Etichetă: Jean de Lattre de Tassigny

Rezumat. Conform investigațiilor mele (laborioase, atât în mediul „mafiot”–al crimei organizate de mare anvergură, cât și în mediul carceral), de fapt, atacul agenției băncii Societé Générale (unghi cu Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) de la Nisa (Métropole Nice–Côte d'Azur) ar fi făcut parte și dintre „opțiunile” organizației „French Connexion” dar nu prin intermediul rețelei de canalizare a orașului dar sub formă de jaf armat „pe ușa din față” (o procedură clasică în „acele vremuri”) și care atunci când Albert Spaggiari „făcea” pe soldatul-erou în războiul din Indochina era deja implicat într-o serie de alte tipuri de jafuri care alimentau traficul de stupefiante prin intermediul GCMA (Groupement de commandos mixtes aéroportés–creat pe 17 aprilie 1951 de către statul major al generalului Jean de Lattre de Tassigny și dizolvat în 1954) compus din membri ai unor triburi din Laos) care lupta alături de francezi (mai ales în cadrul unor intervenții de tip gherilă) contra transportului producției de opim a acestuia clienților ei din Saigon (Sài Gòn, capitala coloniilor franceze din Indochina), astăzi orașul Ho Și Min (Thành phố Hồ Chí Minh) cel mai mare oraș din Vietnam, așezat în apropierea Deltei Mekongului, un trafic estimate la câteva zeci de tone. Conform mărturiei ofițerului parașutist în răboaiele din Indochina (1946–1054) și Algeria (1954–1962) Roger Trinquier (1908–1986), fost șef și al GCMA, cca 80% din producția de opium ar fi fost controlată de către Vietminh (Việt Nam Ðộc Lập Ðồng Minh Hội/Liga pentru Independența Vietnamului, o mișcare comunistă revoluționară de eliberare națională formată de Hồ Chí Minh în anul 1941, pentru a câștiga independența Vietnamului față de Franța, cât și pentru a se opune ocupației japoneze), iar „banii obținuți din opium ar fi fost utilizați pentru finanțarea zonelor (regiunilor) sălbatice și ale populației acestora din Laos” cee ace ar fi fost clasat „top secret” atât în fața autorităților din Hanoi cât în fața celor de la Paris. Ca urmare, nu Spaggiari ar fi fost cel care ar fi avut ideea de a pune la punct o spargere la banca Societé Générale dar celebra organizație criminală French Connexion, care dispunea pentru această acțiune (misiune, operațiune) de „toate mijloacele necesare” (materiale și umane și poate nu în ultimul rând, „curajul”–pentru a comite jaful utilizând metoda clasică a vremi, jaful armat). Din contră, Spaggiari ar fi avut doar ideea de a pătrunde în bancă prin rețeaua de canalizare a orașului, în loc de metoda clasică de „jaf armat” (ceea ce ar fi fost favorizat de plasarea agenției bancare cu acces din două străzi, Avenue Jean-Médecin și Strada l’Hôtel des Postes) numai că rețeaua de canalizare publică a metropolei Nisa este foarte vastă și complexă, totalizând cca 400km, dintre care cca 83km sunt galerii accesibile unde se devarsă apele reziduale și pluviale, care la rândul lor sunt transportate către două colectoare, țevi (tuburi) groase de canalizare, lungi de mai mulți km desfășurați sub sub plajele metropolei și celebra Avenue des Anglais (unde în jurul orei 22h40, pe 14 iulie 2016–de ziua națională a Franței, a avut loc atacul terorist islamist cu un camion de 19 tone perpetrat de către Mohamed Lahouaiej-Bouhlel soldând cu 85 de morți, 458 de răniți și cu decesul agresorului) de unde ajung la stația de epurare Haliotis (de lângă Nice Côte d'Azur Airport) și la care sunt racordate (astăzi) 18 localități totalizând aproape 0,45 milioane de locuitori (apropate jumătate din populația La Métropole Nice Côte d'Azur–a cărei rețea publică de canalizare costă annual cca 60 mil €). Aici sunt tratate annual cca 40 milioane m3 de apă reziduală, înainte de a fi aruncate în mare la cca 1 km de mal la cca 100 m adâncime. Pentru recuparea apei în cazul furtunilor, există două bazine de o capacitate de cca 30.000 m3 (construite în 2000 la Arson și la Ferber). Păntrunderea în această vastă rețea de canalizare se poate face prin una dintre cele 12.000 de plăci de fontă diseminată pe suprafața metropolei și numai cu un echipament special, adecvat, motiv pentru care pregătirea jafului secolului a necesitat obținerea unei serie de informații și planuri ale rețelei publice de canalizare la care Spaggiari nu ar fi putut avea acces sub nicio formă (în ciuda faptului că ar fi avut „contacte” în cadrul primăriei) și care ar fi fost obținut de către membri organizației „French Connexion” prin intermediul unor funcționari ai primăriei, membri ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică), în care un rol important ar fi jucat omul de afaceri corsican Jean-Dominique Fratoni („Napoléon des jeux”, „l'Empereur des jeux, „Parrain des jeux”) proprietar al mai multor cazinouri, implicat și în „războiul cazinourilor” de pe Coasta de Azur, în care dispare fără urmă Agnès Le Roux (atunci în vârstă de 29 de ani) în 1977 (moștenitoarea uneia dintre ele–Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée) în timpul vacanței de Toussaint (după 27 octombrie), care va genera unul dintre cele mai celebre procese ale secolului trecut, cel al lui Jean–Maurice Agnelet (n.1938), în care am fost implicat și eu prin intermediul investigațiilor mele private. Nevinovat (conform rezultatelor investigațiilor mele), după mai multe achitări (timp de 37 de ani), în final, el va fi condamnat pe 11 aprilie 2014 pentru asasinarea lui Agnès Le Roux (grație insistențelor mamei sale Renée Le Roux, decedată și ea pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani) de către Curtea cu Jurați de la Rennes, la 20 de ani de recluziune criminală, pedeapsă rămasă definitivă, mai ales, după ce pe 8 iulie 2015 Curtea de Casație respinge ca nefondată recursul formulat de către condamnat, după ce deja în cursul lunii mai familia Le Roux obține restituirea sumei de 3 Mil€ pe care Fratoni a plătit lui Agnès Le Roux pentru răscumpărarea părții din cazinoul Palais de la Méditerranée. Director și administrator a două cazinouri de pe Coasta de Azur, al celui de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa, pe care l-a achiziționat în 1974, în 1977, dorește să cumpere și cazinoul Palais de la Méditerranée, având-o ca administrator pe Renée Le Roux, mama lui Agnès–Gloria Le Roux, amanta lui Jean–Maurice Agnelet, care dispare fără urmă. Deși a fost audiat în dosar, el nu a fost niciodată anchetat (cercetat penal, inculpat) pentru dispariția acesteia, așa cum am arătat în lucrările mele, cu toate că ar fi trebuit să fie primul suspect și nu acesta din urmă (Agnelet), pentru că avea un mobil mult mai „solid pentru dispariția ei definitivă”. Desigur, nu el este asasinul, dar este comanditarul, cel care ar fi făcut apel la asasinarea ei prin intermediul unor membri (criminali) ai SAC (Serviciul de Acțiune Civică) cu care întreținea relații mai mult decât strânse, „cordiale” (conform unui infractor de mare anvergură Jean-Pierre Hernandez fost și el membru al celebrei organizatii criminale „French Connexion”, care pe 10 martie 2011 va sustine conjectura mea, conform careia, asasinarea lui Agnès Le Roux ar fi fost comanditată de către „mafia cazinourilor” de pe Coasta de Azur, apropiată organizatiei „French Connexion”, cu care ar fi avut legătură și caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, dar și fostul primar al metropolei Nisa, Jacques Médecin. Conform mărturiei acestuia (care confirmă de altfel, rezultatele anchetei mele private) acestuia (asasinatul ar fi fost comis de către Jeannot Lucchesi (în cadrul unui contract) facând parte din grupul infracțional condus de către caidul Tany (Gaëtan) Zampa de la Marsilia, asociat organizatiei criminale specializata în traficul de stupefiante „French Connexion”, iar această mărturisire, criminalul i-ar fi făcut-o în 1987, puțin timp ănainte de moartea sa. Vehiculul Range Rover alb al lui Agnès Le Roux, l- ar fi fost casat într-un „cimitir de masini”, după ce cadavrul ei l-ar fi aruncat într-o calancă (calanque-narrow, steep-walled inlet that is developed in limestone, dolomite, or other carbonate strata and found along the Mediterranean coast). Ca urmare, avocații lui Jean–Maurice Agnelet, François Saint-Pierre si Jean–Pierre Versini-Campinchi, for face o serie de demersuri judiciare pentru casarea sentinței și revizuirea condamnării acestuia, în cadrul unui nou proces, dar cererea lor va fi respinsă pe 17 septembrie 2012. Pentru că Gilles-Jean Portejoie, avocatul Familiei Zampa va riposta și el și va depune o plângere contra acestuia pentru difamare (defăimare) publică contra memoriei unui decedat–Gaëtan Zampa, iar Hervé Temime, avocatul familiei familia Le Roux consideră că, caidul Hernandez vrea sâ-și facă doar publicitate, dar în realitate, afirmațiile lui nu pot fi verificate. Din contră, Fratoni (prieten apropiat lui Jacques Médecin–fost simpatizant și el al OAS) va fi cercetat penal în dosare penale corecționale legate de infracțiuni fiscale și vamale din octombrie 1978, dar în 1980 se va refugia în Italia și mai târziu în Elveția, ceea ce nu va îmiedica justiția franceză ca să-l condamne (prin contumacie) în 183 si 1985 (în două dosare diferite) la 5 ani de închisoare și la amendă penală de 410 Mil FFr (cca 140 Mil €PPA). Din păcate, pe 4 august 1994 el moare de cancer la prostată (la vârsta de 71 de ani) la Lugano (Elveția), după ce în topul celor 147 de cazinouri franceze a reușit să urce pe 1 martie 1989 pe locul 21 cu Ruhl, apoarținând astăzi Grupului Lucien Barrière. Nu peste mult timp, fiul său Noël Fratoni (care „i-a preluat afacerile”) va fi și el asasinat (în cursul lunii octombrie 1998) la vărsta (de numai) 50 de ani (cu o raflă de 10 gloanțe de 9mm).Conform anchetei mele (private) ar fi fost el cel care ar fi pus în contact membri ai organizației French Connexion, cu funcționari „importananți” (corupți) ai primăriei (din aturajul lui Médecin) membri ai SAC care ar fi furnizat planurile vastei rețele de canalizare a orașului Nisa (astzi, Métropole Nice–Côte d’Azur), ceea ce întărește convingerea că Spaggiaru nu ar fi fost sub nicio formă „creierul” jafului. Este foarte probabil că Tany Zampa din Marsilia (astăzi, Aix–Marseille Métropole) cu apropiații lui să fi jucat un rol important în elaborarea jafului al cărui „erou” a devenit grație unei „conjuncturi favorabile”, legendarul și carismaticul Albert Spaggiari, iar Jacques Cassandri, aparținând organizației French Connexion, n-ar fi fost decât, omul de legătură, care a supravegheat derularea planului, la care, de altfel, ar fi participat și el, ca și Spaggiari, „tot ca un simplu membru” (cu atribuțiuni precise). Printr-un lanți al slăbiciunilor, oamenii lui Zampa intră în contact cu oamenii lui Fratoni, dintre care unul are un prieten apropiat, consilier municipal (membru al SAC) și salariat al Băncii Société Générale din Nisa care va furniza planul băncii. Acesta, împreună cu cel al rețelei de canalizare va permite „echipei” lui Spaggiari (din care vor face parte și 2 amici ai săi, Alain Bournat și Francis Pellegrin), constituiă mai mult ad-hoc, începerea lucărilor. Interesant este faptul că Spaggiari (care întră în echipă grație unui apropiat al său care îi apreciază ideea și o va „transmite superiorilor săi” din French Connexion) susține că prietenii săi ar fi recrutat oamenii lui Zampa, ceea ce sigur nu ar fi declarat în depoziția sa în fața judecătorului de instrucție Richard Bouazis la Tribunalul judiciar din Nisa, daca nu ar fi reușit să evadeze spectaculos cu ajutorul complicilor săi de la OAS, Robert Desroches și Michel Brusot, pe 10 martie 1977, înainte să fi fost audiat. Ca urmare a evadării reușite, Spaggiari intrând în cavală (fuga de autorități), în timp ce ceilalți membri ai echipei au fost interpelați (arestați), își asumă din plin, rolul de „creier”, care de fapt îi era atribuit tot de către ei, pentru a-si minimiza propriile rouluri în jaf, ceea ce îi permite lui să scrie istorie și să devină un „erou” al marii criminalități, perceput (văzut), oarecum, de o anumite parte a societății civile ca un fel de Robin Hood al lumii moderne, mai ales că echipa lui a devalizat căsuțele cu valori ale băncii, ascunse de către proprietari („bogătași”) de fisc și după ce expediază un mandat poștal în valoare de 5.000FFr (cca 3.500€PPA) proprietarului vehicului, Albert Mandrino, pe care va sări de la etajul 2 al imobilului (aflat la cca 7 m de sol și, ca urmare, îl avariază) și de unde este preluat cu motocicletă de către complici până în centrul orașului Place Masséna aflată la o distanță de cca 1km de la palatul justiției de unde a evadat, unde va fi „preluat” (în portbagajul unui vehicul) și „depus” într-un apartament luxos în cartierul parcului Vigier (unde se întâlnește cu cei 2 prieteni care i-au pus la cale evadarea), devenind astfel cel mai mediatizat bandit în cavală de către presa locală și națională, dar și cea internațională, care vor sugera și faptul că el ar fi profitat de complicitatea primarului Jacques Médecin dar și a lui Christian Estrosi („motodidacte”, n.1955), viitor primar al orașului Nisa și președintele consiliului regional PACA (Provence-Alpes-Côte d'Azur) din 2017 și președinte al Metropolei Nice–Côte d'Azur (din 2012), ministru al Amenajării teritoriale (2005–2007), al Industriei (2009–2010), fost campion național de Moto (de 4 ori, între 1974–1979) și de două ori campion mondial (la 750cm3, pe circuitele Nogaro în 1976 și Dijon-Prenois în 1977), deci, inclusiv, când are loc jaful secolului la Nisa. Numai că, o anchetă aprofundată a poliției ar fi confirmat faptul că în ziua evadării lui Spaggiari, el ar fi asistat la testări pentru Grand Prix de Daytona. (...) Părerea mea este că dacă Spaggiari a luat cu el un secret cunoscut de el (mai mult sau mai puțin), impostorul Cassandri a făcut același lucru, dar fără să-l fi cunoscut în realitate, din păcate (atât pentru el cât și pentru societatea civilă, inclusiv pentru justiția franceză). El susținea că ar fi avut un „amic”, consilier municipal la Nisa, care ar fi fost și angajat al băncii Société Générale, care i-ar fi furnizat și informația că sala care găzduiește casetele (seifurile) cu valori la intrarea din Av. Jean-Médecin (1890–1965, tatăl lui Jacques Médecin, fost și el primar al metropolei între 1945–1965) nu ar dispune de un sistem de alarmă (probabil pentru că lărgimea pereților (cca 1,80m) era considerată „suficient de protectoare”), ceea ce l-ar fi determinat să-i dea o „lecție” primarului de atunci, Jacques Médecin (1928–1998, urmașul tatălui său la primărie până în 1990) pe care, în anumite cercuri, tot „peieten” îl numea, cu toate că acesta din urmă, când a fost audiat în legătură cu jaf susținea că îl cunoștea doar „superficial” în calitatea lui de fotograf care colabora cu primăria, în special, cu ocazia căsătoriilor pe care aceasta le oficia, confirmat de altfel, și la procesul jafului, în care pe 23 octombrie 1979, Spaggiari (în cavală–fugitiv) a fost condamnat la închisoare pe viață (față de complicii săi identificați dar considerați „periferici”, Bournat, Poggi, Michelucci și Vigier, aparținând mediului mafiot din Marsilia) care au fost condamnați „doar” la 8 ani de detenție criminală, practic, liberabili deja după proces, având în vedere faptul că dacă ținem cont de grațiile închisorii (pentru bună purtare), ei au executat, în principiu ½ din pedeapsă (conform procedurii penale, în detenție provizorie). Înainte însă Spaggiari ar fi testat, într-adevăr, absența sistemului de securitate, plasând un ceas deșteptător în caseta pe care ar fi închiriat la bancă (Société Générale) și în plus, ar fi explorat „cu mare atenție” canalizările în preajma fluviului Paillon care străbate Nisa, după care ar fi ajuns la concluzia că tunelul care să aibă acces la sala cu casete cu valori trebuie să fie săpată la nivelul unghiului dintre străzile Gustave-Deloye și Hôtel-des-Postes. Până aici, există adevăr în spusele lui Spaggiari, numai că acel „amic” de care vorbește, nu ar fi fost, sub nicio formă, amicul lui, dar un „apropiat” al lui Tany Zampa (Gaetano Louis Albert Zampa, Gaetano Zampa, Gaëtan Zampa, 1933–1984), originar din Cayolle al Marsiliei (cartier popular de imigranți cu o importantă mixitate–italieni, indochinezi, evrei din centrul Europei și din nordul Americii, magrebini, etc.), unul dintre marii șefi ai mafiei locale (cunoscut și sub numele de „Împăratul nopții”) și cei mai influenți de pe Coasta de Azur, tatăl căruia, Mathieu Zampa (n.1902 la Marsilia, cu origini din Neapole și Campobasso, decedat în 1973), era deja un caid reputat care își face „debutul” în criminalitate (crima organizată) în 1930 sub comanda celebrilor criminali (de mare anvergură) Paul Carbone și François Spirito, fondatorii organizației French Connexion, pentru ca după război să treacă în „subordinea” fraților Guérini (Antoine, Barthélémy/Mémé, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte și Restitude), dintre care primii doi vor deveni cei mai importanți gangsteri de pe Coasta de Azur, implicați în traficul de heroină, proxenetism, jocuri de noroc, extorcare de fonduri, contrabandă cu țigări, crimă de sânge, etc. Tot prin intermediul lui, Spaggiari ar fi „recrutat” și cei 2 infractori Alain Bournat și Francis Pellegrin (membri ai echipei care va comite jaful) care, la rândul lor i-au adus în „comando” și pe ceilați, inclusiv, pe Jacques Cassandri (al cărui rol ar fi fost mai mult nu de „creier” dar cel de „supraveghetor” și de contact cu Franch Connexion (organizația criminală specializată în traficul de heroină între portul Marsilia, Portul New York și Montreal, activă, în principiu, între 1925–1975, fondată de către Paul Carbone–la nivel local și Lucky Luciano cu Vito Genovese–la internațional). În ceea ce privește săparea tunelului și planul acestuia (conceput după „harta” rețelei de canalizare din Nisa), ar fi fost o „muncă” de echipă, în care, un rol important ar fi jucat și un apropiat al lui Jacques Médecin, Jean–Dominique Fratoni (1923–1994) administrator de cazinouri de pe Coasta de Azur (de la Sainte-Maxime și Ruhl de la Nisa din 1974), pe care exploata „discret” în colaborare cu mafia „locală” (deci, direct sau indirect cu oamenii lui Tany Zampa), cunoscut și sub numele de „Împăratul jocurilor (de noroc)” sau „Nașul jocurilor (de noroc)”. Așa cum am arătat în celebrul dosar criminal al războiului cazinourilor de pe Coasta de Azur în „anii de plumb” (anii 1960–1980), Fratoni ar fi jucat un rol important și în dispariția lui Agnès Le Roux (în vârstă de 29 de ani) pe 27 octombrie 1977, moștenitoarea cazinoului „Palais de la Méditerranée” de la Nisa (împreună cu mama ei, Renée Le Roux–decdată pe 6 iunie 2016, la vârsta de 93 de ani), pentru care Jean–Maurice Agnelet (avocat și președinte al ligii locale a Drepturilor Omului) a fost hărțuit, judecat și rejudecat, pe nedrept (conform anchetei mele private) timp de 37 ani, între 1977 și 2014–când pee 11 aprilie, acesta din urmă a fost condamnat defintiv, la 20 de ani recluziune criminală, datorită unei depoziții (mărturii) a unuia dintre cei 2 fii ai lui Guillaume Agnelet, în care acesta afirma în fața Curții cu Jurați Rennes că inculpatul ar fi mărturisit mamei sale (ceea ce, de altfel, atunci, copil fiind, ar fi auzit și el) că ar fi el asasinul (decedat, până la urmă, de o criză cardiacă pe 12 ianuarie 2021, la vârsta de 82 de ani, după punerea lui în libertate condiționată din rațiuni medicale, la celălalt fiu al lui Thomas Agnelet, în Noua Caledonie). Bănuit că ar fi implicat în dispariția lui Agnès Le Roux dar mai ales în diferite delicte financiare pentru care este inculpat în luna octombrie 1978 (printre care și în cele de cumpărare de voturi electorale), Jean-Dominique Fratoni (fost, printre altele și francmason, prieten intim al lui Jacques Médecin), se refugiază în Italia, iar mai târziu, când CEE (Comunitatea Economică Europeană–devenită Uniunea Europeană) a devenit „nesigură”, în Elveția „italiană”, la Lugano (unde va și muri de cancer la prostată, pe 4 august 1994, la vârsta de 71 de ani) ceea ce va atrage după sine condamnarea lui în 1983 și 1985 (în total, la 5 ani de închisoare și 410 Mil Ffr amendă/cca 121 Mil€PPA pentru infracțiuni fiscale și vmale), prin contumacie. Fiul său Noël Fratoni care i-a preluat „afacerea” (fără să fi avut declarată vreo activitate lucrativă la Fisc), nu a fost nici el foarte norocos, pentru că va fi și el asasinat cu 10 gloanțe de 9mm (ca mulți alți membri ai mafiei de pe Coastă) pe 23 octombrie 1998 la Nisa, atunci când nu avea decât 50 de ani. Corpul său inert (deja rece) este descoperit, cu cheile vehicului în mână, de către un vecin în dimineața zilei (în jurul orei 09h30), lângă acesta, în garajul reședinței sale „Le Parc Vigier” din cartierul portului. Două, din rafala de gloanțe l-au atins la cap.

Canal Blog Lettre ouverte adressée au général d'armée François Lecointre, Chef d'Etat-Major des Armées (A se vedea traducerea în limba română în Anexă) 30 avril...

Ca urmare a răpirii, pe 23 ianuarie 1978, al baronului Édouard-Jean Empain (Wado, 1937–2018), prieten intim al președintelui Franței în exercițiu, Valéry Giscard d’Estaing (n.1926, în funcție între 1974–1981, membru al Academiei franceze–Fotoliul no16) și nepot al baronului Édouard–Louis–Joseph Empain (1852–1929, inginer, general de armata, indusrias și om de afaceri belgian– fondator al Companiei generale de transport pe cai ferate pe 1 februarie 1881 și dezvoltator al transportului comun belgian pe cale ferată și al Companiei Cailor Ferate Metropolitane pariziene, pâna în 1945), fiul lui Jean (Johnny) Empain (1902–1946), respectiv, al artistei americane Rozell Rowland (1917–2006), un important reprezentant al „Belgian nobility,” la Paris, PDG (Președinte–Director General), între 1971–1981, al grupului industrial Empain-Schneider, viitorul grup Schneider Electric SE (grup industrial francez de dimensiune (talie) internațională, creat între 2-4 decembrie 1871), pentru eliberarea acestuia, o celulă de criză este formată independent de instituțiile guvernamentale ale statului, compus din  René Engen (n02 al grupului industrial și patronul prin interim), Robert Badinter (profesor de drept, avocatul grupului industrial, devenit celebru, ulterior, că apărător benevol al celor condamnați la moarte și simbolul abolirii pedepsei capitale în Franța sub președinția primului mandat al lui François Mitterrand/1981–1988 și consultant în elaborarea constituției românesti post-decembriste), respectiv, Max Fernet (1910–1997, polițist francez, fost director al PJ[1]Poliției Judiciare a PP–Prefectura de Poliție Paris între 1955 – 1970, iar ulterior, director central al PJ, între 1970–1971), în calitate de „consilier tehnic”. Pentru că, din motive de precauție și securitate, polițiștii, vor să evite, cu orice preț, că familia baronului să între în contact și să negocieze cu răpitorii, cu atât mai mult cu cât  VGE (Valéry Giscard d'Estaing), prin intermediul miniștrilor săi, de Interne Christian Bonnet (n.1921, în funcție între 1977 –1981) și al Justiției Alain Peyrefitte (1925–1999, om politic, diplomat și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, în funcție între 1977–1981, dispunând, înainte, de o serie de portofolii ministeriale: ministrul culturii/2 martie 1974–27 mai 1974, ministrul reformelor administrative/1973–1974, ministrul educației naționale/1967 –1968, ministrul delegat al cercetării științifice, al problemelor nucleare și spațiale/1966–1967, ministrul informației/1962–1966 și ministrul delegat al repatriatilor/11 septembrie 1962–28 novembre 1962) a și instaurat „situația (specială) de criză” care trebuia gestionată în „condiții optime”, astfel încât, viață baronului să nu  fie pusă în pericol. Édouard-Jean Empain (Wado) este răpit pe 23 ianuarie 1978 (în jurul orei 10h300), din față domiciliului sau parizian, aflat pe Foch Avenue no 33 în sectorul n016 (lung de cca 1.300m și larg de 120m, între Place Charles-de-Gaulle/Place de l’Étoile și porte Dauphine/place du Măréchal-de-Lattre-de-Tassigny), unul dintre cele mai prestigioase bulevarde pariziene, aflat în proximitatea Place Charles-de-Gaulle și Arc de Triomphe, după ce vehicului de serviciu al acesta (condus de șoferul sau Jean Denis–în vârsta de 62 de ani), un Peugeot 604 gri (vehicul de lux, categoria E, produs între anii 1975–1985, în 153.252 exemplare). După blocarea vehiculului baronului, 3 răpitori (cagulati) înarmati coboară din furgonetă și îl urcă pe baron (amenințat cu arme de foc) forțat în acesată (în care alte 3 persoane vor fi prezente), după ce îi pun cătușe și o cagulă în cap (pentru a-i acoperi față), spunându-i : „dacă nu ne asculți te lichidăm”. Primul mesaj din partea răpitorilor vine prin intermediul grupului RTL radiofonic, în cursul zilei următoare, pe 24 ianuarie 1978: „Noi, NAPAP (Nucleul Armat pentru Autonomie Populară), revendicăm răpirea baronului Empain. Noi pretindem (e)liberarea tovarășilor noștri înainte de prânz, miercuri (n.r. 25 ianuarie 1978). În caz contrar vom ucide baronul, iar acestuia vor urmă și alți (mari) patroni francezi” (conform lui André Bizeul de la Brigada Criminală a PJ). În sfârsit, această pistă indicată de către răpitori (aparent, de natură politică) s-ar fi dovedit, destul de rapid, falsă, cu atât mai mult cu cât după 36h00 de la răpirea baronului ei se vor manifestă și vor anunță familia acestuia, telefonic de la o banca (de pe stradă Anjou din sectorul 8), aflată în proximitatea sediului general al grupului Empain-Schneider. În mesajul lor scurt, aceștia îl vor trimite pe René Engen (însotit de către membri ai Brigăzii Criminale) la Gare de Lyon (astăzi, gara TGV –tren de mare viteză, în estul parizian) pentru recuperaea unui „mesaj” (un plic) din căsuța no 595, care avea că scop să probeze faptul că baronul este în viață și că el face obiectul unui kidnapping cu caracter „financiar”. De fapt, este Patricia Empain (față cea mai amare a baronului, atunci în vârsta de 19 ani, însarcinata) care avea  acces la căsuța și care o va deschide în prezența lui René Engen. În plic, se aflau, un CNI (Card de Identitate Națională) a baronului, o scrisoare (după dictare) a acestuia către soția să Silvana (născută Bettuzzi), și în sfârsit,  un text (redactat cu caractere diverse, de diferite mărimi, de către mai multe persoane, etc.), al cărui autor era imposibil de indentificat (grafologic), dar în care era menționată suma necesară răscumpărării baronului: 80MFfr (astăzi, echivalentul a cca 60M€). Din contra, pentru a proba că nu glumesc și sunt mai mult decât determinați, în plic mai era și un „pachețel” (un flacon de formaldehidă/aldehidă metilică sau aldehidă formică - soluția apoasă de formaldehidă 37%, cunoscută și sub numele de formol cu formulă chimică este H2CO sau CH2O), care conținea degetul mic de la mâna stânga al baronului Édouard-Jean Empain! Răpitorii vor menționa și faptul (sub formă de postum scriptum) că dacă banii nu vor fi plătiți în timp util (adică, conform indicațiilor lor), vor urmă și alte mesaje, cu alte pachetele, continând alte bucăți din corpul baronului. Timp de 6 zile, aceștia nu se vor (mai) manifestă sub nicio formă, ceea ce va crește tensiunea în familia Empain dar și în cadrul instituțiilor ministeriale ale Republicii. În sfârsit, datorită scurgerilor de informații de la cei implicați în acheta (direct sau indirect), mass–media, „va pune, rapid, stapânire” pe viață privată a baronului, ceea ce va, evident, va avea un efect destructiv asupra cuplului Empain, Édouard-Jean și  Silvana. Pentru că baronul (considerat de unii, un „play–boy businessman”) era pasionat de poker și, oarecum, viciat de această pasiune, el ar fi acumulat o datorie de peste  11MFfr (echivalentul a cca 7,5M€PPA), iar mutilarea mâinii stângi, n-ar fi fost exclus, să fi fost și o sancțiune datorită lipsei acestuia de onestitate în timpul partidelor de joc.  Ca urmare, mass–media începe să vehiculeze ideea că baronul ar fi pus la cale, el însusi, răpirea, pentru a face rost de banii datorați creditorilor săi. În plus, societatea civilă va descoperii, tot prin intermediul presei, și viață extraconjugală tumultuoasă a baronului, ceea ce va „avaria” și mai grav imaginea să, în față acesteia. Dar, întocmai, în acest moment deosebit de confuz, atât pentru anchetatori cât și pentru opinia publică, răpitorii se vor manifestă din nou, prin intermediul unei scrisor (dictate) redactate de către Édouard-Jean Empain, în care este precizat modul în care banii trebuie plătiți pentru răscumpărare, cu mențiunea că, sub nicio formă, poliția să nu fie implicată în „tranzacție”, pentru că în caz contrar, baronul ar putea fi executat. Mai mult decât înspăimânta, în urmă mesajului primit, familia baronului, nu previne poliția și încearca să negocieze cu răpitorii suma de plătit. Atunci, Jean-Jacques Bierry va servi că intermediar între răpitori, familia baronului Empain și René Engen, directorul general al concernului Empain-Schneider, care va aprecia că s-ar putea reuni suma de 30MFfr fără a pune în pericol situația financiară a grupului industrial. Ca urmare, pentru rascumpararea baronului, el propune cei 30MFfr, care, ulterior, este amjorata  de catre rapitori, la ½ din suma initiala, adica, la 40MFfr. Dar cum politiei (având în obiectiv, permanent, familia baronului) nu-i scapa nimic, comisarul  Pierre Ottavioli (1922–2017, fostul sef al Brigazii Criminale a PP, iar ulterior, începând din 1992, patronul societatii private de securitate  Securopen), seful anchetei în dosar, afla de negocieri si refuza sa palteasca banii pentru rascumparare, cu atât mai mult cu cât acestia n-ar garanta, sub nicio forma, recuperarea baronului sechestrat, teafar si în viata. Ca urmare, acesta decide plata unei rascumparari factice. Numai ca vor trece alte 4 saptamâni pâna când rapitorii vor intra în contact, din nou, cu familia Empain. Pe 20 februarie 1978, un scurt mesaj telefonic la sediul social al grupului confirma suma de 40MFfr fixata pentru rascumpararea baronului (fara alta negociere), care urma sa fi platita pe 22 februarie la Megève (o stastiune de sport de iarna) în departamentul Haute Savoie (frontalier cu Cantonul Geneva), în regiunea administrativa Auvergne–Rhône Alpes, la poalele vârfului Mont Blanc din Alpii franco – elvetieni.  În ceea ce priveste Brigada Criminală, acesta va obtine pentru misiunea de supraveghere a „schimbului” prevazuta pe 22 februarie 1978, spirijinul Brigazii Antigang BRI[2](Brigada de Cautare si de Interventie, având ca sef–adjunct (între 1972–1978) si sef  (între 1978–1982)  pe celebrul comisar Robert Broussard (n.1936, considerat un „superpolitist”  datorita rezultatelor sale remarcabile obtinute în anchetele pe care le dirija si unul dintre fondatorii celebrei unitati de elita de interventie a Politiei Nationale RAID[3]) echipata cu vehicule banalizate, iar pentru livrarea banilor va fi ales inspectorul experimentat Jean Mazzieri („Mazo”–în calitate de „colaborator” al baronului) specilizat în arte martiale. Aceasta prima tentativa pentru plata rascumpararii esueaza. O noua întâlnire (randez–vous) este fixata pe 23 martie, la ora 15h00 la restaurantul Fouquet's Paris (o berarie istorica înfiintata în 1899, asociata cu hotelul Barrière Le Fouquet's Paris–înscrise în inventarul monumentelor istorice din 1990, aflata pe  avenue des Champs-Élysées n099, din sectorul 8), cu cele 2 terase ale sale, una pe  bulevardul Champs-Élysées si cealalta pe bulevardul George V. Însarcinta cu livrarea va fi din nou Jean Mazzieri (Mazo). Apelantul, de aceasta data, va fi Charlotte Corday, care va îl va cauta pe „Dl. Murat”, iar întâlnirea va fi fixata la cafeneaua Murat de la Porte d’Auteuil, unde, telefonic,  vor fi furnizate alte instructiuni.  Mentionez aici o legatura „organica”, care exista între „apelant” si cel „cautat”. Numele de Charlotte Corday, în principiu, este o apelatiune atribuita, unor acte criminale poltice, dupa numele lui Marie-Anne-Charlotte de Corday d'Armont (1768–1793), personalitate celebră a Revoluției franceze în perioada Primei Republici (21 septembrie 1792–18 mai 1804), ghilotinată la Paris pentru uciderea, pe 13 iulie 1793, a lui Jean-Paul Marat (1743–1793, medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician). Pe  22 august 1962, are loc un atentat comis contra presedintelui Republicii franceze  Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969)  în sensul giratoriu de la Le Petit–Clamart (departamentul Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris), conceput si organizat de catre membri gruparii OAS (Organizatia Armata Secretata–grupare politico–militara clandestina franceza partizana Algeriei franceze, implicata si într-o serie de acte de terorism cu deviza „Algeria este si va ramâne franceza”) având ca obiectiv apararea intereselor franceze în Algeria si pastarea Algeriei în structura administrativ–teritoriala si coloniala a Frantei, care în 1962, dupa 132 de ani (1830–1962) îsi câstiga independenta. Acest atentat dirijat de catre Lt. Col. Jean Bastien-Thiry (Didier, 1927–1963), condamnat la moarte si executat pe 11 martie 1963 în Fortareata Ivry (Ivry-sur-Seine, departamentul Val de Marne – Métropole du Grand Paris), purta, tot, numele de  Charlotte Corday. În sfârsit, în timplul deplasarii sale (pe întreaga traiectorie) Mazo va fi supravegheat de catre masinile banalizate ale Brigazii Criminale (cu politisti înaramati si echipati pentru o confruntare violenta). Într-o pubela aflata lânga una dintre iesirile din metro de la statia Porte d’Auteuil, acesta primeste noul punct de întâlnire la cafeneaua Le Rond Point de la Porte d'Orléans, unde trebuie sa ajunga pe o traiectorie „speciala”, pe care nu poate rula cu o viteza mai mare de 50km/h si în plus, poate fi supravegheat de catre rapitori ca nu va fi însotit de politisti. De la Cafeneaua Murat, Mazo (Mazzieri), conform indicatiilor, trebuie sa se îndrepte catre Antony (sub-prefectura departamentului Hauts-de-Seine, Métropole du Grand Paris) unde trebui sa-si schimbe vehiculul cu unul abandonat într-o parcare, fara statie radio, în torpedoul caruia afla, conform planului, noul punct de întâlnire de la cafeneaua Les Trois Obus de la statia de metrou Porte de Saint-Cloud. De aici, conform instructiunilor trebuie sa ajunga la hotelul Hilton de la Orly (în sudul regiunii pariziene din departamentul Val-de-Marne, pe al carui teritoriu, în mare parte, se afla complexul aeroportuar international Paris–Orly). Ajuns aici, dupa cca 6 ore de drum cu peripetii, Mazo primeste un appel telefonic de la rapitori care îl anunta ca fiind prea târziu, vor renunta la schimb, în favoarea zilei de mâine, adica pe 24 martie. Aici, la începutul serii, Mazzieri, primeste un nou apel telefonic la bar, de unde trebuie sa se duca la statia de benzina (aflata în proximitate), pentru alimentare, ca si cum, pentru el, ar urma un lung drum de parcurs, dpa care sa se întoarca la hotel. La întoarcere, prin intermediul unui nou anunt telefonic, interlocutorul sau, nerabdator, îi cere sa se opreasca la borna de apel de urgenta B16 de pe Autostrada de Sud (A6 – exploatata de catre societatea  de autostrazi Paris-Rhin-Rhône, de o lungime de 460km, care face parte din  soselele europene E15, E21 si E60,  cunoscuta si sub numele „Autostrada soarelui”, leaga Paris de Lyon, unde este prelungita cu Autostrada A7  pâna la Marsilia, pe coasta Marii Mediterane). În timp ce vehiculul stationeaza pe borna de urgenta, un alt vehicul, de depanare (probabil un complice al rapitorilor), se opreste în spatele lui si în timp ce Mazzieri discuta cu soferul (încercând sa-i spuna ca nu are nevoie de depanare), 2 mascati (cu cagule) ies din tufisuri si se urca în masina pe care o opresc peste câteva sute de metri (cca 450m) în fata unei porti de mentenanta al zidului anti–zgomot (ecran anti–zgomot, ecran acustic) de o lungime de cca 20m, instalat pe A6, la nivelul comunei L'Haÿ-les-Roses (subprefectura departamentului Val-de-Marne, regiunea urbana pariziana), prin care avea de gând sa fuga, acoperiti de catre un alt complice, care plasat pe zid va deschide focul asupra politistilor (care îl supravegheau pe Mazo) cu un pistol mitraliera. În cadrul fuziadei (schimb intens de focuri) care are loc între politisti si raufacatori, unul dintre acestia, Daniel Duchâteau (în vârsta de 39 de ani, cunoscut autoritatilor politienesti si condamnat pentru jafuri armate de banci) este ucis, iar celalat, identificat, ulterior, în persoana lui Alain Caillol (în vârsta de 36 de ani, cunoscut autoritatilor pentru delicte mici legate de furturi si traficul de stupefiante) va fi ranit (la bratul stâng), si interpelat, fiind transferat la Spitalu l Hôtel Dieu cu o ambulanta (în regim de urgenta), în timp ce ceilalti complici ai lor au reusit sa fuga. În aceasta fuziada vor fi raniti si 2 politisti. Supravietuitorul, nu este nici un criminal si nici un terorist, chiar daca începând din 1974 este înscris în FSRB (Fisierul Special al Marelui Banditism) la solicitarea PJ din Montpellier (prefectura departamentului  Hérault, regiunea administrativa Occitania). Marxist din convingere, la începutul anilor 1970, acesta are „sansa” sa particiupe alaturi de legendarul gangster Jacques Mesrine (1943–1979) la câteva bracaje (jafuri armate), pe care îl ajuta cu complicitatea, unui alt legendar gangster,  Michel Ardouin („Porte-Avions”  1943–2014) sa evadeze de la TGI (Tribunalul de Înalta Instanta) din Compiègne (depertamentul Oise, regiunea administrativa Hauts de France), cu ajutorul unei arme disimulate în toaleta.