Etichetă: „Gang de la Brise de mer”

După alegerea în funcția de ministru al justiției, celebrul și legendarul avocat penalist–„căpcăun” Eric Dupont–Moretii, unul dintre cei mai prestigioși și bine „cotați” din toate timpurile, alături de alți „avocati ai Diavolului”, printre care, profesorul de drept franco–armenianul Robert Badinter (n.1928, „istoricul”), franco–algerianul Jacques Vergès (1925–2013, „avocatul terorii”), Gilbert Collard (n.1948, „naționalistul”), franco–tunisianul Gisèle Halimi (1927–2020), franco–polonezul, Francis Szpiner (n.1954), Frank Breton (n.1962, „noul”), Francis Vuillemin (n.1968, „necunoscutul”), etc. este „cercetat penal” de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii) sub pretextul că „ar avea intenția de a se răzbuna pe magistrații care l-au anchetat atunci când era avocat”. Ironia sorții face că devenind ministru, Moretti („Căpcăunul”) trece din „privé”, din tabăra „tâlharilor la drumul mare” (ai căror apărători de succes era !) în cea a „înalților funcționari” ai statului, a magistraților, care mai mult sau mai puțin, cu sau fără voia lor, acum, sunt „la mâna acestuia”. Pentru prima dată, acest dispozitiv devine funcțional între 1983–1986 în timpul primului mandat prezidențial al lui François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1988 și 1988–1995), care chiar și în Palatul Élysée, va genera un scandal „monstruos” fără precedent în istoria Franței. Printre cei ascultați vor fi, desigur oameni politici, dar și Jean–Edern Hallier (1936–1997, jurnalist, scriitor, crtic literar, animator de televiziune și polemist) care avea informații despre Mazarine–Marie Mitterrand–Pingeot (n.1974, scriitoare) fiica nelegitimă a lui Mitterrand, alături de avocații Diavolului Jacques Vergès și Francis Szpiner. Din păcate, nu peste mult va debuta un alt dispozitiv de ascultări ilegale ale convorbirilor telefonice, în celebrul dosar politico–financiar Sarkozy-Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, în care Nicolas Sarkozy (n.1955, președintele Franței între 2007–2012) și avovcatul său Thierry Herzog, sunt acuzați că ar fi corupt un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, pentru ca acesta să se informeze despre ancheta judiciară aflată în curs în dosarul Woerth-Bettencourt (un vast dosar infracțional politico–financiar) în care sunt menționați Eric Worth (n.1956, fost ministru al Bugetului între 2007–2010, ministrul Muncii și trezorerier al partidului UMP–Uniunea pentru Mișcarea Populară) și miliardarul Liliane Bettencourt (1922–2017, patronul grupului L'Oréal). Ambele dosare corecționale, corelate între ele, vor constitui unul dintre cele mai scandaloase evenimente politico–financiare cu care Statul francez se va confrunta în deceniul trecut. În sfârșit, este foarte probabil că așa cum celebra cântăreață canadiană Isabelle Boulay (n.1972), care anul trecut ar fi realizat cel mai mare câștig financiar dintre toți cântăreții profesioniști, pe plan internațional (în valoare de cca 60Mil $US) și care este „tovarășa de viată” a „căpcăunului” Eric Dupont–Moretti (din 2016), nu și-a imaginat niciodată că va fi soție de ministru francez, nici acesta din urmă, nu s-a gândit că vreodată ar putea deveni ministru și atunci va avea de înfruntat „banda” de magistrați cu care s-a confruntat (de altfel, cu succes !) de-a lungul celor peste 3 decenii și jumătatre, ca avocat al Diavolului. După aproape 20 de ani de anchetă, dosarul corecțional al ascultărilor telefonice de la Palatul Élysée, în care au fost inculpați („12 oameni furioși”) va fi judecat de către a 16-a Cameră a TCP (Tribunalul Corecțional Paris) în perioada 15 noiembrie 2004–9 noiembrie 2005. Christian Prouteau (n.1944, șeful Celulei Antiteroriste a Palatului Élysée și fost șef al celebrului GIGN–Grup de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) este condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare și 5.000€ amendă penală. Vor fi sancționați penal și Marie-Pierre Sajous (secretara lui Prouteau), împreună cu alți 5 membri ai „Celulei”, Jean-Louis Esquivié (general de jandarmerie, adjunctul lui Prouteau), Pierre-Yves Gilleron (fost comisar șef la DST–Direcția de Supraveghere a Teritoriului), Jean Orluc (fost comisar șef la DCRG–Direcția Centrală a Informațiilor Generale, care după fuziunea cu DST în 2008 devine DCRI–Direcția Centrală a Informațiilor Interne și în 2014 DGSI–Direcția Generală a Informațiilor Interne), Michel Tissier (comisar de poliție, adjunctul lui Jean Orluc DCRG) Pierre-Eugène Charroy (general de brigadă al Armatei Terestre, responsabil al CIC–Grupul Interministerial de Control), Gilles Ménage (fost director de Cabinet al lui Mitterrand, șeful Celulei Aniteroriste până în 1983–condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare și 5.000 € amendă penală), Michel Delebarre (fost director de Cabinet al lui Pierre Mauroy/1928–2013, fost prim ministri între 1981–1984), Louis Schweitzer (succesorul lui Laurent Fabius prim-ministru între 1984–1984 la „ascultarea convorbiriulor telefonice”), Paul Barril (căpitan de jandarmerie, fost șef al GIGN, condamnat la 6 luni de închisoare și 5.000€ amendă penală). Pierre-Yves Guézou (1943– 1994, fost căpitan de jandarmerie), se siuncide înainte de proces la domiciliul său pe 12 decembrie 1994. Se pare însă că dosarul ascultării convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, va fi și mai scandalos, iar pedepsele pronunțate în acesta vor fi mult mai aspre, după soluționarea dosarului corecțional Woerth-Bettencourt, în care pe 28 iunie 2013, Nicolas Sarkozy, Éric Woerth, Stéphane Courbit, Pascal Wilhelm (fost mandatar și avocat al lui Liliane Bettencourt), Patrice Bonduelle (umul dintre notarii ei) și Alain Thurin (infirmierul ei) vor fi disculpați. Din contră, Patrice de Maistre, François-Marie Banier și companionul lui Martin Le Barrois d'Orgeval, Carlos Cassina Vejarano (girantul Insulei Arros din Seychelles), Jean –Michel Normand (notar) și Fabrice Goguel (avocat fiscalist) vor fi trimiși în instanță în fata Tribunalului Corecțional de la Bordeaux. Dar pe 4 iulie 2013, Éric Woerth, va fi și el inculpat în dosar pentru „trafic de influență” și trimis în fața instanței corecționale pe 7 octombrie 2013, care în verdictul său îl condamnă pe François-Marie Banier la 3 ani de închisoare dintre care 6 luni cu suspendare (redus în Apel pe 28 august 2016 la 4 ani de închisoare, dar integral cu suspendare și cu amenda penală, din contră, majorată de la 350.000€ la 375.000€) și la plata unor daune materiale și morale în favoarea miliardarei Liliane Bettencourt, în valoare de 158M€, sumă redusă în Apel la 1€, simbolic), pe Martin d'Orgeval la 18 luni de închisoare cu suspendare, pe Patrice de Maistre la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare, pe Stéphane Courbit la o amendă penală 0,25M€, pe Pascal Wilhelm la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare (pedeapsă redusă în Appel la 12 luni de închisoare cu suspendare dar cu o amendă penală de 3 M€), pe Jean-Michel Normand la 12 luni de închisoare cu suspendare și 50.000 € amendă penală, iar pe Patrice Bonduelle la 6 luni de închisoare cu suspendare și la o amendă penală de 80.000 € (acchitat în Apel). Este mai interesant însă dosarul corecțional al ascultărilor convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth), pentru că în acesta va apare și numele lui Eric Dupont-Moretti, atunci, încă, un „simplu” avocat, dar deja „campion” al achitărilor care va fi „declanșat” în 2014 din cu totul din alte motive, decât dosarul politico–financiar Woerth-Bettencourt și care suucede sub formă de „prelungire prin continuitate” un alt dosar penal politico–financiar, complex și (mult) mai controversat, cel al finanțării campaniei prezidențiale din 2007, în care președintele ales, Nicolas Sarkozy, este bănuit că ar fi beneficiat de un „sprijin” financiar mai mult decât important din partea Libiei, aflată atunci sub președinția dictatorului Mouammar Kadhafi (1942–2011, în funcție între 1960–2011). Oficial, bugetul lui Nicolas Sarkozy era de 20M€, iar Kadhafi „atașat” profund de valorile democratice franceze, ar fi fost majorat „substanțial” acesta cu cca 50M€, ceea ce, reprezenta, practic, de două ori și jumătate suma acordată acestuia, oficial, de către statul francez. Astfel, pentru ca acest „dispozitiv” să fie funcțional (în vederea alegerilor prezidențiale din 2007), un acord în privința unor „viramente modeste” ar fi fost prevăzut încă din 2005 și validat în 2006 de către prietenul fidel al acestuia, Brice Hortefeux (n.1958, ministrul delegat francez al Colectivităților teritoriale), devenit în timpul președinției lui Sarkozy, ministrul Imigrației, Integrării și Identității Naționale (între 2007–2009) și cel de Interne (între 2009–2011), în prezența, unui intermediar, omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, posesor a unor contracte internaționale importante în industria armamentului și omul de încredere al lui Kadhafi), care ar fi facilitat intrarea în Libia, cu acordul lui Moussa Koussa (n.1950, șeful serviciilor de informații și de securitate libiene între 1994–2009, devenit pe 4 martie 2009 ministrul de Externe al Libiei) a celor din anturajul lui Sarkozy, dar în special a lui Claude Guéant (n.1945, fost prefect al departamentelor Finistère, Hautes-Alpes Franche-Comté, Doubs și director general al Poliției Naționale) devenit director de campanie electorală al acestuia din urmă, al cărui consilier oficios ar fi și devenit până la declanșarea primului război civil din Libia (revoluția libiană, 15 februarie–23 octombrie 2011) și invazia acesteia de către forțele NATO (conduse de către Franța) după „Primăvara arabă” (o serie de mișcări de protest în mai multe țări în care domnea un regim autoritar sau totalitar, de mare amploare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord–Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran și de de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman, cu demonstrații de diferite mărimi și în țări cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon) la baza căreia a stat, practic, sinuciderea prin auto-incendiere a lui Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi în Tunisia, pe 17 decembrie 2010). Cel însărcinat cu „viramentele modeste” ar fi fost Béchir Salah (n.1946, fost coleg de școală cu Kadhafi și profesor de biologie și matematică la liceul din Mourzouq, fost ambasador al Libiei în Tanzania și Algeria, iar din 1976 în Republica Centrafricană), atunci șeful LAP (Libyan African Portfolio) un fond de investiții financiare al regimului libian, care după revoluție, ar fi primit „azil” pe teritoriul național francez, în contextul în care era dat în UG (urmărire generală) de către Interpol. Bancherul Wahib Nacer (ale cărui birouri se aflau în Elveția) ar fi efectuat viramentul în contul său, ca de altfel și omul de afaceri franco-algerian Alexandre Djouhri (n.1959, intermediarul în tranzacții de armanent), un apropiat al fostului prim-ministru Dominique Galouzeau de Villepin (n.1953, în funcție între 2005–2007, ministrul Afacerilor eterne între 2002–2004 și de Interne între 2004 - 2005) devenit gestionar al conturilor lui Bachir Saleh au fost și ei audiați pe 31 martie 2015 (după perchezițiile efectuate la domiciliile lor). Ca urmare, pe 13 noiembrie 2015 Claude Guéant este condamnat de către Tribunalul corecțional Paris, pentru „complicitate la deturnare de fonduri și însușire de bunuri necuvenite”, la pedeapsa de 2 ani de închisoare cu suspendare (și la o amendă penală de 75.000€, respectiv, la interdicția de a exersa timp de 5 ani o funcție publică), sancțiune care în urma apelului din 23 iabuarie 2017 va fi agravată la 2 ani de închisoare dintre care doar un an cu suspendare, confirmată și de către Curtea de Casație pe 16 ianuarie 2019.Pe 15 noiembrie 2016, vine și rândul lui Ziad Takieddine de a fi inculpat în dosar pentru „complicitate la trafic de influență” și „corupție de agent public de către o autoritate publică străină”, conform căruia, condamnat și el în dosar pe 15 iunie 2020 la 5 ani de închisoare cu executare, „Claude Guéant dădea indicațiile bancare lui Bachir Saleh, fost director de cabinet al lui Kadhafi, care a făcut acestuia din urmă un bilanț detaliat al vizitelor sale în Franța”.Dar puțin mai devreme, Moussa Koussa (fostul șef al serviciilor secrete libiene) semnatarul documentului de „deblocare” a sumei de 50 M€ în sprijinul candidatului Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007, este și el audiat pe 5 august 2014 de către magistrații din Qatar (unde s-a exilat, cu acordul și susținerea Franței, după moartea lui Khadafi pe 20 octombrie 2011). Conform surselor apropiate dosarului, în compania fiului său Moatassem Kadhafi, (n.1974, cel de-al 4-lea fiu) după ce a părăsit Syrte (ultimul bastion aflat în custodia partizanilor săi), Mouammar Kadhafi ar fi căzut într-o capcană (ambuscadă) organizată de către rebeli și capturat viu de către aceștia, dar până la urmă, în cursul aceleași zile, el ar fi fost găsit asasinat, fără ca asasinul să fi fost identificat. Într-o declarație făcută în cursul lunii aprilie 2012, Moussa Koussa afirmă că documentul de finanțare a canmpaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy în 2007 de către Libia ar fi un „fals”, însă cu ocazia audierii lui pe 5 august 2014 el va susține că documentul nu este „un fals”, doar semnătura lui ar fi fost falsificată pentru că, în realiate, nu ar fi el semnatarul acestuia. Recunoașterea oficială a CNT (Consiliul Național de Tranziție) Libian, de către Franța are loc pe 7 iunie 2011 (după Qatar, prima țară arabă care face acest lucru pe 28 martie) ceea ce nu va fi urmat (și) de către celelate state ale Uniunii Europene (conform declarației din 10 martie), motiv pentru care Libia va fi din nou „recunoscătoare” Franței.În martie 2018, justiția franceză îl ajunge din urmă și pe Nicolas Sarkozy („copilul minune al secoluluii XX”) care va fi și el inculpat în dosar pentru „corupție” și „deturnare de fonduri publice (libiene)”, iar în 2020, împreună cu Claude Guéant, Brice Hortefeux și Thierry Gaubert (n.1951, om de afaceri și prieten al lui Nicoilas Sarkozy, colaborator al acestuia la primăria din Neuilly-sur-Seine și apoi în cadrul Ministerului Bugetului, ca șef de cabinet adjunct în anii 1990). Într-un alt dosar infracțional corecțional, „Karachi” (vânzarea fregatelor Arabiei Saudită și a submarinelor Pakistannului), Thierry Gaubert va fi din nou sancționat penal pe 15 iunie 2020 (în urma unui proces ținut în fața Tribunalului Corecțional Paris în periada 7–31 octombrie 2019) cu 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu executare) și o amendă penală de 120.000€ pentru „însușire de bunuri necuvenite”, care va fi urmată de o altă condamnare pe 24 iunie pentru „fraudă fiscală” și „spălare de bani în cadrul unei fraude fiscale” într-un dosar în care va fi inculpat în 2019 (pentru infracțini comise în perioada 1996–2006 și o fraudă în valoare de 8,9-9M€) în Elveția, Bahamas și Columbia, la 3 ani de închisoare cu executare și o amendă penală de 600.000€ (pedepse reduse la jumătate în Appel, în cursul lunii februarie 2022) în timp ce soția sa Hélène de Yougoslavie, va fi condamnată și ea, pentru compliciate, la 18 luni de închisoare cu suspendare și o amendă penală de 50.000€. În sfârșit, în dosarul Sarkozy–Kadhafi, pe 8 februarie 2006, acesta ar fi primit un virament bancar pe contul său din Bahamas în valoare de 440.000€ din parte unei societăți off-shore Rossfield Limited aparținând lui Ziad Takieddine, după ce această societate ar fi fost creditată pe 31 ianuarie cu suma de 3Mil€ provenind de la Tresoreria publică libiană. Plasat în GAV (garde à vue) pe 30 ianuarie 2020, pe 31 ianuarie Thierry Gaubert va fi din nou inculpat și în acest dosar pentru „asociere de răfăucători în bandă organizată”, cam în aceași perioadă ca și Alexandre Djouhri, fost caid (cunoscut autorităților polițienești și judiciare) și suspect pentru activitățile sale controversate, devenit, ulterior, prieten intim (și om de încredere) al lui Nicolas Sarkozy și Dominique de Villepin, despre care știm că pe 6 decembrie 2017 ar fi fost văzut la recepția de la ambasada Franței în Algeria (Alger) cu ocazia vizitei lui Emmanuel Marcon după ce în „trecutul său îndepărtat” în 1981 a fost interpelat pentru un jaf armat într-o bijuterie pariziană. Din lipsă de probe fiabile nu va fi inculpat în dosarul criminal, însă, asociatul său din acea perioadă David Tordjman (apropiat mediului franco–tunisian) gestionar al mai multor discoteci pariziene a fost victima unei tentative de asasinat în 1985, iar conform unui raport al BAC (Brigada de AntiCriminalitate) se pare că cel vizat ar fi fost „Djouhri Ahmed” (sau „Monsieur Alexandre”) un „individ cu o moralitate îndoielnică, cu multiple activități obscure”. Avem și informații, grație confratelui nostru Pierre Péan (1938–2019, fost jurnalist de investigație și scriitor) conform cărora Djouhri ar fi fost implicat și într-o tentativă de asasinat contra omului de afaceri Ziad Takieddine, după ce l-ar fi amenințat cu moartea și pe Patrick Ouart (n.1959, magistrat), consilierul juridic (între 16 mai 2007–30 noiembrie 2009) al lui Nicolas Sakozy. După cum putem constata, fostul președinte Nicolas Sarkozy ar fi fost „hărțuit” fără întrerupere de către justiția franceză, chiar înainte de terminarea mandatului său prezidențial. În luna martie 2011, cu puțin timp înainte de intervenția militară în Libia, Kadhafi afirma că Sarkozy l-ar fi trădat în ciuda faptului că Libia i-ar fi furnizat fondurile necesare pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, după ce, pe când era ministru de Interne, cu ocazia unei vizite oficiale la Tripoli i-ar fi cerut un sprijin financiar penrtru campania sa electorală. Pe 12 noiembrie 2016, Ziad Takieddine face dezvăluiri în fața camerelor de fimat ale site-ului de investigații jurnalistice Mediapart în care declară că banii libieni aduși în 3 valize (5M€, între noiembrie 2006 și ianuarie 2007) ar fi fost predați „direct” („în mâinile”) lui Claude Guéant și Nicolas Sarkozy, provenind de la Abdallah Senoussi (n.1949, general maior libian căsătorit cu sora lui Safia Farkash, cumnatul prin alianță al lui Mouammar Kadhafi), ceea ce va confirma și în fața judecătorului de instrucție, Serge Tournaire, însărcimnat și el cu ancheta în dosar. Originar din tribul Magarha (unul dintre principalele triburi din Libia, cu cca 1 million de membri) în anii 1980 Senoussi este responsabil cu securitatea internă al fostului Jamahiriya arabe libyenne (regimul politic al lui Mouammar Kadhafi) până când în 2002 este numit șeful serviciului de informații militare al Jamahiriya, după ce în 1999 Franța îl condamnă (prin contumacie) la închisoare pe viață pentru rolul său în atentatul terorist islamist (cu bombă) contra avionului McDonnell Douglas DC-10-30 (inmatriculat N54629 cu numărul de serie MSN 46852/125) al companiei aeriene franceze UTA (Uniunea de Transporturi Aeriene, activă între 1963–1990), în zborul UTA772 din 19 septembrie 1989, cu decolare la N'Djaména (în Brazzaville) cu destinația Paris, în care 170 de persoane și-au pierdut viața. Acesta se va prăbuși în deșertul Ténéré din Niger (la cca 650 km nord de N'Djaména, probabil, în jurul orei 12h50 GMT), descoperit de către un avion militar francez C-160 Transall, în cursul zilei următoare. Conform dizidenților libieni, Abdallah Senoussi ar fi responsabil și de masacrul prizonierilor pe 28 și 29 iunie 1996 în închisoarea Abou Salim de la Tripoli (fostă închisoare de înaltă securitate pentru deținuți–inclusiv, politici în timpul regiumului Kadhafi), denunțat și de către Amnesty International, în care conform Human Rights Watch, cca 1.270 de prizonieri ar fi fost uciși. Conform guvernului libian, acesta ar fi avut loc cu ocazia unei confruntări deosebit de sângeroase între forțele guvernamentale și rebelii aparținând organizației Groupe islamique combattant en Libye, în care ar fi fost uciți și 200 membri ai gărzii închisorii. (...). Conform informațiilor noastre, justiția franceză (judecătorul de instrucție Serge Tournaire și polițiștii de la OCLCIFF–Office Central de Lutte contre la corruption et les infractions financières et fiscales) ar fi ajuns în posesia acestor „note” aflate într-un carnet al lui Choukri Ghanem, care ar fi fost și autentificate de către mai multe jurisdicții europene, printre care și de către cea franceză. În acest carnet însă, ar figura suma de 6,5M€ virată în mai multe „reprize” de-a lungul campaniei electorale din 2007. În timpul unei reuniuni din 29 aprilie 2007, Béchir Salah (atunci directorul de cabinet al lui Mouammar Kadhafi și patronul fondului Libyan Africa Portfolio) afirmă că ar fi virat (transferat), într-o primă fază, suma de 1,5M€ în fondurile campaniei electorale ale lui Nicolas Sarkozy. Conform „notițelor” din carnet, un alt transfer în valoare de 3M€, ar fi fost efectuat mai târziu, de către unul dintre fii lui Kadhafi, foarte probabil Saïf al-Islam Kadhafi („le glaive de l'islamn”, n.1972, președintele Fundației internatționale Kadhafi pentru caritate și dezvoltare) și în sfârșit, o altă sumă de 2 M€ de către Abdallah Senoussi (șeful serviciilor de informații militare libiene, al securității interne și cumnatul lui Kadhafi). (...). În cee ace îl privește pe Nicolas Sarkozy, acesta denunță „nerespectarea vieții private”, dar și lipsa de imparțialitate în dosar, având în vedere faptul că unul dintre judecători era membru al Sindicatului Magistraturii (organizație „politică” de stânga). În cotidianul Figaro (Politique) din 20 martie 2014, acesta face afirmația că dispozitivul de ascultări telefonice ale cărui victimă este poate fi comparat cu cel implementat de către Stasi (Ministerium für Staatssicherheit–serviciul de poliție politică, informații, spionj și contraspionaj din Berlinul de Est al fostei RDA– Republica Democrată Germană, creat pe 8 februarie 1950 și dizolvat în 1989).Dar, ironia sorții face însă că „ascultările telefonice” au fost puse „în aplicare” întocmai, în perioada în care acesta a fost ministru de interne (2005–2007) și apoi președinte de stat (2007–2012), după ce au fost autorizate și votate, prin legile Perben II de 2004 (Legea din 9 martie 2004 privind adaptarea justiției la evoluția criminalității) promulgată de către Dominique Perben (n.1945, ministrul jutitiei între 2002–2005, membru al partidului UMP–Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Popoulară, al cărui președinte era Sarkozy) și LOPPSI 2 de 2011 (Legea no 2011-267 din 14 martie 2011 de orientare și de programare pentru performanța securității interne). (...). Pe 3 octombrie 2022, Ministrul Justiției, avocatul penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, unul dintre cei mai prestigioși avocați francezi, care între 27 martie 1987 (când reușește prima achitare într-un dosar penal criminal) și până la numirea sa în funcția de ministru al justiției pe 6 iulie 2022, obține, în total, 145 de achitări în cei peste 35 de ani de activitate–din 11 decembrie 1984) este obligat să se prezinte în fața Comisiei de instrucție a CJR (Cour de Justice de la République/Curtea de Justiție a Republicii), singura instituție (publică) abilitată să judece miniștri implicați în infracțiuni (corecționale/delicte sau criminale) comise în timpul mandatelor lor, după ce pe 16 iulie 2021, într-un dosar infracțional corecțional (delictual) de „conflict de interese” („prises illégales d’intérêts”–luare de decizii ilegale, care compromit imparțialitatea, independența sau obiectiviatea), conform art. 432-12 din CPF (sancționat penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă penală de 0,5M€), în ciuda faptului că de-a lungul anchetei preliminare acesta susținea că el n-ar fi făcut altceva decât „să urmeze recomandările administrației sale”, ceea ce nu l-a convins, evident, pe avocatul general Philippe Lagauche (reprezentând ministerul Public), care pe 9 mai 2022, în rechizitoriul său (de 55 de pagini) va detalia toate acuzațiile contra ministrului, fost „avocat al tâlharilor” (la drumul mare), supranumit (simbolic) „Acquittator", datorită rezultatelor salle de excepție în „materie” de achitări. După cum era și de așteptat, avocații săi au făcut recurs, care urmează a fi examinat în ședința plenară a Curții de Casație (compusă din primul președinte al acesteia și președinții sau decanii camerelor) în primul semerstru al anului viitor (2023), iar după părerea mea, ar exista două motive pentru acest „eveniment”, oarecum, previzibil, unul „oficial” și altul „oficios”. (...). Nu pot să închei acest vast material fără să (re)amintesc faptul că într-o duzină de procese criminale am avut ocazia să mă „interesectat” cu Eric Dupont–Moretti („campion al achitărilor”) atunci, simultan, în calitate de avocat al apărării și al „diavolului”, un „dușman de clasă” al Ministerului Public, cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), pe care îl consider mentorul meu în materie de justiție penală și care în pledoariile sale carteziene și ingenios concepute, fără falie, au provocat „cutremure” (de „magnitudini diverse”) în sălile de judecată, gestionate mai mult sau mai puțin cu succes de către Parchet, care într-o mare majoritate de cazuri erau „convergente” către „achitare” sau în cel mai rău caz, către o reducere semnificativă a pedepsei (a sancțiunii penale) și care au contribuit esențial la succesul meu în descoperirea sau restabilirea adevărului istoric, în mai multe dosare criminale....

Din punct de vedere istoric, crima organizată corsicană apare la Marsilia pe la sfârșitul secolului XIX, generată de valul (uriaș) de imigrare din cauza crizei agricole, care se manifestă în prima sa formă în „domeniul” prostituției și proxenetismului, pentru ca ulterior să se prelungească, tot, prin continuite la Paris, unde își instalează „cartierul general” în „Place Pigale” (cartierul Montmartre, sectorul/arondismentul 18) și care se va dezvolta rapid („multilateral” și „polivalent”) în cele 7 decenii ale celei de-a 3-a Republici franceze (4 septembrie 1870–10 iulie 1940) sub autoritatea a 14 președinți (dintre care primi 2 regaliști, apoi următorii 5, republicani moderați (de stânga, de ideologie, republicană, liberală, parlamentară), următorii, membri ai Alianței republicane democratice (la început de centru stânga, apoi centru dreapta, iar în timpul celei de-a 3-a republici, de dreapta), cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), și un sigur radical (partidul republican, radical și radical–socialist), Gaston Doumergue (între 1924–1931).Iată aici și lista celor 14 președinți care au guvernat de-a lungul celei de-a 3-a Republici franceze, mai mult decât sinuos (șerpuitor) din punct de vedere politic, trecând de la extrema regalistă la cea de radical-socialistă, trecând apoi, prin stânga, la centru dreapta și dreapta, practic, cu un singur independent Alexandre Millerand (între 1920–1924), având în vedere faptul că Paul Doumer, penultimul președinte al celei de-a 3-a republici, independent și el, a murit după primul an al mandatului său (1931-1938). Este vorba de Adolphe Thiers (1797-1877, în funcție între 1871-1873), Patrice de Mac Mahon (1808-1893, în funție între 1873-1879), Jules Grévy (1807-1891, în funcție între 1879-1886), Sadi Carnot (1837-1894, în funcție între 1887-1894), Jean Casimir-Perier (1847-1907, în funcție 1894-195), Félix Faure (1841-1899, în funcție între 1895-1899), Émile Loubet (1838-1929, în funcție între 1899-1906), Armand Fallières (1841-1931, în funcție între 1906-1913), Raymond Poincaré (1860-1934, în funcție între 1913-1920), Paul Deschanel (1855-1922, în funcție în 1920), Alexandre Millerand (1859-1943, în funcție între 1920-1924), Gaston Doumergue (1863-1937, în funcție între 1924-1931), Paul Doumer (1857-1932, în funcție între 1931-1932), Albert Lebrun (1871-1950, în funcție între 1932-1939 și 1939-1940). Legătura „covalentă” simbolică dintre mediile politic și infracțional –criminal  (crimă organizată) poate fi înlocuită pentru studiul corelării reale a acestora (în cadrul sistemelor complexe), cu serii statistice „multidimensionale”  (specifice fiecăruia) conținând observaţii (măsurători) pentru două sau mai multe observabile (variabile) associate lor și a unor funcții vectoriale cu coeficienți constanți, în particular, funcții liniare, ale căror diagrame de dispersie sunt ușor de construit în spațiul bidimensional și care conduc, nu rareori la rezultate acceptabile. Însă, studiile („multidimensionale”) pe care le-am efectuat în acest domeniu (în spații vectoriale n-dimensionale, cu funcții vectorile) pun în evidență indici de corelație, o covarianță și un coeficient de corelatie cu valori absolute (foarte) ridicate pentru cele două medii (politic și infracțional–criminal), ceea ce confirmă și din punct de vedere (socio)matematic un  „cuplaj” puternic între acestea, deci, o complicitate (în majoritatea cazurilor) tacită (și ascunsă) dar (foarte) eficace. Din punct de vedere sociologic, mediul politic (teoretic „neguvernamental”) este un mediu corupt care pentru a „supraviețui” are nevoie, nu numai de cotizații, dar, mai ales de „sponsorizări” importante, aproape în exclusivitate, din fonduri oculte sau în cazul unei transparențe (reale), de mecanisme și pârghii cu caracter social–politic  care să permită sponsorilor recuperarea „investițiilor” și poate nu în ultimul rând, chiar multiplicarea lor și care fac, deja, implicit, obiectul crimei organizate (de mai mare sau mai mică anvergură), cu sau fără victime (inclusiv, cu asasinate politice, în funcție de interese), mai ales în cadrul unor reglări de conturi. Dar tot în această perioadă, pe teritoriul metropolitan (cu precădere, în regiunea pariziană) sunt activi alți doi infractori (gangsteri) notorii, Paul Carbone și François Spirito specializați în jocurile de noroc ilegale, proxenetism și prostituție „stradală”, dar mai ales în traficul de droguri, care vor deveni în scurt timp leaderii celebrei organizației criminale „The French Connexion/Corsican Connexion” (Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „The French Connexion” (Montages financiers frauduleux...)Iar pentru supraviețuire, într-un (asemenea) context concurențial cu French Conexion, asocierea lui Mariani cu cei 2 (Carbone & Spirito) era o condiție „sine qua non” ! Paul Carbone (Paul Bonnaventure Carbone/Venture, 1994–1943) a fost criminal de origine corsicană, devenit unul dintre „nașii” mediului infracțional–criminal de pe Coasta de Azur (centrat pe „triunghiul Bermudelor”/Marsilia–Toulon–Nisa) și din Corsica, este primul gangster legendar care „cuplează” (cu un indice de corelație ridicat!) mediul politic cu cel criminal. El moare pe 14 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistenței franceze care viza soldați germani (aflați în permisie) într-un vagon al unei garnituri de tren, în care, se afla și el, în proximitatea localității Chalon-sur-Saône (sub-prefectura departamentului Saône-et-Loire în estul Franței).Cu picioarele secționate (înainte de a muri din cauza hemoragiei, cu o țigară în gură) atunci când serviciul mobil de urgență ajunge la fața locului, acesta se adresează paramedicilor: „C'est la vie, pentru mine s-a terminat, ocupați-vă de cei care mai pot fi salvați” .Conform versiunii fostei sale amante, Germaine Germain („Manouche") s-ar părea că, totuși, el ar fi murit câteva ore mai târziu în spital unde a fost transportat cu ale victime ale atentatului.În ceea ce îl privește pe François Spirito (Lydro/Beau Ficelle, 1900–1967), acesta era un mafiot franco–italian originar din Itri (Italia), care se va muta cu părinții săi la Marsilia, unde în anii 1920 va deveni prietenul și asociatul lui Paul Carbone (în materie de crimă organizată). Cei doi s-ar fi cunoscut, nu la Marsilia, cum ar fi fost de așteptat, dar în Egipt, și de atunci ar fi rămas prieteni fideli până când moartea neașteptată a lui Carbone i-a despărțit, nu înainte însă să facă „afaceri de succes” în crima organizată (cu precădere, în proxenetism, prostituție, racket–extorcare de fonduri, șantaj, spălare de bani), iar mai târziu în domeniul traficului de droguri (opium și heroină) cu care au contribuit la fundamentarea organizației „French Connexion” (Corsican Connexion), având ca principala „actvitate lucrativă” exportul de heroină între anii 1930–1970 din Franța (prin portul Marsilia) în SUA (prin portul New York), importat din Orient (Indochoina/Asia de Sud–Est continentală, Turcia și Siria) sub formă de sursa primară de morfină imatură recoltată de la specia Papaver somniferum (agonist opioid, utilizat ca analgezic puternic, principalul agent activ din opiu sub formă de meconat, din grupa alcaloizilor morfinanici propriu-ziși alături de codeină și tebaină) obținută din mac și transformată în heroină într-o serie de laboratoare clandestine ale French Connexion de pe Coasta de Azur din regiunea Marsiliei.Ei au relații „strânse” cu mediile politic și patronal, în special prin intermediul omului politic (independentist de stânga) Simon Sabiani (fost erou al primului Răboi Mondial și colaborator cu naziștii în timpal celui de-al Doilea Război Mondial), iar ulterior cu leaderii Partidului Popular Francez (PPF)al lui Jacques Doriot, la care aderă, după ce au militat în cadrul Partidului Unității Proletare, situat din punct de vedere politic între la SFIO (Secțiunea Franceză a Internaționalei Muncitorești) și PCF (Partidul Comunist francez). În timpul războiului, Carbone și Spirito colaborează cu Gestapo Francez, evident, numai din interes, iar după moartea accidentală a lui Carbone, înainte de sfărșitul războiului, Spirito se refugiază în Spania, iar de acolo în America Latină și ulterior în SUA, unde începe să facă trafic de heroină, dând astfel naștere organizației criminale French Connexion (Corsica Connexion).Interpelat la New York, el va fi încarceat timp de 2 ani (la închisoare din Atlanta) până la extrădarea lui în Franța, unde urma să fie judecat, atâte pentru traficul de heroină cât și pentru colaboarea sa cu Germania mnazistă, dar procesul, din fericire pentru el, nu va avea loc. Mai mult, în 1954 (când era căsătortit și era tatăl a 2 copii născuți la Marsilia, cu vârstele de 11 și 14 ani) va fi achitat și pentru jaful armat contra artizanului de brânzeturi Rivet în 1943 din lipsă de probe materiale insuficiente.În SUA (care atunci număra cca 150.000 – 160.000 de toxicoimani, dependenți de heroină, italo–americanul Lucky Luciano (Salvatore Lucania) este bănuit de către autorități că ar fi precursorul traficului de heroină, împreună cu alți gangsteri remarcabili ca Arnold Rothstein, Louis „Lepke" Buchhalter și Vito Genovese), pe care în anii 1930 îi va aduna în sânul celebrei organizații criminale Cosa Nostra (divizată în 24 de familii, cu foarte multe similitiduni cu Corsica Connexion).Între anii 1945–1965, frații Antoine Guérini și Barthélemy Guérini (Mémé) membri ai clanului Guérini vor prelua conducerea crimei organizate al filierei din Marsilia și Corsica, deci inclusiv, a organizației French Connexion (Corsica Connexion), care ar fi fost „structurată” de către Lucky Luciano, „exilat” la Napoli.Alte figuri emblematice ale organizației, în afară de Crabone și Spitito, în Franța, au fost și Maurice și Claude Schoch, Auguste Ricord, Jean-Baptiste Croce, Jo (Joseph) Césari („chimistul”), Henri Malvezzi, frații Marius, Antoine și Joseph Aranci, Jean Jehan, Urbain Giaume, Gaëtan Zampa, Paul Mondoloni, Jean-Claude Kella, Jacky le Mat, Francis le Belge Jean Orsini, Laurent Fiocconi, Marcel Francisci, Dominique (Nick) Venturi, Charles Antoine Marignani, Joseph Patrizzi și Paul Mondoloni, iar în SUA, Santo Trafficante Jr, „nașul” familiei Tampa în Florida (în strânsă legătură cu familia Bonanno din New York și Sam Giancana de la The Outfit din Chicago) controla toată zona Miami (Miami Beach, Fort Lauderdale și Palm Beach), care ar fi jucat un rol important în anihilarea rețelei. De fapt, toată coasta de est a Floridei era sub controlul a 5 familles de origine italiană din New York (Bonanno, Gambino, Colombo, Lucchese și Genovese), în special, prin intermediul lui Meyer Lansky, Bugsy Siegel, Carlos Marcello, Leo Stein, Henry Gonzales și Frank Ragano. În cursul lunii aprilie 1968, Administrația americană Lyndon B. Johnson (1964–1968), pentru a putea lupta cu mai multă eficacite contra traficului de droguri crează o nouă structură Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD) ca urmare a fuziunii dintre Federal Bureau of Narcotics (FBN) și Office of National Narcotics Intelligence (ONNI), respectiv, Office of Drug Abuse Law Enforcement (ODALE), care în 1973 devine Drug Enforcement Administration (DEA), și instaleză filiale ale sale în marile metropole europene, la Londra (Marea Briranie) Madrid (Spania) și Frankfurt (Germania Federală/Germania de Vest/Occidentală), iar biroul de la Paris (cu 15 agenți) devine sediul general al regiunii Europa, în timp ce bugetul vămilor si a Poliției de Frontieră, americane, se vor dubla. În 1969, noul președinte ales Richard Nixon intervine pe lângă noul președinte al Franței (ca urmare a demisiei Generalului Charles de Gaulle) Georges Pompidou pentru a pune la punct un dispozitiv mixt, franco–american, de combatere a traficului de droguri din direcția Franța (Marsilia) către SUIA (New York).Într-un asemenea context, vor avea loc, sistematic, reuniuni pe această tematică, prima având loc pe 13 decembrie 1969, la care vor participa directorii Poliției Judiciare (PJ)[1], Serviciului Regional de Poliție Judiciară (SRPJ)[1] Marsilia, Office central de répression du trafic illicite de stupéfiants (OCRTIS) și Bureau of Narcotics and Dangerous Drugs (BNDD).Dar în luna august 1971 John Cusack, atunci reprezentantul BNDD la Paris a dat mai multe interviuri prestigioaselor jurnale regionale Le Provençal și Le Méridional în care susținea că ar fi existat pe teritoriul național (francez) 4 „baroni” (gros bonnets) ai drogurilor care ar fi fost protejați de către autoriățile politice, deci, ca urmare și de către cele polițienești și judiciare, ceea ce vor menționa și senatorii americani Morgan Murphy și Robert Steele în raportul lor.Era vorba de frații Dominique (Nick) și Jack Venturi, Joseph (Jean) Orsini, Antoine Guérini și Marcel Francisci. Și asta are loc după ce pe 26 februarie 1971 acordul–protocol de combatere a traficului de droguri prin intermediul French Connexion a fost semnat de către Raymond Marcellin (minstru de interne între 1968–1974) și John Mitchell (procurorul general al SUA între 1969–1072) și în contextul în care Poliția Națională Franceză nu af fi fost, deloc, inactivă, pentru că în perioada 1 august 1969–18 februarie 1971 ar fi confiscat 143kg de heroină, 616kg de opium, 737lg de morfină (bază), 827kg de cannabis, peste 550 de pastile de morfină, peste 3.000 de doze de LSD și ar fi interpelat 679 de traficanți de stupefiante, grație, mai ales, legii „dure” contra toxicomaniei, promulgată pe 31 decembrie 1970, publicată în JO pe 3 ianuarie 1971.Conform acesteia, printre altele, oricine care consumă și face comerț cu substanțe „otrăvitoare” (care pun în pericol, direct sau indirect, sănătatea omului), printre care, evident, atât stupefiantele cât și substanțele psihotrope (publicată și în acest an pe 24 februarie 2022) de către ANSM (Agenția Națională de Securitate a Medicamentului), poate fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între 2 luni și 2 ani de închisoare în cazul consumului, între 2 și 10 ani de detenție criminală în caz de comercializare și între 10 și 20 de ani în cazul fabricării acestora și exportul lor (prin filerele tentaculare ale crimei organizate) dar și la o amendă penală (cu caracter adminisrativ) care putea ajunge la 50 Mil Ffr (cca 53,8 Mil€PPA).Legea în vigoare, până la acestă dată, prevedea „doar”, o pedeapsă, maximum de 5 ani de închisoare iar amenda asociată acesteia nu putea depăși 36.000Ffr (cca 40.000€PPA). Merită să subliniez aici și un aspect de ordin juridic al noii legi promulgate. În primul rând, faptul că dosarele penale din categoria mai sus menționată nu vor mai considerate „delicte”, deci nu vor mai fi judecate de o Curte Corecțională (compusă din 3 magistrați), dar „crime” și vor fi judecate de o Curte cu Jurați (compusă dintr-un Juriu Popular–atunci, formată din 3 magistrați și 9 cetățeni aleși la întâmplare de pe listele 0electorale, astăzi, din 6 cetățeni în Prima instanță și 9 în Apel). În plus, astăzi, dosarele de crimă organizată (de talia French Connexion) ajung chiar în fața unei Curti cu Jurați Specială (cea mai severă, compusă din 5 jurați– magistrați în Prima instanță și 7 magistrați–jurați în Apel).În al 2-lea rând sancțiunile penale (fiind) mai mari de 2 ani (cu executare) ele vor fi înregistrate și în cazierul judiciar în Anexa 3 (singura la care are acces persoana fizică în cauză și angajatorul privat).Anexa 2 în care figurează în plus și sancțiunile penale mai mici, inclusiv, condamnările cu suspendare, sau amenzile penale sunt accesibile doar Administrației de stat (pentru ocuparea unui post în Ministerele de restort–educație, interne, armelor, justiție, etc.), iar Anexa 1 (care conține și alte informații despre titularul persoanei fizice, pe lângă Anexa 2 și Anexa 3, cum sunt amenzile administrative, aresturi sau audieri/interogatorii fără urmări penale, etc.) sunt accesibile doar tribunalelor care în sentințele lor pot sau nu să țină cont de acestea. (Cazierul judiciar francez (Thomas CSINTA–Corespondență din Franța), Modelul „structurat” al cazierului judiciar francez, un model care favorizează (re)inserția socio –..., Rolul Cazierului Judiciar în (re)inserția socială a foștilor deținuți. Detalii și explicații cu...) Nici măcar arestarea (interpelarea) lui Richard Berdin (în vârsta de 32 de ani, specializat în agresiuni armate, reconvertit în traficul de stupefiante) pe 23 septembrie 1970 New York, cu puțin timp înainte de recuperarea („recepționarea”) unui vehicul conținând cca 90kg de heroină pură (ocazie cu care îi denunță pe cei cca 40 de membri ai rețelei sale) nu va „aranja” lucrurile.Pentru că pe 5 aprilie 1971, un alt francez Roger Delouette, sosit cu o zi în urmă la New-York, va retrage la Port Elisabeth din New Jersey minibusul său marca Volkswagen îmbarcat săptămâna trecută pe s/s Atlantic Cognac la Le Havre. Vameșii american alertați datorită lipsei unui șurup pe tabloul de bord al vehicului demontează minibusul și descoperă o încărcaătură de 44kg de heroină.Audiat (interogat), Delouette: „Sunt agent de contrasiopnaj francez și acționez la ordinele colonelului Dubois Fournier al SDECE (Serviciul de Documentare Externă și Contraspionaj).”Și într-adevăr, Roger Delouette ar fi efectuat câteva misiuuni în contul SDECE în Algeria (în 1950), iar mai târziu ar fi lucrat în Cuba în contul BDPA (Biroul de Dezvoltare al Producției Agricole), dar direcția vămilor contactează BNDD care intră în contact cu omologul lui francez OCRTIS (Officiul Central de Reprimare al Traficului Ilicit de Stupefiante).Deși acesta din urmă încearcă să vină cu explicații, Dubois Fournier va fi inculpat de către procurorul de Newark, Herbert Stern, pentru trafic de stupefiante, ceea ce datorită tensiunilor generate între autoritățile americane și poliția franceză, până la urmă, va fi disculpat în dosar. În sfârșit, în ciuda eforturilor autorităților franceze de a stopa activitatea organizației criminale Franch Connexion (și de o anihila), cele americane vor fi nemulțumite de progresele făcute ceea ce de altfel, Richard Nixon va face cunoscut lui Georges Pompidou pe 13 decembrie 1971 la Samitul de la Açores (grup de insule portugheze autonome în Oceanul Atlantic de Nord, care constituie o regiune ultraperiferică a Uniunii Europene) în arhipelagu Macronesia (alături, de Insulele Canare, Madeira, Insulele Capului verde). Să revenim acum la crima organizată din Corsica care se va deezvolta într-o „fraterie” și într-un „bon ménage” cu naționalismul corsican, grație prelungirii ei „prin continuitate” până în prezent, chiar dacă organizația French Connexion a fost anihilată, prin filierele tentaculare ale unei alte grupări criminale „Gang de la Brise de mer” (Gangul/banda de la Briza mării, fondată la sfârșitul anului 1970, activă nu numai în Franța, dar și în Rusia, America Latină, Singapore–China și în sfârșit, poate nu în ultimul rând, în Elveția–prin spălare de bani), cu o activitate infracțională foarte diversificată (hoteluri–restaurante–cluburi de noapte, proxenetism–prostituție, extorcare de fonduri, deturnare de fonduri–spălare de bani–evaziune fiscală, jafuri armate–asasinate, jocuri de noroc, etc.) având ca rivali Mafia rusă și Gang du Petit bar (Banda de la Micul bar/Barul mic–după numele braseriei/cafenelei lui Ange-Marie Michelosi „Petit Bar” din Ajaccio, prefectura departamentului Corsica de Sud rezultat(ă), din banda lui Jean-Jérôme Colonna–specializată în extorcare de fonduri, care nu are nimic în comun cu fostul naționalist corsican, Yvan Colonna), care, ulterior, și-a extins activitatea în traficul de stupefiante, spălare de bani, dar în special, în domeniul bracajelor (jafurilor armate) și a asasinatelor (inclusiv, politice), având printre victimele sale, chiar pe Ange–Marie Michelosi (fost și membru al bandei) pe 8 iulie 2008 la Grosseto-Prugna (Porticcio), iar pe pe 21 aprilie 2011, pe Marie-Jeanne Bozzi (fost om politic și primar la Grosseto-Prugna), de altfel, sora acestuia din urmă.Printre membri săi cei mai „activi” îi menționez pe André Bacchiolelli („Dédé”, a fost arestat pe 5 iulie 2021 la Ajaccio pentru tentativă de asasinat în bandă organizată, asociație de răufăcători în bandă organizată), Mickael Ettori („Micka” în cavală/fugă din 2020), Ange-Marie Gaffory (un apropiat al familiei de oameni politici și de afaceri Marce Francisci–fost om politic și om de afaceri considerat „Împăratul jocurilor de noroc”, cu legături „solide” cu marele banditism, asasinat pe 15 ianuarie 1982 și Roland Francisci–fost apropiat președinților Franței Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy, fost primar al Comunei Ciamannacce, decedat de cancer în 2006), Pierre-François Luccioni (fost gestionar al Petit Bar), Jacques Pastini (în vârstă de 64 de ani, care împreună, alți presupuși membri ai bandei, cu Philippe Porri în vârstă de 60 ani și Jean-Laurent Salasca în vârstă de 71 de ani condamnați pe 23 octombrie 2020 într-un dosar de „degradere/deteriorare sau distrugere de bunuri materiale” la 2 ani de închisoare pentru incendierea restaurantului Globo pe 22 septembrie 2017 în cadrul unei reglări de conturi cu Petit Bar, suspectați și în câteva tentative de asasinat și de asasinat), Pascal Porri („l'Ampoule, condamnat în 2011 la 6 ani de închisoare pentru asociere de răufăcători, iar în 2019 la 16 luni cu executare pentru însușire de bunuri necuvenite, spălare de bani și fraudă fiscală împreună cu soția sa Valérie Mouren și antreprenorul, arestat pe 15 septembrie 2021 la Porto Vecchio), Stéphane Raybier (membru–fondator al bandei, „sinucis” în închisoarea Toulon-La Farlède, pe 14 ianuarie 2021), prieten de copilărie cu Jacques Santoni (n.1978, corsican, șeful bandei, rămas tetraplegic în urma unui accident de motocicletă în 2003, interpelat pe 10 ianuarie 2021 și încarcerat în detenție provizorie într-un dosar de splărare de bani cu circumstanțe agravante, asociere de răufăcători în bandă organizată, în care ar fi reușit să „spele” 2,3 Mil € din cei 4,6 Mil € câștigați de cumnatul său Jean-Laurent Susini.Santoni este bănuit că ar fi fost și comanditarul asasinatelor lui Antoine Nivaggioni (fost om de afaceri și naționalist corsican, care trăia separat de soția sa Nadine, asasinat la vârsta de 49 de ani, cu două rafale de gloanțe, de către un comando format din 2 criminali cagulați echipați cu pistale automate, pe 18 octobrie 2010 la Ajaccio, după ce 11 mai 2010 scapă cu viață dintr-o tentatvă de asasinat) și a lui Antoine Sollacaro (1949–2012, avocat corsican și al lui Yvan Colonna la procesul său, fost militant al Ligii Drepurilor Omului și al Mișcării pentru Autodeterminare–MPA, prieten vechi al lui Alain Orsoni, naționalist corsican și el, presupus șef al FLNC–Canalul obișnuit/tradițional, din 2008 președintele clubului de fotbal AC Ajaccio) pe 16 octommbrie 2012, tot la Ajaccio în timp ce se afla parcat cu vehiculul său (Porche Carrera 911), într-o stație de alimentare cu carburant, asupra căruia ar fi fost trase 9 gloanțe de calibrul 11,43 mm.Pentru primul asasinat, într-un proces deschis în fața Curții cu Jurați al departamentului Bouches du Rhône de la Aix-en-Provence/Marseille Métropole (avându-l ca avocat general Pierre Cortès), pe 19 februarie 2018, 6 persoane vor fi judecate, Jacques Santoni (asistat de avocatul său Pascal Garbarini și Laurent Franck Lienard), Eric Coppolani, Antoine Mondoloni, Patrick Giovannoni, Christophe Ettori și Pascal Porri. Printre cei arestați trebuiau să figureze, evident, atât, presupușii asasini, adică, Pascal Porri, Mickaël Ettori și André Bacchiolelli, dar anunțați (preveniți) din timp de de către un complice de-al lor (polițist) ei vor reuși să dispară (să fugă), dar nu pentru foarte mult timp.Pe 5 iulie 2021, aflat în UG (Urmărire generală) din 28 septembrie 2020, André Bacchiolelli, va fi interpelat la Bastelicaccia (regiunea urbană Ajaccio) de către Sectia de căutarea a Jandarmeriei Naționale din Cosica.Pascal Porri, va fi interpelat pe 15 septembrie, în jurul orei 20h30 de către o echipă de intervenție de elită GIGN (Grupul de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) în restaurantul unui hotel de 5 stele din Porto-Vecchio, unde se afla în compania soției sale. (Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită...)Din contră, Mickaël Ettori fratele lui Christophe Ettori (fost jucător profesionist de fotbal la Cannes, Gueugnon și apoi la Gazélec Ajaccio, unde, astăzi, este director sportiv) și fost apropiat și oamenilor politici și de afaceri Marcel Francisci (1919–1982) și Roland Francisci (1938–2006), conform informațiilor pe care dețin, până în prezent, nu ar fi fost interpelat, deci, în continuare ar fi în cavală (fugă). Joseph Menconi („José”), suspectat pentru furnizare de „ajutor logistic” (în cadrul tentativei de asasinat) a fost autorizat să-și sune soția de pe telefonul mobil al unui anchetator (sic !), ceea ce ar fi permis JIRS[1] Marsilia să-i „detecteze” pe polițitii–informatori (și „colaboratori” ai bandei „Micului Bar”) care ar fi avut ca efect, îndepărtarea lor (3 anchetatori și șeful lor) din SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) și transferul dosarului pentru anchetă la Brigada de Jandarmerie Națională.Jacques Santoni a fost arestat pe 30 septembrie 2020 pentru „complicitate de omucidere în bandă organizată” și „asociere de răufăcător” (contest cu vehemență de avocatul său Pascal Garbarini, având în vedre boala sa incurabilă tetraplegia de care suferă din 2003 și incompatibilă cu detenția provizorie arbitrară, în plină pandemie Covid–19), iar alți 2 posibili complici, François Kay și Ange-Marie Gaffory era încarcerați, deja, preventiv, în alte dosare infracționale.Pus în libertate condiționată sub control judiciar, Santoni nu se va bucura mult timp de indulgența justiției, pentru că, cu ocazia unui nou val de arestări, pe 10 ianuarie 2021, el va fi interpelat din nou de către JIRS Marsilia cu încă alte 20 de persoane și încarcerat în detenție provizorie, într-un alt dosar (complex și tentacular), de spălare de bani, în care ar fi vorba de cca 48-50 Mil€.Subliniez aici faptul că în afară de Antoine Nivaggioni, mâna dreaptă a lui Alain Orsini la MPA (Mișcarea pentru Autodeterminare) și un alt fidel acestuia, Yves Manunta (fost naționalist), asasinat pe scooterul lui pe 9 iulie 2012, respectiv, avocatul Antoine Sollacaro, printre altele, omul său de incredere (și avocatul său), un alt apropiat al acestuia a fost asasinat.Este vorba de Paul Giacomoni, unul dintre fidelii săi în cadrul MPA, asasinat de către un trăgător izolat pe 13 septembrioe 2006.După cum am menționat deja, din fericire, deși grav rănit, Charles Cervoni, un alt apropiat lui Orsini, scapă și el cu viață, miraculos, dintr-o tentativă de asasinat pe 1 septembrie 2012, ca de altfel și el pe 29 noiembrie 2008 la Ajaccio.În egală măsură, dacă anii 1980, au fost marcați de asasinarea lui Guy Orsini (pe 17 iunie 1983 la Ajaccio) respectiv, a lui Marc Leccia și Salvatore Contini (în penitenciarul din Ajaccio pe 7 iunie 1984, unde comandoul format din Pierre Albertini, Bernard Pantalacci, Pantaléon Alessandri și Jean Dominique Vesperini, a reușit să penetreze, inclusiv, în celula lor) și de cea a lui Paul Andreani (asasinat pe 8 ianuarie 1986 la Ajaccio), anii 1970 au loc o serie de reglare de contruri, dintre care 15 au fost deosebit de sângeroase în regiunea Valinco (Propriano, Sartène, Olmeto, etc) și Ajaccio.Între 1974–1982, într-un război între bande rivale, dedicat (consacrat) „cuceririi” teritoriilor pentru jocurile de noroc ilegale (spălare de bani) și racket (extorcare de fonduri, texe de protecție, șantaj, etc.) își vor pierde viața Louis Benedetti, Simon Nicolai, Antoine Leca, Jacques Benedetti, Charles Nicolai, Pierre Recco, Jacques Settier, Marie Mondolini, Franco Uleri, Bernard Santoni, Antoine Paris, Vincent Recco, Jules Leonetti, Antoine Leonetti și poate nu în ultimul rând pentru cluburile de noapte (proxenetism–proistituție), în care vor fi asasinați alți infractori, printre care și frații Ziglioli, Paul Quatana, Joseph Silvagnoli, Dominique Cortopassi, etc. Din contră, Jean Alfonsi și Henri Rossi „reușesc” să aibă parte de moarte naturală. Notă. Iată aici și Lista neagră a personalităților asasinate în Corsica și Romanul „negru” al Mafiei Corsicane (33 de pagini în format A4, doar cu numele lor!)