Etichetă: Jacques Chirac

Pentru simplificarea procedurilor judiciare, conform legii n°2019-222 din 23 martie 2019, în cadrul noii reforme judiciare, începând cu 1 ianuarie 2020 tribunalele de Instanță (TI) și de Înaltă instanță (TGI) aflate în aceași metropolă (oraș) vor fuziuna într-un Tribunal judiciar (TJ) ale cărui competență teritorială, se rezumă, în principiu, la un departament (județ). Trbunalul de instanță (TI) aflat într-o localitate diferită de cea în care se află Tribunalul de înaltă instanță (TGI), devine o „cameră” (detașată) a Tribunanului judiciar, numit Tribunal de proximitate (TP). Astfel, TJ devine singura jurisdicție de drept comun de primă instanță în materie civilă, penală și comercială competentă pentru judecarea litigiilor nefiind atribuite altor jurisdicții, care în acest context reia în întregime (integral) competența TI și TGI indiferent de sumele implicate în litigii. În principiu, sistemul judiciar francez dispune de mai multe tipuri de tribunale sau jurisdicții. Tribunalul civil–jurisdicție civilă de primă instanță care judecă pentru prima dată litigii, desacorduri între două sau mai multe persoane (fizice sau morale/juridice). Aceste tribunale nu pronunță sancțiuni penale dar pot obliga părțile implicate în dosar la plata unor sume de bani sub formă de despăgubiri (daune) vizând un prejudiciu moral sau material. Tribunal judiciaire–jurisdicție civilă (corespunzând TGI) care judecă toate dosarele civile (conflicte de vecinătate, contracte prost executate sau neonorate, datorii neplătite etc.) care nu au fost atribuite altor tribunal, indiferent dacă valoarea litigiului este superioară sau inferioară sumei de 10.000 €, inclusiv, cele familiale (divorțuri, pensii alimentare și de întreținere, custodia copiilor etc.) și cele de succesiune. Tribunal de proximitate–juridicție civilă (corespunzând TI) care judecă litigii ale căror valoare nu depășesc suma de 5.000 € în cadrul căriuia este creat un nou judecător contencios al protecției care poate statua pe : creditul consumației, supraîndatorarea persoanelor fizice, contractul de închiriere a unei locuințe, protecția persoanelor fizice adulte (majore), expulzarea persoanelor fără drepturi de ședere etc. Tribunal prud'hommes (TPH)–jurisdicție civilă formată din judecători neprofesioniști, dar cu o vastă experiență în câmpul muncii, compusă, în egală măsură, atât din salariații cât și din angajatori, care judecă litigii individuale legate de contracte de muncă (salariu, natura contractului de muncă, ruptura contractului de muncă, sancțiuni disciplinare, contestația unei concedieri, demisii, condiții de igienă și securitate la locul de muncă, hărțuire morală sau esexuală, discriminare, nerespectarea unei promisii de angajări etc.) în sectorul privat. Tribunalul de commerț–jurisdicție civilă care judecă litigii legate de actele (activitățile) comerciale ale întreprinderilor, inclusiv, ale celor aflate în dificultate financiară (pentru redresare/lichidare judiciară), angajamentele comercianților și conflictele dintre aceștia, ale lacestora cu persoane fizice (morale) sau ale băncilor. În principiu, acesta intervine în situațiile în care prejudiciul material nu depășește 5.000 €. Tribunalul pentru arendare rurală–juridicție civilă care judecă litigii (în valoare maximă de 5.000 €) legate de conflictele din mediul rural sau periurban în care sunt implicate contractul de locație al pământului sau ale clădirilor și utilajelor agricole etc., dintre proprietar și arendaș (exploatant agricol). Toate aceste jurisdicții, se pot împărții în următoarele grupe : Jurisdicții administrative (Tribunalul administrativ, Curtea administrativă de apel, Consiliul de stat) Jurisdicțiile civile de primă instanță (Tribunal judiciar, Tribunalul de comereț, Tribunalul de prud'hommes) Jurisdicțiile penale (Tribunalul de poliție–pentru contravenții, Tribunalul corecțional–pentru delicte comise de persoane adulte sancționate cu maximun 10 ani de detenție criminală și Curtea cu Jurați–pentru crime sancționate penal cu pedepse lungi de închisoare, de la 10 ani de detenție criminală până la închisoare pe viață. Legea n°2019-222 din 23 martie 2019, introduce însă și un tribunal „intermediar” între cel Corecțional și Curtea cu Jurați, numit „Tribunal Criminal” care judecă tot crime dar mai puțin grave, sancționate penal până în 20 de ani de recluziune criminală. Completul de judecată al acestui tribunal este compus din 5 magistrați (față de 3 magistrați ai unui tribunal corecțional și a curții cu jurați, în care pe lângă cei 3 magistrați figurează și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prioma instanță și 9 jurați în apel) Jurisdicțiile de recurs (Curtea de apel, Curtea de casație) Jurisdicțiile europene (Curtea de justiție a Uniunii Europene, Curtea europeană a drepturilor omului) După cum putem constata, organizarea justiției în Franța pare destul de complicată, dar în fond și în principiu, distingem 3 tipuri de jurisdicții (administrativ, civil și penal) cu 3 grade de gravitate (tribunale de gradul 1–de primă instanță, cele de gradul 2–de apel și cele de gradul 3–curtea de casație). Numai jurisdicțiile penale pot sancționa cu amendă penală sau închisoare (cu exacutare sau cu suspendare). De fapt, noul CP din 1 martie 1994 este o moștenire al Codului Penal din 1791 (primul cod penal adoptat în timpul Revoluției franceze, între 25 septembrie–6 octombrie 1791 de către Adunarea Națională Legislativă, după adoptarea Constituției pe 3 septembrie și abrogat pe 1 ianuarie 1811) inspirat din principiile Marchizului de Gualdrasco & Villareggi Cesare Beccaria Bonesana (1738–1794, jurist, criminalist, filosof, economist și om de litere italian) și al Codului Penal Imperial din 1810 (propus de către Napoléon Bonaparte, doptat pe 12 februarie, promulgat pe 3 iunie 1810, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1811 și abrogat pe 1 martie 1994). Merită remarcat faptul că acest nou cod imperial, reintroduce pedeapsa capitală (pedeapsa cu moartea), închisoarea pe viață și maracajul (tatuajul) pe umărul drept al condamnatului cu literele: T (la muncă silnică), TP (la muncă silnică pe viață) și F (pentru falsificatori) abolite de Codul Penal din 1791. Elementul central al unui sistem juridic de tip inchizitorial, JI își alege echipa sa de anchetatori din rândul funcționarilor Poliției Judiciare (aparținând Ministerului de Interne) sau ai militarilor Serviciului de Jandarmerie Judiciară (aparținând Ministerului Apărării Naționale), în funcție de locul infracținii, în metropole și orașe cu zonele lor metropolitane, respectiv, în zonele periurbane și ruale. Un „fals” judecător pentru că simultan dispune de două funcții complet antagoniste (dar și complementare!) cea de investigație pe de o parte și cea de jurisdicție pe de altă parte, Şacalul „vânează” suspectul „no mercy”, atacă (uzând de toate mijloacele sale legale dar și cele oficioase, aflate la limita legii) și nu-l iartă. Lipsit de indulgență, el este rareori „înțelegător” și nu „negociază”, dar nici nu-i scapă nimic din „ceea ce este omenesc”. Nu face compromisuri, iar pe avocatul apărării îl ține (foarte din scurt!) la „distanță” (mai ales de anchetă!), ca pe un ticălos–râios, făcându-l, practic, „sclavul” lui. La nevoie calcă peste cadavre în numele legii pentru descoperirea adevărului. Cu alte cuvinte, acest magistrat–judecător de instrucție (fără niciun superior pe cale ierarhică!) are, tot practic, puteri nelimitate!  Are competența (legală) de a acuza (inculpa), respectiv, de a apăra (disculpa), simultan, pe cel învinuit (acuzat)! De a decide de soarta lui (pe perioada anchetei), de a-l cerceta în libertate (sub „sechestru electronic”) sau încarcerat în detenție provizorie, în funcție de modul în care „vede” el pe cel acuzat (adică, dacă prezintă sau nu un pericol public/social), de probele incriminatorii pe care le are la dosar, de cazierul judiciar al acuzatului, de statutul său socio–profesional, etc., de ceea ce este bun (util) sau rău pentru el, de tot ceea ce este „necesar” și „suficient” pentru ca adevărul să triumfe și să fie cunoscut societății civile. Modificări esențiale vor apărea după soluționarea câtorva dosare criminale de mare anvergură care vor zgudui cea de a III-a Republică franceză (4 septembrie 1870–10 iulie 1940),  din rădăcini, printre care aș menționa conflictul social–politic Dreyfus (13 octombrie 1894–12 iulie 1906) în care căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus (1859–1935, evreu de origine alsaciană, absolvent al prestigioasei și celebrei școli de înalte studii inginerești și militare „Polytecnique”), victimă a unei mașinații judiciare, este acuzat, inculpat și condamnat la muncă silnică pe viață, pe nedrept, pentru spionaj în favoarea Imperiului German, în timpul Republicii a III-a respectiv, dosarul politico–financiar  Stavisky (23 decembrie 1933 – 8 ianuarie 1934) în care Serge Alexandre Stavisky (1886–1934, excroc francez de origine rusă, împreună cu amanta sa  Jane Darcy (Bloch, născută Dreyfus, fostă cântăreață în perioada la Belle Époque) sunt implicați într-o serie de infracțiuni delictuale și criminale (deturnare de fonduri, falsificare de cecuri bancare, vânzare de produse inexistente, jocuri de noroc clandestine, trafic de droguri cu Turcia, înselăciune cu titluri de tresorerie, etc.) care vor declanșa o criză de stat, unul dintre cele mai mari scandaluri financiare în secolul trecut (XX). Însă, trebuie așteptată cea de a V-a Republică franceză (din 1958) instaurată de către generalul Charles de Gaulle (1890–1970, președintele Repblicii între 1959-1969), pentru ca independența justiției față de puterea politică să înceapă să se afirme, mai ales, după crearea de către Michel Debré a  Școlii naționale de magistratură, în care admiterea era supus unui concurs de admitere foarte dificil. 1995) în special, pentru infracțiuni comise contra minorilor, adică, majorarea de la 20 de ani la 30 de ani de recluziune crimială, în cazul crimelor și de la 5 ani la 10 ani de detenție criminală pentru delicte, după ce printr-o lege care datează din 3 ianuarie 1993 procedura inchizitorială este reformată acordând un rol mai important persoanelor urmărite penal și părții civile în raport cu „puterea” juridică a Ministerul public. Alte diferite reforme (nu foarte spectaculoase) au fost promulgate în legătură cu „compoziția penală” (art. 41-2 din CPP, introdus prin Legea n° 99-515 din 23 iunie 1999), care permite Procurorului Republicii să propună una sau mai multe sancțiuni penale unei persoane fizice care își recunoaște infracțiunile (delictele) comise, care pot fi acceptate sau nu de către acesta, „condamnarea imediată” (legea din 29 martie 2000, în princioiu, în cazului „flagrantului delict”) care permite trimiterea inculpatului în fața instanței și condamnarea lui, imediat după arestul preventiv de la sediul Poliției Judiciare (GAV–Garde à vue, 24h00, renuvlabil cu încă 24h00–în  cazuri de crimă de sânge, și până la 96h00 în cazurile cele mai grave, cum sunt atacurile teroriste în bandă organizată, contra siguranței naționale, etc.) O reformă de anvergură consituie Legea Élisabeth Guigou (n.1946, ministru al Justiției–PS, între 1997–2000), a „prezumpției de nevinovăție”, în timpul guvernului Lionel Jospin (2 iunie 1997–6 mai 2002) al președinției lui Jacques Chirac (1932–2019, în funcție între 1995–2007) promulgată pe 15 iunie 2000 care modifică sensibil CPP și CP, în special, în ceea ce privește detenția provizorie (în timpul anchetei judiciare). Iată câteva dintre modificările (majore), cele „10 porunci” pe care le aduce Codului de procedură penală și Codului penal. Crează JLD (Judecătorul de Libertate & Detenție) pentru protejarea invinuitului (inculpatului) în fața JI (Judecătorul de Instrucție), care în cadrul unei dezbateri în contradictoriu să se poată opune încarcerării abuzive (în detenție provizorie) a acestuia ordonată de către acesta din urmă Reglementează condițiile de încarcerare a „preveniților” (cercetați penal în stare de arest) și întărește prezumpția de nevinovăție a lor (Legea nº 2000-516), ceea ce are ca efect înlocuirea Camerei de Acuzare (creată prin art. 16 al Legii din 10 martie 1917) și a cărei decizie nu putea fi contestată cu Camera de Instrucție (de Instumentare a dosarului) de pe lângă o Curte de Appel, care, în principiu, judecă recursuri contra deciziei JI sau JLD Întărește dreptul victimelor și protejarea lor în toate fazele procedurii penale Instaurează recursul (apelul) în cazul sancțiunii penale pronunțate (pentru infracțiuni criminale) de către Curtea cu Jurați (Juriul Popular), ceea ce până atunci era rezervată, strict, pentru sentințele pronunțate de către Curtea Corecțională (pentru delicte) Reformează eliberarea condiționată (sub control judiciar) și amenajarea pedepselor (pentru deținuți–încarcerați cu sentința de condamnare rămasă definitive) care în Franța în vigoare din 14 august 1885 și 26 martie 1891, conform Legilor René Bérenger (1830–1915, avocat, magistrat, criminalist și om politic Crează CSDP (Comisia de Supraveghere a Detenției Provizorii) pe baza art. 72 din Legea Goigou, abrogată conform art. 4 al Legii ASAP (Accelerarea și Simplificarea Acțiunii Publice  din 7 decembrie 2020) Instaurează CNRDP (Comisia Națională de Reparare a Detenției Provizorii) în perioada anchetei judiciare (art. 70-71), dacă inculpatul va fi achitat sau „relaxat” (datorită unor probe insuficiente pentru condamnarea lui) la proces sau pe parcursul anchetei, are loc încetarea urmării penale contra acestuia, în cel mult 6 luni de la decizie (verdict) Instaurează posibilitatea contestării spitalizării fără consimțământ a unui inculpat (care suferă de tulburări psihice–de diferite grade) în fața JLD Instaurează reexaminarea unei decizii penale în urma unei decizii a CEDO prin intermediul CRR (Curtea de Revizuire & Reexaminare) de pe lângă Curtea de Casație, create cu acest scop Instaurează audierea pealabilă a unui suspect (de o infracțiune) în cadrul unei „informații judiciare” înainte de inculaprea lui într-un dosar penal (corecțional sau criminal). O altă modificare importantă justiției franceze va fi adusă prin Legea n° 2008-174 Rachida Dati (n.1965, ministrul justiției–UMP  între 2007–2009) din 25 februarie 2008 în timpul guvernului François Fillon al președinției lui Nicolas Sarkozy (n.1955, în funcție între 2007–2012) relativ la „reținerea de siguranță” (a unui condamnat care și-a ispășit pedeapsa) și la „iresponsabilitatea penală” (în cazul unor tulburări psihice grave–schizofrenie, dedublare de personalitate, etc.). Art. 706-53-13 al acestei legi introduce în CPP posibilitatea reținerii a unui fost deținut într-un centru socio–medico–judiciar de siguranță, chiar și după executarea integrală a pedepsei, în contextul în care acesta ar putea prezenta un pericol public datorită gradului ridicat de recidivă pe care îl prezintă datorită unor probleme grave de tulburări de personalitate cu care se confruntă. Legea prevede, în egală măsură, și o „supraveghere de siguranță” prevăzută în în modificarea adusă legii pe 10 martie 2010, în special celor condamnați pentru crime sexuale, prin PSEM (Plasarea sub Supraveghere Electronică Mobilă), care poate fi menținută și după expirarea supravegherii socio–medico–judiciară  a lor. În sfârșit, iată și principalele atribuții, ale Judecătorul de Instrucție (JI) pe care acesta le are încă din 1811 (cu mici „reactualizări” nesemnificative): Utilizarea tuturor mijloacelor posibile (legale !) pentru a-l determina pe acuzat (învinuit, inculpat) să-și recunoască fapta (faptele). Utilizarea detenției provizorii (preventive), ca un mijloc de instrucție (dar și de constrângere), exercitând astfel o puternică presiune psihologică asupra acuzatului cu scopul de a-l face pe acesta să-i facă mărturisiri (deatăinuiri) legate de infracțiunea care îi este reproșată (sau infracțiunile care îi sunt reproșate). Nici o presumptie de nevinovăție (practic), considerându-l pe acuzat întodeauna vinovat, până când cu anchetatorii săi ajunge la o concluzie contrară! Confiscarea investigațiilor de către un „jumătate–judecător” și „jumătate– polițist”, sau în termeni juridici francezi, instrucțiune „à charge” et „à décharge” în ceea ce-l privește pe acuzat. Secretul de instrucție fiind imposibil de păstrat, pentru că este vorba de două fuctii complet diferite și antagoniste: jurisdicție pe de o parte și investigație pe de altă parte. Imposibilitatea acordării libertății sub control judiciar (în timpul derulării anchetei) contra unei cauțiuni, mai puțin în cazuri cu totul „excepționale”, cum ar fi, o stare de sănătate incompatibilă cu detenția, o situație socio–profesională, politică, etc., deosebită în raport cu faptele reproșate, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este (foarte) mică. În sfârșit, în cadrul justiției penale franceze existau până la Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 (intrată, oficial, în vigoare pe 1 ianuarie 2020), două proceduri judiciare. Este vorba de Procedura Corecțională (pentru delicte–infracțiuni mai puțin grave: furt/jaf cu sau fără violență, cu sau fără asociere de răufăctori, în bandă organizată, consum și trafic de droguri „ușoare”, prostituție–proxenetism, înselăciune–escrocherie, hărțuire și agresiune sexuală, hărțuire morală, șantaj, fals și uz de fals, evaziune fiscală etc.) și Procedura Criminală (pentru crime–infracțiuni grave și foarte grave: trafic de droguri „dure”/de mare risc, în bandă organizată cu caracter național și internațional, viol, jafuri armate, falsificare și spălare de bani, evaziune fiscală în bandă organizată, crime de sânge–tentativă  de omor și omor calificat, omor din culpă, asasinat, kidnapping–răpire și sechestrare de persoană, terorism, atentate la siguranța națională, delicte și crime cu caracter militar etc.) Re)amintesc aici faptul că în Franța Curtea cu Jurați (Juriul Popular) este o juridicție departamentală (județeană) care conform art.231 din CPP este competentă să judece dosare criminale de mare anvergură, adică infracțiuni crimiale grave (omucideri, asasinate, kidnapping, violuri, jafu armate, terorism, etc.), care sunt sancțșionabile penal începând de la 10 ani de detenție criminală (în practică de la 15 ani) la închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță de minimum 18 ani de recluziune criminală). Însă, conform unei noi reforme judiciare, începând cu luna septembrie a anului 2019, în câteva departamente (județe franceze), crimele care sunt sancționabile penal cu o pedeapsă cuprinsă între 15–20 de ani de recluziune criminală (fără recidivă) sunt judecate, experimental, de către Curți Criminale (fără jurați, compuse din 5 magistrați–judecători), care datorită „eficacității” lor vor fi generalizate pe întregul teriotoriu național începând cu 1 ianuarie 2023. Din contră, sentințele (verdictele) pronunțate de către acestea fac obiectul unui recurs (apel) în fața unei Curți cu Jurați în Apel (conform art. 231 până la 380-22, art.231–566 în vigoare din 31 iulie 2024). Justiția criminală modernă este instaurată în timpul Revoluției franceze (5 mai 1789–9 noiembrie 1799) cu un „tribunal criminal” departamental (județean) compus din magistrați și un juriu criminal format din cetățeni, ceea ce, cel puțin atunci, este o inovare (inovație). Aceste tribunalele criminale devin „Curți cu Jurați” prin intermediul legii din 20 aprilie 1810. Până în 1942, funcțiile pe care îndeplinesc juriul popular (ales de pe listele electorale) si magistrații „profesioniști” sunt separate. Juriul compus din 12 membri (ca în SUA și Marea Britanie) decide doar în privința culpabilității, în timp ce ce 3 cei 3 magistrații fixează (acordă) pedeapsa, ceea ce nu rareori dă naștere la o serie dedivernțe în cadrul completului de judecată (format din jurați și magistrați). Ca urmare, Legea din 25 noiembrie 1941 (publicat în Jurnal Oficial din 12 decembrie) care va intra în vigoare pe 1 ianuarie 1942) atribuie atât decizia în privința culpabilității inculpatului cât și sancțiunea penală acordată acestuia celer 12 membri ai juriului popular (ales de pe listele electorale prin tragere la sorți) care astăzi (fiind redus) este compus numai din 6 membri în Prima instanță și 9 în Apel. Înainte de intrarea în vigoare a legii din 10 august 2011, din 1 ianuarie 2012, numărul juraților (plătiți, în principiu cu 8€/dosar) era 9 în Prima instanță și 12 în Apel. După cum am văzut, crearea Curții Criminale nu reprezintă un „element  nou”, complet în cadrul jurisdicției inchizitoriale franceze, pentru că această Curte datează încă din timpul Revoluției franceze, diferența însă constă în faptul că începând cu 20 aprilie 1810, acestea devin Curți cu Jurați  (care judecă crime) în timp ce, cele create  prin Legea n°2019-222 din 23 martie 2019 sunt Curți cu 5 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), adică în genul Curților Corecționale (care judecă delicte) cu doar de 3 magistrați (judecători, dintre care unul președinte), însă acestea judecă tot crime, dar de mai mică anvergură (tentativă de viol și viol, cu sau fără circumstanțe agravante, jafuri în bandă organizată, trafic de stupefiante de mare risc,  falsificare de bani, ceea ce restrânge sensibil atribuțiile Curții cu Jurați de astăzi și numai pentru crimele de mare anvergură (tentativă de omor, omucidere, asasinate, atentate cu caracter terorist, atacuri și jafuri armate cu circumstanțe agravante, kidnapping cu circumstanțe agravante, trafic de stupefiante de mare risc în bandă organizată, acțiuni contra siguranței naționale, spionaj/intelligence etc.). În juridicția franceză, prin crime înțelegem infracțiuni de drept comun, conform art. 131-1 din CP care sunt sancționabile penal cu peste 10 ani de recluzine criminală, inclusiv, cu închisoare pe viață (cu o perioadă de siguranță, în principiu, între 18–22 de ani, dar în cazuri excepționale poate ajunge și la 30 de ani–pedeapsă maximă în executare). În general, infracțiunile penale desemnează acte (acțiuni) sau de comportament care sunt interzise conform legilor în vigoare și se împart în 3 (mari) categorii: contravenții, delicte și crime. Astfel, există 4 jurisdicții penale care judecă persoane fizice și morale (juridice) : tribunalul de poliție (cu sediul în TJ, pentru contravenții), tribunalul corecțional (pentru delicte), tribunalul criminal (conform reformei, pentru „crime de mai mică anvergură”) și curtea cu jurați (pentru crime de „mare anvergură”). Contravențiile  sunt infracțiunile cele mai puțin grave (în principiu, abaterile de la codul rutier, codul familiei, de la conviețuirea în societate, nerespectarea legii privind regimul armelor și muniției etc.) și sunt ierarhizate în 5 clase, în funcție de gravitatea lor, care nu pot fi sancționate cu închisoare, dar numai cu amendă, căreia se poate asocia și o măsură administrativă (suspendarea permisului de conducere, confiscarea armei etc.). Prescrierea contravenției are loc după un an de la comiterea faptei (faptelor), ceea înseamnă, practic, că după acest termen autorul contravenției nu mai poate fi urmărit penal. Ele sunt judecate de către un Tribunalul de Poliție (compus dintr-un judecător asistat de un grefier). Acestea nu sunt menționate decât în buletinul B1 al cazierului judiciar la care nu au acces decât organele judiciare și polițienești de anchetă. Delictele sunt infracțiuni intermediare, mai grave decât contravențiile (furt/jaf, fraudă fiscală, însușire de bunuri necuvenite, agresiuni sexuale, hărțuire morală, tâlhărie, înșelăciune, escrocherie, proxenetism, prostituție, consum și trafic de droguri, etc.) care sunt sancționate penal începând cu o emendă (penală) de la 3.750€, până la 10 ani de detenție criminală (15 ani în caz de recidivă), cele mai grave. Și acestora pot fi asociate pot fi asociate măsuri socio–administrative (de natură medicală, control judiciar, confiscare de bunuri, anulare permis de conducere, muncă în interes general, interdicție de teritoriu etc.) și sunt judecate de către un Tribunal Corecțional (Curte Corecțională–compusă din 3 magistrați sau numai dintr-unul singur, în cazuri excepționale, dacă pedeapsa este mai mică de 5 ani). Sancțiunile penale pronunțate de către acesta sunt prescrise după 6 ani, dar în cazurile speciale (proxenetism sau agresiunea sexuală a unui minor, trafic de stupefiante etc.) termenul de prescriere a faptei poate fi prelungit. Acestea figurează în bultetinul B2 al cazierului judiciar (la care au acces instituțiile publice, ministerele, administrația de stat etc.) numai dacă sunt egale sau superioare a 2 ani de închisoare cu executare, în caz contrar ele vor fi marcate doar în buletinul B3 al cazierului judiciar, singurul la care are acces titularul acestuia și societatea civilă (inclusiv, mediul privat). pe viață (falsificare de bani, trafic de droguri de mare risc în bandă organizată, kidnapping și omucidere cu circumstanțe agravante, asasinat multiplu/crime de sânge, terorism, acte criminale contra siguranței naționale, sionaj etc.). Termenul de prescriere a crimelor este de 20 de ani, care este extinsă la 30 de ani în cazurile de terorism, falsificare de bani, trafic de stupefiante în bandă organizată, viol comis asupra unui minor etc.). În principiu, există două tipuri diferite de curți cu jurați: Curte cu Jurați pentru minori (cu vărsta peste 16 ani) și Curte cu Jurați specială (pentru trafic de stpefiante internațional în bandă organizată–art. 706-27 și următoarele, pentru proliferarea armelor de distrugere în masă–art. 706-167 și următoarele, terorism internațional–art. 706-25, pentru trădare, spionaj si contra siguranței naționale–art. 702, crime de drept comun comise de către militari–art. 698-7, crime militare–art. 698-6 și 698-7 și următoarele) creată în 1982 (după suprimarea Curții de siguranță a Statului) care este compusă din 7 magistrați ca „jurați” (în Prima instanță) ca și Curtea criminală și 9 magistrați în Apel. Menționez aici faptul că un delict (infracțiune corecțională) comis în circumstanțe agravante poate deveni o infracțiene criminală (furt/jaf comis sub amențiarea unei arme), iar anumite crime (comise în circumstanțe agravante), care trebuia judecate de către un tribunal criminal, pot fi judecate, după terminarea instrumentării dosarului de către o Curte cu Jurați. Sancțiunile criminale sunt înscrise în buletinul B3 al cazierului judiciar (și evident, și în celelate, B2 și B1). Din contră, se poate întâmpla și contrariul, adică un dosar instrumentat în procedura criminală, după încheierea anchetei să fie transferat pentru soluționare în fața unui tribunal corecțional. În sfârșit, în pe 13 februarie 2004, Dominique Perben (n.1945, ministrul Justiției între 2002–2005) a anunțat crearea prin Legea n° 2004-204 din 9 martie 2004 a 8  JIRS (Jurisdicții Interregionale Specializate) care începând cu luna septembrie vor fi localizate la Paris, Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Rennes și Nancy, în Franța metropilitană (continentală) și la Fort-de-France în Franța peste mări (ultramarină), cu fiecare pol (mai puțin cel de la Paris) constituit dintr-un efectiv de 27 de persoane pentru fiecare TGI (Tribunal de Înaltă Instanță, creată în 1958) devenit TJ (Tribunal Judiciar, începând cu 1 ianuarie 2020), printre care 1 viceprședinte, 1 vicepreședintr de instrucție, 2 judecători de instrucție, 3 viceprocurori, 14 funcționari de grefier și 6 asistenți de specialitate. La Paris efectivul era stabilit la 42 de persoane (2 vicepreședinți, 2 vicepreședinți de instrucție, 4 judecători de instrucție, 6 viceprocurori, 28 funcționari de grefier–dintre care 18 grefieri). Anul trecut (în 2023) a fost creată încă o JIRS la Toulouse. Merită de remarcat aici faptul că TGI este „descendentul” Tribunalului de District (creat prin Legea n0 16 din 24 august 1790, care între 1810–1958, era cunoscut sub numele de Tribunal civil, Tribunal de circumscripție, Tribunal de primă instanță, iar pe 31 secembrie 2019 existau 173 TGI (dintre care 164 în Franța continentală, 2 în Corsica și 7 în departamentele ultramarine). În principiu, JIRS au competență în judecarea unor infracțiuni complexe legatate de crima în bandă organizată (trafic de stupefiante, trafic de persoane, proxenetism cu circumstanțe agravante, extocare de fonduri cu circumstanțe agravante, falsificare de bani etc.) și de delincvența financiară (însușire de bunuri necuvenite, activitate lucrativă ilegală, fraude bancare, escrocherie la TVA, contrafacere, corupție, trafic de influență, favorizarea infractorului de către o persoană depozitară a autorității publice în sensul art.432-12 din codul penal–sancționată penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă de de 500.000€ etc.)

În urma dizolvării Parlamentului bicameral francez (conform Constituției din 4 octombrie 1958 a celei de-a V-a Republici și compus din Senatul Franței/Camera superioară și Adunarea Naționlă/Camera inferioară), instituția care exercită puterea deliberativă, puterea legislativă și puterea de a controla activitatea guvernamentală a Franței, pe  9 iunie 2024, pe 30 iunie și 7 iulie 2024 vor avea loc alegeri anticipate. Împărtăsec aici, oareum, convingerile mele politice, în contextul în care mă consider, apolitic, independent („neînregimentat” în sensul lui Grid Modorcea, în cartea sa „Istoria literaturii neînregimentate”), și profund angajat în slujba adevărului (istoric) cu deviza mea: „dacă vreau să fluier, fluier”! Vive la République, vive la France! Notă. Merită de remarcat faptul că dizolvarea Parlamentului francez nu s-a întâmplat decât în cazuri rare în timpul celei de a V-a Republici franceze fondate în 1958 de către generalul Charles de Gaulle, care a făcut apel la acest concept constituțional doar de 2 ori (în timpul președinției sale timp de un deceniu, între 1959–1969) în 1962, după terminarea Războiului Alegeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) pentru un referendum privind alegerea președintelui Republicii prin vot universal și după evenimentele protestatre studențești, greve generale și manifestații cu caracter anticapitalist, antiimperialist, antiamerican, etc din 1968 (22 martie–30  mai), transformate într-o revoltă populară națională de mare anvergură, (considerată cea mai mare mișcare socială în Franta secolului XX) care necesita dizolvarea Adunării Naționale. Dacă un asemenea eveniment nu a avut loc în timpul președinției lui Georges Pompidou (1969–1974) și a lui Valéry Giscard d'Estaing (1974–1981), succesorul lor, François Mitterrand (1981–1995) a folosit acest „dispoztiv” tot de 2 ori, după alegerea lui și realegera lui în funcția supremă a statului, 10 mai 1981, respectiv, 8 mai 1988, cu scopul diminuării majorității parlamentare care îi era ostilă. Acelaș lucru face și succesorul său Jacques Chirac (1995–2007), pe 21 aprilie 1997, cu alegeri legislative anticipate pe 25 mai și 1 iunie pentru evitarea coabitării cu partidele de „stânga”. În sfârșit, de atunci, timp de 27 de ani acest concept consituțional nu a mai fost utilizat niciodată de către succesorii săi Nicolas Sarkozy (2007–2012) și François Hollande (2012–2017), până astăzi, utilizat din nou, de către actualul președinte Emmanuel Macron (în funcție din 2017), ca un „colac de salvare” contra fostului FN (Front Național, partid de „extremă dreaptă”) devenit RN (Adunare Națională, partid de „dreapta”).  La începutul acestui mileniu, l-am considerat, mult timp, pe compatriotul meu Nicolas Sarkozy (cu origini ungurești și evreiești din Budapesta) un „copil minune al secolului XX””, după ce a încercat să reformeze ministerele pe care le-a condus (dar nu cu mare succes): al „Bugetului” (1993–1995) al „Economiei și finanțelor (2004) și, în sfârșit, al „Internelor și Amenajării Teritoriului (2005–2007). Din păcate, după câștigarea alegerilor prezidențiale de către acesta și numirea sa în funcția de președinte al celei de a V-a Republici franceze (16 mai 2007–5 mai 2012) el va călca în picioare cele „1o porunci dumnezeiești” (devenite „păcate”!) ceea ce va avea ca efect prăbușirea imperiului pe care l-a clădit în jurul său, mai mult sau mai puțin, de manieră ilicită. Vorbim aici de „7 păcate capitale capitale”, un „păcat fatal” și alte două „necapitale” dar (deosebit de) grave cu o anexă la fel de gravă (din punctul meu de vedere)! Recent, într-o dezbatere televizată, el susținea că dacă ar fi rămas el președintele Republicii timp de două mandate, fostul Front Național (creat pe 5 octombrie 1972, de extremă dreaptă) devenit RN (Adunarea Națională, pe 1 iunie 2018), prezidat de către Jean-Marie Le Pen (1972-2011, președinte–fondator), Marine Le Pen (2011-2021) și și Jordan Bardella (începând cu luna septembrie 2021), nu ar fi reușit să se impună pe scena politici franceze, dar RN, într-adevăr, nici nu mai este FN (care s-ar fi schimbat mult de-a lungul anilor). Atunci însă când făcea această afirmație, a uitat să menționeze faptul că datorită  celor 10 păcate (grave) comise în timpul primului său mandat, a fost o mare dezamăgire pentru societatea civilă franceză și nu avea cum să fie reales. Nicolas Sarkozy este primul președinte al Republicii a V-a care a propus o reforma de fond a Codului de Instrucție Criminală francez din 1808 moștenită de la Închiziție și adoptată de către Napoléon Bonaparte, care nu este decât o reactualizare a Ordonanței de Procedura Criminală din 1670. În cadrul acestei reforme el propune suspendarea Judecătorului de Instrucție, un magistrat independent, însărcinat de către Procurorul General al Republicii cu instruirea (instrumentarea) dosarelor penale corecționale și criminale, precum și înlocuirea Juriului Popular în Procedura Juridică Penală Criminală (PJPCri), cu un Complet de Judecată, ca și în Procedura Juridică Penală Corecțională (PJPCor), format din 5 magistrați (3 în PJPCor). Această reformă de fond el justifică prin faptul că Judecătorul de Instrucție (considerat cel mai puternic om al Republicii încă de către Napoleon !) are puteri, practic „nelimitate" (ceea ce nu se mai justifică în mileniul III !) și instruirea (instrumentarea) dosarelor durează prea mult în timp (cca 1 an în PJPCor și în medie 3-4 ani în PJPCri), iar în PJPCri, Juriul Popular (compus din 3 Magistrați și 6 Jurați aleși de pe listele electorale, arbitrar, în prima instanța și 9 în Apel), este deseori influențat de către mass-media (și sensibilizat de către apărare !), ceea ce conduce în nenumărate cazuri la un verdicat necorespunzător, nefavorabil părții vătămate, respectiv, civile. În repetate rânduri, într-o serie de articole, am arătat că această reforma nu este necondiționat, una bună („O reformă fără formă și fără fond", „Șacalii", „Revizuirea condamnarilor în PJP–Procedura Juridică Penală”) un punct de vedere susținut și de către înalți magistrați, membri ai SNM (Sindicatulului Național ai Magistraților) precum și de către avocați penalisti reputați. Menționez aici faptul că începând de la 1 ianuarie 2023, în afară de Curtea Corecțională (care judecă delicte, compusă, obligatoriu, din 3 magistrați în cazul în care pedeapsa pronunțată depășește 5 ani de detenție, care pronunță sancțiuni cu maximum de 10 ani de detenție) și Curtea cu Jurați (care judecă crime, compusă din 3 magistrați și 6 jurați aleși de pe listele electorale în prima instanță și din 9 în Apel și care pronunta sentințe de la 10 ani de detenție criminală până la închisoarea pe viață) a fost creată și Curtea Criminală (compusă din 5 magistrați), un fel de „plombă” în cadrul juridicției franceze, între cele două, care judecă tot crime (dar de mai mică anvergură) care sunt sancționate penal cu pedepse cuprinse între 20-25 de ani de recluziune criminală. Astfel, Curtea cu Jurați (Juriul Popular), în această nouă structură administrativ-judiciară judecă numai crime grave și deosebit de grave care sunt sancționate penal cu peste 20 de ani de recluziune criminală. Tot în acest conext, competența Curții Corecționale se va prelungii „prin continuitate” atât în materie delicte cât și în materie criminală la sacțiuni penale până la 15 ani de recluziune criminală.  Nu pot să nu fac mențiunea aici a faptului că această nouă reorganizare a jurisdicției francceze, are o importantă componentă prevăzută în „păcatele" capitale ale lui Sarko (Nicolas Sarkozy).

Bună seara Dle Thomas Csinta, La Brașov, soția mea care trăise câtiva ani la țară cu mine și  cu cei doi copii, în conacul amenajat...

„Mulți dintre cei care trăiesc ar merita să moară, iar dintre cei morți, ar merita să trăiască. Puteți să le acordați această șansă? În acest caz, să nu fiți prea prompți în privința pronunțării pedepsei capitale” (John Ronald Reuel Tolkien, 1892-1973, fost professor universitar, scriitor, poet și filizof britanic, cunoscut, în special pentru lucrările sale Hobbitul și Stăpânul Inelelor/The Lord of the Rings)Congresele internaționale (mondiale) contra pedepsei cu moartea, organizate de către ECPM (Together Against the Death Penalty, fondată în 2000, cu statutul Ecosoc al Națiunilor Unite din 2016), care au ca scop lupta pentru abolirea universală a pedepsei capitale în lume (cel puțin, în cazul infracțiunilor care nu constituie, în sine, crime de sânge) și mobilizarea societății civile (pe plan international) contra acestei sancțiuni penale (inumane, ireversibile, etc.) au loc la intervale de 3 ani, începând cu 2001, când, între 21–13 iunie se va desfășura primul congres mondial la Strabourg (Franța). Cu ocazia acestor congrese internaționale, în afară de prezentarea unui bilanț general în privința aplicării pedepsei cu moartea în lume și rezultatele obținute în favoarea abolirii acesteia și de către alte organizații cu caracter inernațional, în special, din Malaezia, Adpan (Anti-Death Penalty Asia Network), Suhakam (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocaților din Malezia), respectiv, Madpet (Malaysians Against Death Penalty & Torture), țară în care compatriotul nostrum (roman) Ionuț–Alexandru Gologan a fost condamnat la moarte (în 2013) și evident, bine cunoscuta Amnesty International (cu sediul la Londra, fondată în 1961 și distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace, având-l ca secretar general din 2010 pe Salil Shetty din India), un ONG care promovează drepturile omului, mai ales cele menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU sau Hands Off Cain (o ligă de cetățeni și parlamentari pentru abolirea pedepsei cu moartea la nivel Mondial, fondată la Bruxelles în 1993, ONG membru constitutiv al Partidului Radical Transnațional, având ca unul dintre obiectivele sale principale, un moratoriu al ONU asupra execuțiilor, privit ca un punct de întâlnire între aboliţionişti şi retenţionişti care permite statelor retenționiste să facă un pas către abolitionism), respective, Acat France (Actiuni Creștine pentru Abolirea Torturii, ONG creștină ecumenică fondată în 1974, care luptă contra torturii și a pedepsei capitale, în favoarea dreptului la azil și supraveghează condițiile de detentie ale celor condamnați definitiv), membră a Fiacat (Federația Internațională a organizațiilor ACAT, fondată în 1987)(Re)amintesc aici faptul că ECPM (Ensemble Contre la Peine de Mort/Together Against Death Penalty–Împreună contra Pedepsei cu Moartea) este o organizație francceză renumită (de referință) de luptă contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general) la Paris (prezență și în SUA la New York, respectiv, în Canada la Montreal), creată în octombrie 2000 de către francezii Olivier Déchaud (președinte–fondator), Michel Taube și Jean-François Daniel, având ca scop promovarea abolirii universale în lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa cu Moartea), făcând lobbying pe lângă instanțele internaționale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al ONU și FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind un membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM (Coaliția Mondială contra Pedepsei cu Moartea). Printre membrii organizației Ensemble contre la peine de mort (ECPM) îl regăsim pe Profesorul Philippe Maurice, Director de Cercetări în Istorie Medievală la EHESS (Școală Superioară de Înalte Studii în Științe Sociale), fost condamnat la moarte (1980) și grațiat în 1981 de către președintele ales François Mitterrand (1916 – 1996, în funcție între 1981–1995) simbolul abolirii Pedepsei Capitale în Franța, precum și pe Profesorul de Drept Robert Badinter, abolitionist convins, părintele abolirii Pedepsei Capitale în Franța (1981), apărător benevol în anii 1970 a zeci de condamnați la moarte, care așteptau pe coloarul morții să fie ghilotinati, cu celebra „mașină umană și democratică a morții" a lui Jeseph-Ignace Guillotin (1838–1814, medic, om politic și deputat francez), care în ședința Adunării Naționale din 1789 (după succesul Revoluției franceze și Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului), propune reforma(rea) vechiului Cod Penal (CP) francez, prin intermediul a 6 articole fundamentale, iar mai târziu, în ședința din 20 martie 1791, utiulizarea unei mașini „mecanice, eficace, sigure", dar în special „umane” și „democratice”, pentru executarea sentințelor de condamnare la moarte, căruia îi propune și numele „Louisette”! (după numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct și a perfecționat mașina!). Alți membri celebri ai organizației sunt și Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste, membru al CAIUSA (Chair of Amnesty Internațional, USA), Tristan Mendès France, reputat scriitor și jurnalist francez, fiul matematicianului și profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France, și nepotul marelui om politic de stânga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliului în Franța (19 iunie 1954–5 februarie 1955) în timplul Republicii a IV (27 octombrie 1946–4 octombrie 1958), fost Președinte al ECPM până în 2007. În prezent această organizație are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan, Secretar general pe Emmanuel Maistre și Director de Programe pe Nicolas Perron. „Dreptul de a trăi este cel mai important dintre toate drepturile (fundamentale) ale Omului” (…) „Am fost întotdeauna un aboliționist, prin educație, prin mediul meu profesional, prin sensibilitatea mea față de literatură, de la Victor Hugo la Albert Camus. (…). Dar aboliționismul nu era bătălia (lupta) mea prioritară. Au fost altele, mai mult politice, decolonizarea, Războiul Algeriei, libertățile (democratice). (…). Există o mare diferență între modul de a concepe, intelectualmente, lipsa de umanitate și incoerența pedepsei cu moartea (...) și este cu totul altceva de a le trăi în realitatea juridică (...). Condamnarea la moarte a teroristului într-o democrație, nu înseamnă altceva decât susținerea valorilor acestuia din urmă. (…). Eu nu doresc decât liniștea pe care morții o reclamă.” Robert Badinter (n.1928, profesor de drept, fost ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986; „părintele” abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de către Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptată în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru și 126 contra; consultant la elaborarea Constituției României/1991; fost președinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986–4 martie 1995 și președinte de onoare al celui de-Al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo-Norvegia, între 21-23 iunie 2016). (....) Ca urmare a presiunii politice (internaționale), asupra autorităților judiciare din această țară, în special, prin intermediul congreselor internaționale contra pedepsei cu moartea (mondiale și regionale), toate execuțiile au fost blocate ca urmare a unui muratorium, iar pedeapsa capitală a lui Ionuț Gologan a fost „convertită” în 10 lovituri de bici și 20 de ani de „temniță” (recluziune criminală). Menționez aici faptul că pe 27 iunie 2018, Curtea Federală a Malaeziei a condamnat la moarte și un alt român pentru traffic de droguri, pe Daniel–Ionel Țurcan (astăzi, în vârstă de 55 de ani, plecat din țară încă din anul 1999). După ce a lucrat în industria textilă din Turcia, românul s-a întors în Europa,în Italia, în 2004, pentru ca în 2009 să se stabilească (maim ult sau mai puțin legal) în Spania. Recrutat în „profesia” de „cărăuș” (în materie de stupefiante), la sfârșitul anului 2013, de către un oarecare „Jamal”, Țurcan pleacă în Brazilia, de unde urma să transporte drog dur (de mare risc) în Laos și Vietnam, în perioada 1 decembrie 2013–11 ianuarie 2014 și înainte de a pleca spre Malezia a avut chiar „satisfacția” de a locui într-un hotel de lux (timp de 4 nopți) San Raphael din Sao Paulo. Însă, pe 13 ianuarie 2014, acesta va fi interpelat de către polițiștii de pe Aeroportul din Kuala Lumpur în posesia a două pachete de cocaină. Încarcerat în închisoarea Simpang Renggam (împreună cu un alt român, Marian Laurenţiu Peity din Timișoara în vârstă de 35 de ani, interpelat pe 12 octombrie 2011 pe Aeroportul din Kuala) și achitat în prima instanță peste un an (în 2015), în urma apelului făcut de către procurorii parchetului, în 2017, Țurcan nu va mai avea noroc și contra acestuia va fi pronunțată pedeapsa capitală, ca și contra compatriotului său Ionu–Alexandru Gologan, iar pe 27 iunie 2018, în urma refuzului apelului acestuia de către Curtea Federală a Malaeziei, sentința rămâne definitivă. Având însă în vedere faptul că după 1991 Malaezia nu a mai executat niciun cetățean străin pentru trafic de droguri, pedeapsa acestuia, foarte probabil, va fi comutată la o pedeasă cu închisoare, cu executare în penitenciar, de tip recluziune criminală (peste 10 ani de detenție). În ceea ce îl privește pe Peity, cu 3,218.7 g de metanfetamină în bagaje, și el va fi condamnat la moarte pentru trafic de stupefiante în 2016, iar după 2 ani în așteptarea executării sentinței din 2017 (când recursul său a fost respins de către Curtea de Apel federală), și pedeapsa lui a fost comutată la 10 lovituri de baston de trestie de zahăr și 18 ani de recluziune criminală. La cel de-a 8-lea congres mondial de la Berlin, conform documentelor prezentate, în Iran, în cursul anului trecut, cel puțin 333 de execuții ar fi avut loc, ceea ce reprezintă o creștere de cca 25% față de 2020 (când numărul acestora ar fi fost de cel puțin 267) dintre care doar 55 (adică, cca 16,5%) ar fi fost anunțate „oficial” (contra unei medii de cca 33% în perioada 2018–2020), iar restul de 83,5% (dintre cele 278 de execuții în total, în 2021) n-ar fi fost au fost menționate de către autorități, printre care s-ar fi aflat și 2 delincvenți minori și 17 femei (față de 2020, când numărul acestora ar fost 9). În plus, cel puțin 193 de executii în 2021 (și cel puțin 3.758 din 2010) ar fi avut la bază pedepasa capitală pronunțată de către un Tribunal Revoluționar și cel puțin 183 de execuții (cca 55% din totalul lor) ar fi avut la bază sentințe de condamnare la moarte pronunțate pentru crime de sânge, iar 126 (cca 38%) pentru tafic de stupefiante, față de 25 (cca 10%) în 2020. Interesant este faptul că nicio execuție legată de traficul de stupefiante n-ar fi fost semnalată de către autorități (sursele oficiale), dar, pentru prima dată, în ultimii 15 ani, n-ar fi fost semnalată nicio execuție publică (ceea ce pare a fi evident, pentru că niciuna nu ar fi fost oficială). Nu mai puțin interesant este și faptul că cca 705 deținuți condamnați la moarte pentru crime de sânge ar fi fost „iertați” de către familiile victimelor lor în virtutea legii Talionului (a retribuirii/remunerării–a reciprocității între infracțiunea criminală și pedeapsă, cunoscută și sub numele de „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), intermediară, în cadrul justiției penale, între răzbunare și intervenția unui judecător imparțial, pe care Șaria le consideră „crime” (în particular, de „sânge”). Ca o consecintă a acestei legi (pe care savanții musulmani o consideră foarte justă/dreaptă și echitabilă), dacă un infractor a comis o crimă de sânge (a ucis intenționat/qatl-e-amnd sau a mutilat intenționat/zarb-Jahr amnd, o persoană), familia acesteia are drept la o „despăgubire” (retribuție) echivalentă (corespunzătoare) sub formă de daune morale și materiale din partea autorului crimei, iar dacă acesta își permite să le plătească diyya (prețul sângelui) el va putea fi iertat conform principilui „marelui pardon” al Islamului. Din contră, dacă moartea este accidentală (omucidere involuntară/qatl-e-na-amd) sau rănirea neintenționată (zarb-Jahr na-amnd), legea Talionului nu poate fi aplicată dar inculpatul riscă o pedeapsă până la 3 ani de închisoare și trebuie să se achite de compensarea prejudiciului suferit de victimă. Bătălia penntru abolirea pedepsei capitale în Franța, datează încă din secolul al XVIII-lea, când în 1791 au loc dezbateri de mare anvergură pe această tematică (între aboliționiști și retenționiști), avându-l ca simbol pe Louis-Michel Lepeletier Marchiz de Saint-Fargeau (1760–1993, victima unui asasinat, fost deputat între 1989–1793 și președinte al Adunării Naționale în 1990) raportor al primului Cod Penal pentru abolirea sentinței de condamnare la moarte. Tentative de abolire a pedepsei cu moartea vor avea loc și după mișcările revoluționare între 1830–1848 cu referire la principiile declarației Drepturilor Omului si ale Cetățeanului din 1789 (care se pronunță, atât, contra sclavagismului cât și contra pedeapsei cu moartea). În secolul al 19, numeroși juriști, avocați, magistrați, universitari și intelectuali francezi se vor angaja în bătălia pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe care o declară „imorală”, ineficace și primitivă, pentru că are la bază legea Talionului. Cu toate acestea, pași importanți nu vor fi făcuți în această direcție, iar sancțiunea va fi, aproape, întotdeuna aplicată în cazurile în care victima era un „om al legii” (depozitar al ordinii publice), un copil, mai multe victime, etc., sau om politic, în particular, președinte de stat, cum a fost cazul lui Marie François Sadi Carnot (1837–25 iunie 1894 la Lyon, al 5-lea președinte al Franței, din 3 decembrie 1887, asasinat de către anarhistul de origine italiană Sante Geronimo Caserio/n.1873, condamnat la moarte și ghilotinat pe 16 august 1894) sau Joseph Athanase Doumer (Paul) Doumer (1857–7 mai 1932 Paris, al 14-lea președinte al Republicii, în funcție din 13 iunie 1931, asasinat de către medicul de origine rusă Paul Gorgulov/n.1985, condamnat la moarte și ghilotinat pe 14 septembrie 1932). Chiar și în secolul XX, societatea civilă va fi dominată de retenționiști, până la alegerile prezidențiale din 1981, când candidatul socialist François Marie Adrien Maurice Mitterrand (1916–1996, ales al 21-lea președinte al Franței, în funcție între 1981–1995) se va pronunța public contra pedepsei cu moarte și promite că în cazul alegerii sale în fruntea statului va aboli această sancțiune penală (în ciuda faptului că cca 2/3 dintre francezi erau favorabili acestei pedepse–conform legii Talionului).Ales în funcție pe 10 mai și numit, oficial, pe 21 mai, Mitterrand numește în funcția de ministru al justiției pe avocatul și profesorul de drept aboliționist convins Robert Badinter (n.1928, în funcție între 1981–1986, consultant la elaborarea Constituției românești în 1991), apărător benevol al condamnaților la moarte ai anilor 1970, care va pune în practică declarația președintelei, devenind astfel „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța. Iată, în continuare, cei 15 (cei mai mari) aboliționiști francez și rolul acestora (deosebit de important) în abolirea pedepsei capitale în Franta...

Condamnat la închisoare pe viață în timpul președnției lui VGE (Valéry Giscard d'Estaing) și liberabil, teoretic, în 2036, pe 24 ianuarie 2014, după 38 de ani de recluziune criminală, fără să fi comis crime de sânge, Philippe El-Shennawy (în vârstă de 59 de ani) este eliberat din celebrul Centru penitenciar Fresnes (cu o capacitate operaționă de 1.700 de locuri în 1.467 de celule, dat în folosință în 1898 și construit în perioada 1895–1898 sub directia arhitectului Henri Poussin). Niciodată, în Franta, un infractor de drept comun, care nu a comis crime de sânge nu a fost încarcerat atât de mult timp. Cine este  acest Philippe El-Shennawy? Un fost infractor „hors du commun”, „hors norme”, fascinant, care rar am avut ocazia să întâlnesc în „umbra vieții”. Arestat pentru prima oară în 1972, pentru o serie de bracaje (jafuri armate) de bancă și încarcerat în 1975, și transferat apoi, în 2014, până la punerea sa în libertate condiționată sub control judiciar în Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană) Mahmoud-Philippe El Shennawy ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucin Léger–pus în libertate după 41 de ani de recluziune criminală pentru uciderea pe 26 mai 1964 a lui Luc Taron-un copil în vârstă de 9 ani), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie, încarcerat timp de 55 de ani), daca și-ar fi executat integral (complet) pedeapsa! În sfârșit, pentru a putea percepe (înțelege) într-o manieră cât de cât reală profilul infacțional criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie sa ne „teleportăm” într-un reper (referențial) social-economic si politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta s-a format ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Nu s-a întâmplat niciodată în mediul carceral (francez), ca un deținut să devină „instituționalizat” pe viață (chiar în cazul în care era un deținut „profesionist”!), în adevăratul sens (înțeles) al cuvântului! Mai exact, să-și petreacă viață în întregime în închisoare, fără posibilitatea unei eliberări condiționate sub control judiciar (mai puțin în caz de deces, „înainte de termen”, intervenit ca urmare a unei agresiuni fizice sau din motive de sănătate!) ceea ce în principiu, cel puțîn teoretic, întotdeauna este posibil, chiar și în cazul în care este vorba de „închisoarea pe viață” reală, incompresibilă. (A se vedea și articolele detaliate ale autorului pe această tematică cu exemple mai puțin cunoscute: „Whole Life Tariff”/„Gringo Justice”, instaurată prin legea 94-89 din 1 februarie 1994, in timpul lui Pierre Méhaignerie (ca Ministru al Justiției). În majoritatea cazurilor, sancțiunii penale de recluziune criminală (închisoare) pe viață (RCV) pronunțată de către legislator este asociată și o (aumită) perioadă de siguranță (PS), înainte de excutarea  căreia (integral), condamnatul nu poate fi eliberat condiționat  din penitenciar sub control judiciar (procedeu cunoscut în jurisdicție sub numele de „amenajare" a pedepsei, ca de altfel și suspendarea ei: plasarea în exterior pentru o activitate lucrativă, permisul de ieșire, semi-liberatea, etc.). Această perioadă de siguranță (maximă) prevăzută de lege este limitată la 22 de ani în cazul închisorii pe viață (a se vedea și articolele autorului consacrate Dosarului Criminal de excepție a lui Dany Leprince, considerat de către societatea civilă ca unul dintre cele mai mari, posibile, erori judiciare din întreagă istorie criminală a Rebulicii Franceze) și la 30 de ani în cazul închisorii pe viață, reală (a se vedea și articolul autorului consacrat Dosarului Criminal Michel Fourniret, cel de-al treilea condamnat la închisoare pe viață, reală, după Pierre Bodein și Christian Beaulieu), decât din motive de sănătate sau în caz de grațiere prezidențială, practic, imposibilă, care corespunde de-altfel și pedepsei maxime de executare „în timp”, introdusă printr-o lege în noiembrie 1978 de către guvernul Raymond Barre (și nu se aplică în cazul minorilor !), la care poate fi condamnat o persoană (fizică) de către un Tribunal Criminal (Juriul Popular, Curte cu Jurați), conform art.132-23 din CPF (Codul Penal Francez), respectiv, art.720-2,3,4,5 din CPPF (Codul de Procedura Penală Francez). Singurul încarcerat de profesie „deținut” (francez) în istoria criminalității franceze a fost considerat Lucien Léger (cunoscut și sub numele de „Strangulatorul N°1”). Liberabil încă din 1979, el a făcut, de atunci, nu mai puţin de 13 cereri de eliberare condiţionată şi 3 de graţiere prezidenţială, însă, fără nici un succes. În sfârşit, la ultima sa cerere de eliberare condiţionată (a 14-a, la  vârsta de 68 de ani, după 41 de ani de detenţie-cea mai îndelungată din Franţa şi a doua din Europa, după John Straffen) el a fost eliberat pe 3 octombrie 2005. (A se vedea și articolul autorului consacrat „Strangulatorului N°1”, care și-a susținut nevinovătia până la desesul său, intervenit în iulie 2008, la puțin timp după ce a sesizat CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea  art.5§1a) și a art.3 din Convenția Curții). Menționez aici că în 2012, jurnaliștii de investigație, Jean-Louis Ivani și Stéphane Troplain, în cartea lor, pun la îndoială culpabilitatea sa în uciderea pe 26 mai 1964, a copilului în vârstă de 11 ani, Luc Taron, în ciuda mărturiei sale, conform căreia el l-ar fi strangulat dintr-o „plăcere patologică de recunoștință”! (Jean-Louis Ivani, Stéphane Troplain, „Le voleur de crimes. Affaire Léger–1964”, Éditions du Ravin Bleu, 2012, 800 p.). În sfârșit, fără să fi comis crime de sânge (fără să fi ucis!), arestat pentru prima oară în 1972, și încarcerat în 1975, Mahmoud-Philippe El Shennawy, încarcerat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Poissy (Departamentul Yvelines, Regiunea pariziană) pentru o serie de bracaje de bancă și jafuri armate, era liberabil (ne)condiționat sub control judiciar pe 14 august 2032, când ar fi împlinit vârstă de 78 de ani! Cu alte cuvinte, dacă până la eliberarea lui necondiționată (efectuarea integrală a pedepsei), el ar rămas închis și ar fi executat complet (integral) pedeapsa, sigur, ar fi fost cel mai vechi deținut în Franța (înaintea lui Lucien Léger), dar și în întreaga Europă (înaintea lui John Straffen din Marea Britanie). Pentru că pe 18 mai 2012, Curtea de Apel de la Versailles (Regiunea pariziană) i-a refuzat o „contopire semnificativă de pedepse”, reducând, astfel, data executării integrale a pedepsei sale doar la anul 2032 din 2036 (în loc de 2017, ceea ce ar fi fost posibil!), motiv pentru care el, care se simte „obosit” de detenție (de profesia de „deținut”!), începând din ziua de miercuri, 23 mai a „încetat să se mai alimenteze”, hotărând să-și pună astfel capăt zilelor cum „nu mai are nimic de așteptat de la viață”! Încarcerat (definitiv) din 1975 (după Hold up-ul din Avenue Breteuil la Paris, cu luare de ostatici), pe atunci în vârstă de 21 de ani, fiind condamnat la închisoare pe viață, soția sa Martine El-Shennawy (din 1987, cu care se căsătorește în închisoare), mama unui copil, Christophe, conceput cu el în 1979 (născut în 1980), în timpul unor vizite („bébé-parloir”) în penitenciar, nu a avut parte decât de 33 de luni de libertate alături de el, dintre care 24 în timpul cavalei sale (fugar, aflat în UG). Conferința de Presă a avocatului ei, Virginie Bianchi din 7 iunie 2012 (Maison du Barreau, Salle Jean Martel, 2, rue de Harlay), m-a impresionat profund și de atunci m-am tot întrebat dacă, un răufăcător, care în zeci de ani de detenție s-a schimbat radical (în bine!), care nu a comis în timpul fărdălegilor sale nicio crimă de sânge și la care riscul de recidivă este practic nul (având în vedere „specialitatea” și vârstă lui lui: jaf armat/bracaj de bancă, evadarea, etc.), care, practic, și-a plătit datoria față de societatea civilă, precum și atașamentul familiei sale (soția, copilul, nepoții, etc., care îl așteaptă acasă cu dragoste!), merită sau nu să mai fie încarcerat și izolat de societate?! Cu atât mai mult cu cât, cred că el ar putea fi util societății și semenilor săi (datorită experienței sale acumulate în mediul carceral, !), poate, mai mult în libertate, decât în detenție. Pentru a putea percepe într-o manieră cât de cât reală profilul criminal al lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, trebuie să ne situăm în contextul social-economic și politic al anilor 1970-1980 („anii de plumb”), când acesta „s-a format” ca răufăcător (profesionist!), „specializându-se” în jafuri armate, spargeri, evadări, etc. Dintr-un tată dentist-chirurg, un exponent al marii burghezii egiptene și o mamă de origine franceză, născut în 1954 la Alexandria (Egipt), Mahmoud-Philippe El Shennawy, răsfățat, și-a petrecut copilăria în lux, pe malul Nilului, cel puțin până la vârstă de 11 ani (când familia lui se întoarce în Franța, la Paris) și el este plasat în cămin devinind astfel un „electron liber” în „spațiu și timp”, pe de o parte, care își căuta o „identitate” prin intermediul ansamblului de manifestațîi și mișcări populare, antiautoritare, greve, etc., declanșată în mai 1968 în cadrul unor revolte spontane sociale, politice, culturale, culturale, sexuale, etc., contra capitalismului și imperialismului american, iar pe de altă parte, în care, crima organizată (le grand banditisme) este în plină desfășurare, prin intermediul celei mai mari rețele de trafic de droguri transatlantic (în special, cel de heroină), „French connexion” („Corsican Connexion”) în cadrul căruia producătorii sud-estului asiatic, turci și sirieni (prin intermediul laboratoarelor de rafinare din Marsilia), transormau morfina în heroină și își distribuiau „marfa” în SUA și Canada, în medie 270 kg/luna (cca 42 de tone, în medie/în anii 1970, reprezentând 90% din consumul de heroină american). Finanțat din bani de la „Carlingue” (fostul Gestapo francez), prin intermediul lui Auguste Ricord (supranumit „Îl Comamandante” sau „Mr. Heroină”), apropiat a lui Henri Chamberlin („Henri Lafont”), fostul Șef al Gestapoului francez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (arestat în septembrie 1972, judecat și condamnat în SUA), French Connexion avea ca reprezentanți de frunte (nu rareori organizați în bande rivale!) pe: Paul Carbone, François Spirito, Gaëtan (Tany) Zampa, Gilbert Hoareau („Gilbert le Libanais”, apropiat a lui Zampa, asasinat în 1983), Jacques Imbert (Jacy le Mat-„nebunul”), Jean Toci (asasinat în mai 1997 la Istres), Frații Guérini (Antoine, Barthélémy-„Mémé”, François, Pascal, Pierre, Lucien și Paul Mondolini, fiul lui Barthélémy), Gilbert Ciaramaglia, Daniel Danty și familiile: Francisci, Orsini și Lotti; Dominique (Nick) Venturi (decorat cu „Crucea Războiului” pentru rolul său în Rezistență franceză, fratele lui Jean Venturi, reprezentantul celebrului pastis „Ricard” în America de Nord), Francis Vanverberghe („Francis le Belge”, încă din 1968, de la vârstă de 22 de ani, repertoriat în fișierul central al marelui banditism francez), Christian Betta, Gérard Vigier, Joseph Lomini („Toreadorul”), Ansan Bistoni („Aga Khan”), Antoine Rinieri (arestat cu 247.000$US în SUA și închis șase luni, apoi extradat în Franța), Jean-Baptiste Croce, Joseph Cesari („chimistul”), Robert Di Russo, Jean-Claude Bonello, Daniel Lamberti, Jean-Claude Kella, Salvatore Greco, mafioții italo-americani de mare influență Lucky Luciano și Meyer Lansky, Vincent Papa, Anthony Loria Sr, Virgil Alessi, Richard Berdin (traficant francez arestat la New York în flagrant delict în momentul „recepționării” unui vehicul cu 90 de kg de heroină pură, dar care va beneficia de programul de protecție al martorilor, denunțând o rețea de 40 de traficanți), etc. În ciuda faptului că este încarcerat între 1966-1970 (căsătorindu-se în închisoare în 1966), legendarul Gaëtan (Tany) Zampa figură emblematică a infracționalității criminale din acea perioadă, care își „reclamă” supremația, se extinde și „cucerește teren” în cadrul rețelei. Astfel, când este eliberat, el devine noul stăpân la Marsilia. Antoine Guérini este ucis pe 23 iunie 1967 (foarte probabil din ordinul lui, de către Jacy le Mat, pentru a răzbună moartea Comisarului Robert Blémant, de la DST-Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului, în 1965, fost coleg și amic cu tatăl său Mathieu Zampa din 1940 la serviciul de contraspionaj francez, asasinat din ordinul lui Guérini), iar fratele său „Mémé” este încarcerat, fiind prins într-o capcană, pusă la punct tot de către oamenii lui Zampa! În anii 1970, Tany se ocupă și cu traficul de arme către organizația teroristă bască ETA și se presupune că este și cel care a comanditat asasinarea lui Pierre Goldman în contul GAL (spaniol), grupul antiterorist de eliberare. (...). În urmă lichidării French Connexion, la ideea lui Gaetano Badalamenti, membru al familiei (mafiote) din „Cinisi” (comună din Provincia Palermo în Sicilia), ea va fi înlocuită cu organizația criminală „Pizza Connexion”, în activitate între 1974-1985, având ca principali șefi pe: Gaetano Badalamenti, Santo Traficante Jr. („ratasat” familiei Tampa din Florida, una dintre cele 25 de familii membre ale Cosa Nostra-Mafia Siciliană din SUA), Paolo Cuntrera (exilat împreună cu vărul sau Salvatore Caruana în America de Sud, unde ei răspundeau de traficul de cocaină), Stefano Bontate (șeful Mafiei siciliene, capul  familiei Santa Maria di Gessù la Palermo, cunoscut și sub numele de „Prințul de Villagrazia” sau „Îl falco”), repectiv, pe Michele Greco (membru al familiei Greco, nepotul lui  Don Giuseppe piddu u tenenti Greco, „ratasat” familiei Ciaculli, supranumit și „Pape”, pentru că întotdeauna avea în posesia lui Biblia, decedat în închisoare pe 13 februarie 2008 la Roma). Pizza Connexion a fost anihilată în urmă unui proces de mare anvergură (cunoscut ca cel mai lung în Districtul de Manhattan din New York), care a durat între 24 octombrie 1985-2 martie 1987, în urma căruia șefii ei au fost foarte sever sancționați. Simultan cu „epoca de aur” a traficului transatlantic de stupefiante, French Connexion, bracajele de bancă și de furgoane blindate, respectiv, jafului armat, sunt și ele bine „implementate” în acea perioadă, fie în legătură directă cu acesta fie independent, prin „remarcabilele” activități criminale ale lui Jacques Mesrine („Robin Hood” francez!), „specialist” și în evadări, figura legendră a cimiei organizate franceze, considerat „Inamicul public n°1” al societății civile, Michel Ardouin (botezat „Porte-avions” de către Mesrine datorită staturii sale impoznate și echipamentului militrar, de război pe care îl avea în dotare în timpul „desfășurării” celor 24 de bracaje de bancă pe care le-a comis în compania acestuia în 18 luni, între 1972-1973), Christian David (supranumit „Le beau Serge”, fost membru al SAC-Serviciul de Acțiune Civică, activ între 1960-1981 în serviciul Generalului Charles de Gaulle, implicat în Dosarul criminal Mehdi Ben Barka, om politic marocan, principalul opozant socialist a lui Hassan II și leader al mișcării „tiers-mondiste” și „pan-africaniste”),  Albert Spaggiari (fost soldat în războiul Indochinei, partizan al OAS-Organization of American States, scriitor și fotograf, considerat „creierul” în „Lovitura secolului” de la Société Générale din Nisa în iulie 1976, Jean-Claude Bonnal (supranumit „Chinezul”, recuoscut vinovat pentru 6 crime comise în timpul bracajelor sale), „Le gang des lyonnais” (bandă organizată de răufăcători specializată în jaf armat și bracaje de banca, activ între 1966-1977, din regiunea Lyon Metropole, avându-i ca „protagoniști”, la început pe Johanny Chavel și Pierre Pourrat-„Doctorul”, cărora se vor alătură mai târziu și Edmond Vidal, Nicolas Caclamano-„Nick Grecul”), Jean-Jacques și Philippe Maurice (condamnat la moarte în 1980 pentru uciderea a doi polițiști, grațiat de către Mitterrand în 1981, după câștigarea alegerilor prezidențiale prin comutarea pedepsei la recluziune criminală pe viață, eliberat condiționat în 2000 în urma unei petiții semnate de către 150 de oameni de știință de renume mondial, astăzi renumit profesor și cercetător științific în Istoria Evului Mediu la EHESS-Școala de Înalte Studii în Științe Sociale și la CNRS-Centrul Național de Cercetare Științifică). Această perioadă este și o perioada de „glorie” a unei hiperactivități în domeniul atentatelor și terorismului comise de către marile organizații criminale teroriste teritoriale, pe de o parte, cea separatistă bască ETA (organizație teroristă de retorică marxistă, revoluționară, creată de tineri naționaliști pe 31 iulie 1959) din Țara Bască (oficial, Comunitatea Autonomă Bască), care lupta pentru independența țării de Spania (nord) și de Franța (sud), activă în sudul Franței și nordul Spaniei, iar pe de altă parte, cea de extremă stânga „Action Directe” (având ca  ideologie „Mișcarea autonomă în Franța” și ca obiectiv „Revoluția proletariatului”), utilizând ca model operatoar atentatele cu bombă, asasinatele, etc., iar pentru finanțarea lor, bracajele de bancă și de furgoane blindate, jaful armat, etc., activ în timpul primului mandat socialist francez al celei de-a V-a Republici (al lui François Mitterrand, 1981-1988),  în care, organizația, a comis 80 de atentate, ucigând 12 persoane și rănind 26. (...) În sfârșit, în ceea ce privește revenirea în 1965 din Egipt a lui Mahmoud-Philippe El Shennawy, în Franța (cu mama sa) era inevitabilă, având în vedere faptul că începând din acest an, modelul economic egiptean a început să între într-o profundă criză în absența exporturilor, datorită epuizării devizelor străine, iar în urma unori negocieri cu FMI, Lira egipteană a fost obligată să fie devaluata cu 40%, în ciuda creșterii prețurilor și scăderii investițiilor, respectiv, a creșterii importante a copiilor școlarizați (cca 4,6 milioane în 1965). Într-un asemenea context social-economic, Gamal Abdel Nasser, cel de-al doilea Președinte al Republicii Egipt (23 iunie 1956-23 septembrie 1970), lansează o politică de planning familial în noiembrie 1965 (până în 1975), care să permită o scădere a creșterii demografice (cca 2,6%/an), în condițiile în care, Egiptul era o țară predominant rurală (numai 38% dintre locuitori trăiesc în orașe, din care numai 22% în orașe de peste 100.000 de locuitori). Tot în această perioada are loc și „Războiul de șase zile” (5-10 iunie 1967), declanșat că un „atac preventiv”, în care Israel va înfruntă Egiptul, Iordania, Siria și Irak, ca urmare a blocusului Strâmtorii Tiran (o strâmtoare îngustă, cu o lățime de 13 km formată între Peninsula Sinai și Peninsula Arabică, care separă Golful Aqaba de Marea Roșie), impus navelor israeliene pe 23 mai 1967 de către Nasser. În seara primei zile de război, jumătatea aviației arabe este distrusă, iar în seara celei de-a două zile de război, armatele egiptene, siriene și iordaniene sunt învinse, pentru ca în seara celei de-a șasea zile, Statul Israel să-și tripleze suprafața: Egitul pierde „Fâșia Gaza” și „Peninsula Sinai”; Siria pierde „Platoul Golan”, iar Iordania, Cisiordania și Ierusalim-Est. Și mai simbolic pentru înfrângerea coaliției arabe este faptul că Israel, ocupă și Orașul vechi al Ierusalim-ului. Menționez că și în Franța, în această perioadă, au loc o serie manifestații și mișcări populare spontane (începând  din mai și până în iunie 1968), simultan, de natură culturală, socială și politică, dirijată contra societățîi tradiționale, Capitalismul, Imperialismul, respectiv, contra Gaulle-ismului aflat la „putere”. Lansate de către studenții parizieni, în scurt timp ele vor cuprinde mișcarea muncitoreasa, iar ceva mai târziu, toate categoriile socio-profesionale, pe întregul teritoriu național, astfel încât ele generează cea mai importantă mișcare socială din istoria Franței al secolului XX. În această perioadă, „Răul francez” se înscrie, de- ltfel, într-un ansamblu de evenimente în mediul studențesc și muncitoresc, într-un număr mare de țări(Germania, Italia, SUA, Japonia, Mexic, Brazilia, fosta Cehoslovacia, China, etc.), iar din 13 mai 1968 ele conduc la cea mai importantă greva generală din istoria cele de-a V-a Republici (paralizand complet țară timp de mai multe săptămâni, în toate instituțiile social-economice: întreprinderi, universități, licee, teatre, centre de tineret, administrația centrală și cele locale, casele de cultură, etc.), depășind pe cea  din iunie 1936 după Frontul Poular.Istoric vorbind, este debutul ,„nelegiurilor” comise de către membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), un organism „independent″ de Partidul Gaulle-ist, în legalitate între 1960-1981, creat după întoarcerea lui Charles de Gaulle la putere în 1958 de către o „gardă de fideli″ și devotați necondiționat (sine qua non) gaulle-ismului, (sub formă unei asociațîi conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi în serviciul „succesiunilor″ gaulle-iste, considerat și ca o „Poliție paralelă″! Conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste, SAC-ul avea ca „obiect de activitate″ (principalul scop!) mobilizarea poporului francez în lupta contra comunismumlui!Însă, datorită epurațiilor efectuate, în particular, în anii 1968-1969, dar în general, până în 1981, numeroși membri ai SAC au fost țârâți în fața tribunalelor, acuzați și condamnați pentru: vătămări (voluntare) corporale grave, port ilegal de armă, agresiuni (jafuri) armate, escrocherii, viol, fals și uz de fals, falsificare de bani, proxenetism, șantaj, incendii voluntare, racket, trafic de droguri, hold-upuri, abus de încredere, atentate, furturi și comercializare de obiecte furate, asociere de reufacatori în bandă organizată, degradare de bunuri materiale și vehicule, utilizare de cecuri falsificate, ultraj și tot felul de tâlhării, mulți dintre membri săi spre sfârșitul existenței sale figurând chiar și în fișierele tâlhăriei la „drumul mare" („Le grand Banditism"), precum și în cele ale organizațiilor teroriste de exrema dreapta. În sfârșit, într-un asemenea context deosebit de criminogen, pe care l-am prezentat, Mahmoud-Philippe El Shennawy comite primul sau hold-up la 16 ani (furt calificat-jaf la patronul lui!) fiind denunțat de către tatăl său (căruia îi poveste „evenimentul” cu detalii!). Primul sejur în închisoare îl petrece în urmă condamnării la vârstă de 17 ani (într-o procedura juridică penală criminală) la 3 ani de închisoare,  de către un Juriu Popular (Curte cu Jurați) pentru minori, iar pe 8 septembrie 1975, pentru hold-up-ul (cu încă un complice), cu luare de ostatici, eliberați contra 600 „briques”-6 Mil. FrF (aproape 1Milion de €, niciodată recuperați, conform Comisarului Broussard de la Brigada Antigang) la Banca CIC (Crédit Industriel et Commercial) din „Avenue de Breteuil” la Paris, pe atunci în vârstă de 21 de ani, este condamnat (cu complicele său) în 1977, la RCV (închisoare pe viață), comutată, ulterior (în 1986), la 20 de recluziune criminală.Considerat noul „Inamic public n°1” (după Mesrine, ucis la vârstă de 42 de ani, pe 2 noiembrie 1979 la Paris), cu mult înainte de a beneficia de eliberare condiționată sub control judiciar pe 15 mai 1990, el se căsătorește în închisoare în 1987, cu Martine (o prietenă din copilărie) și se stabilește cu această în Corsica, unde crește iepuri de casă! Fiind „interzis de sejur” la Paris, unde se deplasează totuși (în ilegalitate!) pentru a-și vizită fiul bolnav, joacă la Casinoul d'Enghien (Departamentul Val d’Oise, Regiunea pariziană). Recunoscut de către un „fizionomist”, dispare (fără să mai respecte regulile eliberării condiționate sub control judiciar!), motiv pentru care în 1991 i se retrage „libertatea condiționată”. Fiind arestat și inculpat cu capul de acuzare: „asociere de raufacatatori” pentru atacul unui furgon blindat (din stradă Choron, Paris) pe 5 noiembrie 1990, la care el nu a participat (la momentul respectiv, era în compania unori jandarmi cu care participa la un joc de societate în Corsica!), este elibert șase luni mai târziu.......

Înainte de a exploara (detaliat) celelalte piste belgiene (privilegiate de către autoritățile judiciare competente în materie criminală), pe care l-am investigat, trebuie să subliniez faptul că acest dosar excepețional (fără precedent) a fost instrumentat de-a lungul timpului (timp de 3 decenii, între 1982–1912) de către 5 judecători de instrucție, Guy Wezel, Jean-Michel Schlicker, Freddy Troch, Jean-Claude Lacroix și Jean-Paul Raynal, până la numirea în 2012 a lui Martine Michel (cel de-al 6 judecărtor de instrucție, devenită din 17 iunie 2020 președinta Tribunalului de Prima Instanță din Chareleroi), cu Comisarul Eddy Vos ca șef de anchetă, care ar fi avut la dispoziție un efectiv de cca 80 de anchetatori (polițiști și jandarmi). Aceștia au fost numiti, la rândul lor, de către procurorii regelui Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta între 1983–1987), urmat de Jean-Claude Elslander (între 2002– 2019), căruia îi va succede, în sfârșit,din 9 septembrie 2019, Marc Rézette, dar și procurorul general de Liège Christian De Valkeneer, care din acest an va prelua președinția Tribunalului de Prima Instanță din Namur.Având în vedere derularea evenimentelor (jafurile armate și asasinatele) și modul operator, primul magistrat instructor însărcinat cu dosarul, Guy Wezel, era ferm convins că banda din Nivelles ar fi copmpusă din foști polițiști sau/și jandarmi (extremiști de stânga sau de dreapta), trecuți în rezervă (în principiu, din motive disciplinare sau pentru diferite abuzuri în serviciu–escrocherii, trafic de inflență, etc.), care ar fi avut ca scop destabilizarea social–politică a Regatului Belgiei și, „mai mult ca sigur”, ar fi acționat la o „comandă politică”. Ca urmare, înainte ca „grupul G”–„Gendarmerie” (și în particular, ceianchtați și inculpați în dosar, Christiaan Bonkoffsky, Madani Bouhouche, Robert Beijer, Martial Lekeu și Christian Amory) să intre în atenția judecătorului de instrucție Jean-Michel Schlicker (cel de-al 2-lea magistrat instructor), Guy Wezel (primul judecător de instrucție) numit în dosar de către procurorul regelui Jean Deprêtre (decedat pe 12 iunie 2014, la vârsta de 76 de ani, ca urmare a unui cancer generalizat, la spitalul Sainte-Élisabeth de la Bruxelles) își concentrează „atenția” (mult mai mult decât ar fi fost necesar, din păcate) asupra unei bande, înregistrată în dosarul de instrucție sub numele de „Filiera Boraine” (după numele zonei geografice belgiene La Borinage din regiunea administrativă Valonia, provincia Hainaut, la vest și la sud–vest de orașul Mons, până la frontiera franco–belgiană și extremitatea vestică Sillon Sambre-et-Meuse–Faille du midi) (.....) În iulie 1997 a fost declanșată o anchetă de către procurorul regelui din Bruges după interceptarea (de către vameșii de pe aeroportul Ostende) materialul militar destinat statului Burundi. Ar fi fost vorba de o încărcătură de aproape 40 de tone de material militar dintr-un surplus al armatei olandeze și destinată Angolei (care urma să fie livrat în cursul lunii mai 1998), într-un Boeing 707 al companiei Avistar Airlines (înmatriculat în Cipru cu indicativul 5B-DAZ) închiriat de către Occidental Airlines. Conform altor investigatii ale noastre, în decembrie 1998 și februarie 1999, aeronave ale companiei slovace Hermes ar fi decolat de pe aeroportul din Ostende cu încărcătură de arme către Sudan, în ciuda embargoului UE. În 1999, Occidental Airlines, împreună cu London Sky Air Cargo de la Syed Naqui, au aranjat transportul a 400 de tone de material militar destinat statului Congo de la Bratislava în Sierra Leone, prin intermediul unor aeronave Boeing.(....). În ceea ce privește CEPIC (Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens), acesta a fost înființat pe 14 iunie 1972, de către Vanden Boeynants, împreună cu Paul Vankerkhoven, baronul Benoît de Bonvoisin („Baronul Negru”, probabil cel mai notoriu personaj din această organizație), Edmond Nerincx, cavalerul Jean Breydel și André Saint-Rémy. În anii 1970, de Bonvoisin era „consilierul politic” al lui Paul Vanden Boeynants. Chiar și atunci, însă, este (în secret) unul dintre principalii contribuabili ai Front de la Jeunesse și omul care ținea frâiele revistei Nouvel Europe în mâinile sale. La mijlocul anilor 1970, Baronul Negru a fost și la originea creării organizației „Mouvement des Forces Nouvelles”, emanația politică a Front de la Jeunesse, iar Albert Lambert, un prieten de afaceri al Baronului, devine primul președinte al Forces Nouvelles.În toamna anului 1975, baronul, împreună cu Emile Lecerf, Francis Dossogne și Albert Lambert, au organizat o întâlnire a „euro dreptei” în castelul său din Maizeret, iar pe lista invitaților figurau și leaderi ai MSI italian (Movimento Sociale Italiano) și Ordine Nuovo (Centro Studi Ordine Nuovo/New Order Scholarship Center) Parti des Forces Nouvelles Franceze (Naționalismul francez care se manifestă în general sub formă de naționalism cultural prin care se promovează unitatea culturală a Franței).   Frontul Național Britanic (BNF, numit Frontul Național, un partid politic ultranaționalist Marea Britanie fondat în 1967 de mare succes în anii 1970 – 1980, care se opune multietnismului și multiculturalismului) și Fuerza Nueva (partid politic spaniol de extrema dreată, fondat de căte notarul și omul politic franchist Blas Piñar López pe 19 octobrie 1976 și dispărut pe 20 noiembrie 1982).(....). Conform investigațiilor noastre, printre „apropiații” majorului Jean Bougerol ar fi fost și comisarul pentru securitatea statului Victor Massart (decedat pe 10 ianuare 2016 la Braine-l'Alleud), colonelul de jandarmerie René Mayerus (decedat în 1985 ca urmare a unui infarctus al miocardului, fost membru al al organizației de extremă dreată WNP, dar și al Rezistenței, colaborator al Office of Strategic Services–fostă agenție de informații guvernamentale ale SUA activă între 13 iunie 1942–1 octombrie 1945 și fondator al grupului de intervenție de elită Diane, angajat al CIA din 1981 și manager al EIM- European Institute of Management, o companie de securitate finanțată de SUA, specializată în paza depozitelor de muniții și a cazărmilor armatei, care conform investigațiilor noastre ar fi fost „a privatized fascist army intelligence group which tried to undermine the Belgian democratic process and appears to have been at the center of a child abuse, torture and murder ring”)  și comandanții  Robert Fagnart (de la Poliția Federală) și Claude Déry (fost comandant al Forțelor Aeriene, șef al serviciului de informații militare ADIV-Algemene Dienst Inlichting en Veiligheid/Serviciul General de Informații și al Securității și expert în balistică al instanțelor judecătorești, decedat în 1995 la vârsta de 60 de ani, care în cei 20 de ani de activitate în cca 17.000 de dosare criminale ar fi efectuat cca 20.000 de expertize balistice) ai SDRA, care în „timpul liber”, în numele procurorului regelui de la Nivelles Jean Deprêtre (care a și supervizat ancheta în dosarrul TWB/AB–Asasinii din Brabantul Valon între 1983–1987), s-au ocupat de majoritatea investigațiilor balistice ale soliciutate de către Instanță.Subliniez aici faptul că Francine Lyna (1922–2013, fost judecător de instrucție în cadrul Parchetului de la Bruxelles), care deși nu desfășurat niciodată investigații („direct”) în dosarul TBW (Bende van Nijvel), a fost responsabil cu anchetarea CCC (Celule Comuniste Combatante, organizație teroristă de extremă stângă activă între 1983–1985) și WNP (Westland New Post, organizație teroristă de extremă dreaptă activă între 1970–1984) și care, ca urmare a jucat (totuși), un rol (indirect), foarte important, în acesta, într-o emisiune RTL a programului dominical Controversy a declarat pe 19 noiembrie 1995, că masacrele bandei din Nivelles nu au nicio legătură cu jafurile (armate) obișnuite (clasice) cu violență și că acestea erau într-adevăr acte teroriste, „iar de mai multe ori ancheta lui a dat peste obstacole care nu puteau fi depășite, parțial, pentru că Securitatea Statului a fost implicată în acestea și a încercat să ascundă adevărul”. (...). În sfârșit, să revenim acum, la Claude Dubois (n.1943 la Ixelles-Bruxelles, un psihopat „foarte inteligent” care pentru a ucide nu ar fi avut, neapărat, nevoie de motive întemeiate), implicat, oarecum (direct sau indirect), în ramificațiile tentaculare ale dosarului TBW (al Asasinilor din Brabant), care ar fi fost bănuit de asasinarea lui Djamila (decapitată), fata lui Kaçi Bouaroudj suspect (inculpat) în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), care în barul său ar fi asistat (intenționat sau nu) la toate discuțiile (dezbaterile) răufăcătorilor din zonă și în special, la cele dintre Adriano Vittorio (considerat, mult timp,de către anchetatori, creierul atacurilor armate din Brabant) și restul inculpaților în dosarul „filierei boraine” (inclusiv, jandarmul Daniel Choquet), considerat de către membri bandei din „borinage”, un trădător (turnător al poliției).După cum am menționat, el scapă miraculous, achitat în dosarul criminal Collette Dumont (în „beneficiul îndoielii”), grație intervenției lui Rossignol (Ronny) Ronald, misteriosul avocat, unul dintre cei mai dotați și apreciați și poate în ultimul rând, bogați (cu o avere estimate la cca 400Mil FB–20 M€PPA) și influenți avocați în Baroul din Bruxelles. După cum am menționat, corpul acesteia (în vărstă de 42 de ani) este găsit la începutul lunii noiembrie sub un pod peste care trece o autostradă (viaductul autostrăzii des Ardennes) la nivelul localității Beez, în fluviul Meuse (fluviu european care izvorăște din regiunea franceză Lorena și traversează Belgia și Țările de Jos, până la vărsarea în Marea Nordului). Dar, peste două decenii, pe 26 aprilie 2004, Claude Dubois va fi judecat de către Curtea cu Jurați din Bruxelles într-un alt dosar criminal de mare anvergură neelucidat (Dépeceur de Mons) legat de cadavrul lui Karim Mounouar (Menouar Megherbi, algerian în vârstă de 33 de ani), descoperit pe 22 octombrie 2001, în canalul Bruxelles-Charleroi (pe rol încă din 1983 și în care, tot din probe insuficiente, a fost achitat în 1989).Asistat de către cel de-al 9-lea avocat al său, Cédric Waucquez (cu peste 300h de studiu consacrat dosarului), în acest ultim dosar, Dubois a fost condamnat la 30 de ani de recluziune criminală (sancțiune penală destul de rară în Belgia), după ce justiția i-ar fi reproșat alte 6 asasinate în 1996 (fără probe fiabile). Avocatul ar fi avansat și ipoteza că victima ar fi în viață și ar trăi în Algeria, unde ar fi fost și văzută la Oran, Blida și Alger, dar justiția belgiană refuză comisia rogatorie care l-ar putea disculpa pe clientul său. Ea (care, lucra în garajul Park Inn din strada Vanderkinderen la Uccle, aparținând Leila Boukhoubza din Ixelles–Bruxelles), ar fi fost torturată după care, executată în genunchi, cu un glont în ceafă și cu două gloanțe în spate, înainte de a fi decupată (secționată) în 6 bucăți, dintre care una–brațul drept al acesteia, n-ar fi fost găsit niciodată.Conform investigațiilor noastre, înainte de fi măcelărit, algerianul ar fi fost ras în cap, mutilat cu acid, iar sexul lui ar fi fost secționat, după care asasinul l-ar fi îmbrăcat cu chiloți de damă. Rămășițele corporale acestui solicitant de azil politic în Danemarca au început să fie pesccuite începând cu 22 octombrie 2001, dar conform legiștilor el ar fi fost ucis pe 19 octombrie. Studiile lui Claude Dubois la o școală de carmangerie (ocazie cu care ar fi frecventat și abatoarele din Andrelecht) l-ar fi ajutat în „dezosarea” și secționarea victimei sale și poate nu în ultimul rând, în ambalarea și disimularea părților corpului în saci de plastic înainte de a fi aruncate în Canalul Bruxelles–Charleroi. Alte investigații de-ale noastre aduc în prim plan și alte „elemente” care nu cred că ar fi fost exploatate suficient. În primul rând faptul că algerianul ar fi fost amantul lui Leila Boukhoubza,companionul lui Claude Dubois și proprietarul garajului în care el lucra, apoi, acesta ar mai fi avut și o datorie de cca 60.000 FB (cca 3.000€PPA) pe care aceste „uita” (voit sau nu) să-i rambursese „stăpânului”.Arestarea lui Claude Dubois va avea loc (conform investigațiilor noastre) pe 6 noiembrie 2001 la Anderlecht, în toaleta casei vechiului său prieten Raymond Lippens (inculpat pentru complicitate într-un „jaf al secolului” –în valoare de 400 Mil FB, cca 20 M€PPA, de la Agence Chapelle–Société Générale de Banque, din strada Haute la Bruxelles, în week-endul de Paște de 11–14 aprilie 1980, în urma a spargerii a 220 de căsuțe cu valori, inclusiv, acțiuni și tiluri). Ar fi fost el cel care ar fi transportat banii rezultați din „jaful secolului” de la Société Générale într-o camionetă cu portbagajul „înzestrat” cu dublu capitonaj, adus special, cu acest scop din Franța. Acest jaf, cel puțin teoretic, este reiterarea celebrului jaf al secolul de la Nisa în 1976 (în week-endul 16–17 iulie), de la Société Générale (Av. Jean-Médecin), avândul „în calitate de creier al loviturii”, pe legendarul răufăcător franco–italian Albert Spaggiari. Cu această ocazie, 200 de căsuțe cu valori au fost sparte (cu cash, bijuterii, lingouri de aur, titlui și acțiuni, etc.) pentru un total de 46MFFr (cca 30 M€PPA). Justitia franceză l-ar fi considerat ca șef al operațiunilor (în absența lui Spaggiari) pe Jacques Cassandri. (...). Nu pot să nu menționez aici, totuși, faptul că el a fost inculpat într-un dosar de corupție în 1990 și condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare în 1996, pedeapsă redusă la 10 luni în 1999, în Apel. În concluzie, esențial este faptul că Claude Dubois era prieten cu frații De Staerke și Lippens (în acea perioadă, gestionar al unui bistrot cu numele satiric de „Loi”–Legea), care (conform investigțiilor noastre) ar fi fost „brațul drept” al „nașului” Michel Dewit (care în anii 1970 era „stăpânul” infracțiunilor criminale în regiunea Bruxelles–Capitală). Trebuie să adaug aici și faptul că, conform investigațiilor mele, în cursul zilei de 17 septembrie 1983, cu puțin timp înainte de atacul de la Colruyt, 38 de deținuți ar fi evadat „în masă” de la închisoarea Tournai.Printre aceștia se afla și Philippe De Staerke (fost angajat în Legiunea Străină franceză) al cărui frate Léon De Staerke („Petit Léon”) a fost anchetat timp de 1 an și jumătate după descoperirea a 3 cadavre într-o pădure de brazi din de Rhode Saint Genèse, la începutul toamnei 1980, într-un dosar în care putea fi implicat și evadatul, adică Philippe De Staerke, fratele său. În ciuda acestui eveniment excepțional, presa n-ar fi acordat nicio importanță acestuia, probabil, datorită celui care a avut loc în cursul nopții în parcarea de la Colruyt. Foarte probabil, pentru a nu „bruia” pista (pistele) jandarmilor legate de asasinii din Brabant, care, ar fi avut deja „clienții” lor.În sfârșit, investigații aprofundate în dosarul asasinilor din Brabant (TBW) ar fi scos la iveală și faptul că Jacques Fourez (om de afaceri celibatar, foarte discret, domiciliat la Menin, care avea o relație „secretă” cu Elise Dewit de peste un deceniu), au fost uciși de către asasinii din Brabant în jaful armat de la supermarketul Colruyt (Nivelles, provincia Brabant), pe 17 septembrie 1983, ocazie cu care este ucis și jandarmul Marcel Morue, iar un altul, Jean-Marie Lacroix a fost rănit.(Re)amintesc faptul că  Jacques Fourez era patronul unei societăți imobiliare (de închirieri apartamente), dar și al unui lanți de „superettes” (magazine alimentare de dimensiuni mici) în contact cu suprafețele mari de alimentație (dedistribuție), fiind asociat și într-o afacere cu dulciuri (și cafea) iar amanta sa Elise Dewitera, era proprietarul unui apartament de lux și a unui hotel (particular) la Bruxelles (dar și a unei proprietăți la Knokke). Conform investigațiilor noastre aprofundate (în care am inclus și autoritățile belgiene), se pare că între Michel Dewit („nașul” afacerilor de tip mafiot în regiunea Bruxelles) și Elise Dewit n-ar fi existat nicio „relație de sânge”, dar, cel puțin, eu, personal, nu sunt convins de acest lucru, având în vedere „activitățile lucrative”, ale lui Michel Dewit și ale cuplului Jacques Fourez – Elise Dewit.În sfârșit, tânărul algerian ar fi fost identificat după amprentele sale digitale de către poliția daneză, care l-ar fi interpelat în 1999 pentru „ședere ilegală pe teritoriul național”. Inspectorii de la Brigada criminală Bruxelles vor identifica rapid reședința (domiciliul) lui Karim, iar din aproape, în aproape, identifică și garajul (dezafectat) din strada Vanderkindere la Uccleîn care acesta a efectuat lucrări de reparații (zugrăveală) și în care găsesc, spre surprinderea lor, și o găletă plină cu sângele aparținând acestuia. Proprietarul acestuia va fi interpelat si el la scurt timp, dar și Claude Dubois, care, imediat va fi arestat, inculpat și încarcerat în detenție provizorie, grație mai ales, trecutului său criminal (după punerea lui în libertate în 1984) de către judecătorul de instrucție de la parchetul din Bruxelles, Sophie Huguet. Acesta n-ar fi recunoscut niciodată asasinatele care i-au fost reproșate, iar pe 5 mai 2012 ar fi murit (din motive medicale) în penitenciarul de maximă siguranță din Louvain, unde își executa pedeapsa, în contextul în care urma să fie audiat în dosarul asasinatelor din Brabant, de care se pare că n-ar fi fost străin.Menționez că „Prison centrale de Louvain” (Geldenaaksevest nr. 64), monument protejat din 9 iulie 1996, este o închisoare (foarte) veche cu o capacitate de 350 de locuri, iar din 1 octombrie 1860 (când a fost dată în folosință, conform unui proiect al directorului administrației penitenciarelor al epocii Édouard Ducpétiaux) este destinată executării pedepselor lungi de închisoare (cel puțin 5 ani). Moartea lui Claude Dubois n-ar fi fost mai puțin suspectă decât cea a lui Paul Latinus sau siunciderea lui Patrick Haemers (în închisoare). Cei din urmă ar fi avut legături „solide” cu grupul neonazist WNP (Westland New Post) organbizație de extremă dreaptă fondată în 1979, și ar fi avut informații despre autorii jafurilor armate din Brabant comise în perioada 1982–1985. După sinuciderea leaderului grupului Paul Latinus pe 24 aprilie 1984. WNP a fost dizolvat, cel puțin, teoretic.(...). Conform documentelor, către Congo, ar fi fost folosite avioanele companiei Congolese Planet Air și New Goma Air. Conform unor surse (mai mult sau mai puțin oficiale), se pare Rossignol ar fi fost implicat și în transportul de arme, de pe Aeroportul „Henri Coandă” București–Otopeni al companiei românești Romtehnica (una din companiile naţionale de renume cu 40 de ani de experiență pe piața internațională, aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară și promovează produsele de apărare fabricate în România pe pieţele internaţionale de profil).Tot conform investigaiilor noastre, ca fapt divers sau ca o simplă „coincidență”, Jacques Van Camp se pare că îi datora lui Ronny (Rossingol) o mare sumă de bani. Ori, acesta are legătură cu dosarul TBW (Aasasinatele din Brabantul Valon) pentru că pe 2 octombrie 1983, în jaful armat de la Auberge (restaurant-pensiune) „Les Trois Canards” (Ohain, provincia administrativă Brabant), în care patronul localului Jacques Van Camp își pierde viața, iar vehiculul furat (de la fata acestuia), un VW Golf GTI (roșu, model 1981, inamatriculat FGK-991, cu jante sport, argintii) va fi utilizat de către asasini în alte jafuri armate, în care alți nevinovați vor fi uciși fără scrupule (no mercy).În momentul atacului, în bucătăria restaurantului sunt 7 persoane, patronul, fiica sa și 5 salariați, care după ce sunt „culcați pe podea cu fața în jos” sunt obligați să colaboreze cu asasinii care solicită cheile vehicului Porche (al patronului) și cele ale vehicului Alfa Romeo (al bucătarului), aflate în parcare, dar se mulțumesc, până la urmă cu vehiculul Golf GTI (al fetei patronului, Catherine Van Camp), probabil pentru că erau „presați” (jandarmii fiind pe urmele lor) iar cheile vehiculelor nu ar fi fost la îndemână.În sfârșit, dacă ținem cont și de „afacerile” (mai mult decât dubioase) pe care le avea Ronny cu Claude Dubois (printre care și  exploatarea celui mai mare hangar de pe aeroportul Oostende, lângă turnul de control, care se bucura de favorurile lui Paul Waterlot, unul dintre directorii executivi ai aeroportului), pare motivată (justificată), cel puțin la prima vedere, intervenția acestuia din urmă pe lână autoritățile judiciare belgiene în favoarea „clientului” său, ceea ce va avea ca efect, până la urmă, achitarea lui în dosarul asasinării lui Dumont Colette.Dacă ținem cont și de alte documente, conform cărora s-ar părea că unul dintre avioanele lui Ronny ar fi fost implicat în traficul de droguri în care ar fi fost implicați și foștii jandarmi Madani Bouhouche (care a efectuat, deja, 38 de luni de detenție provizorie în dosarul Mendez și 18 luni în dosarul Suleiman, până în 1991, ccondamnat la 20 de ani recluziune criminală, pus în libertate condiționată sub control judiciar pe 15 septembrie 2000) și Jean-François Buslik (american din Florida, originar din Bruxelles), ne întrebăm dacă anchetorii au avut sau nu motive să-i audieze pe Ronny și Dubois în dosarul asasinilor din Brabant  (TWB). (...) Investigațiile noastre în acest dosar au condus la rezultate, absolut, inedite. După război (în care ar fi condus o unitate de „mercenari”), Christian Elnikoff se mută (se stabilește) în Belgia și devine membru al EPE (Partidul European–de extremă dreptă) al lui Jacques Borsu, fondat în 1971, fost șef al grupurilor de acțiune „Tânăra Europă” (Jeune Europe) și ofițer al mercenarului francez Bod Denard (Robert Denard, 1929 – 2007, presupus că ar fi fost implicat într-o serie de lovituri de stat în Africa în perioada 1960–1995), iar ulterior, membru al WNP (având ca mentor pe Nemry) și începând cu luna decembrie 1982, al societății secrete Hagal devenită Yggdrasil–Levensboom („calul lui Yggr” sau „calul lui Odin”, arborele vieții și arborele cunoașterii, simbolul formei nesfârșite ramificate, forța vitală aprigă) condus de către Herman Wachtelaer (n.1934, fiul unui fost Waffen SS) cărora ar fi aparținut o serie de membri importanți și ai WNP, printre care menționez pe Michel Libert (din 30 octombrie 1982), Jean-Francis Calmette (din 8 noiembrie 1982), Frédéric Saucez (din 31 mai 1983) și Christian Elnikoff  (din 20 decembrie 1982, cu numele de cod „Müller”/„G. Béranger”) și care ar fi trebuit să se „sinucidă” (ca de altfel  și Paul Latinus în 1984), însă în 1984 el a declarat (categoric): „Mon ami Paul, un type bien, un gars de valeur qui ne s’est pas suicidé. On l’a suicidé !” (Prietenul meu Paul, un băiat bun, de valoare care nu s-a sinucis. L-au sinucis!). Între martie–iulie 1989, Wachtelaer, ar fi fost audiat timp de 144h în dosarul TWB (Asasinilor din Brabantul Valon) care, întotdeauna și-a negat implicarea în jafurile armate comise de către Banda din Nivelles în care 28 de persoane și-au pierdut viața în perioada 1982–1985. Audierea lui era justificată prin faptul că el ar fi avut contacte cu dooă persoane ucis în jafuri armate de către membri ai bandei din Nivelles (Bende van Nijvel).Este vorba de șoferul de taxi Constantin Angelou, ucis pe 9 ianuarie 1983, la Mons (provincia Hainaut), respectiv, de José Vanden Eynde (în vârstă de 72 de ani), pe 23 decembrie 1982, cu ocazia jafului armat de la  Auberge du Chevalier (Beersel, provincia Brabant/sudul regiunii Bruxelles–Capitală), executat cu 6–8 gloanțe (trase în cap prin urechea stângă), după ce acesta ar fi fost bătut cu bestialitate și torturat cu sadism.Conform fiului acestuia Marc Vanden Eynde, ar fi fost vorba de „o răzbunare spaniloă”, având în vedere legătura tatălui său cu „extrema dreaptă și mai ales cu Léon Degrelle (șeful nazi belgian) cu care în perioada post–belică ar fi și locuit îmrpeună la Leuven și cu care ar fi vrut să lanseze și niște proiecte”. Din contră, conform lui Siegfried Debbaudt (fiul lui Jean-Robert Debbaudt–mort în 2003, vecin cu Degrelle), Eynde n-ar fi făcut parte din „apropiații intimi” ai acestuia. Ulterior, investigațiile noastre ne-au confirmat bănuiala că între Herman Wachtelaer și cei 2 asasinați ar fi existat o „legătură  și mai strânsă”.Și înt-adevăr, Constantin Angelou a lucrat pentru aceeași companie de taxi STI (Société des Taxis Indépendants) pentru carea lucrat și José Vanden Eynde la acea vreme, la fel ca și Herman Wachtelaer (la „începutul” activității sale de extremist de dreapta). Acesta din urmă ar fi „staționat” majoritatea timpului în jurul Gării de Nord, unde ar fi frecventat restaurantele grecești (inclusiv, „Athènes”), unde ar fi intrat în contact Angelou și cu Vanden Eynde. Din păcate (sau din fericire), Herman Wachtelaer, până la urmă, a fost disculpat în dosar.În cee ace îl privește pe Christian Elnikoff , acesta ar fi locuit  în Etterbeek (pe Avenue Hansen-Soulie nr. 121, etajul 3), una dintre cele 19 localități din Regiunea Capitalei Bruxelles, situată în partea de centru-est a aglomerației Bruxelles, vecină cu  Bruxelles, Ixelles, Auderghem, Woluwe-Saint Lambert și Schaerbeek), iar într-o declarație în 1989 el ar fi susținut că înainte de a tenta o siuncidere (eșuată), ar fi fost el cel care ar fi comis dublul asasinat din Anderlecht (pe strada Pastorale) pe 18 februarie 1982, al cuplului  Alphonse Vandermeulen (în vârstă de 31 de ani) și Francesca Arcoulin (în vârstă de 44 de ani) din ordinal lui Paul Latinus și nu Marcel Barbier care a fost inculpat în dosar și condamnat pe 27 mai 1987 la închisoare pe viață (atunci, compresibil după 15 ani de privare de libertate). Iar primul jandarm-anchetator însărcinat cu investigațiile (între 1985–1994) urmând această pistă, ar fi fost fost subofițerul Alain Lachlan (decedat la Namur pe 15 iulie 2018), după ce Jean Bultot (pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția și copilul în Paraguay, ca urmare a inculpării lui Madani Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez pe 26 ianuarie 1986, de către judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker care succede lui Guy Wezel).Numai că, conform investigațiilor noastre Alphonse Vandermeulen, a fost căsătorit cu actuala iubită a lui Barbier, Marcelle Gobert, ceea ce putea din el, la nevoie, „să facă un țap isășitor” în acest dosar, cee ace de altfel s-a și întâmplat. Cu atât maim ult cu cât, victima a contractat și o asigurare de viață de 5 Mil. FB (750000 FrF, cca 265.000€), de care ar putut beneficia (indirect). Ca dovadă că în ciuda mai multor interogatorii ale lui Barbier (și Gobert), până pe 16 august 1983 (când a avut loc un incident violent la casa lui Barbier din Saint-Gilles), anchetarorii nu l-au putut aresta pe acesta.Dar în timpul interogatoriilor anchetatorii au aflat de apartenența acestuia la Westland New Post, ceea ce a avut ca efect și audierea lui Paul Latinus, care ar fi declarat anchetatorilor (pentru a-l proteja pe Christian Elnikoff) că el îl suspectează pe Marcel Barbier (de dublul asasinat), pe care l-ar fi ajutat să se debaraseze de arma crimei și toate brobele „materiale” fiabile care îl incriminau și care, la rândul său, ar fi „făcut o mărturisire mincinoasă, tot sub ordinele lui Latinus”. (Je me suis accusé sur ordre). (...). Herman Geschier (supranumit „Le Russe”, fost agent secret și persoană de contact pentru WNP, fost membru al VMO -Vlaamse Militanten Orde-organizație naționalistă flamandă și mai târziu un grup de propagandă și de acțiune de extremă dreaptă în Flandra între 1950 și 1983, fondat de către Bob Maes, ca reacție împotriva represiunii împotriva naționaliștilor flamanzi după cel de-al Doilea Război Mondial).și-a făcut intrarea și în Comité d'Ouwendijck și la Bernard Mercier, membru al Milice du Jésus Christ, din care a făcut și Libert.Din sursele noastre, Libert l-ar fi asigurat pe Mercier că Geschier ar fi călătorit în străinătate cu Jean Bougerol de mai multe ori, inclusiv în America de Sud, Africa de Sud, Liban și Taiwan și era prieten apropiat cu VDB și Bonvoisin dar și cu liderul VMO din Anvers, Eriksson. Libert ar fi descoperit că Bougerol face un joc dublu pentru că Geschier a lucrat cu Stasi (prescurtare Das Ministerium für Staatssicherheit - Ministerul pentru Securitatea Statului–oficial MfS, fost serviciul secret și poliția politică a fostei Republicii Democrate Germane) și Kintex (o companie a serviciilor secrete bulgare). De asemenea, se pare că el ar fi călătorit adesea și în China comunistă și ar fi avut și o relație (strânsă) cu o femeie (membră a Patidului comunist), pe care ar fi folosit-o pentru trafic de droguri și de arme.În Zair și în Africa de Sud ar fi fost sub acoperire (pentru operațiuni ascunse) ca reprezentat al firmei de baterii Varta, dar ar fi fost bănuit de spiuonaj și ar fi fost expluzat. Tot după părerea lui Libert, Geschier (al cărei soție ar fi fost toxicomană–fiind dependentă de stupefiante) ar fi fost, un mare traficant de droguri, cumpărând diferite substanțe chimice (cu conținut important de heroină) din Elveția, cu ajutorul unui intermediar (Arabin), pe care, ulterior, le importa (ilegal) pe continentul african. În anii 1970, ar fi condus chiar și consorțiul Eurosystem Hospitalier, care pe 14 iunie 1976 aparținând holdingului belgian De Generale Maatschappij, cu sprijinul guvernului condus de către Leonard Clemence „Leo" Tindemans (1922 – 2014, fost un politician federalist convins, creștin-democrat din Flandra, prim-ministru al Belgiei între 1974–1978) a încheiat un contract în valoare de 36.257.829.000 FRB (cca 1,8Md€PPA) cu Garda Națională a Arabiei Saudite (compusă din 30.000 de soldați), care trebuia să protejeze câmpurile petroliere împotriva oricărei amenințări (motiv pentru care urma să fie modernizată cu ajutorul unor achiziții militare).Contractul prevedea construirea unui complex spitalicesc gigant în Riad.Car urmare, nu este o coincidență faptul că mulți prieten –investitori din mediul de afaceri al lui Vanden Boeynants (precum agentul imobiliar de la Bruxelles Charly De Pauw, comerciantul de arme Roger Boas, baronul Benoît de Bonvoisin și Philippe Chauveau), și-au găsit locul pe această piață arabă. Însă, din păcate pentru ei, în iulie 1979, proiectul Eurosistemului s-a încheiat cu un faliment fraudulos (când cca 8MdFRB – cca 400Mli€PPA au fost deja cheltuiți pe „comisioane”).Pentru că Proiectul spitalului Eurosistem a fost parțial pregătit din inițiativa Prințului Moștenitor Albert II (care în 2013, la vârsta de 79 de ani, după 20 de ani la încoronarea sa, cedează tronul în favoarea fiului său, Prinţul Moştenitor Philippe) președintele de onoare de atunci al Serviciului Belgian de Comerț Exterior, iar pe 23 iulie 1979, președintele PS de atunci Karel Van Miert s-a opus categoric acestuia, declarând că biroul socialiștilor flamanzi era foarte revoltat de „modul scandalos (mafiot) în care aceștia au acționat în cadrul proiectului spitalului Eurosistem”.Dar, conform investigațiilor noastre, în acest (vast) dosar financiar (nr.4982/79), înainte ca, consorțiul de întreprinderi belgiene să semneze contractul cu Arabia Saudită, (pentru a se asigura că va câștiga contractul) aceesta o angajează în calitate de „director de comunicare și relații publice” pe Israël Habib Fortunato (o prostituată de lux olandeză de origine egipteană, stabilită din 1986 la Bruxelles, cunoscută sub pseodonimul Tuna), care dirija o echipă de call-girls (Cercle de Tuna/Tania, Tounia–cu membrii societății Asco (uzină la Zaventen) printre clienții săi, aparținând lui traficantului dearme Roger Boas, amantul ei, si apropiat ministrului apărării VDB–Van Den Boeynants) și care „călătorea” pe cheltuiala Eurosystems (ESH) în toată lumea, pentru a-i seduce pe magnații saudieni (în particular și pe cei din Peninsula Arabică, în general).Sarcina ei principală la ESH era să-și „plaseze fetele” în anturajul prințului Abdullah bin Abdul Aziz, șeful saudit (Saoedische Nationale Vvacht).Dar, Tuna lucrează, simultan, și cu serviciul de informații isrelian Mossad, care în colaborare cu CIA, vor face niște înregistrări compromițătoare (cu caracter sexual–în special, în timpul actului sexual în desfășurare), care pentru Prințul saudit Abdullah bin Abdul Aziz (și anturajul său diplomatic) dar și pentru funcționarii de rang înalt al ESH, respectiv, ai statului belgian („Roze Balletten/Ballets roses”, dosar 38.66.4982/79 și „Minderjarigen” dosar nr.348/81 cu PV nr15538 în care sunt implicați și minori) va constitui un (puternic) instrument de șantaj din partea „coaliției” israelo–americane. După părerea mea, acesta a fost motivul pentru care Belgia va pierde contractul pentru construirea complexului spitalicesc saudit.Ca dovadă, nici măcar călătoria regelui Baudouin (1930–1993, cel de-al 2-lea copil și primul fiu al regelui Léopold III și al reginei Astrid, fratele predecesorului rege Albert II și al Grande-duchesse Joséphine-Charlotte de Luxemburg, cel de-al 5-lea rege al Belgiei din 1951 și până moartea sa) în Arabia Saudită (însoțit de Michel Pirkin (dealer de vape), nu va conduce la niciun rezultat, iar pe 12 iulie 1979, ESH intră în lichidare judiciară (faliment) și contractul va fi atribuit unui consorțiu anglo-american pentru, aproximativ, la un preț dublu.Începând cu luna februarie 1977, Lydia Montaricourt (care conducea un club de noapte cu caracter sexual în Schaerbeek–Bruxelles Capitală) preia direcția „echipei” Cercle de Tuna (în cadrul căruia ar fi activat ca „angajată din vara anului 1975) dar va fi interpelată pe 21 februarie 1979 de către o echipă a BOB (Bevvakings en Opsporings Brigade Staatsveiligheid) după o percheziție la domiciliul ei din Schaerbeek (efectuată pe 19 februarie de către fițerii BOB, Lainé și Jacques ordonată de către judecătorul de instrucție Jacques Schellekens) și încarcerată în detenție provizorie până pe 2 mai (la închisoarea Forest), din ordinul substitutului procurorului regelui de la Bruxelles Jean Deprêtre, însărcinat cu dosarul (rețelei de prostituate Cercle lui Tuna), care va fi, de altfel, fa fi însărcinat (la început) și cu dosarul ABV/TWB (Asasinilor din Brabantul valon).Într-o oarecare măsură, Lydia Montaricourt, era, printr-o „prelungire prin continuitate” Madam Claude (Fernande Grudet, 1923–2015, proxenet de lux la Paris în anii 1960–1970) „matroana de lux a Franţei, care i-a numărat printre clienţii săi, printre alții și pe John F. Kennedy, Marlon Brando şi Charles de Gaulle”, deţinătoarea unei reţele de prostituţie de lux (cu cca 500 de dame de companie) În cadrul percheziției efectuate la Lydia Montaricourt, ca urmare a unei plângeri depuse la Jandarmerie cu un an în urmă (6 februarie 1978) au fost ridicate o serie de documente compromițătoare care o acuzau (agende, fotografii, registre, chei, scrisori, obiecte sexuale, vibratoare, echipamente SM, etc.).Rețeaua ar fi intrat în vizorul Poliției Germane (Bundeskriminalamt - BKA), după moartea suspectă a unei prostituate la München, care ar fi decedat într-un apartament care aparținea lui Lydia Montaricourt din Belgia.Pe 2 mai 1979 ea a fost condamnată de Tribunalul Corecțional Bruxelles la 15 luni de închisoare cu suspendare, din care a și executat 70 zile de detenție provizorie („nejustificat”) la închisoarea Forest, motiv pentru care a și fost pus, imediat, în liberate, după proces, ceea ce i-a permis să părăsească Belgia și să se stabilească în Franța.Trebuie să adaug aici faptul că dosarul „Ballets roses” (pângere depusă la jandarmerie cu nr.38.66.4982/79), în care ar fi participat la partuze (ședințe colective de desfrâu sexual sau orgii, partide de sex în grup), alături de înalți funcționari ai statului belgian (miniștri, jandarmi, etc.), chiar și regele Albert II, au exista bănuieli că și acesta ar fi avut legături cu dosatul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon), cu atât mai mult cu cât, tot, procurorul Jean Deprêtre, l-ar fi clasat, fără utmări, în 1981 (cu puțin timp înainte de debutul asasinatelor din Brabant), sub pretextul că protagoniștii principali, psihiatrul André Pinon și soția sa Josiane Jeuniau („les monstres du loch Ness”) din Bruxelles ar fi transformat doar „un fantasm într-o legendă urbană”.Legătura cu dosarul TWB ar fi constat în fapul că asasinii ar fi încercat să recupereze casete video cu înregistrările partuzelor organizate de către André Pinon pentru a putea face presiuni (a putea șantaja) înalții funcționari ai jandameriei și ai ministerului justiției cu blocarea anchetei în dosar sau dirijarea aceseia către o pistă fasă.Totul ar fi început pe malul lacului Genval (pe 30 august 1979), când Josiane Jeuniau sotia lui André Pinon s-ar fi lansat într-o serie de partuze mixte cu bărbați și femei (cca 10–12 persoane) în vila somptuoasă (și clubul de golf din Bercuit) a amantului ei, dr. Ronald Bettens, organizate în fiecare week-end (sera).Audiată, Josiane Jeuniau va identifica și câteva personalități, printre care unii în funcții înalte în cadrul departamentului securității Statului și dr. Jacques Crokaert din Waterloo (oraș francofon din regiunea Valonia, celebră datorită Bătăliei de la Waterloo care a avut loc aici la 18 iunie 1815 și a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliție anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a acestuia din urmă).„Secretul” ar fi fost păstrat, dacă pe 7 septembrie 1979, când Pinon se întoarce acasă constată că a fost jefuit, numai că ceea ce îi lipseau, de fapt, erau îngrestrările (casetele) video cu partuzele soției sale, care, intenționa să le folosească pentru obținerea tutelei copiilor după divorț.Deși ar fi reușit să obțină o copie de la detectivul privat care le-a furnizat, el va trece și pe la Comisaritul central de poliție și va depune o plângere pentru jaf, care pe 10 octombrie 1979 va fi înregistrat la Parchetul din Nivelles într-un dosar de cercetare penală (cu nr. 38.91.1005/79).Dar după numai 5 zile de la audierea lui Josiane Jeuniau, Anne Dedeurwaerder (în vârstă de 44 de ani), soția dr. Crokaert se sinucide în camera 419 a hotelului Holiday Inn din Machelen în urma unui consum important (supradoză) de Vesparax.Din contră, Josiane Jeuniau susținea că ar fi decedat în timpul unei orgii sexuale, la care participa și ea, cu regularitate.Ceea ce este înă interesant, este faptul că atunci, noul substitut al procurorului regelui de la Nivelles, Jean Deprêtre, care, ulterior va fi însărcinat și cu dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul valon), va împiedica (refuza) depunerea în dosarul de instrucție („Roze Balletten/Ballets roses”) ale casetelor video cu celebre partuze din vila dr. Ronald Bettens.Și evident, nu pentru ai proteja pe „protagoniștii principali”, dar pe cei din „sfera” înalților demintari ai statului, dar această decizie a magistratului va determina pe JDE (Judecătorul de Minori) să încredințeze copii lui Pinon, fostei sale soții, Josiane Jeuniau. La tribunal, cu această ocazie, Pinon o cunoaște pe Christine Doret (o tânără în vârsta de 31 de ani), care și ea era implicată într-o procedură de divorț, pentru că șiea, alături de fosta soție a lui Pinon participa la petrecerile (cu partuze) organizate de către dr. Ronald Bettens, iar printre clienții fidideli ai acestora figurau, printre altele și fostul prim-ministru Paul Vanden Boeynants (VDB), Guy Mathot (1941–2005, fost om politic, deputat valon din partea Partidului Socialist) comandantul jandarmeriei Fernand Beaurir, regele Albert II, Blondeel Paul, consilier de pe lângă Curtea de Apel Bruxelles, implicat și în dosarul Forstigate, etc., precum și promotorii imobiliari Charly De Pauw și Ado Blaton, foarte apropiați lui VDB.Tot ea susținea că la orgii ar fi participat și copii dintre care, 2 s-ar fi siuncis, dar ulterior, pe 20 iulie 1981, când inspectorii belgieni o găsesc pe Coasta de Azur (în vacanță), ea se va retracta și va spune că ar fi „inventat” totul pentru că i-ar fi fost milă de Pinon atunci când acesta a pierdut custodia copiilor săi.Ca urmare, la sfârșitul anului 1981, Jean Deprêtre clasează dosarul cu nr.38.91.1005/79, ca și cum acesta, în realitate, nici n-ar fi existat, cu atât mai mult cu cât, ulterior (cu aproape peste un deceniu), pe 13 februarie 1990 o tânără femeie de naționalitate franceză Maud Sarr (atunci în vârstă de 42 de ani, dar fizic „epuizată”) ar fi susținut (cu capul acoperit) în jurnalul de seară pe canalul de televiziune flamand VTM (Vlaamse Televisie Maatschappi) că printre cei care ar fi participat la orgiile sexuale ale „Ballets roses” s-ar fi aflat chiar si Jean Deprêtre, comandantul Jandarmeriei Léon François (fost și șef al BND–Biroul Național de Droguri), respectiv, Marcel-Henri Jaspar (1901–1982), fiul arhitectului Ernest Jaspar (1876-1940), fost avocat și om politic cu o orientare politică liberală și cel mai tâmăr membru al ministerelor guvernului belgian (în exil la Bordeaux în 1940), devenit apoi ministru plenipotențiar de pe lângă guvernul cehoslovac (tot, în exil), cunoscut pentru lucrările sale Congo belge și Héliopolis, oraș creat în Egipt de către industriașul belgian Edouard Empain (1852–1929), bunicul lui Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018, fost PDG–Președinte Director General al grupului Empain-Schneider timp de un deceniu, 1971–1981, care a făcut obiectul unei răpiri celebre pe 23 ianuarie 1978, eliberat pe 26 martie contra sumei de 40Mil FRF (cca 23 M€PPA). Subiect de teză de doctorat. Kidnapping de lux. Celebrele răpiri ale celei de-a...Din păcate (sau din fericire), se pare că Maud Sarr ar fi fost plătită pentru a afirma cele mai sus menționate, care, readuceau în atenția justiției și a societății civile, din nou, printre altele și dosarele Uzina Asco (Bruxelles–Zaventen), Eurosystems, Latinus și Pinon.Mai mult, încă din 1989, Maud Sarr afirma că în anii 1970 ar fi participat la partuze la Knokke la care participau și copii, dar nimeni nu știa de unde erau aduși aceștia.Dintre aceștia Regina Louf (a copilărit la a Knokke) și alte două tinere X2 și X3 ar fi confirmat la Parchetul din Neufchâteau existența unei rețele de sex, ceea ce concordă cu declarațiile lui Sarr, Doret, Pinon și alții.Merită să menționez aici faptul că jandarmul Col. Herman Vernaillen (asupra căruia s-ar fi tras) afirma că el ar fi văzut o casetă cu „ballets roses” dar ulterior nu s-ar mai fi manifestat, de ce? Poate de frică?Mai ales că în mai multe imagini ar fi apărut și fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot, care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat, cu soția sa și copilul său în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche Mandani și în Dosarul criminal Suleiman (asasinarea comerciantului libanez din Anvers, Ali Suleiman Ahmad în vârstă de 40 de ani, pe 2 septembrie 1989, care ar fi avut o datorie de 2,5MFB patronului italian al unui Casino) și dosarul asasinatului inginerului Mendez, care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), amândoi cercetați penal și în dosarul TBW (Asasinatele din Brabantul Valon). Dar investigațiile noastre nu se opresc aici, pentru că acest dosar ar putea avea „legături” și cu moartea lui Paul Latinus fondatorul mișcării de extremă dreaptă WNP (Westland New Post) care s-ar fi sinucis, conform legistului pe 24 aprilie 1984.Numai că, comisarul pj-ist Georges Marnette (de la Poliția Judiciară) care a ajuns primul la locul dramei, susținea că, coarda cu care Latinus s-a spânzurat ar fi fost mult prea scurtă, deci el nu s-ar fi sinucis, dar ar fi fost „siuncis” de către o altă sau alte persoane.Și într-adevăr, acesta ar fi depus o plângere la jandarmerie pentru „amenințări cu moartea în dosarul Pinon”, cu 6 luni înainte de a se „sinucide”.Iată acum și o posibilă legătură „strânsă” cu asasinatele din Brabant. În noaptea de 16–17 decembrie 1983, atunci când cu ocazia jafului armat de la supermarketul Colruyt din Nivelles, omul de afaceri Jacques Fourez (printre altele și promotor imobiliar) și amanta sa Élise Dewit sunt asasinați (de către membri bandei din Nivelles), un proces verbal al BSR de Wavre (Biroul de Supraveghere și Căutare/Biroul Special de Căutare) indica că în porbagajul vehiculului Mercedes alb 190 (cu nr. De inmatriculare CNN254) al cuplului s-ar fi aflat o copie a unei casete video (VHS) cu partuze sexuale la care ar fi participat și copii și pentru recuperarea căreia, Charly De Pauw ar fi plătit suma de 140 Mil FB (cca 5 Mil€PPA), ceea ce, înainte de a fi plecat de la Paris, ar fi susținut și cuplul asasinat și puțin timp înainte de acest eveniment dramatic, acesta ar fi negociat și cumpărarea unui domeniu prestigios în Ardennes (departament în nord-estul Franței, situat în Champagne, în regiunea administrativă Grand Est–zonă în care au avut loc lupte intense în ambele războaie mondiale, unul dintre departamentele originale ale Franței create în urma Revoluției din 1790, numit astfel, după Munții Ardeni a căror parte semnificativă se află pe teritoriul departamentului). În plus, Élise Dewit ar fi colaborat și cu cubinetul unui candidat din Bruxelles la alegeri legislative din partea PVC (Partid Popular Creștin „olandofon”, creat oficial în 1972, dar neoficial în 1968, după scindarea PSC–Partidul Social Creștin) foarte apropiat lui VDB. Rămâne totuși neclar faptul că asasinii ar fi știut că cei uciși se vor opri la benzinăria de la supermarketul Colruyt, pentru că s-ar părea că Fourez nu și-ar fi „făcut plinul” niciodată la această benzinărie, cel puțin conform lui Christel fiica lui Dewit) și mai ales în noaptea asasinatului când cei 2 reveneau de la Paris (unde ar fi asistat la niște lucrări de reparații în apartamentul pe care îl aveau închiriat) și se grăbeau să ajungă acasă (în Belgia).După această „sumară” descriere a lui Michel Libert („uriașul”–le géant) și conexiunea acesteia cu o serie de organizații și persoane (mai mult sau mai puțin influente în „anii de plumb” belgieni), să-i analizăm acum pe ceilați doi presupuși membri ai bandei din Nivelles, Jean–Paul (Pol) Dauphin („bătrânul”–șoferul) și Christian Elnikoff („ucigașul”– asasinul), care asa cum am menționat, în ciuda faptului că ar fi fost membri ai organizației de extremă dreaptă WNP și au fost anchetați în dosarul TBW (Asasinatele din brabantul Valon) ar fi fost foarte puțin probabil să facă parte din banda din Nivelles, având în vedere afecțiunile lor medicale.Primul ar fi fost cardiac, iar celălalt epileptic.Jean–Paul (Pol) Dauphin (supranumit „le bancal”/cel șchiop, pentru că șchiopăta), membru al WNP (Westland New Post) a fost identificat de către Michel Libert și Eric Lammers ca membru al GAP (Groupe d'Action Politique, filială a WNP cu membri militari și ofițeri de poliție). (...). Prieten intim cu Jean-Louis Nemry (descris de către Eric Lammers ca un nazist însetat de sânge, inteligent, cu bune cunoștințe de engleză și japoneză, care a lucrat pentru banca japoneză „Nomura” până în anul 1992/1993, și ulterior, pentru banca japoneză „Mitsui”, al unul dintre leaderii săi, Iijima Ken, fost membru al Cercle des Nations), Frédéric Saucez, membru WNP și soldat transmisionist la Centrul de transmidie din Evere, ar participat la toate acțiunile pe care le-a intreprins organizația de extremă dreaptă și a realizat o serie de rapoarte confidențiale, fiind responsabil, printre altele și cu furtul (sustragerea) de documente de la sediul NATO. Grație lui Michel Libert, a intrat în contact cu Bernard Mercier („Profesorul Tournesol”, membru al comitetului executiv al CEPIC, administrator al Institutului Européen de Développement, fondat de Bonvoisin și membru WACL–Liga Mondială Anti-Comunistă devenită Liga Mondială pentru Libertate și Democrație după căderea Uniunii Sovietice,  fondată în 1966 în Taipei, Taiwan dar și președintele unui club de iaht din Landelies din regiunea urbană Charleroi) însărcinat cu activitățile grupului Milice de Jésus-Christ (având ca membri principali pe Bernard Mercier, Jean Bougerol, Michel Libert, Marcel Barbier, Frédéric Saucez, Claude Dery, Antoine Humblet și Claude Nancy). Într-un interogatoriu (cu indicativele Ch, F17, K54, MA V, CWB) din 3 februarie 1988 (PV nr.21294/88), Frédéric Saucez (atunci în vârstă de 35 de ani, originar din Jemappes) descrie cu detalii structura activităților mișcării, prezentată, de altfel, în cursurile lui Christian Smets („Canard”/Rața, foarte inteligent și foarte bun manipulator) comisarul Securității Statului, însărcinat cu întocmirea unui dosar împotriva baronului de Bonvoisin și al spionului majorul Bougerol la Charleroi. Acesta se infiltrează (sub acoperire) în WNP și îi învață pe membri acesteia să fie operativi în acțiunile lor dar și învețe să „confecționeze” bombe artizanale. Este la curent cu tot felul de dosare (de infracțiuni criminale, sabotaje, atentate, furtul de telexuri și coduri ultrasecrete al NATO, etc.) dar și cu dubla crimă din strada Pastorale (adică, cu asasinarea cuplului Vandermulen–Arcoulin) fără să informeze poliția judiciară și Parchetul. Ar fi fost prieten apropiat al lui Jean-Francis Ferrari Calmette (instructor de karate la Bruxelles în cadrul unor firme de paza si cluburi sportive, instructor la Front de la Jeunesse și WNP, fost soldat vetran francez în OAS - Organizația Armată secretă în timpul Războiului Algreriei/1954-1962, stabilit în Belgia), un perfecționist, meticulos, suspicios și considerat foarte periculos) cu solide (și profunde) cunoștințe în domeniul tehnicilor de comandă (de luptă), precum și în cel al vehiculelor militare, fiind și un specialist (de înalt nivel) în tehnica și echipamentul militar, respectiv, în utilizarea armamentului (convențional și neconvențional) și ale tehnicilor de luptă și combatere a „atacurilor teroriste”. Dar și protejatul ministrului Justiției Jean Gol și Albert Raes, cu care a fondat celula specială SS „P” la începutul anului 1983 și se spune că ar fi colaborat cu Bouhouche și Beijer, dar neagă acest lucru. Conform declarației lui Saucez, Latinus se temea că membrii WNP vor „deraia”. În declarația sa el menționa: „eram sigur că vom lucra pentru un serviciu guvernamental, în special pentru Securitatea Statului. Pentru că mai întâi am fost contactați de către Michel Libert și apoi de o doamnă Nicole Schollaerts care avea numele de cod „Valk” și care atunci lucra pentru Securitatea Statului." În plus, „cred și faptul că este posibil ca anumiți membri ai WNP să aibă de-a face cu Bende van Nijvel”. La întrebarea dacă „Crezi că membrii WNP sunt capabili de asemenea crime brutale?”, Frédéric Saucez, a răspuns fără ezitare: „Da, unii sunt. Nu voi da nume, pentru că au fost deja condamnați pentru alte fapte (infracțiuni) și riscă alte pedepse. Nu am dovezi, dar bănuiesc, simt ceva." (...). „Oamenii vorbesc mereu despre cele 28 de victime ale bandei din Nivelles. Recent, Juan Mendez de la FN (inginer comercial la Fabrica Națională de Arme din  Herstal)  a fost „notat” cu numărul 29. În realitate, au fost cel puțin 50 de morți. Inclusiv leaderul nostru Latinus  care a murit pentru că știau prea multe...” (...). „Sper că nu se va face o nouă conexiune „filiera Borinage”, spune el.  Înainte să se alăture organizației de extrema dreată Westland New Post, el ar fi fost militant al Socialistische Jonge Wacht (Garda Tânără Socialistă).

Notă autorului Premiul Ig Nobel („Ig Nobel”/Ignoble, creat în SUA în 1991 de către Marc Abrahams, cofondator al Annals of Improbable Research) este o...

In memoriam,  Tignous (Bernard Verhlac, 1957–2015), colaboratorul meu dr la Charlie Hebdo (A se vedea și Editorialul  autorului: Adio Charlie!) Descendent al unei famlii nobile înstărite (Mihály Sarközy de Nagy Bócsa, aristocrat maghiar din secolul XVII cu ținuturi întinse de pământ în satul Alattyán aproape de Szolnok), Nicolas–Paul–Stéphane Sarközy de Nagy Bócsa (Județul Bács-Kiskun, Ungaria), fostul Președinte al Republicii Franceze  a fost și va ramâne, fără nicio îndoiala, una dintre marile figuri emblematice ale lumii politice franceze și internaționale, contemporane. Un adevărat nonconformist, un reformator, normalizator și simplificator" (Luca Niculescu, Red. Șef RFI România), Nicolas Sarkozy (de Nagy Bócsa, n.1955) este primul Președinte al celei de-a V-a Republici Franceze (2007–2012, avocat, fost membru și președinte al partidului UMP–Uniunea  pentru Majoritatea Prezidențială, devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Populară, partid de centru dreapta–dreapta, cu ideologie de: liberalism, conservatorism, liberal-conservatorism, democrație creștină) care a „sfidat" din plin legile nescrise ale acesteia („codul" nescris tradițional de deontologie prezidențial), respectat cu strictețe de către toți predecesorii acestuia: Charles de Gaulle (militar–general de armată, în funcție între 1958–1969, președinte–fondator al celei de a V-a Republici franceze, precum și al partidelor politice de dreapta, cu idelogie gaulle-istă,  RPF–Adunarea Poporului Francez, fondat în 1947 și UNR–Uniunea pentru Nouă Republică, fondată în 1958, devenită din 1967  UDR–Uniunea Democraților pentru Republică/1968–1974); Georges Pompidou (profesor universitar, în funcție între 1969–1974, cel de-al 2-lea presedinte al celei de-a V-a Republici, fost membru al partidelor UNR, UDR, respectiv, UNR–UDT/Uniunea Democraților pentru Republică–Uniunea Democratică a Muncii/1962–1967); Valéry Giscard d'Estaing/VGE (inginer, inspector de finanțe, în funcție între 1974–1981,  cel de-al 3-le presedinte al celei de-a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de centru dreapta, cu ideologie de centru-dreapta: CNIP–Centrul Național al Independenților și al Țăranilor, 1952–1962, RI–Republicani  Independenți, 1962–1966 partid devenit FNRI–Federația  Națională a Republicanilor Independenți între 1966–1977; PR–Partidul  Republican/1977–1978; UDF-PR–Uniunea  pentru Democrația Franceză-Partidul Republican/1978-1995, devenit UDF între 1995-2002, când a fost integrat în UMP, conservatorism, social-liberalism, democrație creștină, patriotism, tradiționalism); François Mitterrand (avocat, editor de prsă, în funcție între 1981-1995, cel de-al 4-lea presedinte al celei de a V-a Republici, reprezentant al partidelor politice de stânga: UDSR–Uniunea  Democratică și Socialistă a Rezistenței/1946-1965; CIR–Convenția Instituțiilor Republicane/1965–1971; PS–Partidul  Socialist, 1971–1995) și  Jacques Chirac (înalt funcționar al statului, în funcție între 1995-2007, reprezentant al partidelor politice gaulle-iste UNR/1968–1971; UDR/1971-1976; RPR–Adunarea  pentru Republică/1976–1995, scindat din UDF, integrat în 2002, în UMP). Dar și de către succesorii săi, François Hollande (înalt funcționar al statului, avocat, în funcție între 2012 –2017, PS–Partidul Socialist/din 1979, primul secretar între 1998– 2007), respectiv, Emanuel Macron (înalt funcționar al statului, inspector de finanțe și consilier bancar de afaceri, în funcție din 2017, o altă mare promisiune a reformelor franceze, membru PS între 2006-2009, fondator al partidului EM/LREM–La  Republique en Marche în 2016, care aparent este fără un program politic de „culoare” – de stânga sau de dreapta, cu o ideologie destul de ambiguă: „mergem, înainte și sinuos, între stânga și dreapta, apoi, mai vedem pe parcurs cum evoluează societatea"). Notă. A se vedea pentru detalii și lucrările autorului Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle”, „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea I: OAS – Organizația Armată Secretă, puciul generalilor de la Alger, dosarul Bazooka, atentatul de la Pont-sur-Seine) Remember 1959–1969. „Il faut tuer De Gaulle” „le plus illustre des Français”. „De Gaulle trebuie ucis”. „Cel mai ilustru dintre francezi”, fondator și comandant istoric, legendar, al celei de a V-a Republici și atentatele (atacurile) teroriste eșuate contra acestuia (Subiect de teză de doctorat, Partea II: Charlotte Corday de la Petit–Clamart, Mont Faron)

Profesor de Modelizare matematică  și matematici aplicate în științe inginerești și social– economice, Director de Studii CUFR – România,        Franța (Le Parisien) https://www.youtube.com/watch?v=FmeB8BZLfWQ Generalul...