ar fi fost o „vrăjitoare” într-o viață anterioară, pentru că pe corpul ei ar fi fost prezente 3 triplete de 3 neguri, iar substitutul procurorului Jean Deprêtre, ar fi fost îndrăgostit de ea, căreia de altfel, i-ar fi și mărturist acest lucru în scrisori, pe care i le-ar fi dat lui, personal.În cursul anului 1987, ea (martorul X2) si Castiaux ar fi luat masa de mai multe ori cu Christian Bayens (judecător de instrucție) și De la Chevalière (probabil, Damien „judecător de pace și libertate” la Tribunalul din Tournoi).Bayens susținea că la dineurile Opus-Déi de la castelul Don Jolbert (supravegheat de către Patrick Denis, copii ar fi făcut felații invitaților (chiar în timpul mesei sau după). În 1988, Castiaux și martorul X2 ar fi fost într-un voyage în Franța, ocazie cu care l-ar fi întâlnit pe Wilfried Martens (1936–2013, om politic flamand, cu tendințe democrat creștine, fost membru al Christen-Democratisch en Vlaams–CD&V, ex-CVP și prim-ministru belgian în perioada 1981–1992 și președinte al Partidului European între 1990–2013).Castiaux s-ar fi întâlnit cu un jandarm sau polițist de la Nivelles (probabil, pe Lionel Ruth care împreună cu Eddy Vos conduceau, atunci, o echipă formată din 12 anchetatori), iar martorul X2 ar fi revenit singură, după un sejur de 10 zile.Tot Patrick Bertrand și Patrick Denis (de la PJ Nivelles, care ar fi fost și unul dintre amanții martorului X2) susțineau și faptul că în cele două atacuri armate la supermarketurile Delhaize din Braine Alleud și de la Overijse, pe 27 septembrie 1985, ar fi acționat, simultan două bande, distincte.Din contră, jandarmul Costa din cadrul echipei de anchetatori susținea că ar fi fost vorba de aceași bandă, în cazul în care aceasta ar fi avut „niște informații” și ar fi dispus de un „itinerariu favorabil”. De remarcat este și faptul că în perioada 85/86 dosarul TBW a fost transferat celulei de anchetă din Jumet (condusă de către Lionel Ruth), ca de altfel și dosarul „La champignonière”.Într-o seară la Dolo (club privat de partuze din Etterbeek, administrat de către Dolores Bara), martorul X2 ar fi surprins o conversație între comisarii Georges Marnette și Patrick Bertrand legată de „eliminarea” unui taximetrist.În cursul zilei următoare, aflăm din presa locală că pe 9 ianuarie 1983, un șofer de taxi independent Constantin Angelou a fost găsit în portbagjul mașinii sale, asasinat, la Mons (provincia Hainaut), controlat cu puțin timp înainte de către comisarul Alex Deloyer (de laAntigang–Poliția Judiciară Bruxelles) în timp ce aștepta un client pe Av. de l’Hippodrome la Ixelles). Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru care a lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme (ucis pe 23 decembrie 1982 în pensiunea–restaurant Chevalier din Beersel, de către banda din Nivelles, după ce a fost torturat cu bestialitate) la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta), fiul unu Waffen SS, care a condussocietatea secretă Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă), cărora ar fi aparținut și o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff . Wachtelaer ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde.Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În sfârșit, în privința lui Jean Deprêtre (fost procuror al regelui din Nivelles, timp de 22 de ani, pa care l-a părăsit la vârsta de 67 de ani, în 2003) putem menționa faptul (puțin cunoscut) că acesta ar fi fost șantajat cu moartea fiicei sale Claire–Anne (branșată la aparate pentru a trăi în clinica Anne-Sophie Bordet), decedată ca urmare a unei grave maladii în 1987.El ar fi fost coleg cu Dassonville Carine la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve), care la rândul ei, ar fi fost și ea amenințată cu moartea, ca de altfel și comisarul Marc Simon și fiica sa. Martorul X2 ar fi frecventat și ea Dolo, unde l-ar fi cunoscut pe Madani Bouhouche, dar și pe soția acestuia, în cadrul unei „reuniuni”, la Hilton, la care ar fi participat Jean Gol (1942–1995, om politic belgian, fost deputat de Liège din 1971, apoi, secretar de stat al economiei regionale Valonia între 1974–1977), (1939–2018, om politic și istoric belgian, fost membru al Partidului socialist, autor al legii contra rasismului și xenofobiei adoptată în 1981), Wilfried Martens, VDB, Willy-Clarisse-Elvire-Hector) De Clercq/De Clerck (vicomte, 1927–2011, om politic belgian flamand) Jean-Michel Nihoul, Delvoye și Karel) și la care ea n-ar fi fost prezentă „la fața locului” pentru că ar fi „așteptat la bar”. Conform comisarului lui Jean-Pierre Dorane (obligat să demisioneze din postul de director al Poliției Judiciare din Charleroi în 2009, după 10 ani în funție), ar mai exista un nume în dosarul TBW care nu ar fi fost dat „publicității”.Este vorba de Schwart (un traficant de arme) numele căruia apare, pentru prima dată, în dosarul criminal Mendez (asasinarea în vehiculul său, un WW Passat break–verde închis, pe autostrada Bruxelles–Namur, la Rosières, pe 7 ianuarie 1986, a inginerului comercial Juan Mendez de la Fabrica Națională de Arme din Herstal, care ar fi făcut dezvăluiri fratelui său José Maria referitor la faptul că firma utiliza pentru desfacerea produselor sale o piață paralelă ilicită în America Latină, de care ar fi beneficiat și țări aflate sub embargou–cum ar fi Surinam sau Venezuela, care ar fi adus Belgiei un beneficiu anual de cca 400.000$US).Atât Castiaux căt și Jacques Van Camp, patronul pensiunii Trois Canards (care ar fi fost, conform investigațiilor noastre, o parte, a unei „loje masonice”) îl cunoșteau bine pe Schwart (aparținâmd fie la Mossad fie unei organizații paramilitare arabe), ca de altfel și jurnalistul belgian Serge Dumont (cu numele său real Maurice Sarfatti), corespondent în Orientul Mijlociu al cotidianelor Le Soir (Bruxelles), Le Temps (Genève) și La Voix du Nord (France), răpit și sechestrat timp de 24 ore la Cairo pe 2 februarie 2011, care ar fi avut relații apropiate cu Dorane și frații Mendez, și ar fi lucrat în dosarul TBW și cu celebrul jurnalist belgian René Hacquin (1941–2006) colaborator al cotidianelor La Libre Belgique, iar ulterior, al Le Soir, cu jurnalistul și scriitorul belgian Walter De Bock (1946–2007, fiul lui Alfons De Bock, fost profesor de fizică și prorector la Universitatea Catolică din Louivain), care a colaborat la Nieuwe Linie, Knack, BRT, De Krant și De Morgen, respectiv, cu Paul Ponsaers (n.1952, licențiat în sociologie și doctor în criminologie, profesor la Universitatea Gand) sur les tueries. (https://www.youtube.com/watch?v=f51i7zDpepc) În ceea ce îl privește pe Lionel Ruth, acesta l-ar fi frecventat și pe Bill șoferul lui Paul Vanden Boeynants (răpit pe 14 ianuarie 1989, de către banda lui Patrick Haemers, operațiune pusă la cale de către BRS–Brigada Socialistă Revoluționară și eliberat pe 12 februarie la Tournai de 63Mil FRB–cca 10,3Mil€PPA), cu care, conform martorului X2 se întâneau pe parkingul (în parcarea) motelului Drogenbos, unde ea venea acpmpaniată de către amantul ei, comisarul Patrick Denis. Merită adăgat și faptul că Bill ar fi fost în contact și cu un alt dr. Zimmer, iar la în clubul Dolo, pe care îl frecventa, intra în contact cu Bouhouche. În sfârșit, în acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant) existau o serie de întrebări, dintre care la majoritatea nu au putut fi „exploate” nici până în prezent, cu toate eforurile depuse de către judecătorii de instrucție care l-au instrumentat (Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix, Jean-Paul Raynal), până la numirea oficială în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Este vorba de conexiunile (legăturile) dintre infracțiunile (aproape, în exclusivitate, criminale) care ar fi fost comise de către membri bandei din Nivelles. (...). În această (vastă) conspirație, în care după cum am văzut, ar fi fost implicați jandarmi (conform unui raport în 39 de pagini ai jandarmilor–subofițeri–adjutanți șefi, Gérard Bihay, Guy Dussart și Franz Balfroid de la BSR–Biroul de Supraveghere și Cătare de la Wavre), membri ai grupului G („Gendarmerie”), care ar fi acționat la comanda (și din ordinul) unor personilități politice (de extrema dreaptă), până la urmă, nu a condus la niciun rezultat în privința identificării membrilor bandei din Nivelles.Primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile în dosar, în perioada 1985–1994, subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018, la vârsta de 64 de ani), a urmărit această pistă, care îl avea ca protagoniști pe Paul Latinus (fondatorul Westland New Post (WNP), dar mai ales pe Michel Libert (presupusul „uriaș”), Eric Lammers și Marcel Barbier, militanți neonaziști (membri ai WNP), cercetați penal pentru asasinarea cuplui Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din Anderlecht în 1982 și pe Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel, l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) Aici îmi permit să fac o observație importantă legat de complicitatea lui Michel Libert la jafurile armate și asasinatele din Brabant.Într-un interviu, acesta din urmă (fost unul dintre leaderii organizației de extremă dreaptă Westland New Post–WNP), răspunde pe 23 mai 2018 unei provocări din partea unui martor anonim (recrutat în WNP), care într-o declarație a sa susținea că chiar el i-ar fi spus că în 1982 ar fi fost implicată într-o fuziadă (schimb intens de focuri de armă) cu poliția în care un jandarm a fost ucis și că ar fi făcut parte din banda din Nivelles (fiind „le géant”).În ceea ce îl privește pe Michel Libert, acesta recunoaște că ar fi efectuat, des, misiuni de „reperaj” în lanțul (rețeaua) de magazine GB (Grand Bazar, creat în 1985 exploatat de către grupul Carrefour și oficial, dispărut în 2009, cu toate că în acest an existau înca 780 de magazine, dintre care 58 încă și în 2013) și în special în cel din GB Crainhem, dar neaga orice implicare a sa în jafurile armate și asasinatele din Brabant. Și într-adevăr, în mărturia anonimă există o serie de incoerențe.Pentru că în atacul armat de la armureria Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, este ucis nu un jandarm, dar un polițist comunal, inspectorul Claude Haulotte și nu în timpul urmăririi vehiculului asasinilor, dar în fața armuriei.Doi jandarmi au fost, doar, răniți și nu uciși, în timpul urmăririi vehicului asasinilor către Bruxelles.Și în sfârșit, pe 30 septembrie 1982 era singura dată când dintre cei 3 („uriașul”, „bătrânul” și „asasinul”) membri „activi” ai bandei a lipsit unul, iar acesta a fost uriașul, ori Libert măsura 1m91, deci este imposibil să nu fi fost remarcat dacă ar fi fost la fața locului (dramei). Apoi, faptul că Michel Libert efectua reperaje des în contul WNP, nu înseamnă mare lucru, pentru că lucra, atunci, îm magazin în calitate de „agent de securitate”, iar în acesta nu s-a comis niciun jaf armat și ca urmare, nici n-au fost victime. În ceea ce privește fuziada cu poliția din 1982 (probabil, în cea de la Maubeuge), Libert susține că ar fi fost, doar, în trecere (tranzit), o singură dată în viața lui, în drum către un prieten care locuia la Charleville-Mézière.În concluzie, Alain Lachlan (adjutant la jandarmeria din Wavre) primul jandarm-anchetator aparținând CBV (Celula Brabantului Valon) însărcinat cu investigațiile în dosar (în perioada 1985–1994), legat de implicarea organizațiilor extremiste, ar fi fost convins, ca de altfel și adjuntatul șef Gérard Bihay, că asasinatele din Brabant ar fi avut un caracter politic și ar fi avut ca scop destabilizarea țării pentru înlocuirea regiumului politic regalist.(Re)amintesc aici faptul că, oficial, activitățile WNP se vor încheia după moartea lui Latinus, dar WNP se destrama deja în 1983 – cănd are loc trădarea lui Latinus. După eliberarea lui Libert în ianuarie 1984 (care el însuși va fonda, ulterior, două organizații de etremă dreaptă: „Les compagnons du Christ Graal” și Cersber–Centre d’étude et de recherche socio-biologiques et raciales) au existat două grupuri în cadrul WNP: Grupul Latinus (Paul Latinus, Karl Delombaerde, Guido Delvaux și Jean-Paul Dauphin), respectiv, Grupul Libert ( Michel Libert, Xavier Sandron, Benoit Delcorps, Christophe Delcorps, Xavier Delcorps, Marcel Barbier și Eric Lammers). Pe lângă aceste două facțiuni rivale, un al treilea grup („pro-violență”, format din Bruno Caille, Christian Elnikoff și Lucien Marbaix) a fost activ în cadrul WNP, cel mai probabil după moartea lui Latinus. Alături de cei menționați mai sus au mai apărut ca inculpați la procesul corecțional al WNP de la Bruxelles din 1988 Frédéric Saucez, Jean-Bernard, Pèche, Francine Vandenborre, Françoise Durvin, Philippe Vandenherewege și Marc De Jode. În sfârșit, în afară de cei menționați mai sus, inculpații „principali” și cei „periferici”, în dosarul filierei „boraine” (Cocu, Michel; Baudet, Michel; Vittorio, Adriano; Bouaroudj, Kaci; Estiévenart, Jean-Claude; Debruyn, Josiane) au mai fost anchetați începând cu 1983 (dar până în 1985 disculpați în dosar) și alți posibili complici, denunțați de către Adriano Vittorio: Jean-Louis Dramaix, Vincent Louvaert, Willy De Schepper, Robert Becker, respectiv, taximetristul Constantin Angelou (asasinat la Mons și găsit în portbagajul mașinii sale).. Au existat, evident, și alții.Dintre aceștia aș menționa pe Daniël Blanchart (1955–2008, constituție ateletică–robust, înalt–1m90, posibilul „uiriaș”, decedat ca urmare s unui cancer) care avea în gestiune o întreprindere de fierărie (pe care ar fi exploatat-o timp de 34 de ani) pe strada comerțului nr.345 la Elouges (secțiune a orașului Dour din provincia Hainaut, regiunea Brabantul Valon) numai că acesta n-ar fi avut niciodată nimic de-a face cu justiția, chiar dacă i-ar fi cunoscut pe mulți dintre cei incupați din „filiera boraine”, în special, cu ocazia perecerilor pe care le organiza. Se pare că s-a căsătorit cu puțin timp înainte de a muri cu o cameruneză (în vârstă de 26 de ani), pe care l-ar fi cunoscut-o prin internet și cu care avea și un copil. Din contră, conform anchetei noastre, Daniel Blanchart nu ar fi murit de cancer, dar ca urmare a unui traumatism cerebral (după o comă profundă care a durat o săptămână) pe care l-ar fi suferit  într-o altercație (de o rară violență) între fierari (dealeri) rivali.Pe de altă parte, terenul pe care funcționa întreprinderea lui nici nu ar fi fost a lui, personală, dar fi fost în locație și ar fi aparținut unei societăți de pompe funebre. Aici menționez faptul că el ar fi intrat în colimatorul justiției când în proximitatea întreprinderii sale (de la sfârșitul anilor 1979 și până în prima jumătate a anilor 1980), cu ocazia uor amenajări teritoriale (locale) ar fi fost găsite schelete (umane) și diferite obiecte (printre care și arme) care ar fi aparținut victimelor jafurilor armate sau ar fi fost „originare” din magazinele în care au avut loc jafuri armate.Richard Brouette (decedat la începutul anilor 1990) un antreprenor de pompe funebre (și dealer de fier vechi din Boussu), în contact „direct” cu  Daniël Blanchart dar și cu  Michel Cocu, respectiv, Michel Baudet (care erau inculpați principali în dosarul TWB și ar fi lucrat în trecut pentru el) a fost și el în arest preventiv (detenție provizorie) timp de 1 an (în perioada 1983–1984, în pauza „asasinatelor”), ca un posibil „potențial” membru al „filierei boraine”, după ce vehiculul marca Saab 900 Turbo (implicată în jafurile armate ale Bandei din Nivelles) ar fi fost văzută (și parcată) într-o magazie (garaj) a lui. În plus, acesta ar fi fost și el un fanatic al armelor de foc și posesorul unui revolver de 9mm, respectiv, o carabină (pușcă automată, cu numărul de inmatriculare 413.424) care l-a început, „părea că ar fi fost utilizate în atacuriile armate ale asasinilor”. Conform anchetei noastre, Brouette ar fi fost arestat pe 18 iunie 1984 pentru deținerea ilegală a unui Luger P38 (revolverul de 9mm) și eliberat pe 25 iulie 1984, iar tatăl lui Richard Brouette, ar fi fost vărul lui Michel Baudet.Jean-Claude François (n.1945, cca 1m77–înălțime, originar din Thulin, de lângă Bergen, fost temnicer–gardian la închisoare, înainte de a fi șofer) care locuia în orașul Dour, a fost  și el suspect în cadrul anchetei că ar fi aparținut  Bandei din Nivelles. Într-un interogatoriu al lui Michel Cocu (cel din 2 decembrie 1983), François a fost „menționat” pentru prima oară (de către acesta) drept coautor al jafului de la supermarketul din Nivelles. El ar fi fost în vehiculul Saab 900 Turbo, împreună cu Cocu și alți 2 și tot el ar fi fost cel care–potrivit lui Cocu–ar fi folosit (deschis focul) cu pistolul Colt .45 la jaful armat de la Nivelles. El ar fi fost în contact cu  Adriano Vittorio (pe care l-ar fi cunoscut în închisoare), după ce acesta a fost pus în libertate, cu care ar fi participat la un jaf din Drogenbos, alături de Baudet, Estiévenart și Cocu.Jean-Claude Ilegems (poreclit „Tonton Zébule”, care locuia pe proprietatea lui Richard Brouette și lucra ocazional pentru el),  găsit mort–spânzurat (de un stâlp din beton) pe 9 iunie 1983 lângă rulota în care locuia de pe proprietatea lui Brouette. Odată cu arestarea acestuia în primăvara (vara) anului 1984 în dosarul TWB (Asasinatelor din Brabant), un alt dosar urma să fie deschis, cel al sinuciderii foarte ciudate (bizare, dubioase) a lui Jean-Claude Ilegems, căruia, Richard Brouette (care a apelat uneori la serviciile lui contra cost), i-ar fi  oferit adăpost într-o rulotă pe un teren viran din Boussu (pe același teren pe care ar fi fost ascuns Saab 900 turbo, utilizat la jafurile din Temse și supermarketul Colruyt din Nivelles).După furtul vehicului Saab 900 turbo din garajul Jadot din Braine-l'Alleud în noaptea de 8 spre 9 iunie 1983, anchetatorii s-au întrebat în mod firesc dacă nu cumva Jean-Claude Ilegems ar fi aflat despre activitățile infracționale criminale ale celor din anturajul său (Richard Brouette, Michel Cocu și Michel Baudet), ceea ce ar fi „necesitat” eliminarea (lichidarea) lui. De altfel, cei 3 ar fi lucrat, în trecut și pentru firma de construcții a lui Richard Brouette. Înmormântat într-o „mare grabă” (fără practicarea unei autpsii medico–legale „adevărate”), pe 13 iunie 1984, judecărul de instrucție însărcinat cu instrumentarea dosarul a ordonat exhumarea lui, iar examinarea cadavrului de către legist ar fi pus în evidență faptul că acesta, înainte de a se „sinucide” ar fi fost îmbătat și bătut.Comisarul Jean–Pierre Tilmant de la Poliția Judiciară din Bruxelles ar fi fost și el convins că Tonton nu s-ar fi siuncis (din cauza pozțiței anormale a corpului în cazul unui siuncigaș), dar, această pistă nu a fost explorată în continuare și Richard Brouette a fost eliberat după câteva săptămâni în detenție provizorie din motive de „probe fiabile insuficiente, pentru menținerea lui în detenție”. Cei din Boussu care l-au cunoscut pe Ilegems și care îl știau de „bon vivant” (gurmand), un tip amuzant (distrativ), foarte „mobil” (dinamic) rămân convinși și ei că Tonton a fost pur și simplu ucis. El (care locuia într-o rulotă, înconjurată de „mașini–epave” abandonate), pe proprietatea dealerului local de servicii funerare (pompe funebre) Richard Brouette, era ultimul care închidea, în fiecare seară, cafeneaua (berărie) din Boussu, după ce ultimul client „avea chef să plece”.Jean-Louis Dramaix (n.1945 la Wasmuel–regiuna Mons, mecanic de profesie cu domiciliul pe Chaussée de Bruxelles nr. 157 din Vorst/Forest, care semăna foarte mult cu fostul jandarm Christian Amory, consemnat de altfel, într-un proces verbal de către anchetatori) a fost acuzat și el de către unii membri ai „filierei boraine” că ar fi participat (și lel) la jaful din supermarketul Delhaize din Uccle. În plus, Michel Cocu ar fi susțiunut într-unul dintre cele 28 variante ale declarațiilor sale că Dramaix ar fi participat atât la jaful armat de la Nivelles împreună cu Adriano Vittorio cât și la cel de la Temse (Tamise) de unde au fost furate cele 7 veste anti-glonț.Dramaix a fost interpelat pe 13 decembrie 1983 (în urma unui denunț ai membrilor „filierei boraine” deja anchetați în jaful armat de la supermarketul Delhaize din Genval pe 4 martie 1983) de către echipa GRB (Grupul de Reprimare a Banditismului) al Poliției Judiciare condusă de către comisarul  Georges Marnette (acuzat de falsă pedofilie și suspendat temprar în dosarul Elio Di Rupo, decedat în 2010), care a interpelat și pe legendarul criminal François Besse („regele evadărilor”), dar și pe ați răfăcători belgieni, printre care pe Hassan Maâche (gangster belgian, care împreună cu fratele său Mohammed și Baghdad Maâche, au fost implicati într-o serie de jafuri armate și evadări), respectiv, pe Marcel Habran („specializat” în atacul furgoanelor blindate transportoare de fonduri în cash), fiind implicat și în ancheta privind activitatea teroristă a organizației de extremă dreaptă WNP (Westland New Post), fondată de către  Paul Latinus, respectiv,  Front de la Jeunesse (condus de către  Francis Dossogne). „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez (MCF). Brand-uri...). Cu o jumătate de ani înainte de jaful comis pe 19 decembrie 1969 (în valoare de cca 50.000€PPA) de către Jean-Claude Estiévenart și Oswald Rigali la uzina Carbochimique din Tertre), în noaptea de 18/19 iunie 1969, Dramaix, împreună cu  Estiévenart și alți 2 complici, ar fi escaladat zidul cazarmei Rolinkazerne din Etterbeek (unde își terminase serviciul militar) și ar fi furat 3 mitraliere semiautomatre, participând cu acestea la diferite spargeri ale „filierei boraine” și la 7 furturi de automobile.Mai mult, arma (pistolul) de serviciu al unui agent național fiscal din Eugies, furat pe 12 iulie 1970, a găsit la domiciliul lui Dramaix cu ocazia unor percheziții efectuate în cursul lunii august, după arestarea complicilor săi. Exista deasemenea și suspiciunea implicării sale în jaful armat pe 1 decembrie 1983, la magazinul de bijuterii al familiei Szimusyk din Anderlues (provincia Hainaut) în care soții Maria Krystina Szimusyk (în vârstă de 38 de ani) și Jean Szimusyk (în vârstă de 43 de ani) de origine poloneză stabiliți peste un deceniu în Belgia, au fost asasinați cu sânge rece. El a fost pus în libertate și disculpat în dosarul TBW pe 28 iulie 1984, iar înainte de a fi arestat, lucra ca șofer și susținea că ar fi „rupt” deja cu trecutul său de infractor, deci, n-ar fi avut, absolut, nicio legătură cu jafurile armate în care anchetatorii au vrut să-l implice „forțat” ca țap îspășitor.În sfârșit, ultimul de pe lista suspecților Cel Waals Brabant, a fost politicianul de extremă dreaptă Simon Gevenois (fost membru al Blocului neo-nazist de extremă dreaptă Belge și al Agir, organizații–cu mulți susținători în regiunea La Borinage și  colaboratoare cu Frontul Național Francez al lui Jean-Marie Le Pen) care locuia la o fermă în Honnelles, lângă granița belgiano-franceză–la cca 50km, și era astfel vecin cu gangsterul Adriano Vittorio, considerat mult imp, „părintele spiritual” al bandei din Nivelles. Ferma sa organiza tot felul de întruniri cu militanții de extremă dreaptă ai „Front de la Jeunesse” la care nu rareori ar fi participat si gangsterul Adriano Vittorio (în „calitate” de fost membru al SAC – Serviciul de Acțiune Civică). În percheziția efectuată pe proprietatea sa ar fi fost descoperite o serie de conversații (înregistrate pe casete) cu 10 ofițeri de rang înalt al Armatei belgiene, material propagandistic  neo-nazist, pistoale antirevoltă, etc, dar nu și echipament (armament) utilizat îm jafurile armate de către banda din Nivelles. Ca urmare, el  (fost, printre altele și informator al securității statului, devenit în 1985 leaderul partidului de extremă dreaptă „Forces Nouvelles”) a fost, doar, învinuit și audiat în dosarul TWB fără să fi fost inculpat și acest lucru, foarte probabil și din cauza „vecinului” său Adriano Vittorio, dar nu numai, pentru că mulți dintre susținătorii săi avea legături cu lumea interlopă sau cu crima organizată.În sfârșit, după achitarea în „bloc” a filierei boraine”, magistrații tribunalelor din Brabant vor continua să instrumenteze dosarul TBW (Asasinilor din Brabant), dar fără succes. Guy Wezel, prinul judecător de instrucție însărcinat cu dosarul (care însumează astăzi, cca 1,2 milioane de pagini scrise și peste 2 milioane cu anexe) va fi urmat de alți 4, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, iar judecătorul de instrucție de Charleroi Martine Michel (împreună cu fostul său șefi de anchetă, comisarul Eddy Vos–care a dirijat ancheta timp de un deceniu și jumătate cu comisarul Lionel Ruth, înlocuiți, ulterior, cu Gilles Quinet și Jean-Luc Duterme de la PJ Charleroi), numit în 2012, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi, este cel de-al 6-lea, până în prezent, sub „îndrumarea” procurorului regelui de Liège, Christian De Valkeneer  și sub „spravegherea” procurorilor de la parchetul federal, Eric Van Duyse și Eric Van der Sypte.De remarcat aici faptul că după retragearea lui Ruth în 2010, Eddy Vos (un profesionist care ar fi cunoscut cel mai bine dosarul, după Ruth, cu 15 ani de vechime în dosar) rămâne șeful de anchetă al CBW (Cellule de Brabant Walon) dar va fi eliberat („îndepărat”) din funcție pe 9 noiembrie 2015 (ca urmare, a „clasării” dosarului) pentru că aceasta va fi reorganizat „pe baze noi” iar în conducera acesteia vor fi numiți comisarii Quinet și Duterme (cu o experiență de 25 de ani, care va juca un rol important și în dosarul pedocriminalului Marc Dutroux, care vor colabora cu cei 8 anchetori ai PJF (Poliția Judiciară Federală). Când Jean-Pierre Doraene, directorul PJ (Poliția Judiciară) din Charleroi se retrage din funcție, Gilles Quinet îi va succede.În sfârșit, ca urmare a unor „elemente noi” care au fost semnalate în dosar, în special de către anchetatorii francezi (printre care figurez și eu), data clasării dosarului a fost prelungită cu încă un deceniu, adică până în 2025, când  se împlinesc 4 decenii de la utimul jaf armat comis pe 9 noiembrie la supermarketul Delhaize din Alost (provincia Flandra Orientală), în care 8 persoane vor fi ucise și alte 9 rănite, pentru suma „derizorie” de 937.777 FRB (cca 50.000 €PPA). Însă, pentru ca acest lucru să fi fost posibil, era nevoie de o refromă în procedura civilă (în cursul lunii mai 2015) care să permită prelungirea anchetei în dosar (până la clasarea lui definitivă), de la 30, la 40 de ani.

Ca urmare a răpirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al președintelui Franței în exercițiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în funcție între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) și nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias și om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 și dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferată și al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Președinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internațională, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celulă de criză este formată independent de instituțiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial și patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, că apărător benevol al celor condamnați la moarte și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța sub președinția primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 și consultant în elaborarea constituției românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, polițist francez, fost director al PJ[1]Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”. Pentru că, din motive de precauție și securitate, polițiștii, vor să evite, cu orice preț, că familia baronului să între în contact și să negocieze cu răpitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d'Estaing), prin intermediul miniștrilor săi, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în funcție între 1977 –1981) și al Justiției Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în funcție între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educației naționale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetării științifice, al problemelor nucleare și spațiale/1966–1967, ministrul informației/1962–1966 și ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a și instaurat „situația (specială) de criză” care trebuia gestionată în „condiții optime”, astfel încât, viață baronului să nu  fie pusă în pericol. Édouard-Jean Empain (Wado) este răpit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din față domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m și larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile și porte Dauphine/place du Măréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle și Arc de Triomphe, după ce vehicului de serviciu al acesta (condus de șoferul sau Jean Denis–în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare). După blocarea vehiculului baronului, 3 răpitori (cagulati) înarmati coboară din furgonetă și îl urcă pe baron (amenințat cu arme de foc) forțat în acesată (în care alte 3 persoane vor fi prezente), după ce îi pun cătușe și o cagulă în cap (pentru a-i acoperi față), spunându-i : „dacă nu ne asculți te lichidăm”. Primul mesaj din partea răpitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei următoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populară), revendicăm răpirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarășilor noștri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urmă și alți (mari) patroni francezi” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminală a PJ). În sfârsit, această pistă indicată de către răpitori (aparent, de natură politică) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsă, cu atât mai mult cu cât după 36h00 de la răpirea baronului ei se vor manifestă și vor anunță familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe stradă Anjou din sectorul 8), aflată în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, aceștia îl vor trimite pe René Engen (însotit de către membri ai Brigăzii Criminale) la Gare de Lyon (astăzi, gara TGV –tren de mare viteză, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din căsuța no 595, care avea că scop să probeze faptul că baronul este în viață și că el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (față cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la căsuța și care o va deschide în prezența lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Națională) a baronului, o scrisoare (după dictare) a acestuia către soția să Silvana (născută Bettuzzi), și în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite mărimi, de către mai multe persoane, etc.), al cărui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era menționată suma necesară răscumpărării baronului: 80MFfr (astăzi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba că nu glumesc și sunt mai mult decât determinați, în plic mai era și un „pachețel” (un flacon de formaldehidă/aldehidă metilică sau aldehidă formică - soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formulă chimică este H2CO sau CH2O), care conținea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain! Răpitorii vor menționa și faptul (sub formă de postum scriptum) că dacă banii nu vor fi plătiți în timp util (adică, conform indicațiilor lor), vor urmă și alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucăți din corpul baronului. Timp de 6 zile, aceștia nu se vor (mai) manifestă sub nicio formă, ceea ce va crește tensiunea în familia Empain dar și în cadrul instituțiilor ministeriale ale Republicii. În sfârsit, datorită scurgerilor de informații de la cei implicați în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viață privată a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean și  Silvana. Pentru că baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker și, oarecum, viciat de această pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, să fi fost și o sancțiune datorită lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe să vehiculeze ideea că baronul ar fi pus la cale, el însusi, răpirea, pentru a face rost de banii datorați creditorilor săi. În plus, societatea civilă va descoperii, tot prin intermediul presei, și viață extraconjugală tumultuoasă a baronului, ceea ce va „avaria” și mai grav imaginea să, în față acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât și pentru opinia publică, răpitorii se vor manifestă din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de către Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie plătiți pentru răscumpărare, cu mențiunea că, sub nicio formă, poliția să nu fie implicată în „tranzacție”, pentru că în caz contrar, baronul ar putea fi executat. Mai mult decât înspăimânta, în urmă mesajului primit, familia baronului, nu previne poliția și încearca să negocieze cu răpitorii suma de plătit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi că intermediar între răpitori, familia baronului Empain și René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia că s-ar putea reuni suma de 30MFfr fără a pune în pericol situația financiară a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain. Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni.  În ceea ce priveste Brigada Criminală, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza. O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet's Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet's Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni.  Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d'Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician). Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza”) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday. În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d'Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris–Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane). În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L'Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera. În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalu l Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte-Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta.