Etichetă: Jacques Foccart

Jean-Pierre Adam, ajunge, indipendent, la aceași concluzie ca și mine, adică, la ideea că Michel Piro ar fi fost complice cu frații Sliman, iar ar fi fost ucis de către Thyerry Sliman și Patrick Verdin (achitați în dosar judecat în Franța, din lipsă de probe materiale „suficiente”) pentru a-l „împiedica pe acesta să vorbească”.Și nu pentru a nu face dezvăluiri în dosarul de pedofilie Dutroux, dar în cel al asasinilor din Brabant (TBW).Apoi, încă un „amănunt” legat de vehiculul marca Volvo Saab 900 Turbo (de culoare albastră).Acest vehicul apare în atacul magazinului Colruyt din Nivelles pe 17 septembrie 1983 din care, de la cca 3 m distanță unul dintre asasini va deschide focul asupra jandarmilor Marcel Morue (ucis) și Jean-Marie Lacroix (rănit grav), fără să fie „pregătiți” de un război sângeros de tip „gherilă urbană”, cu o carabină .22 long rifle.Din corpul subofițerului (plutonier) Marcel Morue ar fi fost extrase 34 de proiectile.Ceea ce este de remarcat în acest atac (dar și foarte curios !) este faptul că nici cardul de credit de alimentare (cu carburant) și nici portofelul lui Jacques Fourez (conținând 22FrB și 24FrF), ca de altfel, nici cele 3 „ghiuluri”, respectiv, colierul cu perle ale lui Elise Dewit, nu i-ar fi interesat pe asasini.Zeci de cartușe trase și netrase de calibrul .22, .45, de7,65 mm și de 357 Magnumar ar fi fost găsite pe sol de către anchetatorii de la poliția judiciară federală.Cele două vehicule ale asasinilor Volovo Saab 900 Turbo (albastru închis, cu plăcuțele false de inmatriculare SX 976) și Mercedes 190 (alb, al cuplului ucis, cu plăcuțele CNN254) vor fi reperate de către o patrulă (compsă din 3 polițiști de la Braine-I’Alleud) aflată la bordul unui VW Golf (alb, aflat în dotarea polțiției belgiene) pe șoseau care leagă Nivelles de Waterloo, în jurul orei 01h45 care înceracă să le urmărească. (Re)amintes și faptul că vehicul marca Volvo Saab 900 Turbo nu va fi găsit decât mult mai târziu, în cursul dimineții, pe ruta Braine-Alleud care conducea către șoseaua Alsenberg (la nr.404), în proximitatea supermarketului Delhaize (de la Overijse) unde a fost comis jaful aramat pe 27 septembrie 1985 (între orele 20h00–21h00) iar acesta fi fost furat de la garajul Jadot (aflat în proximitatea locului) cu cca 3 luni și 10 zile în urmă (pe 8 iunie 1983), iar de atunci ar fi parcurs cca 1.227km (cu plăcuțele false de inmatriculare) în ciuda faptului că instalația furnizoare de muzică (stereo, cu boxe) cu antena radio (exterioară), ca de altfel și farurile de ceață, de fază lungă și claxonul ar fi fost deja demontate de pe acesta.Jean-Pierre Adam observă corect faptul că vehiculul ar fi avut „dificultăți” în efectuarea unei distanțe atât de mari în Belgia (țară de dimensiuni mici în raport cu Franța) cu atât mai mult cu cât acesta nu ar fi fost remarcat de către niciun martor, ceea ce imlicit, conduce la ideea că asasinii din Brabant l-ar fi utilizat în Franța.Și în sfârșit, înainte de a muri în 2019, Xavier Sliman ar fi scris pe pagina sa de Facebook: „Din păcate nu putem să revenim la cele întâmplate. Dar în unele cazuri, ar fi mai bine, pentru unii și unele”, ceea ce ar putea fi interpretat în mai multe feluri. De remarcat este faptul că acesta nu ar fi dorit să-și dea niciun fel de explicații și nici să facâ confesiuni, în sensul restabilirii adevărului istoric, pe care l-ar cunoaște, dar nu are de gând, sub nicio formă, să-l facă cunoscut. Desigur, majoritatea acestor „coincidențe” sunt, oarecum, contrazise de către presupul supraviețuitor al bandei din Nivelles, Patrick Verdin, dar acesta nu este convingător nici în declarațiile sale (la Ardennes Tv) și nici în caretea sa „25 de ani cu Thierry S.” (Editura Sydney Laurent, 19 mai 2022), cu atât mai mult cu cât cu ceva (puțin) mai devreme (în 2020, cu ocazia unui interviu) el s-ar fi exprimat mult mai „confuz”. „Elementele noi” pe care acesta le aduce în defavoarea pistei noastre franceze, pe scurt, le-aș putea formula în câteva „aserțiuni” care sunt, bineînțeles, mai mult decât discutabile și în majoritatea cazurilor, în contradicție cu „elementele vechi” din dosar care ar fi fost considerate în timpul anchetei mai mult decât fiabile.Acestea rezidă, în primul rând, în faptul că frații Sliman n-ar fi fost sub nicio formă „gangsteri” (având în vedere pedepsele mici cu care au fost sancționați) și nici toxicomani și în sfârșit, cu atât mai puțin jucători de poker (dependenți) motiv pentru care ar fi acumulat datorii pe care i-ar fi plătit cu banii obținuți din jafurile armate comise în supermarketuri.Ori, din contră, după părerea mea, cei doi ar fi fost, foarte probabil, printre altele și jucători de poker dar nu chiar „dependenți” iar datoriile lor n-ar fi fost atât de „uriașe”, încât să nu poate fi acoperite „din jafurile lor”, chiar dacă sumele nu erau nici ele foarte „uriașe”.În privința faptului dacă frații Sliman ar fi fost sau nu „gangsteri” răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, pentru că o analiză detaliată se impune.Cert este faptul că ei ar fi fost „supraapreciați” (supraevaluați), ca răufăcători în activitățile lor infracționale corecționale (atât în materie de trafic de droguri, respectiv, în cel de arme) cât mai ales în cele criminale, și, practic, ei ar fi fost mult mai periculoși prin teroarea pe care o inspirau (mai ales Thierry) decât prin faptele lor, care, după părerea mea, ar fi fost comise sub incidența unei profunde instabilități psihice. Apoi, Verdin susține că el și Thierry Sliman ar fi fost fost areestați și încarcerați în în iulie 1987 în dosarul „Baby Bar” și apoi eliberați pentru ca în 1989 să fie din nou arestați și încarcerați în dosarul asasinatului lui Patrick Lacaze și din nou eliberați (pentru că au fost disculpați) ceea ce ar dovedi faptul că atacurile armate ale bandei nu ar fi fost sistate din cauza menținerii lor în detenție așa cum sugerează Jean–Pierre Adam (conform căruia, Thierry ar fi fost încarcerat în 1984 în detenție provizorie timp de 21 de luni în Franța și ar fi fost eliberat doar în luna iulie 1985).Verdin susține că acesta ar fi fost condamnat, doar, la 1 an de închisoare din care 9 luni cu suspendare, deci ar fi fost încarcerat doar 3 luni.Iar tot în această perioadă, aproximativ, ar fi fost și el condamnat la 1 ani de închisoare în Belgia și la 2 ani în Franța.Însă, aceste date sunt ulterioare atacurilor armate care au fost sistate definitiv pe 9 noiembrie 1985 dupa cel de la Delhaize Alost.După părerea mea, Verdin nu-l contrzice pe jandarm în ceea ce privește perioda de „coincidență” a „moratoriului” ataculurilor după perioada 1 decembrie 1983 (și până pe 27 septembrie 1985) pentru faptul că chiar dacă Tribunalul Corecțional din Metz l-ar fi condamnat pe Thierry la pedeapsa menționată mai sus, acest lucru nu înseamnă (nu implică cu certitudine) că el n-ar fi putut fi încarcerat undeva, în altă parte în Franța, într-un alt dosar corecțional, timp de 21 de luni, pentru că la începutul anilor 1980 comunicările între tribunale era „greoaie” (complicate și lungi) și nu rareori în senințele pronunțate de către acestea nu figurau și altele, pronunțate de către alte tribunale, mai ales dacă cel în cauză (acuzatul) era judecat în stare de libertate. Ceea ce întărește ideea că Jean–Pierre Adam are (ar putea avea!) dreptate.Având însă în vedere faptul că majoritatea celor implicați în dosar (sub o formă sau alta, direct sau indirect), astăzi, sunt decedați sau dispăruți fără urmă, singurul „cunoscător” ar putea fi Xav Dupire („fratele meu de cruce”), cu care, cu un sfert de secol în urmă, am avut lungi discuții și dezbateri pe această temă (a asasinilor din Brabant), fără să fi acordat atunci, importanța cuvenită, din păcate.Dar ca și în cazul „coincidențelor” lui Jean–Pierre Adam, există o serie coincidențe și în relatările și dezvăluirile lui Xav Dupire care converg către conjectura conform căreia frații Xavier și Thyerry Sliman, ar fi făcut parte din banda asasinilor din Brabant, iar dacă ținem cont de „strânsa legătură” dintre Thierry Sliman și Patrick Verdin, am putea admite, fără nicio îndoială, că acesta din urmă ar fi fost cel de-al 3-lea membru al bandei, cu toate că aceasta rămâne doar o ipoteză care nu este confirmată prin probe materiale certe. Un alt „amănunt” interesant ar fi și insistențele lui Jean–Pierre Adam „angajat” în acest dosar pentru descoperirea adevărului și încontul rudelor victimelor asasinatelor din Brabant (care vor să cunoască adevărul). Însoțit de o echipă de jurnaliști, după mai multe încercări și eșecuri (de-a lungul mai multor ani, între 2019–2022), acesta ar fi putut intra în contact în octombrie 2022 cu un fost companion al lui Xavier Sliman (în prima jumătate a anilor 1980, când au avut loc atacarile armate cu asasinate) care locuiește în proximitatea frontierei franco–belgiene și să-i ia un interviu (într-un local nu departe de orașul Charleville-Mézières), timp de cca 3 ore.Femeia (care ar fi dorit să conserve anonimatul și nu ar fi acceptat, sub nicio formă, nici să fie înregistrată) pare „să fi fost distrusă” (marcată profund) de „anii grei petrecuți alături de Xavier Sliman” (pe care l-ar fi întâlnit în cursul lunii iunie 1981 și pe care l-ar fi „frecventat” până în luna august 1984 – „o eternitate” conform declarației ei).Un adevărat calvar, un iad fără sfârșit (caracterizat, cu precădere prin „violență fizică extremă” și „umilință fără limite”), atât de traumatizant încât „rănile” acestuia persită încă și astăzi, după aproape 4 decenii. Această femeie după ce i-ar fi dăruit în luna iunie 1983 o „pereche de gemeni” (un băiat și o fată), un an mai târziu ar fi reușit să fugă (adică, să-l părăsească) cu cei 4 copii ai ei (dintre care ceilați 2 dintr-o altă relație) și să se ascundă la niște prieteni în sudul Franței.Ea ar fi susținut că Xavier Sliman era un „violent psihopat” și că ar fi încercat să o ucidă de mai multe ori cu o „armă de foc”, dar spre norocul ei, aceasta nu era încărcată.Această „dezvăluire” este în contradicție cu cele ale lui Xav Dupire („fratele meu de cruce”), care susținea că Xavier Sliman ar fi fost mult mai „blând” decât fratele său Thierry (idolul său, un adevărat psihopat aflat într-un stadiu mult mai avansat, toxicoman și alcoolic), un adevărat „coșmar” pentru cei din jur în care „trăgea” la întâmplare pentru a-i intimida. După părerea mea, descrierea lui Xavier Sliman, de către fosta concubină a acesteia corespundea, mai mult, fratelui acestuia, Thierry–un „psihopat, violent, capabil să ucidă cu sânge rece fără niciun fel de empatie și regret” (conform spuselor lui Xav.)Personal, eu nu am încredere în sinceritatea acestei femei (cu toate că ea era înscrisă, oficial, într-o asociație de „femei bătute”) și nici nu cred că ea ar fi „scăpat cu viață” numai pentru că arma lui Xavier n-ar fi fost încărcată.Eu sunt ferm convins că frații Sliman (printre altele și mari jucători de poker și plin de datorii – coform conjecturii lui Jean – Pierre Adam) erau adepții terorii, ca de altfel și Xav (care îi idolatriza pentru această „calitate” a lor) și le plăcea să se impună cu „forța”, adică să creeze panică și frică în jurul lor. De multe ori, acest „dispoztiv” sinistru, specific, de altfel, marilor criminali, evită nu rareori un „măcel” scăpat „de sub control”.De remarcat este și faptul că, companionul lui Xavier Sliman n-ar fi auzit niciodată vorbind de asasinatele din Brabant și cu atât mai puțin de implicarea „iubitului” ei în asemenea infracțiuni criminale deosebit de grave, dar ea ar fi recunoscut faptul că „lucrând mai mult noaptea” nu prea știa ce face acesta în cursul zilelor în care era „absent nemotivat” de la domiciliul conjugal și că nu rareori i-ar fi spus că ar fi fost în Belgia.Par suspecte și alibiurile furnizate de către Xavier Sliman cu ocazia atacului armat (fără măști sau cagule) de la armureria Daniel Dekaise din Wavre, pe 30 septembrie 1982, când 15 pistoale automate sunt furate și polițistul municipal, Claude Haulotte (în vârstă de 33 de ani) este ucis la fața locului.Concubinei sale, spune că ar af fi luat masa cu părinții lui, iar în declarația făcută la Jandarmeria din Hastière (localitate francofonă în regiunea Valonia, provincia Namur, creată în 1977 prin fuziunea Agimont, Blaimont, Hastière-Lavaux, Hastière-par-delà, Heer, Hermeton-sur-Meuse și Waulsort, cu centrul administrativ în Hastière-Lavaux) ar fi declarat că ar fi fost la pescuit într-un loc, în care se ducea, într-adevăr des, dar nu putea fi verificat (cu certitudine) dacă în ziua atacului ar fi fost acolo sau nu.Și în plus, acesta ar fi fost și interpelat de către jandarmi în acest dosar criminal, dar la confruntarea cu martorii care ar fi asistat la evenimentul dramatic, el nu ar fi fost identificat de către aceștia „în pielea” presupusului atacator.Apoi, pare la fel de suspect și faptul că ea nu și-ar fi pus niciun fel de întrebări, atunci când la începutul anului 1982, înainte de dezlănțuirea atacurilor în dosarul TBW, frații Sliman vor cumpăra o carabină (pușcă de vânătoare) pe numele ei, pentru că datorită cazierelor lor judicare ei nu puteau face acest lucru, în condiții legale.Contradicțiile persistă și în acest caz, pentru că, dacă frații Sliman erau implicați în trafiucul de droguri și de arme, nu cred că ar fi ajuns „la mâna” concubinei lui Xavier pentru achiziționareea, în condiții legale, a unei carabine!Ori, această carabină ar fi jucat un rol important în jafurile comise în cursul lunilor următoare pentru „echiparea” bandei cu materialul militar necesar atacurilor armate din supermarketuri: pe 13 martie 1982, furtul unei carabine (puști) de la armurerie din Dinant (provincia Namur), iar pe 30 septembrie 1982, jaful armat comis la armureria lui Daniel Dekaise din Wavre (provincia Brabant), în care 15 pistoale automate vor fi furate.Contradicția constă în faptul că dacă gangul (banda de asasini) din Nivelles ar fi fost autorul furtului (jafului) de arme de la ESI (Escadronul Special de Intervenție antiterorist de elită) la Etterbeek (între 31 decembrie 1981–3 ianuarie 1982), care găzduia și Grupul Diane (unitate de intervenție de elită, echivantul GIGN–Grupul de intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale în Franța), ce rost ar mai fi avut furtul carabinei pe 13 martie 1982 de la armureria din Dinant?Aceași întrebare am putea pune și referitor la atacul armat de la Daniel Dekaise, numai că explicația ar putea consta aici în faptul că în această armurerie se lucra la punerea la punct a unui amortizor de zgmot pentru pistoale-mitraliere ceea ce putea fi de mare utilitate bandei în atacurile armate care urmau a fi comise.Legat de acest ultim atac, Patrick Verdin vine în apărarea fraților Sliman și se întreabă dacă ar fi fost posibil ca niște „gangsteri” ordinari, de drept comun să fi putut fi la curent cu proiectul la care se lucra în armurerie. El pune aceași întrebare legat și de furtul pe 10 septembrie 1983 a celor 7 veste de antiglonț (speciale), concepute recent (de ultima generație) de la Uzina textilă Wittock-Van Landeghem din Tamise (provincia Flandra Orientală, regiunea administrativă flamandă– Flandra).Și într-adevăr , oarecum, ar putea avea dreptate.Dar fără să-și dea seama, el furnizează un alt „amănunt” prin care nu face decât să răspundă cu „afirmativ” la întrebările, oarecum, nevinovate, pe care le pune. Este vorba de faptul că frații Sliman ar fi fost membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) care, după părerea mea, necesită o „detaliere” pentru că misterul în dosarul asasinatelor din Brabant este legat de acest „amănunt”.Fondat în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962) și activ între 1960 și 3 august 1982 când este dizolvat de către președintele François Mitterrand (1916-1996, în funcție între 1981-1995) conform legii din 10 ianuarie 1936 (relativ la activitatea grupărilor de combatanți și miliții private) de către un grup de fideli generalului Charles de Gaulle (1890-1970, președinte al Franței între 1959-1969), printre care Pierre Debizet și Jacques Foccart, SAC (Serviciul de Acțiune Civică) înregistrat la Prefectura Paris pe 4 ianuarie 1960, avea ca principal obiectiv lupta susținerea politiciilor gaulle-iste și lupta împotrica comunismului. Dacă la început cei recrutați erau verificați și au aderat la SAC din convingere (cca 2.500–3.000 de fideli gaulle-ismului), mai târziu (începând cu mijlocul anilor 1960) au început să-și facă apariția în cadrul acestuia și indivizi „dubioși”, compromiși, răufăcători, infractori de drept comun (implicați în tot felul de trafic, inclusiv, de stupefiante și de arme de foc) printre care și numeroși criminali care l-au transformat îmtr-o „poliție paralelă” devenită ulterior o organizație criminală (în contact cu bande de spărgători și tâlhari la drumul mare, cu cca 25.000–30.000 de membri), una dintre cele mai importante ale anilor de plumb francezi.De altfel, Mittrrand decide dizolvarea lui, imediat după masacrul de la Auriol (18/19 iulie 198) un dosar criminal politic de sextuplu asasinat și unul dintre cele mai macabre și sângeroase din istoria Franței în care președintele local al SAC Marsilia - Jacques Massié este asasinat cu întreaga sa familie în cadrul unei reglări de conturi în cadrul organizației) și în care am fost implicat și eu (si sunt incă) cu investigațiile mele și în care, ca și in acest dosar TBW (al asasinilor din Brabant), restabilirea adevărului istoric depinde tot de un supraviețuitor Lionel Collard, care conform informațiilor mele ar trăi ascuns, undeva, probabil sub un nume fals, în „România Mare” (în Republica Moldova). Conform declarațiilor lui Patrick Verdin, frații Sliman ar fi fost membri ai acestei organizații SAC din „convingere”, ceea ce este, evident, fals.Din contră, faptul că ar fi făcut parte din categoria de „infractori” ai acesteia, poate fi adevărat, pentru că îmi aduc aminte că în 2000 când am devenit atașat de presă al Poliției Capitalei în Franța și Xav Dupire mi-a văzut legitimația (de presă), îmi spunea că ar fi văzut și el asemenea documente și la unii dintre membri gangurilor de infractori din nordul Franței unde a copilărit și și-a petrecut adolsecența ca „delincvent juvenil”.De altfel, în 1981, înainte de masacrul de la Auriol, SAC ar fi dispus, încă, după două decenii de existență, de cca 10.000 de membri, ceea ce este impresionant, dacă ținem cont de faptul că Charles de Gaulle a demisionat în 1969, fiind urmat la președinție de către Georges Pompidou (1911-1974, în funcție între 1969-1974) și Valéry René Marie Georges Giscard d'Estaing (VGE, 1926-1920, în funcție între 1974-1981).Ca urmare, greșala pe care o comite Patrick Verdin în declarația sa constă în faptul că atunci când debutează asasinatele din Brabant, official, SAC a fost deja desființat.Cu alte cuvinte, teoretic, el nu mai exista și în plus, având în vedere vârsta fraților Xavier și Thierry Sliman, dar și activitățile lor infracționale, ei nici n-ar fi putut adera la acesta decât în perioada în care, deja, era profund compromisă datorită numărului mare de infractori care i-au devenit membri dar și a numeroaselor ilegalități și abuzuri pe care aceștia le-au comis (inclusiv, jafuri armate, crime de sânge, asasinate politice, atentate, și kidnapping)Din contră, subliniez faptul că, organizată ca o „poliție paralelă”, legitimațiile SAC semănau foarte mult cu cele ale poliției franceze și nu mă îndoiesc că în anumite „situații grave”, ele ar fi folosit titularilor acestora pentru a nu fi „urmăriți penal”, cu ceea ce Xav („fratele meu de cruce”) nu cred că ar fi fost la curent.El avea impresia că aceste legitimații ar fi atestat calitatea de „colaborator” al autorităților polițienești și ar fi fost furnizate infractorilor „second hand” (de „duminică”, numiți și „indic”, adică turnători ai poliției) de către jandarmii belgieni (mai mult sau mai puțin corupți) contra unor sume de bani (sau avantaje „în natură” rezultate din jafuri).Menționez aici și faptul ca chiar dacă SAC „s-a stins” official, acesta a fost „prelungit prin continuitate” de către fidelii adevărați ai gaulle-ismului cu organizații promovând aceași politică, printre care și MIL (Mouvement initiative et liberté) creată pe 17 noiembrie 1981, imediat după ce Mitterrand a luat decizia desființării SAC, și care a fost activă până în 1986, deci, official, în întreaga perioadă a activității criminale a asasinilor din Brabant.Într-un asemenea context, mi se pare absolut nejustificată întrebarea lui Patrick Verdin cu care încearcă să manipuleze opinia publică, susținând că frații Sliman, ca „simpli gangsteri de drept comun” nu ar fi avut nicio posibilitate ca să obțină informații despre proiectele care erau în derulare la armureria Daniel Dekaise și la Uzina de Textile din Tamise. Conform investigațiilor mele, atât SAC cât și MIL aveau ca membri și „oficiali” atât francezi cât și belgieni, printre care și jandarmi.Dar cea mai surprinzătoare dezvăluire a lui Patrick Verdin constă în identificarea lui Thierry Sliman (n. pe 4 octombrie 1956 la Epinal–prefectura departamentul Vosges din regiunea Lorena, decedat în 2011) ca „asasinul nebun” din Barbant, care ar fi fost fiul unui militar de carieră și care s-ar fi mutat cu soția sa la Charleville-Mézières (de unde ea, era originară), unde Thierry și-ar fi petrecut și copliăria și adolescența de „delincvent juvenil”, fiind condamnat la 8 ani de închisoare pentru „jaf cu circumstanțe agravante”.Acesta i-ar fi cerut lui Verdin înainte să moară să „confirme” public faptul că el n-ar fi fost nebun și că ar fi acționat conform unui ordin din partea serviciilor secrete.Mă întreb că într-un asemenea context, de ce el, Patrick Verdin, care a fost atât de „apropiat” acestuia, Thierry Sliman și fratele său mai mare, Xavier Sliman (care ar fi rămas „ușor” schiop ca urmare a unui accident–conform declarației lui Xav Dupire) să nu fi putut constitui nucleul „dur” și „activ” al bandei din Nivelles ?Chiar dacă Verdin susține că fi fost implicați în atacuri și jandarmi belgieni ca „executanți” aflați sub comanda lui Christian Smets printre care și Robert Beijer (arestat la Bangkok, unde executa o pedeapsă privată de libertate de 6 luni și unde este, practic, refugiat și astăzi), dar comanditarii ar fi fost Serviciile secrete (care ?)De ceea ce nu m-am îndoit niciodată după rezultatele investigațiilor pe care le-am efectuat în dosar, coroborate cu dezvăluirile „fratelui meu de cruce”, Xav Dupire.Este „nodul gardian” care aduce o oarecare divergență între conjectura mea și cea a lui Jean–Pierre Adam.Dacă el este convins că asasinii din Brabant sunt în exclusivitate frații Sliman și Verdin, eu cred că ei ar fi constituit, doar, „nucleul dur” al bandei, adică cei care ar fi fost activi și ar fi participat, efectiv, la atacurile armate, dar ei ar fi fost asistați și de către un grup de „fideli” care au făcut parte din organizații (para)militare belgiene și străine (inclusiv, SAC) care au contribuit, decisiv, la „succesul misiunilor” sinistre. În orice caz, în încercarea de a discredita pista noastră franceză, Patrick Verdin, adduce, din contra, argumente serioase în privința validării acesteia, practic, fără să-și dea seama. Dar asta este realitatea, cu sau fără voința lui. (Re)amintesc aici faptul că începând cu luna februarie 1986 și până pe la mijlocul anilor 1990, fostul jandarm Madani Bouhouche va fi considerat de către anchetatorii în dosarul asasinilor din Brabant, ca „suspect” (alături de colegul său Robert Beijerar transferat ulterior la Brigada de jandarmerie de la Uccle) care nu va fi inculpat niciodată, cel puțin, oficial, dar va fi condamnat la 20 de ani de detenție (între 1982–1989) pentru alte infracținui criminale (printre care și asasinatul inginerului Mendez) și va fi eliberat condiționat sub control judiciar pe 15 iunie 2000, când se va retrage în zona Foix, într-un loc izolat, greu accesibil.Atât el cât și Robert Beijer vor fi sancționați disciplinar în 1982 pentru că ar fi ascultat, ilegal, convorbirile telefonice ale unui ofițer, superior lor, motiv pentru care vor fi trecuți în rezervă în 1983, ceea ce îi va determina să deschidă un cabinet de detectivi privați ARI (Agence de Recherche et d’Information).Bouhouche va fi arestat pe 26 ianuarie 1986 și inculpat în dosarul asasinatului prietenului său Mendez, în ciuda faptului că el își clama nevinovăția.Eliberat condiționat sub control judiciar pe 17 noiembrie 1988, Bouhouche participă pe 2 septembrie 1989, alături de Beijer la o acțiune cu caracter infracțional criominal la Anvers, în care comerciantul libanez Ali Souleimanva fi asasinat, după care cei 2 se refugiază în Spania.Beijer pleacă pe 9 septembre 1988 în Paraguay (unde tranzitează, pentru a ajunge, ulterior, în Tailanda), iar Bouhouche va fi arestat pe 15 septembrie 1989 la Torremolinos (Costa del Sol), pentru ca pe 4 decembrie să fie extrădat (via Madrid) în Belgia (după audierea lui de către un magistrat instructor la Malaga) la solicitarea autorităților judiciare federale belgiene, pe baza unui mandat de arestare delivrat de către judecătorul de instrucție Luc Hennartde la Nivelles.Conform avocaților săi, Jean–Pierre Dumont și Martial Lancaster care l-au vizitatpe 28 octombrie în închisoarea din Nivelles, Madani Bouhouche n-ar fi tras deloc (niciun foc de armă) pe 2 septembrie în cazul „expediției ucigașe” de la Anvers (în care Ali Souleiman și-a pierdut viața), iar participarea sa la „acțiune” ar fi fost solicitată de către Beijer, numai pentru a-l asista pe acesta din urmă.Din contră, conform investigațiilor noastre, fostul director al închisorii Saint-Gilles, Jean Bultot (care pe 27 ianuarie 1986 s-a refugiat cu soția și copilul în Paraguay, după ce, pe 26 ianuarie 1986, judecătorul de instrucție Jean–Michel Schlicker l-a inculpat pe Bouhouche în dosarul asasinatului inginerului Mendez) care l-ar fi întâlnit pe Robert Beijer (în timpul tranzitului său prin Paraguay, înainte de a ajunge în Tailanda), vinovatul ar fi fost Madani Bouhouche, care ar fi și tras asupra comerciantului Ali Souleiman Ahmed (Ali Suleiman Ali Ahmad) maltrat și cu bestialitate de către asasini, în apartamentul său.În ceea ce îl privește pe Comisarul Christian Smets, fostul nr.2 al Siguranței Statului Belgian și martor „capital” în dosarul TBW, acesta decedat pe 3 noiembrie 2022 la vârsta de 78 de ani, la Bruxelles, ceea ce îi permite, desigur, lui Verdin să fie mai „curajos” și să facă afirmații care, din fericire pentru el și din păcate pentru ații, nu mai pot fi verificate.Supranumit „Canard” (Rața), Christian Smets, fost comisar la Siguranța Statului a fos însărcinat, printre altele și cu investigațiile în dosarul baronului Benoît de Bonvoisin („Le Baron noir", n.1939, licențiat al Université Catholique de Louvain, aristocrat și om politic belgian de extremă dreaptă) fiul lui Pierre de Bonvoisin (fost președinte al Société Générale de Banque) și nepot al lui Alexandre Galopin (guvernatorul băncii Société générale de Belgique), care a editat revista Inforep, în care Bougerol (prieten și cu comandantul Falla), un ofițer de legătură cu SHAPE (Supreme Head Quarters Allied Powers Europe–NATO în Casteau), scria (publica) cu regularitate până la desființarea PIO în 1980 (și a cărei redactor șef ar fi fost în perioada 1976–1978). „Inforep”, era un periodic al PIO (Public Information Office, fondat în 1974 de către Bougerol la ordinul lui ministrului Apărării Naționale Paul Vanden Boeynants, și Benoit de Bonvoisin, finanțată de societea PDG–Société de Promotion et de Distribution Générale, cu reședința la aceași adresă ca și CEPIC–Centre Politique des Indépendants et Cadres Chrétiens pe str. Belliard nr.39 din Bruxelles, formată din militari și filiala civilă) care din 1977, ca o revistă a presei (axată pe anti-comunism şi antisovietism) ar fi apărut în 200 de exemplare și ar fi fost dirijată de către un „oarecare” Legon și un „misterios” Hugues Miller, conform unor surse (jurnalul lui Florimond Damman din 13 decembrie 1976), „pseudonimul majorului Jean Bougerol”.De altfel, acest lucru ar fi fost „confirmat” și de către Bougerol, el însuși, care la cel de-al 25-lea Congres CEDI (Centre Européen de Documentation et d’Information, fondat de către arhiducele Otto von Habsburg), de la Madrid la care a fost dicutată și dezbăturtă, printre altele și aderarea Peninsulei Iberice (Spania și Portugalia) la structurile europene (în special la CEE–Comunitatea Economică Europeană, viitoare Uniune Europeană) în prezența lui Bernard Mercier, Jean Violet, François Vallet, Antoine Pinay, Carlo Pesenti, Alfredo Sanchez-Bella și Florimond Damman, s-ar fi prezentat ca șef al Oficiului de Informații Publice (PIO) și ca agent SDRA.Dintre cei prezenți la Congres, mulți au fost și membri ai Cercles des Nations Cercle des Nations (fondat pe 3 aprilie 1969), printre ei menționăm pe Paul Vankerkhoven, Jean Violet, Thierry de Limburg Stirum, Paul de Launoit, Jacques-Henri Pirenne, Florimond Damman, Jack de Spirlet, Vincent Van den Bosch, iar ații ca Marcel De Roover, Josep Meurice, Ernest-John Solvay, Jacques Pirenne sau Jacques-Henri Pirenne au jucat un rol important în implementarea organizației, fără să fi figurat „oficial” printre membri acesteia.Ulterior a fost însărcinat și cu supravegherea rețelei maiorului Jean Bougerol la Charleroi, pe care, jurnalistul Guy Bouten îl acuza în cartea sa „Tueries du Brabant: Le Dossier, Le Complot, Les Noms” publicată pe 27 februarie 2020 că ar fi fost „strategul” atacurilor armate ucigașe din Brabant (TBW), decedat pe 20 noiembrie 2020 la vărsta de 86 de ani după contaminarea lui virusul Covid-2019 și incinerat la Crematotriul Gilly pe 26 noiembrie (în prezența a numai, 3 apropiați).Din contră, conform surselor noastre majorul Jean Bougerol n-ar fi aparținut niciodată nici SDRA 8 (Serviciul de Informații al Armatei, o emanare al SGRS – Serviciul General de Informații și al Securității al armatei– în cadrul rețelei „Stay-behind”, compusă din cca 20 de militari–dintre care jumătate activi și 40 de civili) și nici SGRS, cu toate că ar fi dispus de un birou (timp de câteva luni în perioada 1974–1975) în cadrul SDRA (suspectată că ar avea relații cu organizații de extremă dreaptă), care cu secția STC-Mob de la Sûreté de l’Etat au făcut parte dintr-o organizație secretă lansată în 1949 pentru a se opune unei eventuale invazii din partea Uniunii Sovietice, rețeaua „Stay-behind” (căreia aparțineau, în afară de Belgia și SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, respectiv, Norvegia). Iar conform colonelului („honoraire”) Bernard Legrand (ultimul șef al SDRA 8–pilier al rețelei militare Stay-behind) care ar fi dirijat mai multe rețele și organizații cu caracter militar (mai mult sau mai puțin) și care a refuzat de fiecare dată (când a fost audiat în dosarul TBW) să dea nume, suținea SDRA 8 nu ar fi avut nicio legătură cu organizațiile de extrema dreaptă.În sfârșit, astăzi, ar fi implicați în anchetă încă cca 30 de polițiști dintre care 10-15 ar fi, efectiv, și activi dar cei aproape 40 de ani care „ne despart de evenimente” face ca pista adevărului istotic „să fie în impas”, adică „moartă”.Eicred că în activitata criminală din dosarul TBW ar fi fost implicați jandarmi belgieni care ar fi avut legături cu organizații politice extremiste (având mai multe „mobiluri”) de care statul belgian „n-ar fi străin”, dar dosarul ar fi fost prost instrumentat de la început, iar acum după patru decenii de la evenimente, paractic, este imposibil ca adevărul să fie cunoscut și dezvăluit publicului, iar noi, în pista noastră franceză, credem că atacurile și asasinatele din Brabant sunt „opera” unui grup de infractori de drept comun francezi (deci, fără orientare politică), psihopați, pasionați de teroare și infracțiuni criminale (inclusiv, de crime de sânge), cu „sânge în cantitate excesivă în instalație”, lipsiți de scrupule, milă și compasiune cu scopul de a se impune și de a domina „spațiul public”. Într-un asemenea context, Xav Dupire ar putea fi „omul-cheie” în dosarul TBW, care l-ar putea identifica (cel puțin, din vedere), foarte probabil și pe Patrick Verdin (originar din Francheville regiunea urbană Charleville-Mézières) chiar dacă nu-i știa numele, pentru că așa cum rezultă din documentele epocii, declarațiile și cartea lui Verdin, acesta îl însoțea pe Thierry (timp de un sfert de secol) în toate acțiunile sale, dar mai ales, cele infracționale (inclusiv, criminale).În concluzie, după părerea mea, Xav Dupire ar putea face dezvăluiri care ar putea restabili adevărul istoric în dosarul TBW.Conform documentelor aflate în posesia mea, astăzi, dacă el este în viață ar trebui să aibă cca 55 de ani și chiar dacă nu mai am nicio veste „directă” de la el de peste două decenii (deci, ar fi dipărut fără urmă!), autoritățile polițienești și judiciare franceze l-ar putea „descoperi” mai ales grație cazierului său judiciar important.Desigur, există mai multe posibilități.Să fi decedat ca urmare a hepatitei C (cu virusul căreia era contaminat, deja, când ne-am cunoscut) sau cu ocazia unor altercații (ultra)violente în care se angaja, din păcate și de „care era foarte mândru”, pentru că îi plăcea să inspire frică și respect prin (din) frică. Dar este la fel de probabil ca să nu fi fost el victima, dar vinovatul și să fie condamnat la ani grei de detenție într-un dosar de crimă de sânge (cu una sau mai multe victime) cu circumstanțe mai mult sau mai puțin agravante, iar mândria lui nu i-a permis (și nici nu-i permite!) să mă contacteze, cu atât mai mult cu cât în repetate rânduri i-am atras atenția că într-o zi „s-ar putea să se termine rău pentru el” (adică, să fie condamnat și încarcerat timp de foarte mulți ani) și în acest caz, „nu are niciun rost să mă mai contacteze” pentru că, oricum, „nu-l voi putea ajuta și nici nu va merita ajutorul meu”.N-ar fi exclus nici faptul ca el să aibă, astăzi, o „sănătate mintală care lasă mult de dorit” și să fie internat într-un spital psihiatric, aflat chiar în subordina unui centru penitenciar (pentru a putea suporta mai ușor regimul de detenție) ceea ce, de altfel, îmi și sugera când îi spuneam că „ulciorul nu merge de multe ori la apă” și n-ar fi exclus „să o pățească rău de tot”.Poate însă, în acest dosar, nu numai „localizarea” socio–judiciară și fizică a lui Xav este importantă, dar mai ales implicarea autorităților franceze și belgiene pentru descoperirea adevărului, ceea ce spre dezamăgirea lui Jean–Pierre Adam, se pare că acestea nu doresc.Pentru că solicitările lui au rămas de fiecare dată fără niciun fel de răspuns.Nici atunci când era vorba de procurorul general (de atunci) Christian de Valkeneer care nu a reacționat, sub nicio formă, într-un context, totuși, în care era vorba de un dosar criminal în care 28 de persoane au fost ucise (cel puțin) și 22 au fost rănite, pentru un prejudiciu material de 7MdFrB (cca 350.000 €PPA), relativ, „derizoriu” și nici când era vorba de Ministrul Justiției belgiene Koen Geens (n. 1958, în funcție între 2014–2020), ceea ce es este deosebit de grav, pentru că pare, că autoritățile judiciare belgiene vor să ascundă adevărul istoric, pe care n-ar fi exlus, să-l cunoască. Notă. În afară de acest dosar criminal belgiam de excepție TBW (asasinatele din Brabant) eu mai sunt activ în Belgia și cu restabilirea adevărului istoric într-un alt dosar criminal legat de un jaf de diamante (în bijuterii) de la ABN Amro din AWDC (Antwerp World Diamond Centre) pe 2 martie 2007, în valoare de cca 21 Mil€, comis de către Carlos Hector Flomenbaum (atunci, posesor al unui pașaport argentinian) care este într-o strânsă legătură cu traficul de carne de vită contaminată cu „boala vacii nebune” (ESB–Bovine Spongiform Encephalopathy, având o lungă perioadă de incubație (de ordinul anilor sau chiar si un deceniu!), afectând de obicei bovinele adulte cu vârsta cuprinsa între patru-cinci ani, toate rasele fiind la fel de sensibile (cunoscută si ca boala vacii nebune), este o boală mortală, cu acțiune neurodegenerativă la bovine, care provoacă o degenerare spongioasă în interiorul creierului și măduvei spinării și provocând ochi roșii practicat după ce, pe 27 martie 1996, Comisia Europeană decretează embargoul privind exportul de carne de vită de origine britanică, pentru a evita ca ESB, depistată recent în Marea Britanie, să contamineze (eventual) consumatorii europeni. În acest dosar, după ani de investigații private, am reușit să ajung la descoperirea adevărului istoric tot cu ajutorul autorităților belgiene și cu un martor de origine spaniolă José-Perez Tornel (fost vecin de palier, peste un deceniu, în imobilul parizian, din sectroul 20 de la place Gambetta în care locuiesc de un sfert de secol) retras la pensie pe pământul natal spaniol, la Alicante (Costa Blanca). Ancheta este în curs de derulare.

Masacrul (Drama) de la Douronne (Auriol), de la care s-au împlinit de curând, 4   decenii (în ziua de 18 iulie 1981), judecat la Aix-Marseille de către Curta cu Jurați (Juriul Popular) al departmentului Bouches du Rhône cu 3 decenii și jumătate în urmă (în 1985) este unul dintre cele mai macabre, cele mai  sângeroase și cunoscute crime (considerată de natură politică!)  din întrega istorie criminală a Franței.Comis de un Comando special al SAC (Serviciul de Acțiune Civică), creat (în 1960) cu scopul de a-l susține în lupta contra comunismului pe Generalul Charles de Gaulle (după revenirea sa la putere în 1958 – în calitate de prim-ministru și fondator al celei de a V-a Republici franceze), natura acestui sextuplu asasinat rămâne totuși un mister, care nu a fost elucidat, nici astăzi!Șeful Comandoului, Lionel Collard, fost parașutist în Legiunea Străină (presupus că ar fi fost el cel care a executatat misiunea), inculpat în dosar și condamnat în 1985 la închisoare pe viață, ar fi singurul în măsură  să ne lămurească în legătură cu acest mister, având în vedere faptul că ceilalți doi superiori ai săi, Pierre Debizet (fost șef național al SAC) și Jean-Joseph Maria (adjunctul șefului local SAC Marsilia), implicați au decedat cu aproape un sfert de scol în urmă (în 1996).Din informațiile pe care le dețineam (din mediul carceral francez - de la cei care l-au cunoscut), după eliberarea lui, Lionel Collard  s-ar fi stabilit (și ar trăi!) în România.Dar, după un deceniu de investigtii (pe cont propriu – ca private investigator), cred că, astăzi, l-am localizat pe acesta, din păcate, nu aici la noi (în Republica România), dar în cea de peste Prut (Republica Moldova). Dacă informațiile mele vor fi confirmate, vom asista, foarte probabil, la schimbrea cursului istoriei. (A se vedea pentru detalii lucrările autorului „În umbra vieții” – Vol. 5 și „Economie & Societate” – Vol. 8” – în curs de apariție). SAC (Seviciul de Acțiune Civică, fondat pe 4 ianuarie 1960), organism „independent" de Partidul Gaulle-ist RPF (Rassemblement du Peuple Français, în legalitate între 1960-1981 creat sub forma unei asociații, conform legii specifice ONG-urilor din 1901) în serviciul Generalului Charles de Gaulle și apoi „succesiunilor" gaulle-iste, a fost considerat (oarecum), printre altele, și ca o „politie paralelâ”, inițiată în serviciul Generalului de către o „gardă de fideli și „devotați necondiționat" gaulle-ismului. Acesta conceput și organizat conform ideologiei gaulle-iste avea ca „obiect de activitate" (principalul scop) mobilizarea poporului francez contra comunismului. Printre membri săi fondatori se disting Jacques Foccart (1913–1997) adevăratul său patron și confident al Generalui, Pierre Debizet (1922–1996, un erou, un vetren al „Franței Libere" ramura  Libération-Nord și BCRA-Biroul Central de Informații și de Acțiune), Achille Peretti (1911–1983), Christian Fouchet (1911–1974), Charles Pasqua (1927–2015) și prietenul său fidel Étienne–Paul–Alexandre Léandri (1916–1995, cunoscut și sub pseudonimele „le Pépé”, „le Vieux Monsieur, „le Petit Monsieur”,  ex-colaborator notoriu al Gestapo, prieten intim cu actorul și cântărețul Constantin Rossi), reconvertit în traficul de droguri (și protejat de către CIA pentru activitățile sale anticomuniste).Înființată (oficial), pe 4 ianuarie 1960 (după sărbătorile anului nou), data înregistrării acesteia la Prefectura Parisului, în principiu, SAC recruta militanți gaulle-iști dar și „alții″ (infractori de drept comun ordinari ai epocii), care puteau servi gaulle-ismului pentru că ar fi fost angajați  în Rezistenta franceză (intre 1940–1944), cum a Joseph Brahim Attia (1918–1972, fost membru al celebrei organizații criminale pariziene „Des Tractions Avant″ (Le gang des Traction Avant, o bandă de răufăcători post-belic, în conexiune cu  Carlingue sau „Gestapo francez din Strada Lauriston” dirijtă de către  Pierre Bonny (1895-944) et Henri Lafont (1902-1944), specializat în spargeri și jafuri armate în zona Place Pigalle în perioada 1940-1960, ex-patron al localului „Gavroche″ la Paris de pe Strada Joseph de Maistre), François Marcantoni (1920–2010, corsican de origine, fost membru al Rezistentei, cunoscut și sub numele de „Monsieur François″/„Commandant″, oficial, girant de cabaret și vânzător de tablouri, în realitate însă, un gangster specializat în furturi cu violență, bracaje/jafuri armate și șantaj, considerat implicat în uciderea lui Stevan Markovic, un bodyguard a lui Nathalie și Alain Delon, al cărui prieten se considera, ca de altfel și al lui Jean-Paul Belmondo), văr al influentului om politic francez (corsican)  și înalt funcționar al Statului, Jean-Charles Marchiani (n.1943, fost și ofițer în cadrul DGSE–Diretia  Generala a Securității Externe) și Christian David („Le Beau Serge″, 1030–2019, o figura marcanta a marelui banditism din anii 1960, „membru asociat″ al organizației criminale French Connexion, implicat în asasinarea Comisarului de Politie Maurice Galibert, și foarte probabil al omului politic marocan Mehdi Ben Barka, dar și în asasinarea lui JFK în noiembrie 1963), recrutat de către Antoine Guérini (1902–1967, corsican de origine, membru al clanurilor mafiote din Marsilia, specializat în prostituție și proxenetism și jocuri ilegale de noroc în perioada 1940-1965), asociat cu grupul infracțional mafiot american al lui Carlos Marcello (Carlos Joseph Marcello, 1910–1993, născut în Tunisia, din părinți sicilieni stabiliți la New Orleans în Luisiana, proprietar de sala de jocuri), cunoscut pentru spargeri (jafuri) armate de bănci și trafic de stupefiante, Santo Trafficante Jr. (1914–1987, fabricant de țigări, gestionar al barurilor din Casinouri, gangster specializat în trafic de droguri și extorcare de fonduri, la Tampa în Florida) și Salvatore Giancana (1908–1975, cunoscut sub mai multe pseudonume, „Samuel Giancana, „Momo", „Mooney", „Sam the Cigar", „Sammy", din părinți sicilieni stabiliți la Chicago în Illinois, membru al bandei de răufăcători Forty-Two Gang încă din tinerețe, implicat, ulterior, într-o serie de asasinate de drept comun și politice). Ca urmare a masacrului de la Auriol (la „bastide” de la Douronne al familiei Massié), la inițiativa grupului comunist al Adunării Naționale, o comisie parlamentară va fi constituită în cursul lunii decembrie 1981, care timp de 6 luni va desfășura o anchetă minuțioasă și va audia 99 martori în cursul a 46 de ședințe, printre care și pe Pierre Debizet, respectiv, pe Charles Pasqua dar și pe foști funcționari ai Ministerului de Interne, cum ar fi Robert Pandraud (fost membru RPR și apoi UMP și director al Poliției Naționale), sindicaliști, jurnaliști (prestigioși), cum ar fi Roger Colombani, dar și personalități ca Jacques Foccart sau oameni politici, cum ar fi Christian Bonnet (fost membru UDF și ministru de interne). În raportul său din 17 iunie 1982, conform rezultatului anchetei (foarte deforabil organizației!), această comisie parlamentară solicită președinției dizolvarea SAC, ceea ce va și avea loc pe 3 august 1982. În ceea ce privește OAS (Organizația Armată Secretă), aceasta era o grupare politico–militară clandestină franceză antigaulle-istă (adică, contra politicii de decolonizare a lui Charles de Gaulle), implicată într-o serie de acte de terorism (cu deviza „Algeria este și va râmâne franceză”),  având ca obiectiv (principal) apărarea intereselor franceze în Algeria și păstarea Algeriei în structura administrativ–teritorială (colonială) a Franței (în contextul războiului de independență declanșat în 1954), care în 1962, prin contribuția importantă a FLN (Frontul de Eliberare Național) la care a aderat si „revolutionarul anarho–comunist”, scriitorul si filozoful Charlie Bauer, îsi câstigă independența. Ca urmare, Pierre Debizet își lasă locul de sef al SAC, lui Paul Comti (comisar de poliție, fost membru al Rezistenței franceze, garda de corp a Generalului). SAC (Serviciul de Acțiune Civică) și OAS (Organizația Armată Secretă), fondate în timpul Războiului Algeriei (1 noiembrie 1954–5 iulie 1962), erau, oarecum, organisme (neguvernamentale), practic, în opoziție. Primul „funcționa” (cel puțin, oficial) în slujba Generalului Charles de Gaulle (cu scopul combaterii comunismului), iar cel de-al 2-lea, contra acestuia (în favoarea Algeriei franceze–adică, în favoarea menținerii statutului său de colonie franceză, în particular și contra politicii generale de decolonizare a președintelui). Cert, ambele organizații, cel puțin la data înființării, erau de bună credință, având la bază ideologii cu un profund caracter patriotic și fondatori ireproșabili („moralicesște”) care, tot, cel puțin teoretic, ar fi servit interesele națiunii franceze, dar din puncte de diferite vedere. Există însă și deosebri fundamentele dintre ele. Legătura dintre SAC și crima organizată de mare anvergură (marea criminalitate, marele banditism) de drept comun (sau cu caracter politic) a fost dovedită cu documente („în regulă”), de către Comisia de anchetă parlamentară (la solicitarea lui Mitterrand ales președinte în mai 1981), care de altfel a și condus lichidarea (desființarea) lui în 1982.Investigațiile mele referitor la această legătură dintre SAC și Crima organizată sunt fost confirmate, indirect, prin intermediul unor documente de arhivă. Conform acestora, Edmond Vidal („Monmon ”, n.1946) fostul creier și șef al celebrei Bande (Gangul) de la Lyon (Banda Lyonnais, „gang des Blouses bleues”, „gang des Estafette”, „gang des Métèques”) un grup infracțional „regional”, compus dintr-un nucleu „dur” de 8 bandiți (gangsteri), Pierre Pourrat („Patrick”, „Le Docteur”, „Le Directeur”), Pierre Rémond, Claude Guerry, Joanny Chavel („Le gros Jeannot”, veteran al Răboilui din Algeria), Jean Augé („P'tit Jeannot”), Nicolas Caclamanos (presupus reprezentant al SAC local Lyon), Jean-Pierre Gandebœuf („Christo la guigne”) și cca 7 „asociați” (Robert Gandebœuf, Joseph Vidal, Louis Guillaud–„La carpe", Pierre Zakarian–„Pipo”, Michel Silmetzoglu–„Le grec”, 2 proxeneți notorii, Jean-Pierre Gandebœuf și Jean-Pierre Mercarian – „Mardir”)  specializat în jafuri armate (în perioada 1967–1977, cel puțin 35 între 1070–1974) a afirmat după interpelarea și audierea lui (în legătură cu crimele bandei sale) că el și „echipa lui” ar fi „lucrat” în contul unei „poliții paralele”.Celebru pentru participarea la „jaful secolului” de la Palatul Poștelor din Strasbourg în 1971 (1 Md Franci Vechi, aproape 11 M€PPA), care ar fi servit interesele SAC, banda este bănuită și de asasinarea în 1975 a magistratului François Renaud (1923–3 iulie 1975), primul judecăror asasinat în Franța după cel de-al 2-lea Răboi Mondial dar și în implicarea unor membri ai săi în răpirea pe 9 decembrie 1975 a lui Christophe Mérieux (1966–2006, medic și om de afaceri), atunci în vârstă de 9 ani, fiul lui Alain Mérieux (n.1938 à Lyon, industriaș în domeniul biologiei și biotehnologiei, miliardar și om politic director–fondator celebrului Institut Mérieux (holding familial specializat în biologie, biotenologie, medicină și sănătate publică înffințat în 1897). Din contră, cea mai importantă acțiune armată a OAS a avut loc contra generalului Charles de Gaulle (1890–1970, fost președintele Franței între 1959–1969) în cadrul unei operațiuni militare numită „Charlotte Corday” la Petit–Clamart (regiunea urbană pariziană) pe 22 august 1962 (după terminarea Războiului Algeriei), organizat si dirijat de catre Lt. Col–Ing. Jean–Marie  Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963, absolvent a uneia dintre cele mai prestigioase scoli franceze de înalte studii ingineresti–Ecole Polytecnique–Școala Politehnică, supranumită „X”, considerată cea mai reputată dintre „Grandes écoles d’ingénieurs” din Franța– fondată pe 28 septembrie 1794), inginer–militar de înalt nivel academic în cadrul Fortelor Armate Aeriene franceze, descendent al unei familii burgheze celebre din regiunea administrativă Lorena (astăzi, Grand Est) condamnat la moarte pe 4 martie 1963 de către Curtea Militara de Justitie (creată de către Generalul Charles de Gaulle în timpul războiului Algeriei, activă între 1 iunie 1962–1963) si executat prin împușcare pe 11 martie 1963 (în jurul orei 06h40) în Fortăreața de la Ivry (Fort d’Ivry–una  dintre cele 16 care protejau Parisul în ceea de a doua jumătate  a secolului a XIX–lea, aflată la  Ivry-sur-Seine în departamentul Val de Marne–Métropole du Grand Paris), fiind ultimul  condamnat la moarte, executat prin împușcare, în Franța.în aceasta operațiune militară Jean–Marie Bastien-Thiry (care, astăzi, conform unor surse fiabile, ar fi fost si creierul atentatului terorist contra lui Charles de Gaulle și de la Point sur Seine, pe 8 septembrie 1961) este asistat de catre un alt francez partizan al Algeriei franceze, seful comandoului, Alain de Bougrenet de La Tocnaye (Max, 1926–2009, militar de carieră, locotenent de artilerie, absolvent al Școlii militare de la Cherchell din Algeria și al celebrei Școli de Artilerie de la Idar-Oberstein din Germania, fost militant de extremă dreaptă–în cadrul Frontului National francez) descendent al unei familii bretone nobile de contrarevolutionari, Jacques-Louis de Bougrenet de la Tocnaye (1767-1823, călător și scriitor francez), fost companion de exil al celebrului „om de litere” si important reprezentant al literaturii franceze, precursor al romantismului si om politic François-René–viconte de Chateaubriand (1768–1848, membru al Academiei franceze - Fotoliul n019, fost ministru al afacerilor externe între 1822–1824, ministru de stat între 1815–1816, membru al parlamentului între 1815–1830 și ambasador al Franței în Regatul Unit și în Suedia). Locotenent în timpul Războiului Algeriei (1954–1962), Bougrenet de La Tocnaye, devine rapid ostil regimului politic dirijat de către generalul Charles de Gaulle și se va alătura OAS.Din comando vor face parte și 3 unguri, refugiați în Franța după insurecția anticomunistă de la Budapesta (Revoluția din Ungaria, între 23 octombrie–10 noiembrie 1956), Lajos Márton – autorul cărții „De Gaulle trebuie ucis”, László Varga și Gyula Sári) Celor mentionați mai sus, se vor alătura si alți partizani ai Algeriei franceze,  atât francezi „metropolitani” (din Franța), cat și francezi „pieds-noirs” (din Nordul Africii, în special, diin Algeria).Dintre aceștia  menționez (ca cei mai importanți) pe Gérard Buisines (Leclercq Gérard în vârstă de 36 de ani, fost angajat în Legiunea Straină franceză), Serge Bernier (Murat, Bernard, în vârsta de 29 de ani, fost subofițer în cadrul Batalionului din Coreea–batalion francez de infanterie sub egida ONU), Jacques Prévost (Jean–Marc de Bremonville, în vârsta de 31 de ani, fost sergent parașutist în cadrul aviației militare franceze din Ðiện Biên Phủ–Vietnam), Pierre Magade (în vârsta de 22 de ani, născut în Algeria, dezertor din Forțele Aeriene franceze de la baza militară Luxeuil), Pascal Bertin (Maurice, în vârsta de 20 ani, fost membru al OAS, student în Clasa Pregătitoare la Liceul Saint Louis pentru celebrul concurs al școlii militare speciale Saint Cyr–ESM Saint-Cyr/Școala Superioară de Înalte Studii Militare, fondată pe 1 mai 1802), Louis Honorat de Condé (Pétitou, în vârstă de 24 ani, sublocotenent în rezervă, scriitor, originar dintr-o familie de patrioți francezi), Jean-Pierre Naudin (Vincent, în vârsta de 20 an, student în Clasă Pregătitoare la ESM Saint-Cyr, la Liceul Sant Louis), Alphonse Constantin (în vârsta de 34 de ani, fost soldat în Legiunea Straină franceză, dezertor din ziua precedentă a atentatului), Georges Watin („la boiteuse”, în vârsta de 29 de ani,  inginer, născut în Algeria, căutat de către Poliția Natională franceză pentru acțiunile sale antiguvernamentale în legatură cu  misiunea France III la OAS, al carei șef ar fi fost),  Armand Belvisi (în vârsta de 37 de ani, arestat în iunie 1962 în conditii spectaculoase, în apartamentul unei jurnaliste de la ORTF–Oficiul Radio Televiziunii Franceze, de pe bulevardul Victor Hugo, ca urmare a denunțului lui Wattin, care au inspirat scene din filmul Le Complot–film franco-italo-spaniol realizat de catre René Gainville în 1973), Etienne–Alexis Ducasse (descendent al unei vechi familii de militari de carieră – generali de armată, distinși cu numeroase decorații militare, fost coleg de facultate cu Honorat de Condé, instructor la Compiègne în departamentul Oise), care n-ar fi avut nicio legătura cu atentatul, în afară de faptul ca ar fi împrumutat membrilor comandoului apartamentul parizian al tatălui său vitreg–Generalul de aviație Gaston Venot (1904–1979),  din strada Vaugirard n018, aflat în vacanță, împreună cu mama sa în Austria, din 16 iulie).Acest eveniment ar succede unei alte tentative de atac (armat), în care pe 23 mai 1962 (înainte de terminarea Războiului Algeriei) Charles de Gaulle ar fi trebuit sa fie ucis de către un trăgator de elită pe treptele Palatului prezidential Élysée.