Etichetă: Japonia

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Economic and commercial mission of La Francophonie in Central and Eastern Europe Jurnalul Bucureștiului. On line Newspaper publishing almost everything to be well informed. That’s our main...

Ana Scripcariu-Ochiai (スクリプカリウ落合安奈)  s-a născut în Saitama, Japonia, și este o artistă mixed media ce explorează modalități de „înrădăcinare” în lume. Opera ei pendulează...

„Mulți dintre cei care trăiesc ar merita să moară, iar dintre cei morți, ar merita să trăiască. Puteți să le acordați această șansă? În acest caz, să nu fiți prea prompți în privința pronunțării pedepsei capitale” (John Ronald Reuel Tolkien, 1892-1973, fost professor universitar, scriitor, poet și filizof britanic, cunoscut, în special pentru lucrările sale Hobbitul și Stăpânul Inelelor/The Lord of the Rings)Congresele internaționale (mondiale) contra pedepsei cu moartea, organizate de către ECPM (Together Against the Death Penalty, fondată în 2000, cu statutul Ecosoc al Națiunilor Unite din 2016), care au ca scop lupta pentru abolirea universală a pedepsei capitale în lume (cel puțin, în cazul infracțiunilor care nu constituie, în sine, crime de sânge) și mobilizarea societății civile (pe plan international) contra acestei sancțiuni penale (inumane, ireversibile, etc.) au loc la intervale de 3 ani, începând cu 2001, când, între 21–13 iunie se va desfășura primul congres mondial la Strabourg (Franța). Cu ocazia acestor congrese internaționale, în afară de prezentarea unui bilanț general în privința aplicării pedepsei cu moartea în lume și rezultatele obținute în favoarea abolirii acesteia și de către alte organizații cu caracter inernațional, în special, din Malaezia, Adpan (Anti-Death Penalty Asia Network), Suhakam (Comisia Drepturilor Malaeziei), Bar Council of Malaysia (Badan Peguam Malaysia-Baroul Avocaților din Malezia), respectiv, Madpet (Malaysians Against Death Penalty & Torture), țară în care compatriotul nostrum (roman) Ionuț–Alexandru Gologan a fost condamnat la moarte (în 2013) și evident, bine cunoscuta Amnesty International (cu sediul la Londra, fondată în 1961 și distinsă în 1977 cu Premiul Nobel pentru Pace, având-l ca secretar general din 2010 pe Salil Shetty din India), un ONG care promovează drepturile omului, mai ales cele menționate în Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU sau Hands Off Cain (o ligă de cetățeni și parlamentari pentru abolirea pedepsei cu moartea la nivel Mondial, fondată la Bruxelles în 1993, ONG membru constitutiv al Partidului Radical Transnațional, având ca unul dintre obiectivele sale principale, un moratoriu al ONU asupra execuțiilor, privit ca un punct de întâlnire între aboliţionişti şi retenţionişti care permite statelor retenționiste să facă un pas către abolitionism), respective, Acat France (Actiuni Creștine pentru Abolirea Torturii, ONG creștină ecumenică fondată în 1974, care luptă contra torturii și a pedepsei capitale, în favoarea dreptului la azil și supraveghează condițiile de detentie ale celor condamnați definitiv), membră a Fiacat (Federația Internațională a organizațiilor ACAT, fondată în 1987)(Re)amintesc aici faptul că ECPM (Ensemble Contre la Peine de Mort/Together Against Death Penalty–Împreună contra Pedepsei cu Moartea) este o organizație francceză renumită (de referință) de luptă contra pedesei cu moartea, cu sediul central (general) la Paris (prezență și în SUA la New York, respectiv, în Canada la Montreal), creată în octombrie 2000 de către francezii Olivier Déchaud (președinte–fondator), Michel Taube și Jean-François Daniel, având ca scop promovarea abolirii universale în lume a Pedepsei Capitale (Pedeapsa cu Moartea), făcând lobbying pe lângă instanțele internaționale CDP (Comisia Drepturilor Persoanei) al ONU și FDP (Forumul Drepturilor Persoanei) al UE, fiind un membru activ al Comitetul de pilotaj CMPM (Coaliția Mondială contra Pedepsei cu Moartea). Printre membrii organizației Ensemble contre la peine de mort (ECPM) îl regăsim pe Profesorul Philippe Maurice, Director de Cercetări în Istorie Medievală la EHESS (Școală Superioară de Înalte Studii în Științe Sociale), fost condamnat la moarte (1980) și grațiat în 1981 de către președintele ales François Mitterrand (1916 – 1996, în funcție între 1981–1995) simbolul abolirii Pedepsei Capitale în Franța, precum și pe Profesorul de Drept Robert Badinter, abolitionist convins, părintele abolirii Pedepsei Capitale în Franța (1981), apărător benevol în anii 1970 a zeci de condamnați la moarte, care așteptau pe coloarul morții să fie ghilotinati, cu celebra „mașină umană și democratică a morții" a lui Jeseph-Ignace Guillotin (1838–1814, medic, om politic și deputat francez), care în ședința Adunării Naționale din 1789 (după succesul Revoluției franceze și Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului), propune reforma(rea) vechiului Cod Penal (CP) francez, prin intermediul a 6 articole fundamentale, iar mai târziu, în ședința din 20 martie 1791, utiulizarea unei mașini „mecanice, eficace, sigure", dar în special „umane” și „democratice”, pentru executarea sentințelor de condamnare la moarte, căruia îi propune și numele „Louisette”! (după numele Doctorului J. Louis, Secretar al Academiei parisiene de Chirurgie care a studiat, a pus la punct și a perfecționat mașina!). Alți membri celebri ai organizației sunt și Profesorul Rick Halperin (SMU-Southern Methodist University, Dallas), cunoscut pentru convingerile sale abolitioniste, membru al CAIUSA (Chair of Amnesty Internațional, USA), Tristan Mendès France, reputat scriitor și jurnalist francez, fiul matematicianului și profesorului emerit de renume de la Universitatea Bordeaux, Michel Mendès France, și nepotul marelui om politic de stânga, Pierre Mendès France, fost Prededinte al Consiliului în Franța (19 iunie 1954–5 februarie 1955) în timplul Republicii a IV (27 octombrie 1946–4 octombrie 1958), fost Președinte al ECPM până în 2007. În prezent această organizație are ca Director general pe Raphaël Chenuil-Hazan, Secretar general pe Emmanuel Maistre și Director de Programe pe Nicolas Perron. „Dreptul de a trăi este cel mai important dintre toate drepturile (fundamentale) ale Omului” (…) „Am fost întotdeauna un aboliționist, prin educație, prin mediul meu profesional, prin sensibilitatea mea față de literatură, de la Victor Hugo la Albert Camus. (…). Dar aboliționismul nu era bătălia (lupta) mea prioritară. Au fost altele, mai mult politice, decolonizarea, Războiul Algeriei, libertățile (democratice). (…). Există o mare diferență între modul de a concepe, intelectualmente, lipsa de umanitate și incoerența pedepsei cu moartea (...) și este cu totul altceva de a le trăi în realitatea juridică (...). Condamnarea la moarte a teroristului într-o democrație, nu înseamnă altceva decât susținerea valorilor acestuia din urmă. (…). Eu nu doresc decât liniștea pe care morții o reclamă.” Robert Badinter (n.1928, profesor de drept, fost ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986; „părintele” abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de către Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptată în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru și 126 contra; consultant la elaborarea Constituției României/1991; fost președinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986–4 martie 1995 și președinte de onoare al celui de-Al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea de la Oslo-Norvegia, între 21-23 iunie 2016). (....) Ca urmare a presiunii politice (internaționale), asupra autorităților judiciare din această țară, în special, prin intermediul congreselor internaționale contra pedepsei cu moartea (mondiale și regionale), toate execuțiile au fost blocate ca urmare a unui muratorium, iar pedeapsa capitală a lui Ionuț Gologan a fost „convertită” în 10 lovituri de bici și 20 de ani de „temniță” (recluziune criminală). Menționez aici faptul că pe 27 iunie 2018, Curtea Federală a Malaeziei a condamnat la moarte și un alt român pentru traffic de droguri, pe Daniel–Ionel Țurcan (astăzi, în vârstă de 55 de ani, plecat din țară încă din anul 1999). După ce a lucrat în industria textilă din Turcia, românul s-a întors în Europa,în Italia, în 2004, pentru ca în 2009 să se stabilească (maim ult sau mai puțin legal) în Spania. Recrutat în „profesia” de „cărăuș” (în materie de stupefiante), la sfârșitul anului 2013, de către un oarecare „Jamal”, Țurcan pleacă în Brazilia, de unde urma să transporte drog dur (de mare risc) în Laos și Vietnam, în perioada 1 decembrie 2013–11 ianuarie 2014 și înainte de a pleca spre Malezia a avut chiar „satisfacția” de a locui într-un hotel de lux (timp de 4 nopți) San Raphael din Sao Paulo. Însă, pe 13 ianuarie 2014, acesta va fi interpelat de către polițiștii de pe Aeroportul din Kuala Lumpur în posesia a două pachete de cocaină. Încarcerat în închisoarea Simpang Renggam (împreună cu un alt român, Marian Laurenţiu Peity din Timișoara în vârstă de 35 de ani, interpelat pe 12 octombrie 2011 pe Aeroportul din Kuala) și achitat în prima instanță peste un an (în 2015), în urma apelului făcut de către procurorii parchetului, în 2017, Țurcan nu va mai avea noroc și contra acestuia va fi pronunțată pedeapsa capitală, ca și contra compatriotului său Ionu–Alexandru Gologan, iar pe 27 iunie 2018, în urma refuzului apelului acestuia de către Curtea Federală a Malaeziei, sentința rămâne definitivă. Având însă în vedere faptul că după 1991 Malaezia nu a mai executat niciun cetățean străin pentru trafic de droguri, pedeapsa acestuia, foarte probabil, va fi comutată la o pedeasă cu închisoare, cu executare în penitenciar, de tip recluziune criminală (peste 10 ani de detenție). În ceea ce îl privește pe Peity, cu 3,218.7 g de metanfetamină în bagaje, și el va fi condamnat la moarte pentru trafic de stupefiante în 2016, iar după 2 ani în așteptarea executării sentinței din 2017 (când recursul său a fost respins de către Curtea de Apel federală), și pedeapsa lui a fost comutată la 10 lovituri de baston de trestie de zahăr și 18 ani de recluziune criminală. La cel de-a 8-lea congres mondial de la Berlin, conform documentelor prezentate, în Iran, în cursul anului trecut, cel puțin 333 de execuții ar fi avut loc, ceea ce reprezintă o creștere de cca 25% față de 2020 (când numărul acestora ar fi fost de cel puțin 267) dintre care doar 55 (adică, cca 16,5%) ar fi fost anunțate „oficial” (contra unei medii de cca 33% în perioada 2018–2020), iar restul de 83,5% (dintre cele 278 de execuții în total, în 2021) n-ar fi fost au fost menționate de către autorități, printre care s-ar fi aflat și 2 delincvenți minori și 17 femei (față de 2020, când numărul acestora ar fost 9). În plus, cel puțin 193 de executii în 2021 (și cel puțin 3.758 din 2010) ar fi avut la bază pedepasa capitală pronunțată de către un Tribunal Revoluționar și cel puțin 183 de execuții (cca 55% din totalul lor) ar fi avut la bază sentințe de condamnare la moarte pronunțate pentru crime de sânge, iar 126 (cca 38%) pentru tafic de stupefiante, față de 25 (cca 10%) în 2020. Interesant este faptul că nicio execuție legată de traficul de stupefiante n-ar fi fost semnalată de către autorități (sursele oficiale), dar, pentru prima dată, în ultimii 15 ani, n-ar fi fost semnalată nicio execuție publică (ceea ce pare a fi evident, pentru că niciuna nu ar fi fost oficială). Nu mai puțin interesant este și faptul că cca 705 deținuți condamnați la moarte pentru crime de sânge ar fi fost „iertați” de către familiile victimelor lor în virtutea legii Talionului (a retribuirii/remunerării–a reciprocității între infracțiunea criminală și pedeapsă, cunoscută și sub numele de „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), intermediară, în cadrul justiției penale, între răzbunare și intervenția unui judecător imparțial, pe care Șaria le consideră „crime” (în particular, de „sânge”). Ca o consecintă a acestei legi (pe care savanții musulmani o consideră foarte justă/dreaptă și echitabilă), dacă un infractor a comis o crimă de sânge (a ucis intenționat/qatl-e-amnd sau a mutilat intenționat/zarb-Jahr amnd, o persoană), familia acesteia are drept la o „despăgubire” (retribuție) echivalentă (corespunzătoare) sub formă de daune morale și materiale din partea autorului crimei, iar dacă acesta își permite să le plătească diyya (prețul sângelui) el va putea fi iertat conform principilui „marelui pardon” al Islamului. Din contră, dacă moartea este accidentală (omucidere involuntară/qatl-e-na-amd) sau rănirea neintenționată (zarb-Jahr na-amnd), legea Talionului nu poate fi aplicată dar inculpatul riscă o pedeapsă până la 3 ani de închisoare și trebuie să se achite de compensarea prejudiciului suferit de victimă. Bătălia penntru abolirea pedepsei capitale în Franța, datează încă din secolul al XVIII-lea, când în 1791 au loc dezbateri de mare anvergură pe această tematică (între aboliționiști și retenționiști), avându-l ca simbol pe Louis-Michel Lepeletier Marchiz de Saint-Fargeau (1760–1993, victima unui asasinat, fost deputat între 1989–1793 și președinte al Adunării Naționale în 1990) raportor al primului Cod Penal pentru abolirea sentinței de condamnare la moarte. Tentative de abolire a pedepsei cu moartea vor avea loc și după mișcările revoluționare între 1830–1848 cu referire la principiile declarației Drepturilor Omului si ale Cetățeanului din 1789 (care se pronunță, atât, contra sclavagismului cât și contra pedeapsei cu moartea). În secolul al 19, numeroși juriști, avocați, magistrați, universitari și intelectuali francezi se vor angaja în bătălia pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe care o declară „imorală”, ineficace și primitivă, pentru că are la bază legea Talionului. Cu toate acestea, pași importanți nu vor fi făcuți în această direcție, iar sancțiunea va fi, aproape, întotdeuna aplicată în cazurile în care victima era un „om al legii” (depozitar al ordinii publice), un copil, mai multe victime, etc., sau om politic, în particular, președinte de stat, cum a fost cazul lui Marie François Sadi Carnot (1837–25 iunie 1894 la Lyon, al 5-lea președinte al Franței, din 3 decembrie 1887, asasinat de către anarhistul de origine italiană Sante Geronimo Caserio/n.1873, condamnat la moarte și ghilotinat pe 16 august 1894) sau Joseph Athanase Doumer (Paul) Doumer (1857–7 mai 1932 Paris, al 14-lea președinte al Republicii, în funcție din 13 iunie 1931, asasinat de către medicul de origine rusă Paul Gorgulov/n.1985, condamnat la moarte și ghilotinat pe 14 septembrie 1932). Chiar și în secolul XX, societatea civilă va fi dominată de retenționiști, până la alegerile prezidențiale din 1981, când candidatul socialist François Marie Adrien Maurice Mitterrand (1916–1996, ales al 21-lea președinte al Franței, în funcție între 1981–1995) se va pronunța public contra pedepsei cu moarte și promite că în cazul alegerii sale în fruntea statului va aboli această sancțiune penală (în ciuda faptului că cca 2/3 dintre francezi erau favorabili acestei pedepse–conform legii Talionului).Ales în funcție pe 10 mai și numit, oficial, pe 21 mai, Mitterrand numește în funcția de ministru al justiției pe avocatul și profesorul de drept aboliționist convins Robert Badinter (n.1928, în funcție între 1981–1986, consultant la elaborarea Constituției românești în 1991), apărător benevol al condamnaților la moarte ai anilor 1970, care va pune în practică declarația președintelei, devenind astfel „părintele” abolirii pedepsei capitale în Franța. Iată, în continuare, cei 15 (cei mai mari) aboliționiști francez și rolul acestora (deosebit de important) în abolirea pedepsei capitale în Franta...

Cu ocazia împlinirii a 150 de la nașterea lui Gheorghe Petrașcu- primul artist plastic român, devenit membru al Academiei Române, Muzeul de Istorie „Teodor...

Tot mai mulți angajați sunt afectați de epuizarea fizică și psihică acumulatã în pandemie, aratã un studiu recent realizat de cercetătorii de la Mental...

https://youtu.be/8dPaPHxiGe4 Notă. Articolul este o „combinație liniară” (a redacției) a articolelor autoarei „ A început războiul” și „Solidaritatea”. „Herodot, de numele muzelor inspirat, despre vechile istorii...

https://youtu.be/8dPaPHxiGe4 Lacrimi, bocete de disperare ale familiilor care își plâng morții, case și blocuri incendiate, scene inimaginabile de dezolare ….După 4 zile de Război, poporul...

Merită să subliniem și faptul că, Codul de Procedura Penală nipon prevede două moduri în care poate fi executată pedeapsa privată de libertate: înschisoare fără sau cu efectuarea unei munci silnice, cea care predomină în majoritatea pedepselor lungi de închisoare, inclusiv, în cazul închisorii pe viață, conform Art.12, Aliniatul 2. din Codul Penal. Dacă în 1994, 35.803 deținuți efectuau muncă silnică (forțată) care au adus Administrației Penitenciarelor peste 15,7 Md Yeni (cca 150Mil $US), în cele 70 de penitenciare japoneze, astăzi peste 81.000 de deținuți condamnați la muncă forțată crează tot felul de valori, bunuri materiale, în aproape toate domeniile de activitate ale societății civile, care aduc la bugetul național (al statului) peste (1/2) Md$US. Contribuțiile cele mai importante aduc închisorile din Fuchu (cea mai mare din Japonia), Tokyo (Kosuge), Tochigi și Hakodate (delincvenți juvenili) din nordul insului Hokkaido.După condamnare, aproape toți deținuții de sex masculin străini (în special din Europa) din estul Japoniei sunt încarcerați la Fuchu Prison (Harumi-cho, Fuchu-shi, Tokyo), iar cei de sex feminin la Tochigi Prison (Soja-machi, Tochigi-shi, Tochigi-ken). În vestul Japoniei, cei de sex masculin la Osaka Prison (Tadei-cho, Sakai-shi, Osaka-fu) Kobe Prison şi Fukuoka Prison, și cei de sex feminin la Wakayama Prison (Kano, Wakayama-shi). Deținuții pot opta la sosire între mai multe tipuri de meniuri (vegetariene, mai mult sau mai bogate în carne, dietetice, etc.), în funcție de religia și obiceiurile lor sau în funcție de maladiile de care suferă. Însă numai la început. În principiu! Odată optiunea făcută este practic imposibil de modificat meniul. Europenilor nu este exclus nici faptul ca Administrația Penitenciarelor să le pună la dispoziție celule cu paturi în loc de saltele. Dar nu este obligatoriu. În primele două săptămâni, prizonierul este „studiat" (din punct de vedere intelectual, biologic și psihologic) și este „orientat" de către Administrația Penitenciarelor (cu ajutorul unor broșuri, majoritatea în limba engleză, care trebuie înapoiate odată cu punerea lui în libertate, direcției penitenciarului), în funcție de abilitățile sale intelectuale și fizice, în funcție de profesiunea și pregătirea să, respectiv, experiența sa profesională, într-o anumită direcție în care își va desfășura activitatea de muncă forțată (lînică). Încadrarea în muncă (forțată) înseamnă 8 ore pe zi, cu trei pauze, din care una este pentru masa de prânz, iar retribuția (deși existentă oficial) este relativ mică și nu acoperă decât la limtă nevoile personale. Închisoarile nipone funcţionează pe baza unui sistem destul de complex de pedepse şi recompense, în funcție de sancțiunea penală, precum și de comportamentul deținutului, la activități (locul de muncă, școală, celulă, etc.). Un fel de combinație „neliniară" între „Teorema celor 4 culori" (conform căreia patru culori sunt necesare dar și suficiente pentru a colora o harta, astfel încât două țări cu aceași culoare să nu fie vecine) și sistemul american de grade militare. Cei îmbrăcăți în alb (portocaliu la americani) sunt cei „noi", cu libertăți „restrânse " (destul de limitate) și au dreptul la numai două vizite pe lună. Odată ce costumele lor albe se „murdăresc" în intrevalul spațio-temporal carceral " (atât la propriu cât și la figurat !), ele devin verzi, roșii și albaștri, iar deținuții și ei câștigă niște drepturi „suplimentare" (libertăți extinse) cum ar fi: dreptul la scrisori și vizite mai multe, acces la telefon, etc. Sistemul „Star and Stripes", permite obținerea de trese albe (odată la 6 luni), pentru un comportament bun, verzi (odată la un an) și o stea galbenă (odată la trei ani !). În unele închisori (cum este și Tochigi Prison), codurile de clasare ale deținuților sunt reprezentate numai cu trese: aurii, vrezi și albastre. Prizonierii care nu respectă regulamentul și se „ceartă" cu legile închisorii, își pot pierde atât dungile (tresele) cât și stelele lor, cu alte cuvinte pot fi retrogradati, pentru a porni din nou de la zero. Exact cum se întâmplă în instituțiile militare sau în unități militarizate. În timpul activității lucrative, discuțiile între prizonieri sunt strict interzise, conform principiului nazist: „Arbeit macht frei", iar în restul timpului ele sunt destul de limitate, mai puțin în pauzele, nu lungi și dese, dar scurte și rare. În ceea ce privește regimul de vizite, el diferă de la o închisoare la alta. Ele nu sunt permise decât rudelor (inclusiv logodnicilor dacă logodna datează înainte de încarcerare), avocaților și funcționarilor consulari, care au obligația să-și viziteze conaționalii cel puțin odată pe trimestru.Și numai în prezența gardienilor. Regimul de scrisori este și el foarte limitat. Prizonierul trebuie să menționeze în scris, după încarcerarea lui, pe o listă numele tuturor persoanelor cu care urmează să corespondeze. Toate scrisorile sunt citite cu atenție și cenzurate, elle fiind limitate la un număr de caractere, în funcție de nivelul de educație și cultură al incarceratului! Studiul individual este în schimb, destul de stimulat. Dar într-un anume fel, adică, numai, cât să rămâi în contact „cât de cât" cu „exteriorul", cu civilizația din lumea liberă. Deși Fuchu, respectiv, Tochigi Prison au biblioteci vaste (peste 10.000 de titluri în limba engleză), numărul mare de deținuți care participă la cursuri și timpul scurt afectat acestora, face dificilă învățarea limbii suficient de bine, pentru a perimite lectură în această limba. Numai 15 minute sunt acordate zilnic pentru citirea ziarelor și maximum două ore pentru vizionarea unui film, care în majoritatea cazurilor sunt japoneze și netitrate. În schimb, evenimentele religioase sunt sistemetic organizate și deținuților le este permis să participe „intens" la activitățile lor, în funcție de sexul, de rasă și religia lor. În principiu, Curtea Supremă niponă estimează că Pedepasa Capitală nu poate fi aplicată decât atunci când „responsabilitatea autorului crimei de sânge est de o extreme gravitate și că sancțiunea maximă este inevitabilă atât din din punctul de vedere al echilibrului dintre crimă și pedeapsa cât și din punctul de vedere al prevenției". „Teoria" Pedepsei Capitale în Japonia, a fost „minuțios" elaborată odată cu celebrul dosar criminal (de sânge) al scriitorului și asasinului japonez Norio Nagayama (27 iunie 1949-1 august 1997), care a ucis 4 persoane (Masanori Nakamura, Tomejiro Katsumi, Tetsuhiko Saito, Masaaki Ito), între 11 octombrie și 5 noiembrie 1968, fiind încă minor la acea dată (conform legilor nipone de stare civilă). Arestat pe 7 aprilie 1969, el este condamnat la moarte în 1979, dar în apel, în 1981, i se comută pedepasa la închisoare pe viață. În 1983 însă, Curtea Supremă estimează că Norio Nagayama merită pedeapsa cu moartea și tranferă dosarul acestuia la Înalta Curte (Curte de Apel), care în 1987 se pronunță din nou pentru condamnarea acestuia la moarte, confirmată ulterior, în 1990 și de către Curtea Supremă. În închisoare, Nagayama, până la execuția sa, pe 1 august 1997, scrie o serie de romane de mare valoare literară care îl fac celebru, nu numai în Japonia, dar chiar și în cercul „aristocrației literare" nipone (Muchi no Namida-1971, Aika Muka-1973, Kibashi-1984, Sooren no Tabigeinin-1986, Sutego Gokko-1987,  Shikei no Namida-1989,  Nazeka Umi-1989, Isui-1990,  Hana-1999), care nu îl va accepta ca „membru", datorită statutului său de condamnat! (Contrar lui Philippe Maurice, pentru eliberarea căruia din închisoare au semnat o petiție 150 de mari personalități ale culturii și civilizației mondiale, ca semn de prețuire ale cercetărilor de istorie medievală ale acestuia, în mediul carceral).Celebrele „criterii" ale lui Nagayama (publicate și în lucrările sale), conform cărora judecătorii trebuie să pronunță sentința de condamnare la moarte în cazul unei crime de sânge sunt: natura crimei; motivul comiterii crimei; condițiile în care ea a fost comisă (în special, dacă a fost comisă cu cruzime); gravitatea consecințelor acesteia (în special dacă există mai multe victime); efectul social al crimei; vârsta criminalului (minor sau major, conform Codului Civil nipon); antecedentele criminale al autorului crimei (criminalului); circmstanțele în care crima a fost comisă, precum și sentimentele familiei (familiilor) îndoliate (ale victimei/victimelor). Până în septembrie 2013, în total, 157 de persoane ar fi fost executate (dintre care 13, legat de atentatul cu gaz Sarin, un gaz toxic de luptă descoperit de către Schrader, Ambros, Rüdiger și Van der LINde), pe 20 martie 1995 în Metroul din Tokyo..