Etichetă: François Checchi

3. Jaful secolului Nisa https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/pregatim-viitorul-promovand-excelenta-corespondenta-de-la-pompiliu-comsa-prof-univ-asoc-univ-apollonia-directorul-ziarelor-realitatea-timpul-parteneri-media-ai-jurn/ Rezumatul lucrării „Jaful Secolului de la Nisa (1976)” în format pdf Congresul Internațional al Universității Apollonia din Iași 29...

De Tany Zampa, nu putem să facem „abstracție” niciodată când vorbim de (marea) criminalitate și crima organizată (de mare anvergură), inclusiv, „French Connexion”, de pe Coasta de Azur („din anii de plumb”), iar numele lui ca „naș” al celebrului triunghi infracțional criminal (de tip bermude) delimitat geografic de sistemul urban al metropolelor Marsilia–Toloun–Nisa are rezonanță și astăzi pentru generația BB (Baby Boomers/cei născuți între 1945-1964, Generația X/între 1965-1979, Generația Y/între 1980-1994, Generația Z/între 1995-2009, Generația Alpha/2010–prezent). Fiul unui fost (mic) „borfaș” din Marsilia, Mathieu Zampa, cu studii făcute în „școli bune”, Gaëtan Zampa care își face debutul pe piața infracționalității în anii 1950 ca proxenet în cartierul Saint-Lazare și înainte de a împlini vârsta de 25 de ani era deja administrator al hotelului Réal, cu ocazia unei manifestații comuniste îi spunea lui Gaston Deffere (1910–1986, fost primar socialist al Marsiliei între 1953–1986) cu destulă aroganță: „ Omul cel mai puternic (important) la Marsilia nu sunteți dvs, dar eu”.Câștigând respectul „nașilor” clanurilor (familiilor) mafiote din regiune printre care, în special, al lui Antoine Guérini (n.1902, asasinat în 1967) și Paul Mondoloni (Paul Damien Mondoloni/Monsieur Paul/Petit Paul, n.1916–asasinat în 1985) dar și al lui Robert Léon Arthur Blémant (Monsieur Robert, n.1911–asasinat în 1965 din ordinul lui Antoine Guérini în ciuda opoziției fratelui să Mémé Guérini/Barthélemy Guérini, n.1908–decedat de moarte naturlă–cancer de rectum în 1982, după ce în 1978 este eliberat condiționat după 10 ani de detenție criminală din motive medicale), fost comisar șef la ST (Supravegherea Teritorului) și apoi în cadrul serviciilor secrete militare în timpul războiului, iar după eliberare la DST (Direcția de Supraveghere a Teritoriului, creat pe 19 noiembrie 1944) serviciul de informații al Ministerului de Interne în cadrul DGPN (Direcția Națională a Poliției Naționale) care pe 1 iulie 2008 fuzionează cu DCRG (Direcția Centrală de Informații Generale) pentru a da naștere la DCRI (DirecțiaCentrală a Informațiilor Interne), devenită pe 30 aprilie 2014 DGSI (Direcția Generală a Securității Interne), începănd din 1955 Tany Zampa își mută „sediul general” al infracțiunilor sale la Paris (cu scopul unei „specializări”), mai ales în domeniul jocurilor de noroc ilegale din cluburile de noapte și hotelurile de lux, al extorcării de fonduri, al jafului cu violență, etc.), iar ulterior, împreună cu banda „Trois Canards” (Three Ducks Gang), se va lansa și în proxenetism, înainte de a se „consacra” traficului de stupefiante (de mre anvergură). Celebra bandă de crimă organizată își avea sediul în barul „Trois Cannards” (din str. La Rochefoucauld nr.48, Paris 9e), înainte de a deveni un bar „prestigios” din „South Pigalle”, dar era „originar” din Marsilia unde avea și QG (cartierul său general) iar nucleul „dur” al bandei era centrat pe Jacky Imbert (n.1929, „le Mat"/Nebunul, „l'Immortel”/Nemuritorul, „le Matou”/după numele liniei de îmbrăcăminte al soției sale Christine, „le Pacha”/film cu Jean Gabin lansat în 1968, „Ben Hur”/roman de ficțiune istorică scris de Lew Wallace, fost cascador, jockey, skipper, etc., „în timpul liber”), care în ciuda unui violent atac armat împotriva lui pe 1 februarie 1997 (cu 7 gloanțe de calibrul 11.43) va supraviețui și va trăi aproape 90 de ani dintre care, peste 2 ani în Maroc (la Marrakech, cu „sediul său general” în restaurantul de lux „Le Monte-Cristo"), împreună cu Tany Zampa și Francis le Belge (n.1946, traficant de heroină în legătură cu organizația French Connexion–asasinat în 2000), amândoi deveniți, ulterior „nași” ai crimei organizate din Marsilia.Jacky Le Mat (pasionat, printre altele și de Opera), care s-a exilat la Marrakech (într-un „apartament cu 3 camere” cu soția sa Christine–patroana unui salon de estetică „Mohammed V”), după 18 februarie 2008 nu s-a mai „exprimat” în public, până în 2014 (în vârstă de de 85 de ani) când a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu executare de către Curtea Corecțională de la Aix en Provence (Marsilia) pentru extorcare de fonduri.„Ducând o viață magnifică” (de peste 2 ani), printre altele, spunea despre Marsilia (orașul în care și-a desfășurat activitatea infracțională, sic!), la ieșirea din Tribunal: „(...) Acest oraș mă dezgustă astăzi, chiar și numai dacă vorbesc de el, mi se face pielea de găină. Marsilia numai aparține uei persoane (n.r. „naș”), nu mai există respect pentru nimeni (oameni), climatul este grețos. Înainte existau tampoane între lucruri....Oameni care evitau ca publicul, copii să asiste la fuziade, asasinate din străzi. Anumite persoane fac ca aceste lucruri să se petreacă, astăzi, diferit. Dar au greșit. Drogurile înnebunesc copii și trag (n.r. cu arma) pentru orice. Fiind din Toulouse (din naștere) eu nu am fost niciodată legat sufletește de acest oraș, chiar dacă l-am iubit. Astăzi, nu regret deloc că l-am părăsit. (...) Sunt sun un tată împlinit, m-am repatriat (din exilul marocan) atât soția mea Christine (n.r. pe care o cunoaște în 2001 și care îi devine cea de-a 4 soție pe 6 septembrie 2003) cât și cu fiul meu (Jack-Henry, n.19 mai 2004, fratele lui Patricia și Jean-Louis din căsătoriile lui anterioare) la Fuveau (regiuna urbană Marsilia) în casa soției mele. Lui Zampa și Le Belge se vor alătura, puțin mai târziu, Jean-Claude Kella („Le Chanceux"/„Le Diable"/„Yeux bleus", n.1945, traficant de droguri, originar din Toulon–decedat de moarte naturală–cancer de plămâni în 2014, după un sfert de secol de recluziune criminală, din care 15 în dosarul „Topaze”–trafic de cannabis între Maroc și sud-estul Franței, și de cocaină tranzitând prin Brazilia între 1996 et 1998, fost căsătorit cu fata împăratului jocurilor de noroc de pe Coasta de Azur Jean-Dominique Fratoni–prieten intim al lui Jacques Médecin și după părerea mea, implicat în „războiul cazinourilor” de pe coastă și în dispariția lui Agnès Le Roux în dosarul Le Roux–Agnelet–Cazinoul Méditerranée de la Nisa).Zampa, Le Belge și Kella vor fi și protagoniștii dosarului (criminal) de trafic de heroină „Caprice des Temps” (în apele teritoriale Marsiliei) în care este vorba de sesizarea pe 29 februarie 1972 de către autoritățile vamale a 425kg de heroină (record !) provenit de la Miami (SUA), organizat de Kella și un asociat al lui Laurent Fiocconi („Charlot”/„Lolo”/„El Mago”, n.1941, traficant de droguri, membru al organizației French Connexion, dar și al altor rețele de trafic de stupefiante columbiene–decedat de moarte naturală în 2023) cu banii lui Le Belge, care va genera o reglare de conturi deosebit de sângerosă între clanurile mafiote ale lui Zampa și Le Belge în care, din ordinul lui Zampa vor fi asasinați pe 5 septembrie la Canet, trei criminali cunoscuți de pe coastă Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello („Jeannot Cigare”) și Daniel Lamberti (unul dintre ucigașii lor fiind asasinat pe 14 octombrie 1972 în Corse iar celălalt pe 28 octombrie 1972).Pe 26 decembrie, Gualbert Rouvier (în vârstă de 29 de ani, consocut autorităților polițienești pentru jaf și proxenetism, un om de încredere al lui Le Belge) este ucis pe str. Jet d'Eau (în cartierul quartier Saint-Mauront) și apoi alți doi pe 17 februarie 1973 în Belle-de-Mai (cartier din Marsilia în 3e), Emile Chessa (în vârstă de 50 de ani, care voia să-si răzbune nepotul său Daniel Lamberti) și prietenul său André Katchadourian (în vârstă de 41 de ani), pentru ca într-o fuziadă (schimb intens de focuri) pe 31 martie la barul Tanagra (quai de Port nr.218 la Marsilia, între 1968–1973 locul de întâlnire al membrilor organizației French Connection) 4 răufăcători să fie asasinați, de către un comando echipat cu armament de război (format conform surselor mele, foarte probabil din Francis Vanververghe, prietenul său Albert Franconi, Noël Filippi și Vincenzo Parizi–un napolitain condamnat la închisoare pe viață în Italia prin contumacie) dintre care 2 (foarte) apropiați lui Zampa, Joseph Lomini („Toréador”), care l-a excrocat pe Le Belge cu 600.000FFr (cca 680.000€PPA) din ordinul lui Zampa, și Ansan Bistoni („Aga Khan”, în vârstă de 61 de ani, membru de prim rang al French Connection), apoi Jean-Claude Napoletano (un mic răufăcător) și patroana barului Carmen Ambrosino. Pe 12 august 1973 este ucis și fratele lui André Katchadourian, iar pe 24 aprilie 1975, un alt gangster care ar fi participat la măcelul de la barul Tanagra, Vincenzo Parizi, va fi grav rănit într-o fuziadă fusillade la Saintes-Maries-de-la-Mer en Camargue (zona metropolitană a Marsiliei) în fața restaurantului La Brouzetière. În sfârșit, bandei „Tois Cannards” se va alătura și Antoine Cossu („l'Anguille"/n.1940, specialist în bracaje–jafuri armate, arestat, până la urmă, în 2014, la vârsta de 74 de ani, în Austria la Viena, care, în total, ar fi fost încarcerat peste 3 decenii în cariera sa de ciminal), apoi Raymond Mihière („Le Chinois", interpelat în 2012, în vârstă de 61 de ani pentru un vast trafic de cocaină între Peru și Franța, după ce în 2004 a fost condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru un alt trafic între Maroc și Marsilia, interzis de sejur în Franța, motiv pentru care trăia cu soția sa–patroana unei frabrici de săpun în Spania), André Cermolacce („Gros Dédé", în vârstă de 50 în februarie 2005, când va fi interpelat pentru deținere ilegală de arme de foc de prima categorie și corupție de funcționar–polițist, fapte pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu executarem iar în 2007 pentru la 18 luni pentru proxenetism), Roland Cassone (implicat în dosarul jocurilor de noroc ilegale „Cercle Concorde” în 2013 la proces scapă de o amendă vamală de cca 7Mil€ amendă, fiind condamnat doar pentru deținerea ilegală a unui pistol atomat Glock 9 mm, la numai 10 luni de închisoare, care până atunci, la vârsta de 70 nu avea cazier judiciar, un apropiat lui Jacky Imbert și a lui Nick Venturi/Dominique Venturi, 1923–2008, discipol al lui Gaston Defferre și om de încredere al senatorului Antoine Andrieux unul dintre cei mai importanți nași ai mediului crimial din Marsilia și French Connexion, care în zile noastre ar trăi undeva prin Simiane-Collongue în regiunea urbană Aix-Marsilia, cu cca 3.000€ grație unei pensi și închirierea a două apartamente), iar ulterior și nepotul lui Jean-Thomas Giudicelli, un naș corsican cunoscut în mediul infracțional sub numewle „U Caputu" Laurent Fiocconi („El Mago"/Le Magicien/„Charlot/„Lolo", 1941–2023, important membru al organizației French Connection, apropiat lui Francis Le Belge, traficant de droguri în „cuplu” cu Jean– Claude Kella–specializat în îmbunătățirea calității heroinei, încarcerat și evadat de mai multe ori, chiar si din penitenciarul de la Atlanta din SUA în 1972 de unde fuge în Columbia– unde obține cetățenia în 1977 și va lucra pentru narco-traficantul Hector Roldan, oficial importator de vehicule BMW la Cali un apropiat lui Pablo Escobar, motiv pentru care a fost condamnat la 25 de ani de recluziune criminală prin contumacie, implicat în 2015 în dosarul „papy connection", un trafic de cocaină între America de Sud și Europa, condamnat la 6 ani de închisoare și 50.000€ de amendă de către Tribunalul Corecțional din Marsilia pe 6 noiembrie 2015)Devenit „dușmanul de moarte” alui lui Tany Zampa și asasinat (cu 7 cartușe de calibrul 11.4) pe 27 septembrie 2000 în cafeneau „L'Artois Club” (din sectorul nr. 8 parizian) în primitatea celebrului bulevard parizian Champs-Elysées, de către un comando de motocicliști (cu căști), Francis Vanverberghe (Francis le Belge, n.1946) unul dintre „nașii” legitimi ai mediului infracțional criminal din Marsilia este originar din cartierul Belle de Mai (Marsilia, sectorul nr. 3) și este fiul „legionarului” (angajat în Legiunea Străină) François Vanverberghe (din Croix) devenit, ulterior, tâmplar și al lui Herminia Gomez (europeană din Algeria, de origine spaniolă). În „războiul cluburilor de noapte” care va dura între 1988–1994, prima victimă va fi fratele său, José Vanverberghe, asasinat pe 1 septembrie 1989, în contextul în care acesta din urmă, nici nu prea era implicat în „afacerile” (cu drguri) ale fratelui său Le Belge. Eliberat pe 4 decembrie 1992 (după 4 ani și 8 luni de închisoare), pe 25 noiembrie 1993 el va fi din nou inculpat în dosar, dar din lipsă de probe (fiabile) este pus în libertate.Interzis în regiunile (urbane) Marsilia și Lyon, el se (auto)exilează la Paris, iar pe 22 martie 1996 se căsătorește cu Lydie Fleury și se va muta într-un apartament de pe strada Lord Byron (în proximitatea Champs-Élysées) à Paris, unde duce o viață „confortabilă” din afaceri ilegale (jocuri de noroc, prostituție și proxenetism, extorcare de fonduri, etc.) pe lângă valiza de bani care îi este livrată, săptămânal, din Marsilia (cu scopul „spălării” conținutului acesteia cu „grijă” și „atențe sporită”).În privința asasinului său (asasinilor săi), nu există nicio certitudine.Au existat mai multe piste, cu o probabilitate mai mare sau mai mică „de rezlizare” ca fenomen aleator, care ulterior ai fost abandonate. În ceea ce mă privește, eu sunt convins că Francis Le Belge a fost victima gangului Brise de Mer (uu grup infracțional criminal corsican fondat la sfârșitul anillor 1970 cu „sediul” general în barul cu același nume „Brise de Mer”/briza mării, din cartierul vechiului port din Bastia, în Corsica de Nord) specializat, aproximativ, în aceleași infracțiuni ca și Le Belge (jocuri de noroc ilegale–păcănele, extorcare de fonduri, baruri, hoteluri de lux, cluburi de noapte, proxetentism, spălare de bani, evaziune fiscală, etc.) pentru că victima a încercat să se extindă cu „afacerile” sale fără acordul bandei, cu toate că, în prinvipiu, Le Belge ar fio foat, oarecum, „corect” în afacerile sale.Ca dovadă este și faptul că „parteneriatul” său cu Zampa a funcționat, până când acesta din urmă l-a excrocat în 1972 cu 0,6Mil FFr (cca 0,7Mil €PPA), ceea ce ulterior, a dat naștere acelui carangiu în care au pierit o serie de infractori de ambele părți. Turnat în 1986 de către chimistul François Scapula („Francis le Brun”/„Scapu la Balance”, n.1945, originar din Marsilia, specializat în transformarea morfinei-bază în heroină cu cca 90% puritate, în laboratoare clandestine franceze, asiatice, italiene și americane), cu care va participa (alături de Zampa) la traficul de stupefiante ale organizației French Connexion, după interpelarea lui la Fribourg (în Elveția, în cursul lunii noiembrie 1985), în loc să se predea, Francis le Belge se sustrage arestării și se va „exila” la Paris unde, însă, în 1988 va fi arestat și încarcerat timp de 4 ani în detenție provizorie înainte de a fi eliberat condiționat sub control judiciar.În această perioadă își reface viața cu Lydie Fleury, cu care se și căsătorește pe 22 martie 1996, dar fericirea lui va fi scurtă pentru că pe 27 septembrie 2000 va fi ucis la L’Artois Club, iar în cursul lunii octombrie 2022 vor fi asasinați și alți 2 nepoți de-ai lui care vor prelua „afacera” lui, ceea ce, practic, înseamnă sfârșitul clanului Vanverberghe. Lista „marelui banditism” (francez) conține și alte nume „sonore” devenite adevărate brand-uri legendare ale crimei organizate de mare anvergură. Printre cei „din linia întâi” figurează și Jacques Mesrine („inamicul public n01”) cu un alt asociat al său Michel Ardouin („Porte-Avions”–cu care am avut ocazia să dezbatem la o masă din localul său „viitorul crimei orgamizate” franceze, cu puțin timp înainte de decesul său pe 21 ianuarie 2014) Rédoine Faïd („Le roi de la belle”), François Besse („Prințul evadărilor″), Jean-Charles Willoquet („Frizerul″), apoi, „așii evadărilor” Michel Vaujour și Pascal Payet sau fondatorii–leaderi ai organizației Paul Carbone și François Spirito, Jacky le Mat, Paul Mondolini, etc. Merită să subliniez aici și faptul că „marele banditism” francez este un mediu infracțional criminal foarte special (inclusiv, cel corsican–cel mai criminogen din Europa) foarte diferit de „mafia tradițională” activă în Italia, Europa de Est sau în Asia atât ca structură organizatorică cât și ca mod de funcționare și operativitate. Revenind acum la jaful secolului de la Nisa în 1976, care într-o primă „fază” l-a avut ca legendar „creier” pe Spaggiari („Bert”), până când corsicanul Cassandri („Amigo”) nu-și revendică acest drept în cartea sa, este foarte probasbil, că el n-ar fi ajuns niciodată creierul operațiunii dacă n-ar fi reușit să evadeze de la Palatul de Justiție. Exasperându-l pe judecătorul de instrucție Richard Bouazis cu promisiunile sale (în fiecare joi la ora 14h30–când era extras din celula sa și adus în cabinetul magistratului asistat de avocatul său Jacques Peyrat) că va face dezvăluiri (din ce în ce mai detaliate), conform comisarului Honoré Gévaudan („Ennemis publics, Editions JC Lattès), pe 10 martie 1977 îl convinge pe acesta să rămână singur cu el în birou ceea ce îi va permite lui „folcloristului” Bert („deținutul–model”, cum era considerat de către gardianii închisorii) să sară pe fereastra instituției (de la o înălțime de cca 8m) pe capota unui autoturism lângă care îl aștepta cu o motocicletă, pe baza unui plan bine conceput și pus la punct de către complicii săi de la OAS (fosta Organizație Armată Secretă), Robert Desroches și Michel Brusot. Atunci când Bert este prezentat lui Amigo, grație relației pe care ar fi avut cu un salariat al băncii, cel din urmă îl apreciază spunând despe el că este „unul de-ai noștri, cu pantofi uzați”, ceea ce în jargonul de borfaș însemna „un tip de încredere, fiabil, cu experiență, cunoscător în domeniu”. Tot conform acestuia (ceea ce de altfel, concordă cu realitatea), Bert ar fi și găzduit și banda acestuia (de „égoutiers") la ferma lui (stâna) Les Oies sauvages, aflată în zona urbană a Nisa (la câțiva km de Nisa), printre care îi menționează nominal doar pe „le Grand" (Gérard Vigier), restul vor fi identificați doar prin poreclele lor, „le Fou" (reputat pentru curajul său), „le Mèche", „le Tchoutchou", „le Rieur", „l'Arménien”, „Poupon" („le Petit"), etc.În acest context, Amigo pare să fie „șeful”, iar Bert, doar un simplu membru al grupului care intervine, indirect, cu un „serviciu”. Din contră, construcția unui tunel (8m lungime, 0,8m lățime și 1,3m înălțime) prin canalizările orașului la bancă (care ar fi durat cca 3 luni), se pare că ar fi fost o idee „comună” a celor doi. Numai că Amigo uită să spună că planul acestuia, nu-i aparține, că acesta a fost conceput de către unul dintre membri echipei de sistematizare a orașului de la Primăria metropoliei Nisa (un arhitect) care era în contact cu Bert prin intermediul responsabilului instituției cu organizarea evenimentelor festive (nașteri, căsătorii, etc.), ceea ce, evident, era meritul lui Bert.Dacă ne gândim însă la faptul că cei 2 erau membri ai SAC și, oarecum, „oamenii lui Jean-Dominique Fratoni („nașul” jocurilor de noroc de pe coastă și acționar la cazinouri), care la rândul său, era prieten intim cu familia Médecin („stăpânul” absolut și suprem al metropolei Nisa timp de peste 4 decenii) și poate, nu în ultimul rând, erau în relații (foarte) apropiate și cu foști membri (adevărat, nu de prim rang, dar „second hand”) ai organizației criminale French Connexion, adică, indirect, și „oameni” ai lui Tany Zampa („nașul” marii crime/criminalități organizate din Marsilia) ne putem da seama ușor de faptul că nici Bert și nici Amigo nu erau „creierele” jafului și nici cei care l-au conceput și l-au pus la punct. Primul era doar „furnizor” de idei, iar cel de-al doilea, un simplu „supraveghetor” al derulării evenimentului. Adevăratele „creiere” ale operațiunii erau gangsteri (mafioți) implicați direct (sau indirect) și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur (și în special, de la Nisa), care de altfel, erau responsabili și de dispariția lui Agnès Le Roux, un act criminal de mare anvergură care din 1977 l-a antrenat, pe Jean–Maurice Agnelet (avocatul și amantul ei, președintelele ligii locale a Drepturilor Omului) într-un proces „al secolului” fără sfârșit (pe nedrept), care se va stinge, practic, doar cu moartea lui pe 12 ianuarie 2021 (în Noua Caledonie–un ansamblu de insule și arhipelaguri care constituie un teritoriu ultramarin francez în Oceania, situat în Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific).Și în sfârșit, ajungem la Jean Guy (n.1938), un fost membru activ al celebrei organizații criminale Franch Connexion (creată, oficial, în 1937 de către Paul Carbone la nivel local și cuplul Lucky Luciano–Vito Genovese la nivel internațional) specializat în traficul de droguri (heroină) între Franța și SUA/Canada în anii 1930-1970 pe „calea apei” din portul Marsilia (Franța) către porturile din New York (SUA)/Montreal (Canada). Condamnat la 14 ani de recluziune criminală în Elveția (în 1987) pentru activitatea criminală pe care o desfășura în cadrul unui laborator clandestin de „purificare” a heroinei, după ce este arestat cu complicii săi pe 11 noiembrie 1985 în cabana Les Paccots (Cantonul Fribourg), pedeapsa va fi plungită „prin continuitate” cu încă 10 de detenție criminală în Franța (după extrădarea sa) în dosarul French Connexion, instrumentat de către judecătorul de instrucție André Piller, în special, filiera din care făcea parte traficul de cocaină din sudul țării, care îl considera un „mare profeionist”.În ceea ce privește actul său de „predare” autorităților polițienești, acesta generează, automat, întrebarea de ce acum, la 80 de ani? De ce după 12 ani de cavală (fugă), când în ciuda celor două mandate de arestare emise contra lui, el a încetat să mai fie în atenția autorităților, probabil și din cauza vârstei sale înaintate. După unii (printre care și fostul „specialist” în bracaje/fafuri armate în anii 1981-1985, Yazid Kherfi) pentru a beneficia de o „sancțiene” mai „ușoară (probabil „libertate sub sechestru electroniuc”), sau pentru că ar fi „obosit”, având în vedere fapptul că fuga este dificil de „gestionat” din mai multe puncte de vedere.După părerea mea, Jean Guy (un „aventurier” conform Thierry Colombié, autorul cărții „La Mort du juge Michel”, Editions La Martinière). ar fi avut, într-adevăr, un rol important în traficul local de cocaină, dar pe plan național (și mai ales, internațional), el nu ar fi fost decât „vioara a doua” și nici nu cred că ar fi avut ambiții ca legendarii „nași” ai traficului de stupefiante din generația sa (Tany Zampa, Francis Le Belge, Jean Claude Kella, etc.) să devină un mare (important) caid. În plus, nici ar fi „turnat” niciodată și la cei 80 de ani ai săi, avea din ce în ce mai mult nevoie de îngrijiri medicale (chiar și de anvergură), ceea ce în cavală este dificil de gestionat, mai ales, cu „fonduri insuficiente”. Cu alte cuvinte, Jean Guy s-a predat pentru că a dorit să-și prelungească viața în condiții, oarecum, „decente”. Cu atât mai mult cu cât după 80 de ani, într-o mare majoritate de cazuri sănătatea condamnatului este incompatibilă cu încarcerarea sa, cel puțin în centrele de detenție franceze, ceea ce îi permite încarcerarea lui la „domiciliu” sub supraveghere electronică. Ceea ce de altfel, s-a și întâplat !Menționez aici faptul că ancheta făcută în dosarul „Dzodzet Connection” de la „Les Paccots” (în Elveția) în perioada 1985–1986 va permite magistraților francezi să facă conexiune cu dosarul asasinatului celebrului judecător antimafia–antidrog Pierre–Marie Michel (1943–asasinat pe 21 octombrie 1981 la Marsilia), cel de-al 2-lea magistrat francez ucis în perioada postbelică, după François Renaud (1923–asasinat pe 3 iulie 1975 la Lyon), în care vor avea loc 3 procese criminale. Vor fi inculpați și judecați François Checchi, François Girard, Charles Altiéri și Homère Filippi. În cursul lunii iunie 1988, Curtea cu Jurați al departamentului Bouches-du-Rhône de la Aix-Marsilia, îi condamnă pe primii doi François Checchi și François Girard, la închisoare pe viață, iar în cursul lunii aprilie 1991 aceași curte îi condamnă pe ceilalți 2 complici (prin contumacie), Charles Altiéri și Homère Filippi, tot la închisoare pe viață. Aflat în posesia unui pașaport fals, Charles Altiéri va fi restat în Cipru, în cursul lunii februarie 1993, grație Interpolui și extrădat în Franța unde aceași curte cu jurați îl condamnă din nou (în cursul lunii ianuarie 1994) pe Charles Altiéri la închisoare pe viață. În ceea ce îl privește pe Homère Filippi, eliberat condiționat sub control judiciar în dosar de la celebra închisoare Baumettes din Marsilia (în 1982), în ciuda eforturilor depuse de către autroritățile judiciare naționale, de cele europene (Europol) și internaționale (Interpol) nu a putu fi reperat, deci nici interpelat, deși mandatele de arestare contra acestuia, după 4 decenii sunt încă „active”. În sfârșit, pe 11 noiembrie 1985 brigada de stupefiante a Siguranței din Fribourg percheziționează, după un plan conceput și elaborat (meticulos) cu mult timp în urmă, cabana L'Armailli din Les Paccots (comuna Châtel-St-Denis, stațiune de schi), în care la primul etaj polițiștii descoperă laboratorul în care avea loc transformarea morfinei-bază în heroină, ocazie cu care vor fi sesizate (și confiscate) 12kg de herionă pură (valorând pe piața stupefiantelor cca 100Mil €) un record absolut în Elveția. Informația le-ar fi parvenit de la autoritățile polițienești americane (în special, DEA), care bănuiau că foști membri ai French Connexion (anihilat teoretic din 1972) ar fabrica „heroină de înaltă calitate” și care este exportată pe teritoriul lor național. Pista „chimiștilor” ex-French Connexion (Philippe Wiesgrill–„chimistul șef”, François Scapula și Charles Altieri) este privilegiată. Pe 11 noiembrie cei 3 vor fi arestați împreună Jean Guy, Marcel Z. (pe terenul căruia se afla cabana) și Oscar H. (din Fribourg, care le-ar fi servit de „ghid local”).

Rezumat. Conform investigațiilor mele (laborioase, atât în mediul „mafiot”–al crimei organizate de mare anvergură, cât și în mediul carceral), de fapt, atacul agenției băncii Societé Générale (unghi cu Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) de la Nisa (Métropole Nice–Côte d'Azur) ar fi făcut parte și dintre „opțiunile” organizației „French Connexion” dar nu prin intermediul rețelei de canalizare a orașului dar sub formă de jaf armat „pe ușa din față” (o procedură clasică în „acele vremuri”) și care atunci când Albert Spaggiari „făcea” pe soldatul-erou în războiul din Indochina era deja implicat într-o serie de alte tipuri de jafuri care alimentau traficul de stupefiante prin intermediul GCMA (Groupement de commandos mixtes aéroportés–creat pe 17 aprilie 1951 de către statul major al generalului Jean de Lattre de Tassigny și dizolvat în 1954) compus din membri ai unor triburi din Laos) care lupta alături de francezi (mai ales în cadrul unor intervenții de tip gherilă) contra transportului producției de opim a acestuia clienților ei din Saigon (Sài Gòn, capitala coloniilor franceze din Indochina), astăzi orașul Ho Și Min (Thành phố Hồ Chí Minh) cel mai mare oraș din Vietnam, așezat în apropierea Deltei Mekongului, un trafic estimate la câteva zeci de tone. Conform mărturiei ofițerului parașutist în răboaiele din Indochina (1946–1054) și Algeria (1954–1962) Roger Trinquier (1908–1986), fost șef și al GCMA, cca 80% din producția de opium ar fi fost controlată de către Vietminh (Việt Nam Ðộc Lập Ðồng Minh Hội/Liga pentru Independența Vietnamului, o mișcare comunistă revoluționară de eliberare națională formată de Hồ Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), iar „banii obținuți din opium ar fi fost utilizați pentru finanțarea zonelor (regiunilor) sălbatice și ale populației acestora din Laos” cee ace ar fi fost clasat „top secret” atât în fața autorităților din Hanoi cât în fața celor de la Paris. Ca urmare, nu Spaggiari ar fi fost cel care ar fi avut ideea de a pune la punct o spargere la banca Societé Générale dar celebra organizație criminală French Connexion, care dispunea pentru această acțiune (misiune, operațiune) de „toate mijloacele necesare” (materiale și umane și poate nu în ultimul rând, „curajul”–pentru a comite jaful utilizând metoda clasică a vremi, jaful armat). Din contră, Spaggiari ar fi avut doar ideea de a pătrunde în bancă prin rețeaua de canalizare a orașului, în loc de metoda clasică de „jaf armat” (ceea ce ar fi fost favorizat de plasarea agenției bancare cu acces din două străzi, Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) numai că rețeaua de canalizare publică a metropolei Nisa este foarte vastă și complexă, totalizând cca 400km, dintre care cca 83km sunt galerii accesibile unde se devarsă apele reziduale și pluviale, care la rândul lor sunt transportate către două colectoare, țevi (tuburi) groase de canalizare, lungi de mai mulți km desfășurați sub sub plajele metropolei și celebra Avenue des Anglais (unde în jurul orei 22h40, pe 14 iulie 2016–de ziua națională a Franței, a avut loc atacul terorist islamist cu un camion de 19 tone perpetrat de către Mohamed Lahouaiej-Bouhlel soldând cu 85 de morți, 458 de răniți și cu decesul agresorului) de unde ajung la stația de epurare Haliotis (de lângă Nice Côte d'Azur Airport) și la care sunt racordate (astăzi) 18 localități totalizând aproape 0,45 milioane de locuitori (apropate jumătate din populația La Métropole Nice Côte d'Azur–a cărei rețea publică de canalizare costă annual cca 60 mil €). Aici sunt tratate annual cca 40 milioane m3 de apă reziduală, înainte de a fi aruncate în mare la cca 1 km de mal la cca 100 m adâncime. Pentru recuparea apei în cazul furtunilor, există două bazine de o capacitate de cca 30.000 m3 (construite în 2000 la Arson și la Ferber). Păntrunderea în această vastă rețea de canalizare se poate face prin una dintre cele 12.000 de plăci de fontă diseminată pe suprafața metropolei și numai cu un echipament special, adecvat, motiv pentru care pregătirea jafului secolului a necesitat obținerea unei serie de informații și planuri ale rețelei publice de canalizare la care Spaggiari nu ar fi putut avea acces sub nicio formă (în ciuda faptului că ar fi avut „contacte” în cadrul primăriei) și care ar fi fost obținut de către membri organizației „French Connexion” prin intermediul unor funcționari ai primăriei, membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), în care un rol important ar fi jucat omul de afaceri corsican Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”, „l'Empereur des jeux, „Parrain des jeux”) proprietar al mai multor cazinouri, implicat și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, în care dispare fără urmă Agnès Le Roux (atunci în vârstă de 29 de ani) în 1977 (moștenitoarea uneia dintre ele–Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de Toussaint (după 27 octombrie), care va genera unul dintre cele mai celebre procese ale secolului trecut, cel al lui Jean–Maurice Agnelet (n.1938), în care am fost implicat și eu prin intermediul investigațiilor mele private. Nevinovat (conform rezultatelor investigațiilor mele), după mai multe achitări (timp de 37 de ani), în final, el va fi condamnat pe 11 aprilie 2014 pentru asasinarea lui Agnès Le Roux (grație insistențelor mamei sale Renée Le Roux, decedată și ea pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani) de către Curtea cu Jurați de la Rennes, la 20 de ani de recluziune criminală, pedeapsă rămasă definitivă, mai ales, după ce pe 8 iulie 2015 Curtea de Casație respinge ca nefondată recursul formulat de către condamnat, după ce deja în cursul lunii mai familia Le Roux obține restituirea sumei de 3 Mil€ pe care Fratoni a plătit lui Agnès Le Roux pentru răscumpărarea părții din cazinoul Palais de la Méditerranée. Director și administrator a două cazinouri de pe Coasta de Azur, al celui de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa, pe care l-a achiziționat în 1974, în 1977, dorește să cumpere și cazinoul Palais de la Méditerranée, având-o ca administrator pe Renée Le Roux, mama lui Agnès–Gloria Le Roux, amanta lui Jean–Maurice Agnelet, care dispare fără urmă. Deși a fost audiat în dosar, el nu a fost niciodată anchetat (cercetat penal, inculpat) pentru dispariția acesteia, așa cum am arătat în lucrările mele, cu toate că ar fi trebuit să fie primul suspect și nu acesta din urmă (Agnelet), pentru că avea un mobil mult mai „solid pentru dispariția ei definitivă”. Desigur, nu el este asasinul, dar este comanditarul, cel care ar fi făcut apel la asasinarea ei prin intermediul unor membri (criminali) ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) cu care întreținea relații mai mult decât strânse, „cordiale” (conform unui infractor de mare anvergură Jean-Pierre Hernandez fost și el membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comanditată de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”, cu care ar fi avut legătură și caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, dar și fostul primar al metropolei Nisa, Jacques Médecin. Conform mărturiei acestuia (care confirmă de altfel, rezultatele anchetei mele private) acestuia (asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, asociat organizatiei criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque-narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare (defăimare) publică contra memoriei unui decedat–Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate. Din contră, Fratoni (prieten apropiat lui Jacques Médecin–fost simpatizant și el al OAS) va fi cercetat penal în dosare penale corecționale legate de infracțiuni fiscale și vamale din octombrie 1978, dar în 1980 se va refugia în Italia și mai târziu în Elveția, ceea ce nu va îmiedica justiția franceză ca să-l condamne (prin contumacie) în 183 si 1985 (în două dosare diferite) la 5 ani de închisoare și la amendă penală de 410 Mil FFr (cca 140 Mil €PPA). Din păcate, pe 4 august 1994 el moare de cancer la prostată (la vârsta de 71 de ani) la Lugano (Elveția), după ce în topul celor 147 de cazinouri franceze a reușit să urce pe 1 martie 1989 pe locul 21 cu Ruhl, apoarținând astăzi Grupului Lucien Barrière. Nu peste mult timp, fiul său Noël Fratoni (care „i-a preluat afacerile”) va fi și el asasinat (în cursul lunii octombrie 1998) la vărsta (de numai) 50 de ani (cu o raflă de 10 gloanțe de 9mm).Conform anchetei mele (private) ar fi fost el cel care ar fi pus în contact membri ai organizației French Connexion, cu funcționari „importananți” (corupți) ai primăriei (din aturajul lui Médecin) membri ai SAC care ar fi furnizat planurile vastei rețele de canalizare a orașului Nisa (astzi, Métropole Nice–Côte d’Azur), ceea ce întărește convingerea că Spaggiaru nu ar fi fost sub nicio formă „creierul” jafului. Este foarte probabil că Tany Zampa din Marsilia (astăzi, Aix–Marseille Métropole) cu apropiații lui să fi jucat un rol important în elaborarea jafului al cărui „erou” a devenit grație unei „conjuncturi favorabile”, legendarul și carismaticul Albert Spaggiari, iar Jacques Cassandri, aparținând organizației French Connexion, n-ar fi fost decât, omul de legătură, care a supravegheat derularea planului, la care, de altfel, ar fi participat și el, ca și Spaggiari, „tot ca un simplu membru” (cu atribuțiuni precise). Printr-un lanți al slăbiciunilor, oamenii lui Zampa intră în contact cu oamenii lui Fratoni, dintre care unul are un prieten apropiat, consilier municipal (membru al SAC) și salariat al Băncii Société Générale din Nisa care va furniza planul băncii. Acesta, împreună cu cel al rețelei de canalizare va permite „echipei” lui Spaggiari (din care vor face parte și 2 amici ai săi, Alain Bournat și Francis Pellegrin), constituiă mai mult ad-hoc, începerea lucărilor. Interesant este faptul că Spaggiari (care întră în echipă grație unui apropiat al său care îi apreciază ideea și o va „transmite superiorilor săi” din French Connexion) susține că prietenii săi ar fi recrutat oamenii lui Zampa, ceea ce sigur nu ar fi declarat în depoziția sa în fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis la Tribunalul judiciar din Nisa, daca nu ar fi reușit să evadeze spectaculos cu ajutorul complicilor săi de la OAS, Robert Desroches și Michel Brusot, pe 10 martie 1977, înainte să fi fost audiat. Ca urmare a evadării reușite, Spaggiari intrând în cavală (fuga de autorități), în timp ce ceilalți membri ai echipei au fost interpelați (arestați), își asumă din plin, rolul de „creier”, care de fapt îi era atribuit tot de către ei, pentru a-si minimiza propriile rouluri în jaf, ceea ce îi permite lui să scrie istorie și să devină un „erou” al marii criminalități, perceput (văzut), oarecum, de o anumite parte a societății civile ca un fel de Robin Hood al lumii moderne, mai ales că echipa lui a devalizat căsuțele cu valori ale băncii, ascunse de către proprietari („bogătași”) de fisc și după ce expediază un mandat poștal în valoare de 5.000FFr (cca 3.500€PPA) proprietarului vehicului, Albert Mandrino, pe care va sări de la etajul 2 al imobilului (aflat la cca 7 m de sol și, ca urmare, îl avariază) și de unde este preluat cu motocicletă de către complici până în centrul orașului Place Masséna aflată la o distanță de cca 1km de la palatul justiției de unde a evadat, unde va fi „preluat” (în portbagajul unui vehicul) și „depus” într-un apartament luxos în cartierul parcului Vigier (unde se întâlnește cu cei 2 prieteni care i-au pus la cale evadarea), devenind astfel cel mai mediatizat bandit în cavală de către presa locală și națională, dar și cea internațională, care vor sugera și faptul că el ar fi profitat de complicitatea primarului Jacques Médecin dar și a lui Christian Estrosi („motodidacte”, n.1955), viitor primar al orașului Nisa și președintele consiliului regional PACA (Provence-Alpes-Côte d'Azur) din 2017 și președinte al Metropolei Nice–Côte d'Azur (din 2012), ministru al Amenajării teritoriale (2005–2007), al Industriei (2009–2010), fost campion național de Moto (de 4 ori, între 1974–1979) și de două ori campion mondial (la 750cm3, pe circuitele Nogaro în 1976 și Dijon-Prenois în 1977), deci, inclusiv, când are loc jaful secolului la Nisa. Numai că, o anchetă aprofundată a poliției ar fi confirmat faptul că în ziua evadării lui Spaggiari, el ar fi asistat la testări pentru Grand Prix de Daytona. (...) Părerea mea este că dacă Spaggiari a luat cu el un secret cunoscut de el (mai mult sau mai puțin), impostorul Cassandri a făcut același lucru, dar fără să-l fi cunoscut în realitate, din păcate (atât pentru el cât și pentru societatea civilă, inclusiv pentru justiția franceză). El susținea că ar fi avut un „amic”, consilier municipal la Nisa, care ar fi fost și angajat al băncii Société Générale, care i-ar fi furnizat și informația că sala care găzduiește casetele (seifurile) cu valori la intrarea din Av. Jean-Médecin (1890–1965, tatăl lui Jacques Médecin, fost și el primar al metropolei între 1945–1965) nu ar dispune de un sistem de alarmă (probabil pentru că lărgimea pereților (cca 1,80m) era considerată „suficient de protectoare”), ceea ce l-ar fi determinat să-i dea o „lecție” primarului de atunci, Jacques Médecin (1928–1998, urmașul tatălui său la primărie până în 1990) pe care, în anumite cercuri, tot „peieten” îl numea, cu toate că acesta din urmă, când a fost audiat în legătură cu jaf susținea că îl cunoștea doar „superficial” în calitatea lui de fotograf care colabora cu primăria, în special, cu ocazia căsătoriilor pe care aceasta le oficia, confirmat de altfel, și la procesul jafului, în care pe 23 octombrie 1979, Spaggiari (în cavală–fugitiv) a fost condamnat la închisoare pe viață (față de complicii săi identificați dar considerați „periferici”, Bournat, Poggi, Michelucci și Vigier, aparținând mediului mafiot din Marsilia) care au fost condamnați „doar” la 8 ani de detenție criminală, practic, liberabili deja după proces, având în vedere faptul că dacă ținem cont de grațiile închisorii (pentru bună purtare), ei au executat, în principiu ½ din pedeapsă (conform procedurii penale, în detenție provizorie). Înainte însă Spaggiari ar fi testat, într-adevăr, absența sistemului de securitate, plasând un ceas deșteptător în caseta pe care ar fi închiriat la bancă (Société Générale) și în plus, ar fi explorat „cu mare atenție” canalizările în preajma fluviului Paillon care străbate Nisa, după care ar fi ajuns la concluzia că tunelul care să aibă acces la sala cu casete cu valori trebuie să fie săpată la nivelul unghiului dintre străzile Gustave-Deloye și Hôtel-des-Postes. Până aici, există adevăr în spusele lui Spaggiari, numai că acel „amic” de care vorbește, nu ar fi fost, sub nicio formă, amicul lui, dar un „apropiat” al lui Tany Zampa (Gaetano Louis Albert Zampa, Gaetano Zampa, Gaëtan Zampa, 1933–1984), originar din Cayolle al Marsiliei (cartier popular de imigranți cu o importantă mixitate–italieni, indochinezi, evrei din centrul Europei și din nordul Americii, magrebini, etc.), unul dintre marii șefi ai mafiei locale (cunoscut și sub numele de „Împăratul nopții”) și cei mai influenți de pe Coasta de Azur, tatăl căruia, Mathieu Zampa (n.1902 la Marsilia, cu origini din Neapole și Campobasso, decedat în 1973), era deja un caid reputat care își face „debutul” în criminalitate (crima organizată) în 1930 sub comanda celebrilor criminali (de mare anvergură) Paul Carbone și François Spirito, fondatorii organizației French Connexion, pentru ca după război să treacă în „subordinea” fraților Guérini (Antoine, Barthélémy/Mémé, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte și Restitude), dintre care primii doi vor deveni cei mai importanți gangsteri de pe Coasta de Azur, implicați în traficul de heroină, proxenetism, jocuri de noroc, extorcare de fonduri, contrabandă cu țigări, crimă de sânge, etc. Tot prin intermediul lui, Spaggiari ar fi „recrutat” și cei 2 infractori Alain Bournat și Francis Pellegrin (membri ai echipei care va comite jaful) care, la rândul lor i-au adus în „comando” și pe ceilați, inclusiv, pe Jacques Cassandri (al cărui rol ar fi fost mai mult nu de „creier” dar cel de „supraveghetor” și de contact cu Franch Connexion (organizația criminală specializată în traficul de heroină între portul Marsilia, Portul New York și Montreal, activă, în principiu, între 1925–1975, fondată de către Paul Carbone–la nivel local și Lucky Luciano cu Vito Genovese–la internațional). În ceea ce privește săparea tunelului și planul acestuia (conceput după „harta” rețelei de canalizare din Nisa), ar fi fost o „muncă” de echipă, în care, un rol important ar fi jucat și un apropiat al lui Jacques Médecin, Jean–Dominique Fratoni (1923–1994) administrator de cazinouri de pe Coasta de Azur (de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa din 1974), pe care exploata „discret” în colaborare cu mafia „locală” (deci, direct sau indirect cu oamenii lui Tany Zampa), cunoscut și sub numele de „Împăratul jocurilor (de noroc)” sau „Nașul jocurilor (de noroc)”. Așa cum am arătat în celebrul dosar criminal al războiului cazinourilor de pe Coasta de Azur în „anii de plumb” (anii 1960–1980), Fratoni ar fi jucat un rol important și în dispariția lui Agnès Le Roux (în vârstă de 29 de ani) pe 27 octombrie 1977, moștenitoarea cazinoului „Palais de la Méditerranée” de la Nisa (împreună cu mama ei, Renée Le Roux–decdată pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani), pentru care Jean–Maurice Agnelet (avocat și președinte al ligii locale a Drepturilor Omului) a fost hărțuit, judecat și rejudecat, pe nedrept (conform anchetei mele private) timp de 37 ani, între 1977 și 2014–când pee 11 aprilie, acesta din urmă a fost condamnat defintiv, la 20 de ani recluziune criminală, datorită unei depoziții (mărturii) a unuia dintre cei 2 fii ai lui Guillaume Agnelet, în care acesta afirma în fața Curții cu Jurați Rennes că inculpatul ar fi mărturisit mamei sale (ceea ce, de altfel, atunci, copil fiind, ar fi auzit și el) că ar fi el asasinul (decedat, până la urmă, de o criză cardiacă pe 12 ianuarie 2021, la vârsta de 82 de ani, după punerea lui în libertate condiționată din rațiuni medicale, la celălalt fiu al lui Thomas Agnelet, în Noua Caledonie). Bănuit că ar fi implicat în dispariția lui Agnès Le Roux dar mai ales în diferite delicte financiare pentru care este inculpat în luna octombrie 1978 (printre care și în cele de cumpărare de voturi electorale), Jean-Dominique Fratoni (fost, printre altele și francmason, prieten intim al lui Jacques Médecin), se refugiază în Italia, iar mai târziu, când CEE (Comunitatea Economică Europeană–devenită Uniunea Europeană) a devenit „nesigură”, în Elveția „italiană”, la Lugano (unde va și muri de cancer la prostată, pe 4 august 1994, la vârsta de 71 de ani) ceea ce va atrage după sine condamnarea lui în 1983 și 1985 (în total, la 5 ani de închisoare și 410 Mil Ffr amendă/cca 121 Mil€PPA pentru infracțiuni fiscale și vmale), prin contumacie. Fiul său Noël Fratoni care i-a preluat „afacerea” (fără să fi avut declarată vreo activitate lucrativă la Fisc), nu a fost nici el foarte norocos, pentru că va fi și el asasinat cu 10 gloanțe de 9mm (ca mulți alți membri ai mafiei de pe Coastă) pe 23 octombrie 1998 la Nisa, atunci când nu avea decât 50 de ani. Corpul său inert (deja rece) este descoperit, cu cheile vehicului în mână, de către un vecin în dimineața zilei (în jurul orei 09h30), lângă acesta, în garajul reședinței sale „Le Parc Vigier” din cartierul portului. Două, din rafala de gloanțe l-au atins la cap.